marți, 26 aprilie 2011

Florii de nea

Moto: "Mi-e gandul hoinar prin munti..."

Daca anul acesta am reusit sa ajung in Piatra Craiului si Buila, mi-am dorit sa petrec ziua de Florii in sora lor mai mica si cea mai draga mie: Piatra Tarnovului.

Sambata dimineata ne-am trezit la poalele mezinei cu o vreme posomorata deasupra noastra. Dupa ceaiul fierbinte si leneveala matinala obisnuita, am pornit la drum pe drumul forestier atat de cunoscut al vaii Repedea.
Intre timp, cativa localnici au inceput sa-si faca de lucru in pepinerele din jurul Vatajelului. Mi-am amintit cat m-am chinuit acum vreo trei ani pe valea distrusa de forta apei. Credeam pe atunci ca drumul nu va mai putea fi refacut, dar dorinta omului de a profita de bogatia padurilor dese de brad de pe aceasta vale, a fost mult mai puternica. Drumul forestier mai are o singura lipsa: un pod undeva aproape de locul unde incepe urcusul spre stana din Tarnovul Mic. Podul este insa inlocuit de un bustean mai firav de brad care mi-a dat un pic de furca.
Nici nu-mi pasase acum un an cand trecusem peste apa cu ditamai camionul de lemne. Pe drum am intalnit o colonie de muncitori forestieri care si-au manifestat curiozitatea pentru a afla scopul vizitei noastre. I-am lamurit repede: “vrem sa ne suim pe piatra!”.
Drumul spre stana mai arata ici colo cate un punct galben, dar chiar si sa vrei, nu prea ai unde sa te ratacesti.
Incet a aparut si zapada neatinsa decat de urmele celor ce locuiesc mereu in aceea padure. Am ajuns repede la stana unde m-am repezit la prima mea grija: izvorul. L-am gasit dezghetat dar infundat. Am petrecut un pic de timp sa-l aranjam asa cum il stiam eu. Piatra Tranovului nu am zarit-o aproape deloc din vina cetii.
Apoi ne-am indreptat catre stana unde mirarea mea a fost mare: aici aparuse o casa de care nu stiam nimic. Recunosc ca am fost un pic dezamagita. Aglomera inutil peisajul…
Am intrat in “cabinetul” in care dormisem de cateva ori. N-am fost prea incantata. Nu ramasese asa cum mi-l aminteam: podeaua era plina de pamant, fereastra descoperita, iar priciurile murdare si pline cu ceapa degerata. Pana la urma curatat, putea deveni un adapost confortabil. Am vrut insa sa vizitam si restul “cartierului”. Asa am gasit “noul cabinet”: curat, spatios, cu doua ferestre bine izolate si dotat cu calendar ortodox, e drept ca pe 2010. Am stabilit ca “livingul” va fi in casa de alaturi unde puteam face focul si unde de altfel ne-am petrecut toata seara la povesti.
Pana la stana din Tarnovu Mare nu am mai ajuns desi stiam ca are o camera de oaspeti foarte confortabila si adapostita bine de vant. Cand eram copil, ma uitasem aici la desene animate, alaturi de copiii ciobanilor din Vaideeni.
Noaptea a fost o liniste deplina cu toate incercarile mele de a auzi zgomotele jivinelor. A nins usurel pana dimineata. Pe la ora 7 ne-am bucurat de un ochi de cer senin care nu a durat decat un sfert de ceas. Dar tot a contat!
Apoi o data cu ceata a venit si intrebarea cunoscuta “cum procedam?”. Si dupa ceva discutii, de data aceasta “am procedat” in sus. Am urcat prin golul alpin pana in creasta unde am stat pe ganduri daca sa pornim spre dreapta, spre varfurile Tarnovul Mic si Mare sau spre stanga, spre Piatra Tranovului. Cu totii am decis ca stanga e mult mai tentanta. Si dupa atata sfatuire, soarele a binevoit si el sa apara.
Am mers pe linia de creasta acoperita de brazi inalti. Zapada era destul de mare si proaspata.
Cand am ajuns la primul bolovan, era prafuit tot cu zapada pufoasa ce se scurgea din cand in cand la vale. Deci, trebuia ocolit! Am coborat pana la limita bradului si apoi am inceput sa urcam iar. Si ne-am distrat un pic…
Picioarele ne tot scapau adanc in zapada printre jnepeni si colti de stanca. Mi-am amintit de avenul peste care dadusem in urma cu un an in fuga mea spre creasta si care ma speriase destul de tare. Mai tarziu, am aflat de la tata ca avea peste 25m adancime si ca-si pierduse tocul de la Zenit in el in urma cu peste 30 ani. Incercasera sa-l recupereze de acolo cu un an mai tarziu, dar n-au reusit sa afle decat adancimea relativa a avenului care inghitise tocul. Acum, m-am tinut la distanta de locul in care imi aminteam ca era.
Pe creasta ne asteptau jnepenii de care tata imi povestise ca-i strabatuse cu toporul ca sa poata marca locurile cu punct rosu, acum de negasit.
Am mancat si ne-am bucurat de soare.
Apoi a inceput lupta cu jneapanul pana pe varf. Prin zapada moale se formeau adevarate capcane din crengi de jneapan care parca ne prindeau picioarele ca niste serpi.
Cateva ramuri m-au lovit peste fata de parca aveau viata in ele. Si situatia nu era cea mai rea posibila pentru ca jumatate din padurea de jepi se afla sub zapada. Vara trebuie sa fie un dezastru veritabil tentativa de a merge pe aici. Dar pe varf tot am ajuns.
De pe varf, am admirat creasta molcoma si inzapezita a Capatanii. S-au infatisat in toata splendoarea lor Nedeea si Negovanu, pe care le urcasem in urma cu un an jumatate, dupa o noapte lunga in stana din Gropita, cu zgomote de soareci si frica de urs. Ba am zarit chiar si Fagarasii, nu mai vorbesc de Latorita. Mohorul Parangului era mohorat, ceea ce nu ne-a dat sperante prea lungi de vreme buna.
Ne-am fi dorit sa terminam creasta Pietrei Tarnovului, dar stanca prafuita cu zapada inselatoare nu ne-a lasat.
Am coborat prin padurea de brad unde am reluat lupta cu nametii.
Am ajuns la “cabinet” pe un soare de nesperat care ne-a ars fetele.
Am mancat carnati prajiti si miere cu unt, ne-am strans rucsacii si am pornit bucurosi spre vale.
Atat cateii zgomotosi cat si muncitorii forestieri erau tot acolo, chiar daca era duminica de Florii, si au vrut neaparat sa stie pana unde am ajuns.
Masina am gasit-o la locul ei (ceva emotii au existat…). Pana ne-am racorit cu apa Repedei, pana ne-am aranjat bagajele, s-a facut seara. Am plecat spre casele noastre cu bucurie in suflet, somn pe gene si multe ganduri hoinare…

Text: Floriana Boghez
Foto: Echipa

Niciun comentariu: