Călător în ţara minunilor

O zi de toamna tarzie

2011-11-24T08:23:00.008+02:00

Moto: Îmi aleg culoarea

cea fără umbră, cea nemişcătoare.

Cea care se vede chiar şi atunci

când ţii pleoapele închise.

Nichita Stănescu

În wkd-ul ăsta de săptămână, frumos, hotărâm o excursie scurtă, cât să beneficiem de căldura soarelui, cât mai rămăsese din ea către sfârşitul lunii noembrie. Ne ia Andrei cu maşina şi noi, călătorii reuniţi pe cele patru roţi, alergăm către frumuseţile plaiului alpin. Le povestesc colegilor de tură, cât încă alergăm pe şosea, că avem să ne bucurăm de privelişti frumoase.

Masivul Mănăilesei, cu altitudinea sa joasă, cam 1853m, are marele avantaj că stând pe vârf, te roteşti închizând cercul şi tot de munţi dai, înalţi şi frumoşi. Numai de-am prinde o zi cu vizibilitate deplină. După care încep să-mi depăn amintirile, destule chiar şi înşirate pe anii frumoşi petrecuţi pe munţi.

Venisem aici pe când lucrările hidroenergetice deabia începuseră. La Voineasa se adunaseră câţiva sibieni, cu dragoste de munte, care organizau mereu iarna, ture de schi pe vârfurile Mănăilesei. Pe drumul anevoios, parcurs cu o dubă muncitorească şi mai apoi cu schiurile în spate, urcasem spre vârf şi petrecusem în soarele strălucitor de ianuarie, clipe fericite. Urmaseră mai apoi ture lungi peste creasta aceasta mediană, care parcă împărţea munţii în două. Cu copiii de la Vidra spre Voineasa, sau invers cu prieteni buni, cu urme proaspte de lupi prin pădurea încă nedezăpezită, trecând pe lângă mormântul unui cioban, care nici trecut din lumea asta nu dorise să se despartă de muntele lui drag. Avea mormânt cu gard forjat şi călătorii trecuţi pe aici aruncau câte un bănuţ înăuntru, să fie de sufletul celui dus. Urcasem şi singur, vara, însoţit de-o căţeluşă sprinţară, ce se luase după mine încă de la vilele din Vidra. Şi îmi aduc aminte de câinii mari, ciobăneşti, care nici capul nu l-au întors către mine, atâta curiozitate le stârnea Florica, căţeluşa năstruşnică. Şi amintirile ar ar mai fi curs una după alta, de n-am fi ajuns între timp la Curmătura Vidruţei, acolo unde partea asta motorizată a călătoriei, se sfârşea.

Ne-am luat tărhatul în spate, am coborât pe şosea scurtă vreme, până am prins drumeagul care urca spre releele telefonice de pe vârful acesta de vreo 1750 şi ceva. În drumul nostru, ceva mai jos, am dat de vechea potecă ce te scoate direct la Vidra, cea de pe Plaiul Hoţilor. Am ajuns repede pe vârf, chiar lângă releee şi de acolo ne-am sunat prietenii, dintre care unii urcaseră tot din Vidruţa, dar pe munţii Latoriţei, până la vârful Fratoşteanu. Şi pe Floriana am sunat-o – era în Piatra Craiului -,dar nu ne prea auzea şi ne tot spunea să nu ne mişcăm din loc că pierdem semnalul şi noi chiar sub relee eram şi nu unul ci două !. Apoi am coborât vârful, am trecut printr-o şa, pe lângă stâna cea mare din Mănăileasa şi curând am urcat din nou, către un pâlc de pădure. L-am traversat şi din nou am coborât, parcă în cea mai adâncă şa de până acum. Ne rămăsese în faţă doar panta vârfului cel mare. Avea pe ea urme de tranşee şi erau chiar vechi. Urcând am găsit şi gropi milităreşti, de poziţie, îmbătrânite de când stăteau acolo, că doar fuseseră făcute pentru luptele din ’916. Mai erau şi stânci, puţine şi răspândite pe coasta muntelui. Nişte mameloane izolate, unele mari, altele mici. Până pe vârf mai aveam puţin şi pe stâncile care-l ornau, ne-am adăpostit de vântul care începuse să-şi facă mendrele.

Ne-am suit pe stâncile vârfului cel mare şi de acolo am privit de jur împrejur. Pe cerul albastru, avioane mergând spre depărtări, lăsau urme albicioase. Spre răsărit Cozia se prezenta ca un masiv întunecat. Nici Făgăraşii, fără zăpadă nu erau prea diferiti, doar că prezentau vârfuri proeminente. Hotărât nu prinsesem ziua cea bună. Seninul cerului nu izbutea să risipească pâcla care acoperea zarea. Se zăreau în schimb munţii Lotrului, cam de pe la vârful Sterpului încoace. Pe măsură ce privirile ajungeau pe creasta apropiată nouă, Balindru, Conţu Mare, Ştefleşti, Cristeşti şi mai ales circul glaciar al Pietrii Albe, se lăsau privite ca pe un ecran uriaş. Din Şurean se vedeau contururi neclare. Parângul avea vârfurile înalte, bine profilate pe înaltul cerului. Masivul Mohorului şi piramida Parângului Mare, se lăsau privite pe îndelete. Din munţii Latoriţei, ne-am oprit privirile pe cupola rotunjită a Fratoşteanului şi pe stâncile din vârful Repezi şi încă pe muchia împădurită ce cobora spre Ciunget. Şi turul de orizont s-a închis aici şi pentru el venisem pe plaiurile astea frumoase.

Ne-am tras la adăpostul stâncilor, feriţi de vânt şi aici ne-am scos fiecare ce ne adusesem în traistă şi ziua a curs pe lângă noi tot aşa frumoasă cum o găsisem când am început urcuşul. Ceva vreme s-a mai scurs până ne-am sfârşit masa, până ne-am mai depănat întâmplări trecute pe lângă noi şi până la urmă ne-am ridicat din locul frumos în care zăbovisem o clipă şi am luat drumul întoarcerii, tot pe potecile pe care venisem.

Când coboram, soarele încă mai stătea agăţat de înaltul cerului, dar se pregătea să coboare către furcitura unde se întâlneau munţii Parâmgului cu cei vâlceni.. Firele ierbii din poteca plaiului pe care mergeam începeau din nou, să capete săbiuţă îngheţată. Pe drum zăpada un pic dezgheţată la urcare, acum începea din nou întărişul şi când am ajuns la maşină, umbrele apusului se lăsau peste munţi.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

In asteptarea marilor ninsori

2011-11-17T16:18:00.105+02:00

Moto:

Mai stau o înserare,

ca să văd,

umbră din umbră cum se lasă.

Nichita Stănescu

Venise iar vremea excursiilor în care puteam să-mi întovărăşesc paşii cu cei ai fiicei mele, acum revenită din marea depărtare de-o vară. Doar că acum şi eu avusesem nevoie de o perioadă lungă de recuperare medicală. Aşa că propunerea unei plimbări până la cabana de la Valea Sâmbetei, mi-a picat numai bine. În zilele astea de toamnă târzie în care ne aflam, am ieşit către faleza Olăneştilor, în zorii zilei încă întunecaţi. Pe oglinda apei cu murmur de poveste adusă de departe, strălucea lumina felinarelor încă aprinse. Din câte un cotlon răzbătea lătratul unui câine, sau poate chiar a mai multora, dar pe lângă ei am trecut fără incidente. Cum în zilele astea mai marii naţiunii dezbăteau legea eutanasierii acestora, o clipă m-am gândit, cam ce s-ar fi discutat dacă cei oprimaţi acum, ar ajunge vreodată la putere, aşa ca într-un film năstruşnic al lui Hitchcock. Dar noi am mers mai departe, aveam treabă cu Făgăraşul noatru care ne aştepta. Ne-am suit în autobuzul cu care de atâtea ori ajunsesem aproape de muntele nostru drag. După ceva dezbateri, hotărâsem să ne întâlnim la Avrig cu prietenii cu care vroiam să urcăm către crestele cele mari, Vali si Cristina.

Moţăiam somnoroşi în autobuz şi ne-am trezit de-abinelea, mai către Tălmaciu şi mai bine la ramificaţia spre Făgăraş. Ca mai totdeauna, autobuzul a făcut o pauza mare la restaurantul de pe partea stângă a şoselei. Până la Avrig mai aveam o zvârlitură de băţ şi cum şoferul ne-a anunţat că aici stăm aproape ½ oră, ne-am sunat prietenii care ajunseseră la locul întâlnirii. Au venit să ne ia şi mai departe ne-am continuat drumul spre Sâmbăta de Jos. Pe drumul mânăstirii, pe lângă aşezămintele herghelii din drum, timpul a trecut repede. Am continuat pe drumul de pe valea Sâmbetei, încă bun. Am trecut pe lângă păstrăvărie, pe lângă pensiunile mai elegante ale văii şi nu ne-am oprit, decât după ce am traversat apa scăzută a râului, tocmai la captarea de apă potabilă de mai sus. De aici nici n-am mai avut mult până la bătrâna băncuţă, de unde mai departe începea poteca adevărată a muntelui. Până acolo drumul era cam răvăşit de apele mari de anul trecut şi în două locuri am avut de traversat îndelung prin albia bolovănoasă. Am făcut un popas ca lumea la băncuţă, acum îmbătrânită de anii care trecuseră peste ea şi ne-am continuat drumul.

De cum am intrat pe potecă, valea parcă s-a îngustat şi locurile pe care le aveam de străbătut erau cele de toamnă pe care le aşteptam. Drumeag îngust, firicele de apă care parcă nu ţineau seama de seceta cumplită în care eram şi mai ales covorul de frunze aşternute parcă special să ne afundăm paşii în moliciunea şi foşnetul lor. Am mers drept, am mai urcat, am mai coborât şi iată-ne la primul pod aruncat peste vâltoarea apei. Ne-am regrupat şi ne-am tras sufletul lângă el, cât să ne odihnim pentru drumul pe mai departe. Peste mal am avut de înfruntat calea stâncoasă a potecii, pe alocuri umedă, nu chiar năpădită de şuvoaie de apă ca mai de mult. S-a sfârşit urcuşul mai abrupt şi am ajuns în poiana cu alt indicator şi o băncuţă aflată la îndemâna celor obosiţi. Prea ne era aproape cabana ca să zăbovim şi aici, aşa că ne-am continuat drumul. Am coborât la celălalt pod, peste apa ceva mai învolburată şi ne-am continuat drumul urcător. Parcă ne-am mai fi odihnit pe drum, dacă n-am fi ştiut că ceva mai departe e altă băncuţă, înaintea ultimei porţiuni ceva mai domoale, a drumului spre cabană. Ajunsesem la brad şi poate de aceea nici n-am simţit urcuşul, până la poiana cu muşchi verde şi indicator de răscruce. Era aici ramificaţia către refugiul din Muchia Drăguşului, la care de atâta vreme râvnesc. Ultima oară când urcasem pe aici, singur, la urma de sus a avalanşei pornită de sub jepi, care rupseseră poteca cea bună, urcasem printre ei şi dându-mi seama într-un târziu că n-am să o scot la capăt, m-am întors din drum. Doar că printre jnepeni îmi pierdusem pioletul, cel care mă întovărăşise prin munţi mai bine de treizeci de ani. La coborârea dintre ei şi la o timidă încercare să-l găsesc, mi-am dat seama că singur nu am nicio şansă în încâlceala crăcilor îmbârligate. M-am întors la cabană singur, trist şi cu urma lacrimei din colţul ochilor, dusă de ceva vreme. Dar părerea de rău şi nădejdea că poate am să-l regăsesc până la urmă, tot mi-a mai rămas. Am purces mai departe. Nici mult nu mai aveam până la cabană. Am traversat albia pietroasă a pârâului din cale, ne-am îndreptat ochii către îmbulzeala lăstărişului dinspre Piatra Caprei şi am început ultimul urcuş către cabană. Era poate urcuşul cel mai uşor de astăzi, dar ca întotdeauna mi s-a părut şi cel mai greu şi cel mai lung. Undeva deasupra noastră, lătratul şăgalnic al câinelui ciobănesc de la cabană, ne-a dat semn că aveam să ajungem curând la casă de om.

La cabană am ajuns curând şi pe băncuţa ştiută, cu semnal la mobil, am sunat acasă să se ştie că am sosit cu bine. Apoi ne-am îndreptat către cabană. L-am găsit pe noul cabanier ocupat cu ceva reparaţii, cât l-or fi lăsat puterile şi banii pe care-i avea. Pregătea „confortul” câtorva noi camere si Dumnezeu ştie, dacă le-o putea termina. Oricum avea entuziasm şi multă, multă bunăvoinţă.

Ne-am ales camera în care aveam să ne odihnim. Avea şi sobă şi ni s-a promis un foc bun, mângâietor şi ne-am adunat în sala de mese, la sărbătoarea prânzului. Au sosit pe lângă noi şi pisicile, ajunse aici tradiţionale. Erau tot cele două, una având strămoşi sălbateci bănuiţi, dar amândouă înfometate, şi nu conteneau să ne atragă atenţia că vor şi ele din cât aveam noi.

Mai departe cei trei mai tineri componenţi ai trupei s-au îndreptat către Fereastra Mare. Nici starea fizică, nici ritmul mai vârstnic, nici timpul înaintat, nu mi-ar fi permis să-i însoţesc. Aşa că nu mi-a rămas altceva de făcut, decât să-i urmăresc cu privirea pe poteca ce s-a pierdut printre brăduti şi să-i aştept mai pe înserat, atunci când Floriana avea să-mi povestească întâmplările urcuşului.

Dupa masa pe fuga impartita mai mult sau mai putin voluntar cu matele cabanei, am indesat ciocolata in rucsac, ne-am imbracat bine si am pornit pe cararea ce duce catre Ferestre. Stiam ca ne vom intoarce pe intuneric. Probabil de aceea am uitat una din frontale in cabana... Am ajuns imediat la punctul de rascruce dintre cele doua Ferestre. Nici de data aceasta nu aveam sa ajung in cea Mica... Am apucat voiniceste panta prin padure ascultandu-l cu uimire pe Vali care ne povestea despre cerbul din fata primariei din Berislavesti... In dreptul crucii am inceput sa ne sfatuim: mai urcam, nu mai urcam. Hai sa mai urcam, fie ce-o fi! I-am intalnit pe turistii de dimineata care coborau grabiti din Fereastra. Ma asteptam la gheata si eram pregatita pentru ea. Dar nu a fost decat zapada buna de infipt bocancul in ea. Pe langa Coltul Balaceni ma asteptam sa zaresc capre negre, dar nici ele nu s-au aratat. Cu privirea atintita mereu spre indicatorul din creasta, am ajuns gafaind pana sus unde m-a lovit un vant tare rece. Incercand sa sun la cabana intr-un minut nu mi-am mai simtit degetele. Creasta insa era atat de imbietoare... pictata in alb si viscolita...Trebuie sa fi fost minunat pentru cei care au reusit sa o colinde in ziua aceea si sa se adaposteasca inainte de apus intr-unul din refugiile ei. Mmm... Dara era tot acolo...Vantul m-a convins repede ca ciocolata trebuie sa o mananc mai jos. In caldare nici urma de suflul rece al iernii anuntate. Doar apusul a adus cu el ceata care urca indaratnic spre noi. Ne-am regasit si am luat-o repede la picior. In mai putin de o ora eram jos la rau, dar si intunericul era cu noi. Tata, grijuliu mereu, ne astepta in curtea cabanei semnalizandu-ne cu lanterna.

Mi-am îndreptat paşii către camera pe care mi-o doream cât de cât încălzită. N-a fost să fie, aş mai fi avut de aşteptat, aşa că mi-am scos pufoaica, că doar de asta o adusesem şi m-am ghemuit în pat. Nici că mi-a păsat de camera încă neîncălzită şi chiar am tras un pui de somn. Când m-am trezit, afară erau crestele luminate şi către Colţul Bălăcenilor se vedea bine stratul de zăpadă care cu încetul avea să-l acopere. Mi-am făcut drum până la cabana salvamont, unde am aflat că se afla şi mai vechea mea cunoştinţă, Thomas Bross, salvamontist de-o viaţă pe meleagurile victoriene. Era acolo, la cabana care-i datora atâta. Se pregăteau de iarnă, cu oarecari îmbunătăţiri şi din ce nu mai avea cum să fie întrebuinţat, îşi alegea şi cabanierul nostru câte ceva să-şi mai cârpească cabana cea veche. Se pregăteau salvamontişti de masa de după lucru, aşa că doar câteva cuvinte aveam să schimb cu bâtrânul Bross, cu care am băut un ceai cald şi m-am întors la cabană. Ceva mai târziu am părăsit cabanierii cu care-mi petrecusem câtăva vreme şi afară m-am întâlnit cu un grup de tineri care-şi consumau ceaiul după coborârea grăbită din Fereastra Mare. Mi-au spus că se întâlniseră cu Floriana, Vali si Cristina, pe când tocmai coborau. Mi-au spus chiar şi ora la care îi întâlniseră. Apoi s-au incins discutii despre traseul cel mai bun pe care pot să-l facă a doua zi. I-am întrebat dacă vreumul din ei a urcat de curând la refugiul din Muchia Drăguşului şi am fost încântat să aflu că acolo sunt condiţii chiar foarte bune, cu sobă, uşi şi ferestre. Tinerii au plecat şi eu iară am început să-mi fac socotelile despre cei plecaţi. Cam cât fac până sus, cam cât le ia odihna şi cât pot face la coborâre. Mi-am făcut socotealacă că prin jurul orei 18-18 ½ ar putea reveni. Mai era destul timp şi iarăşi am sporovăit cu cabanierul. Până la urmă mi-am pus frontala pe frunte şi am ieşit din nou afară, cu ochii aţintiţi pe poteca pe care trebuiau să se întoarcă. Cam atunci şi unul din câini a plecat lătrând pe poteca pierdută printre brazi. Ii simţise şi în scurtă vreme le-am văzut licuricii frontalelor. La 18 ½ ne regăsisem toţi în faţa cabanei. A urmat o masă cu voie bună, stropită cu câte o cană de vin fiert, cu pisicile strecurate printre picioare. Supriza serii a venit de la iluminatul sălii de mese. Era unul electric şi cum tot aşa a fost şi în camera în care parcă ne-am lăfăit la căldura sobei bine încinse.

Dimineaţa s-a dovedit una frumoasă şi nu ne-a mai rămas de făcut decat să începem drumul invers, parcă mai scurt de cât urcarea, dar şi cu ceva gheţuş mai mult. Am parcurs poteca cu băncuţele ei, drumul forestier cu rupturile sale şi când am ajuns la maşină, excursia noastră luase sfârşit.

Amabila invitatie a colegilor noştri de tură, să ne petrecem în casa lor din Sibiu, timpul rămas până la autobuzul care ne-a dus spre casă, s-a dovedit una de excepţie, pentru ospitalitate şi conversaţia plăcută, care era cât pe-aci să ne facă să pierdem autobuzul, atât de bine ne-am simţit.

Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez

Foto: Valentin Tudosescu

Cand zboara frunza...

2011-11-14T11:59:00.004+02:00

Moto:
O raza
si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza:
dar e prea grea povara
si frunza cade.

Lucian Blaga

Trecusera zile munlte de când o întâmplare stupidă, m-a adus într-un pat alb, cu suferinţă de jur împrejur mai mare decât a mea. Au urmat alte zile lungi, cu dor de poteci însorite, până când, cu teamă, am păşit din nou pe căi tomnatece, undeva mai către poalele muntelui. Au fost zile frumoase cu soare risipind căldură molatecă şi cu început de culori aşternute pe câte un copac.

A venit şi dimineaţa cu întuneric, cu felinare aprinse pe marginea străzii şi câte-un câine latrând agale, supărat că l-am trezit din somnul bun al dimineţii. Din autobuz am coborât nu departe de malul Oltului. I-am trecut podul întunecat, apoi şinele de cale ferată din halta Păuşii şi am ajuns la capătul drumului forestier. Casele le-am lăsat în urmă repede, mai apoi şi cele câteva vile întuncate şi în faţă nu ne-a rămas decât panglica drumului, strecurată prin mijlocul pădurii. De când apăruseră întâiele semne ale toamnei, copacii se coloraseră zdravăn. Pe jos se aşternuse covor de frunze ce-şi sfârşiseră rolul, şi din copaci, câte-o zburătăceală de vânt mai cobora şi altele şi până să ajungă lângă noi, mai roiau un pic prin aer, luându-şi rămas bun de la cei pentru care fuseseră podoabă peste vară.

Pe nesimţite am ajuns la cabana pustie de la Valea Mărului. Ne-a întâmpinat doar Racheta, căţeaua îmbătrânită de când o ştiam. Acolo se născuse şi locurile astea le păzea de când se ştia. Ne-a întâmpinat dând veselă din coadă şi din ce am mâncat noi la Troiţa cu izvor de apă vie de mai sus, a căpătat şi ea căte ceva, după care ne-a urmat îndeaproape, pe drumul pe care-l ştia bine, până sus la cabana din Cozia. Pentru noi drumul forestier, din ce în ce mai acoperit de frunzele căzătoare, s-a sfârşit în poienile de deasupra Mânăstirii Stânişoarei.

Mai departe doar poteca avea să ne însoţească. Cerul s-a luminat şi peste noi au apărut peticele de cer senin. Am urcat panta ceva mai dură dintre stejari şi am coborât în valea uscată a Bulzului. Am urmat cu sfinţenie poteca, am trecut pe lângă blocul de stâncă cu amintiri triste, legate de soarta unei bune tovarăşe de munte şi ne-am înscris pe poteca cu serpentine multe de pe coasta muntelui.

Am fi fost doar noi şi muntele, dacă pe alocuri nu ne-ar fi ajuns câţiva oameni, cu care am mai schimbat vreo două vorbe. Am trecut prin Poiana Vlădesii, care ne-a întâmpinat cu băncuţă, cu masă, proaspăt apărute aici. Mai departe pădurea pe deasupra căreia se vedeau înălţimile clonţoase, părea şi mai frumos împodobită cu toate culorile toamnei, acum sclipind în soarele coborât peste ea.

De brâna cu cablu am trecut uşor şi mai departe au urmat serpentinele dese de sub Măria Sa Bulzul. Am ajuns în faţa treptei înalte, abrupte, în lungul căreia sălăşluia de amar de vreme, cablul de care te mai agăţai din când în când. Erau pe înălţimea abruptului, copăcei agăţaţi de stâncă cu rădăcini pe unde găsiseră câte-un dram de pământ şi dintre aceştia, mestecenii aveau frunza îngălbenită, cu câte-un clinchet mic la fiecare adiere de vânt.

La băncuţa de deasupra abruptului am făcut pauza mare.

Am avut de admirat muntele stâncos al Bulzului. Sub noi panta abruptă pe care tocmai o urcasem. În sus, stânci cu forme bizare dintre care unele stârniseră înfăţişări pământene. Mai departe am urcat panta tot cu serpentine, parcă mai domoale şi către sfârşit îmbrăţişate de brazi falnici. Am ajuns în Şaua Durducului şi de acolo puţin ne-a mai lipsit până să ajungem în drumul releului, pe care am făcut ultimi paşi până la cabană.

Ne-a întâmpinat nea Vasile şi Anişoara, cabanierii de serviciu, care ne-au primit cu o cană de vin fiert, o ciorbă caldă şi bucuria unei revederi după o atât de lungă perioadă. Mai apoi focul duduind în camera în care aveam să stăm, a împrăştiat răcoarea toamnei şi ne-a îmbrăţişat cu căldură molatecă.

Spre seară s-au mai strâns călători, din aceea cu rucsac în spate, iubitori ai muntelui, din aceea pe care aici nu-i întâlneşti decât atunci când muntele are zilele de toamnă capricioase şi mai târziu zăpezile cele mari. Noaptea s-a lăsat peste munte cu cer senin cu stele multe şi mai încolo şi cu un crâmpei de lună luminoasă, aflată spre unul din pătrarele crescătoare.

De la cabană am pornit în dimineaţa care părea ceţoasă. Ne-am sorbit ceaiurile calde şi ne-am luat rămas bun de la amfitrioni şi cabana care ne oferise seara frumoasă pe care ne-am dorit-o. Am trecut repede peste Piatra Rea, de creasta Vamvurei cea cu stâncării şi privelişti către munţii cei mari. Am intrat pe aleea cu brazi falnici şi pe nesimţite am ajuns la fagii cei bătrânii. Erau cum îi ştiam de mult, doar că acum, în toamnă, erau îngălbeniti şi pe alocuri arămiţi bine. Crăcile lor mari, viguroase, erau tot noduroase, întortochiate, venite din pădurea poveştilor, la vremea asta cu zâne înfrigurate şi Baba-Cloanţa ce-şi flutura zănatec ţoalele iernatice. Mai jos am trecut pe lângă mestecenii din Hora Mireselor şi ne-am oprit la căsuţa pricăjită din Şaua Turneanului. A urmat coborâşul priporos, alunecos cel mai adesea şi prăfuit la vremea asta secetoasă pe care o traversam. Pârâul Turneanului era acum uscat şi albia lui firavă aproape dispăruse sub vegetaţia care o năpădea. Pe lângă balcoanele cu privelişti către stânci înalte, am trecut repede. Am lăsat în urmă şi coborâşul printre alte Pietre Rele. Am trecut pe lângă izvorul parcă veşnic de „La Troc” şi mai apoi am străbătut viroaga în care din înalturi pogorâseră stânci mari, dintr-o zdruncinătură numai de munte ştiută. Ne-am odihnit un pic pe stâncăriile de sub Muchia Scorţarului, privind către adâncurile pădurilor neştiute. Mai aveam puţin până la drumul mânăstirii şi cînd am ajuns acolo am aşteptat cu nerăbdare băncuţa de la sfârşitul urcuşului.

Apoi ne-am abătut la stânga, pe poteci ascunse, cu crengi doborâte de vântoase, care trozneau sub paşii noştri şi ici-colo am mai găsit câte o brânduşă, într-un ochi de pădure însorită, care o mai înveseleau un pic.

Când am ajuns din nou la drumul de pe Valea Păuşii, la Troiţa cu izvorul din cale, drumul nostru parcă se sfârşise. Cabana de la valea Mărului era tot pustie şi drumul tot acoperit de covorul de frunze zburătoare, care-şi găsiseră însfârşit odihna. În halta Păuşii am sosit odată cu Săgeata Albastră, care tocmai acum se hotăse să nu aibă şi ea vreo câteva minute de întârziere.

Am coborât din tren pe peronul bătrânei gări din urbea pe care o părăsisem pe înnoptate şi de pe străzile cu miros de toamnă fumurie, am deschis uşa casei. Ne-a primit cu masă caldă, cu supa înfierbântată scoasă de pe bătrânul aragaz cu flacără albăstruie. Mai apoi motanul cu coada mângâietoare s-a frecat de picioarele noastre, iar Mura, cu ochii ei mari, aştepta torcând, povestea zilelor în care lipsisem. Şi liniştea s-a aşternut peste toate. În urmă rămăsese Cozia şi în faţă îmi mai stăteau încă, munţii cei mari. Mi-a apărut pe buze parafraza unor versuri de mult uitate: „mai dati-mi o frunză, mai dati-mi un anotimp”.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

La Dame Blanche

2011-09-17T13:49:00.000+03:00

Moto:

Să fie de cer şi să fie de munte,

Să fie de mâine, să fie de azi,

Să fie de ceaţa ieşită din brazi.

Adrian Paunescu

La Tete Rousse ploua de doua zile. Zoia Alecu rasuna in casti un pic mai tare decat picaturile de ploaie pe panza cortului. Pe Grand Couloir s-au pravalit toata noaptea bolovani. Cand mai scriu vreo doua cuvinte in jurnal, cand mai trag de fermoar sa vad dezastrul de afara, cand rontai bomboane.

Am atipit… Ma trezesc vocile din jur. Toata lumea pare in verva. Afara nu mai ploua si apar ferestrele de cer albastru anuntate de prognoza meteo din Chamonix. Ne incercam norocul la refugiul Gouter ca poate nu va mai trebui sa caram in sus cortul. Si reusim! La telefon ni se confirma ca ne asteapta patru paturi. Mancam o supa si facem repede bagajele. La fel si cei din jurul nostru. Este cam singurul moment in care vecinii cehi sau polonezi (habar nu am ce sunt) isi mai domolesc vorba.

La apropierea de Grand Couloir, tipetele se intetesc cu motiv. Dupa atata ploaie, bolovani imensi desprinsi tot timpul de pe versant se pravalesc inspre noi. Incep sa-mi tremure picioarele dar reusim sa trecem toti cu bine. Drumul in sus spre refugiu il facem pe racoare si ceata, care din cand in cand ne lasa sa zarim imprejurimile.

La Gouter ne ciocnim de ospitalitatea franceza. Cand destainuim ca suntem romani, suntem poftiti sa dormim in sala de mese cand va fi timpul, bineinteles ca la pretul unui sejur normal. Nici vorba de paturi ci doar de replici taioase. Poate doar apusul a reusit sa ne mai inveselasca putin.

Dupa cina, lumea se retrage in dormitoare. Printre rasete si sunete de vesela aruncata de colo-colo, reusim sa atipim din cand in cand. Suntem cu totii cu nervii intinsi la maxim. Habar nu am cand se face ora unu si se aprinde lumina. Incep zgomote de fermoare, coltari trantiti pe podea, scaune trase, ceai care curge in cani. Ne retragem intr-un colt si incercam sa mancam cate ceva. Oboseala si conserva de fructe de mare pe care o desfac, isi spun cuvantul: nu pot manca mai nimic. Imi indes o gramada de bomboane prin buzunare, stiind cat de bine imi vor prinde mai tarziu. In sala de mese este mare harmalaie. Hotaram ca cel mai bine este sa ramanem ultimii. Ne echipam fara graba si iesim afara. Cerul e plin de stele si nu bate deloc vantul. Se vad lumini care urca de la Tete Rousse. Incepem urcusul. Ne simtim bine si avansam repede. Vorbesc in continuu sa treaca vremea mai repede. Habar nu am cand am trecut peste Dom de Gouter. Cele doua pauze cu ceai fierbinte si glucoza ne prind tare bine. Pana la Vallot facem doua ore. Pe creasta deja e mare inghesuiala si se sta la coada. Asa ca hotaram ca cel mai bine este sa tragem cate un pui de somn in refugiu pana se mai relaxeaza traseul. Cum pun capul jos incep sa visez si dormim aproape doua ore. Din pacate, am pierdut rasaritul... Dupa ceai si fructe uscate, plecam iar la drum.

Traseul continua pe o muchie destul de expusa, creasta Bosses, si pentru mine cele mai grele sunt momentele in care ne intersectam cu cei care vin de sus sau in care trebuie sa depasim alte echipe. Dar printre cantece si incurajari, iata-ne sus!

Iarasi avem noroc si ajungem singuri pe varf. Sufla vantul. Nu ma asteptam sa fie atat de ingust. In varf nu gasim decat un stegulet francez de hartie infipt in zapada. Din pacate, noi l-am uitat pe al nostru… De fiecare data cand reusesc sa ajung sus traiesc un sentiment pe care nu-l pot descrie prea bine, nu stiu ce sa fac, sa plang sau sa rad. Plini de emotie facem un tur de orizont. Zarim Monte Rosa si Matterhorn. Il sun pe tata si ii spun unde suntem. Frigul nu ne lasa sa stam aici mai mult de un sfert de ora si trebuie sa incepem coborarea; noroc ca vantul nu bate atat de tare cat sa ma miste din loc, ca nu m-ar fi incantat deloc.

In refugiul Vallot nu mai intram. Hotaram ca dupa ce coboram de la el, sa luam masa. Ne asezam intr-un loc folosit de altii inaintea noatra pentru campare. Mancam toti o conserva de peste si o ciocolata. Apoi lenevim la soare fara prea multe griji. La Tete Rousse om ajunge noi pana diseara.

Usor, usor, printre glume si multa admiratie pentru varfurile din jur, ajungem la Gouter. Deasupra refugiului, a aparut un adevarat orasel de corturi cu verva celor ce urmeaza sa atace varful in noaptea urmatoare. Ne facem bagajele si apoi mancam o supa fierbinte cu gandurile departe pe varf si cu multi turisti agitandu-se in jurul nostru, entuziasmati de viitoarea ascensiune.

Coborarea spre Tete Rousse nu a fost prea scurta, in mare parte datorita mie. La trecerea prin Grand Couloir ne intampina iarasi cativa bolovani dornici sa ajunga cat mai repede jos, dar trecem fara nici un incident. Pericolul este mai jos unde cativa spanioli atrenandu-se sa treaca portiunea cu risc a urcusului spre refugiul Gouter, dau drumul inconstienti la pietre considerabil de mari ce alearga in urma noastra. M-au speriat mult mai rau decat Grand Couloir. Ajungem la cort unde incepe leneveala.

Turisti cobora in continuare. Ii numar. Bolovanii se inmultesc si fac tot mai riscanta traversarea. Unul dintre ei scapa ca prin urechile acului. Pe la 7 seara se mai zaresc doar doi. Insa pe culoar se porneste un adevarat torent de pietre care face o adevarata nebunie orice tentativa de a trece pe acolo. Asa ca pentru noi incepe un adevarat spectacol din usa cortului, operatiunea de salvarea cu elicopterul a celor doi, care trebuie sa recunoastem ca a fost un pic exagerata dar nu lipsita de riscuri.

Seara se sfarseste in sala de mese a refugiului Tete Rousse, la cate un pahar de vin fiert cu scortisoara si portocale, sub o harta a mapamondului, discutand despre alti si alti munti…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa (Ion Boncea, Maria Rada, Mihai Papuc, Floriana Boghez)

Balada de hoinar

2011-07-27T23:26:00.002+03:00

Moto: Cu nesfârşită grijă/ deschideti poarta lumii/ şi-ngăduiţi să treacă/ şlefuitori de gânduri/ şi hoţii de poveşti

George Ţărnea

Să vină odată zilele de vară, cu cer senin şi vârfuri sclipind în bătaia soarelui, să pot urca din nou spre crestele Făgăraşilor, gândeam în zilele din urmă. Şi parcă acum, la anii mulţi care s-au adunat, parfumul suav al înălţimilor mă cheamă mai cu deosebire. Aşa s-a născut, din dorul aprins al tuturor acestea şi încă multora, o altă hoinăreală pe meleagurile înalte ale munţilor îndrăgiţi.

Din noianul zilelor închiondorate, cu îmbulzeală cerească cu fulgere şi nori plângăcioşi, iată, s-au ivit şi zilele frumoase pe care le aşteptam. Noi, cei patru călători, ne-am aşezat comod în scaunele autobuzului care avea să ne ducă până la Sâmbăta de Jos. La coborâre, rucsacii în spate, o vizită scurtă la magazinul de la care aşteptam plăcinţele cu brânză, delicioase, pe care le ştiam de mult şi iată-ne ajunşi la marginea drumului care avea să ne ducă spre locurile mult visate. Ne-a cules repede o maşină, apoi alta şi curând am ajuns la poarta mânăstirii Sâmbăta. Ca şi în alte împrejurări, de aici a început periplul nostru. Mai întâi pe drumul cel bun, către pensiunile de pe vale şi mai apoi pe cărăruia de pe malul apei şi mai rar pe câte-o bucată de drum rămasă întactă de pe urma furiei apelor. Am ajuns repede la vechiul capăt de drum, cu bătrâna băncuţă încă supravieţuitoare a timpurilor trecute peste ea. De aici încolo am intrat în poteca muntelui, când agăţată de coasta împădurită, când traversând apa înspumată a Sâmbetei.

Până la cabană am ajuns repede, poate puţin peste timpul indicat pe săgeţi şi poate făcut altădată, dar nici anii nu mai erau aceeaşi. Pe băncuţa de deasupra izvorului cabanei, un puşti ne-a şi luat în primire, întrebându-ne cam ce ne dorea sufletul şi coca-cola şi ciorba de fasole – se pare un fel de emblemă culinară a cabanei -, ne-au sosit repede la masa din poiană. Am aflat că pe aici avuseseră loc oarecari schimbări şi noul patron al cabanei, avea vechi state de servici montan, încă de pe vremea fostei cabane Mălăeşti, din Bucegi. Şi poate acum, la altă tinereţe, îi trecuse amarul cabanei amintite, mistuite de foc. Numai că acum, aici, în Valea Sâmbetei, îl pândea un pericol, poate chiar iminent. Un culor de avalanşă, coborât parşiv din înaltul muntelui, cu brazi cu tot, ameninţa de-a binelea existenţa cabanei. Dar poate năpasta asta s-o răzgândi şi o apuca-o prin alte locuri. Încolo totul era cum îl ştiam din toamna trecută şi pisica cu blana tărcată, din gena motanului sălbatec cu care strămoaşele sale se avuseseră bine, era tot aici şi tot aşa de flămândă.

Am mâncat, ne-am odihnit cam o oră, după parcursul alert de până atunci şi iar ne-am pregătit de plecare. Am mai luat în drum oarecari informaţii de la salvamontiştii din cabana de mai sus, am ajuns repede la răscrucea de poteci din vale şi iată-ne începând urcuşul către prima treaptă a căldărilor din drumul către Fereastra Mare. Ce s-o fi petrecut cu urcuşul ăsta de anul trecut până acum, nu prea ştiu, dar s-a dovedit mai greu, cu momente de odihnă mai multe şi parcă a fost...mai lung. Poate o fi fost de vină umezeala excesivă din atmosferă, din ceaţa care domnea pe creste şi uneori cobora până mai jos. Sau poate cine ştie, pe deasupra rucsacului se mai adăugase încă un an între timp. Când am ajuns la săgeata de răscruce din cale, am fost mai toţi fericiţi că trecusem cu bine încercarea asta primă, la care ne supusese muntele.

Intrasem în căldarea înaltă, de unde poalele Colţului Bălăceni, cât se vedea din acoperământul ceţos şi acum, drumul printre tufele de bujor şi stâncile mari din cale, ni s-a părut un adevărat balsam.

La cabană erau doi tineri, care-şi aduceau aminte că ne mai întâlniseră prin Făgăraş şi anul trecut, iar prin căldarea pietroasă pe alţii, puţini la număr, care ne dăduseră ceva informaţii despre refugiul din Gălăşescu Mic spre care ne îndreptam. Încolo doar căldarea pietroasă şi doar uneori strigăte de marmotă mai însufleţeau locul. Pe nesimţite potecă şi-a apropiat priporul şi smuceala ei, mereu repede, când la dreapta, când la stânga, ne-a scos sus în creastă, în Fereastra Mare, la 2188m, numai bine când s-a risipit şi ceaţa. S-a risipit cât să ne dea prilejul să ne fericim ochii cu imaginile crestelor înalte pe care de atâta vreme nu le mai văzusem. Apoi când să trecem Slănina – 2268m -, ne-am întâlnit cu un stingher călător, având în dotare doar o umbrelă roşie şi pe buze curiozitatea de a-mi afla anii pe care-i duceam cu mine. Apoi boaghea iar ne-a înlănţuit şi până în pragul noului refugiu din Fereastra Mică – 2191m -, ne-a tot ţinut învăluiţi.

Nu eram singuri în refugiu, şi cu cei doi tineri de acolo, s-au înfiripat repede conversaţii şi şirul întâmplărilor pe care ţineam să ni le povestim, se răspândeau prin refugiu de parcă se băteau turcii la gura noastră. Până la urmă a venit înserarea şi ne-am adus aminte că fiecare avea a doua zi de făcut alte drumuri lungi şi poate grele. A trecut noaptea, cu cer senin, cu ceva stele şi un pic de lună, cât avusese timp să-şi înceapă rotunjimea. Dimineaţa a venit cu cer albastru şi pe coaste cu o turmă mărişoară de capre negre, alergând după iarba proaspătă, înrourată, pe care şi-o doreau. Şi fiecare dintre noi şi-a urmat drumul său.

Am urcat panta lină a Slăninei, am ajuns din nou în Fereastra Mare şi de aici încolo, ne-am început drumul către Zârna.

Poteca, privită de aci, din urcuşul către Cheia Bândei – 2382m - pe sub care aveam să trecem, părea domoală. Dar drumul până la celelate vârfuri ţuguiate, ţâşnite din firul crestei, era încă lung şi soarele începuse încă de dimineaţă să dogorească. Undeva în cale ne-a răsărit săgeata care ne arăta poteca de peste muchia Trăznită şi calea până la noul refugiu din aceste locuri. Cunoşteam poteca, fusesem pe acolo prima oară cu un vechi prieten, vroind să scurtăm calea spre Iezer şi să prindem din urmă timpul pierdut cu furtuna năpraznică care ne oprise din drum. Şi parcă nici nu-mi vine să cred câţi ani trecuseră de atunci...Dar şi cu fiica mea mai trecusem pe aici, când într-o zi cu ceaţa şi cam târziu, pornisem de la cabana din Valea Sâmbetei, cu gândul de a ajunge tocmai pe Dara.

Mai întâi orbăcăind prin ceaţă şi mai apoi pe crestele însorite dintr-odată, ne-am continuat drumul pe coaste. Acum, pe negândite ne-a stat în faţă vârful lui Mogoş - 2398m – şi acolo într-una din şeile înalte am poposit prima oară. Ne-am apropiat de stâncăriile sale, din marginea nordică abruptă şi ne-am desfătat privirile către locurile depărtate din care parcă nici nu venea să credem că veneam. Ne-am luat din nou rucsacii în spate şi ne-am continuat calea pe poteca urcătoare către vârful Urlea – 2473m. Căutam din priviri locul pe unde o potecă cobora în căldarea cu ochi cereşti, sclipitori, ce priveau către albastrul luminos de deasupra lor. Dintre toate, iezerul cel mare al Urlei, stâpânea căldarea cea verde.

Pe lângă noi, pe coaste cu stâncării înnegrite de vremuri şi tufele de bujor încă înflorit, însufleţeau muntele. Am trecut pe sub vârful Urlea – 2474m -, apoi pe lângă cel al Iezerului – 2423m –, acolo unde un cioban care-şi păzea turma numeroasă, a coborât repede în speranţa că poate o găsi la noi vreo ţigară.

Când am început să coborâm brâna cu grohotiş mărunţit de sub vârful Fundul Bândei - 2454m -, de unde se despărţea drumul spre Dara şi Hârtopu, ultimele mari înălţimi ale Făgăraşilor, ne aştepta măreţul spectacol al căldării Leaotei. Câtăva vreme am privit de sus măreţia căldării, cu ochiurile de apă, lacurile risipite pe întinderea adâncului de munte, cunoscute din alte nu prea îndepărtate excursii.

Străjuiau deasupra căldării, creasta care cuprindea ultimele vârfuri înalte ale munţilor pe care-i străbăteam. Dara – 2500m -, Muşatescu – 2495m - şi Hârtopul – 2506m -, erau paznicii veşnici ai minunilor albastre. Apoi ne-am îndreptat paşii către şesul înalt – 2364m – al Şeii Leaotei.

Când urcasem altădată din adâncurile căldării, de la stâna acelor locuri, un cioban ne-a sfătuit să urcăm spre creastă pe un hăţaş de-al lor, marcat cu roşu, cu litera H, de la hăţaş, ne spuneau ei cu mândrie. Pasă-mi-te pădurarii marcaseră locurile special pentru ei !. Acum ajunsesem tot pe acele meleaguri, cu poteca sfoară înaintea noastră şi iarba mare care ne mângăia paşii, pe când străbăteam platoul făgărăşan, atât de neobişnuit în aceşti munţi. Când am ajuns la capătul acesatuia, eram sub vârful Leoatei – 2312m . Acolo am găsit la locul ei săgeata care ne îndruma spre refugiul Zârnei, arătându-ne şi timpul până acolo, de doar 30 minute. Numai că şi acum, vârful ei arăta spre locurile din care tocmai veneam, ca şi atunci când o găsisem aici prima oară. De data asta chiar am întors-o şi poate acum nimeni, nici măcar vântul nu i-o mai schimba direcţia.

Să fiu sincer eram cam obosit, desi tura de pana atunci nu fusese prea lungă. Căldura de pe drum fusese apreciabilă şi când am văzut pe săgeata întâlnită cele 30 minute până la Zârna, ar fi trebuit să fiu încrezător în forţele mele. Ştiam însă că aveam în faţă un drum încă lung, cu coborâre zdravănă până la refugiul mult râvnit şi care se vedea de aici, într-o şa îndepărtată, ca un punct minuscul pierdut în locurile înverzite. Am coborât drumul pe coasta zgrunţuroasă. Am privit de sus iezerul Zârnei şi mai departe, după ce poteca a străbătut o muchie scurtă, ne-am angajat pe o înşiruire de hornuri. Erau acestea presărate cu stânci ce trebuiau ocolite, cu câteva limbi de zăpadă încă prezente şi cu multe tufe de bujor înflorit, care mai îndulceau oboseala şi căldura dată de soarele amiezii ce-şi pusese în minte să ne prăjească de-a-binelea. Şi până la urmă am ajuns şi ne-am aruncat rucsacii pe pajiştea din faţa intrării în refugiu.

Eram primii călători, care ajungând aici, îşi propuseseră să rămână peste noapte. Nici chiar mai târziu nu se oprise nimeni aici. Eram străpânii de-o noapte al căsuţei din şaua Zârnei!. Ne-am lăfăit de-a binelea pe pajiştea dinaintea refugiului. Am mâncat pe îndelete, chiar am adormit sub cerul albastru şi soarele darnic de după amiază, cu căldură ceva mai molcomă. Dintre ochiurile de apă nivale, ne-am ales câte unul pentru fiecare şi în cel din spatele refugiului, în ce mă priveşte, m-am bucurat de binefacerile soarelui care le încălzise special pentru noi.

Mai târziu am plecat agale către valea adâncă, prin care se strecura fuiorul de apă înspumată, venită tocmai din lacul Zârnei pe lângă care trecusem la coborâre. Era în apropiere şi bordeiul ciobănesc, al mioarelor agăţate pe coastă şi de la el, răzbătea până la noi, lătratul câinelui rămas de pază. De acolo ne-am luat apa pentru seara care urma. Peste noapte, doar luna trecătoare peste creste ne-a mai scos un pic din culcuşuri, cât să ne bucurăm de lumina aruncată peste creste şi până când a început să se lumineze, nici că ne-am mai sculat. Peste munte se lăsase liniştea.

De data asta ne-am sculat aproape cu noaptea’n cap. În refugiu domnea încă întunericul zorilor. Ne-am strâns lucrurile, ne-am aruncat rucsacii în spate şi încă înaintea orei 6, am plecat în ultima noastră etapă. Soarele mai avea încă de mers până să dea peste creasta munţilor. Am urcat panta vârfului Zârna – 2223m -,
am dat peste cele două izvoare cu apă limpede şi rece, acolo unde ne-am înviorat feţele arse de soarele pe care-l înfruntasem în zilele de dinainte. Apoi am mai trecut şi peste vârful Fundu Langa – 2242m -. Acolo, pe pajiştea întinsă de sub el, am privit cu nesaţ înalta culme a Iezerului, care-şi sfârşea înlănţuirea de vârfuri descrescătoare cu rotunjimea Păpăului, ultimul din cele de peste 2000m al piciorului de munte aruncat către valea Doamnei. Coborâşul până în Şaua Radului – 2185m -, am făcut-o pe nesimţite, după care puţin ne-a trebuit să urcăm către cele două vârfuri ale Ludişorului, ultimul dintre cele două, doar puţin peste 2300m. De aici am zărit, adâncită sub noi, marea Curmătură a Brătilei. Eram singurul dintre cei ce alergaseră pe crestele munţilor până aici, care mai fusese de câteva ori prin aceste locuri şi la odihna din creastă, n-am pregetat să le povestesc câte ceva din acele împrejurări.

Toate acestea petrecute în treceri peste munţii înalţi ai Iezerrului şi Făgăraşului. Am început lunga coborâre, în serpentine line şi ne-a luat ceva timp până a ajunge lângă noul refugiu sferic aşezat la 2125m.

Ajunşi aici, am hotărât o pauză mai lungă. Eram pe cumpăna Făgăraşilor, în locul înfrăţirii a două importante masive. Refugiul nu era chiar gata, dar la nevoie se putea utiliza şi aşa. Lângă el oglinda unui lac nival. Poteca ce ducea mai departe, pe ultimă parte a Făgăraşului, urca domol spre stânga, către vârful Berevoescu. Alta, cea către Iezer, urca şi ea, pe coasta golaşă a Brătilei şi mai departe creasta aceasta din urmă, era puncată de vârful Călţunului şi după el de vârfurile Mezei. Mai departe drumul ducea peste Curmătura Oticului, cea care avusese bunăvoinţa să adăpostească izvorul cel mai înalt al Dâmboviţei şi la urma urmelor, din el să potolească setea bucureştenilor. Pe plaiul însorit al acestor locuri pline de amintirile anilor, de la tinereţe până la bătrâneţe, am lenevit aproape o oră.

După atâta odihnă, ne-am hotărât să începem coborârea prin căldarea Dejamilor, aşternută la picioarele noastre. O cunoşteam bine spuneam eu, din alte împrejurări, cu nu prea mulţi ani în urmă. Venisem într-una din ele tocmai din Iezer. Fusese o zi de sfârşit de septembrie cu cer albastru şi căldura molcomă a zilei de toamnă, petrecută peste vârfurile multe, îngălbenite de soarele care le stăpânise meleagurile înalte. Aproape de Brătila mai întâlnisem o turmă întârziată, cu mirosul de fum tomnatec, venit de la stâna pe care tocmai se pregăteau să o părăsească. Am coborât apoi prin căldarea cu umbrele înserării coborâte peste cleanţuri înalte. Într-un târziu, am ajuns la o gazdă primitoare, cu pat înfoiat de cearceafuri albe, cu duşul cald care a aşternut liniştea peste oboseala unei zile lungi şi frumoase şi a doua zi cu vorbă bună şi cafea aburindă. Cealaltă ne adusese aici dintr-un periplu minunat, întortochiat printr-o căldare cu cerul oglindit în cleştarul ochiurilor de apă şi pe firul crestelor înalte, stăpânite deopotrivă de limbi de zăpadă prelungi şi postate de bujor proaspăt înroşit, ce-şi găsea locul prin pajiştea care deabia mijea a viaţă. Şi mai erau şi altele, unele cu ceaţă, altele cu soarele venit după vreme rea, cu prieteni de neuitat, care acum mă privesc, poate, din locuri şi mai înalte.

Acum intram din nou în căldarea strânsă între crestele stâncoase, stăpânite de puterea soarelui amiezii. Primii paşi ai coborârii erau năpraznici, cât se strecurau prin grohotişul mişcător al serpentinelor dese, agăţate de coasta repede a muntelui. Dintr-o stâncă întunecată, dintr-un cotlon al muntelui, ţâşnea Izvorul Radului. Trecuseră ploi multe peste munţi şi acum izvorul avea undă puternică, risipită în fuioare înspumate şi zbuciumul albului pur, se împletea cu stânca întunecată. Acolo ne-am oprit, să-i sorbim un strop din apa dătătoare de viaţă. De aici ne-am refăcut rezerva de apă pentru mai târziu şi peturile noastre s-au înfiorat îmbrobonate de răceala şi limpezimea ei de cleştar. Mai apoi am coborât prin căldarea care-şi aduna fuioare înspumate de apă de prin toate ungherele muntelui. Se strecurau acestea prin verdele pur al pajiştii montane, alunecând în funii albicioase pe coastele repezite ale muntelui şi până în vale s-au tot adunat, transformându-se în râul puternic al Dejanilor.

Trecuseră două ore de când tot ne strecuram pe poteca muntelui. Mai sus printre stânci, mai apoi prin pajiştea alpină cu tufe de rododendron, uneori pe malul pârâului înspumat şi alteori pe coaste lăstărite, poteca ne-a condus către capătul potecii, acolo unde brazi puternici stăpâneau locurile. Pe o punte firavă şi cam alunecoasă, am traversat râul năvalnic, după care drumul forestier ne-a fost tovarăş multă vreme.

O casă cochetă cu hărmălaie mare de turişti străini şi iată-ne înscrişi pe cei aproape 10km de drum ars de soare peste tot, încercând să ajungem cât mai repede la vreuna din pensiunile din Dejani. Numai că socoteala de acasă nu s-a potrivit cu cea a caniculei care ne împresura din toate părţile. Am început cu pauze rare, apoi din ce în ce mai dese şi mai tirziu cu una cu răcorire deplină pe malul râului. Oarecari oameni întâlniţi în cale ne-au amăgit, spunându-ne că mai avem puţin până la pensiuni. Poate ei or fi avut dreptate, dar picioarele noastre obosite, au schimbat puţinul ăsta într-unul foarte lung. Una din pensiuni ni s-a părut prea scumpă şi altele parcă intraseră în pământ. Până la urmă ne-a scos norocul în cale una şi mai pe măsura buzunarelor noastre şi sleiţi de puteri, în camera răcoroasă, ne-am aruncat din spate povara rucsacului, devenit mult prea grea. La un fel de bar văzut ceva mai sus, ne-am răcorit cu ceva licori corespunzătoare. Apoi ne-am îndreptat spre duşul cald şi seara plăcută alături de gazdele noastre primitoare. Când însfârşit ne-am aruncat în pat, nimic nu ne-a mai clintit până când soarele ne-a intrat pe fereastră.

A venit dimineaţa, una cu privelişti minunate din balconul casei, către creastele pe care deabia le părăsisem şi cu briză răcoroasă, bătând dinspre munţii cei mari. Părea şi acum că suntem pe depărtările înalte şi doar toaleta matinală din locurile civilizate în care eram, ne-a anunţat sfârşitul zilelor petrecute în munţi. Ne-au întâmpinat gazdele, cu zâmbet şi cafea aburindă, pe terasa însorită de pe care încă mai puteam îmbrăţişa munţii. A venit despărţirea, cu alte gânduri despre Făgăraşii dragi nouă şi urcarea în maşina care avea să ne îndepărteze câtăva vreme de munţii pe care speram să îi revedem curând. Drumul până în Făgăraş a fost scurt şi curând am coborât din maşina răcoroasă chiar în centrul oraşului, în apropiere de catedrala impozantă, încă neterminată 242.

Ne-am luat rămas bun de la gazda primitoare care ne întovărăşise până aici, promiţându-i amfitrionului, o nouă vizită, atunci când ne vom îndrepta din nou către căldarea Dejanilor. Mai aveam câteva ore bune de hălăduit prin oraş. Îl cunoşteam, de când cu ani buni în urmă lucrasem aici pe şantierul răposatului combinat chimic. Era pe atunci un orăşel mohorât, parcă un pic adormit. Dar pe atunci viaţa tumultoasă a şantierului, care ne ţinea acolo cam toată ziua, ne lua tot timpul şi doar arareori ne aflam pe străzile oraşului. Dar şi aşa viaţa liniştită şi bine trăită a ardelenilor, se desfăşura fără să ţină seama de aspectul mohorât al străzilor. Acum însă l-am găsit animat, fremătător, cu toată căldura toridă care-l acoperea. Un prânz petrecut într-un restaurant cu înfăţişare plăcută, apoi câteva momente petrecute la umbra parcului din centru, în apropierea zidurilor vechii cetăţi cu ascunzişuri medievale, autobuzul care a venit la ora anunţată şi iată-ne despărţindu-ne de meleagurile făgărăşene.

Şoseaua mergea prin şesul transilvan, pe la poalele munţilor şi ne-am tot uitat către crestele înalte, doar-doar le-om mai vedea din nou. Dar sus se aşternuseră norii şi din înalturile măreţe printre care fusesem, nu se mai zărea nimic. Doar amintirile ne mai înfrumuseţau gândurile. Până acasă, pe valea Oltului, ne-a mai prins şi o ploaie zdravănă, aici pe şoseaua întinsă, nu sus, unde ne bucurasem de răgazul de vreme frumoasă oferit de crestele înalte. În autobuz, cu aer condiţionat, nu ne-a păsat de nimic. Doar când am coborât pe asfaltul încins al oraşului, drumul până acasă mi s-a părut un infern. Dar peste acest neajuns stăruia amintirea munţilor înalţi de care avusesem parte în zilele însorite petrecute.

Text şi foto: Dinu Boghez

Luna și doi bani jumate

2011-06-27T21:35:00.003+03:00

Moto: Mai dăm răgaz o noapte

să pot visa ce-mi place...

George Ţărnea

Ne-am îmbarcat într-o maşină, aspirând către culmile munţilor Lotrului, dincolo de ora 9 dimineaţa. Cam târziu pentru temperaturile caniculare anunţate. Nu eram numai cei patru călători din maşină, dar şi un al cincilea, care neputând călători odată cu noi, urma să plece cu trenul. Au decurs lucrurile cu bine şi înăuntrul maşinii, cu aer condiţionat, ne-am lăfăit pe pernele acesteia. Ne-am oprit câteva clipe la casa unuia dintre noi, aflată în Robeşti, locul de unde mai departe aveam să intrăm în lungul drumului forestier de pe valea cu acelaşi nume. Îmi erau bine cunoscute locurile. Urcasem de câteva ori către Piatra Gorganelor, alteori către creasta Lotrului, către care tindeam şi acum, dar şi în drumuri mai scurte, unele de iarnă, spre Zăpodioarele aceloraşi munţi. Acum drumul mi s-a părut schimbat. Exploatările forestiere încetaseră de mult şi drumul începuse să se înierbeze, dovadă că omul se hotărâse să lase în pace muntele. O carieră veche de piatră mai producea din când în când câte o surpare. Am lăsat în urmă calea spre Zăpodioare, acolo unde un învăţător, rămas doar în memoria bătrânilor la vârsta senectuţii îşi avea o casă cu privelişiti spre culmile înalte ale Făgăraşilor. Într-alt loc, prin despicătura îngustă a Văii Mici, se strecura drumeagul şi mai apoi poteca spre culmea împietrită a Gorganelor. Locul unei vechi case forestiere, pâraiele Jangului, Fetii Popii, care străbăteau năvalnic coasta muntelui şi alte amănunte, însufleţeau amintirile multe de prin aceste locuri. Mai în susul văii, muntele, de pe care copacii fuseseră înlăturaţi şi versantul zdruncinat de exploziile care creaseră loc drumului, îşi mai arunca stânci până spre calea noastră şi ne-a mai îngreunat de câteva ori înaintarea. Am înlăturat pietrele din drum, până când acestea au devenit prea multe. Şi aşa m-am minunat cât curaj avea conducătorul maşinii, să-şi hurducăne bietul Volkswagen pe coclaurile astea. Până la locul unde însfârşit ne-am oprit, străbătusem 5,7km. Ne-am aruncat rucsacii în spate şi ultimii aprope 2 km i-am parcurs repede. Un pod aruncat peste apa Robeştilor, agăţa drumul pe coasta altei muchii pe care o traversa şi până la urmă se întâlnea cu locul în care potecuţa priporoasă pe care am urcat de la firul apei, scurta mulţi kilometrii. O clipă m-am uitat în urmă, gândind că Ionică, avea să ne ajungă prin locurile astea. Nu se vedea şi noi am început urcuşul pe vechiul drum forestier, de taf, cu pantă mare şi făgaşuri peste tot. De la firul apei Robeştilor, părăsite de curând, până în creasta muntelui de unde coboram la stâna care avea să ne fie „hotel” peste noapte, aveam de înfruntat cam 1300m de urcuş, aproape fără întrerupere. Şi peste drumul pe care-l aveam în faţă se aşternuse canicula, pe care vrând nevrând, trebuia să o înfruntăm. Pentru mine mai greu, pentru ceilalţi mai uşor. S-au terminat multele serepentine, uneori cât decât umbroase, alteori cu ochiuri de poiană cu soare înţepător. Până la urmă am ajuns la capătul uneia dintre ele, de unde o potecuţă vizibilă, dar nu prea umblată, ne-a condus printre fagii pădurii. Ceva mai mult de ½ oră am umblat prin desişul pădurii până să ajungem în Şaua Izvorului Frumos, cea cu iarbă mătăsoasă şi izvor în apropiere. Din capătul văii Robeştilor, de unde apucasem drumul urcător, trecuseră cam 2 ½ ore. Când am ajuns aici eram într-adevâr obosit, cel puţin faţă de colegii mei mai tineri. Am făcut pauza mare, am mâncat câte ceva şi mai ales ne-am odihnit. O clipă m-am gândit că ar fi fost mai bine să rămân aici, în foişorul de vânătoare existent şi să-mi aştept tovarăşii de drumeţie până a doua zi. Dar am continuat drumul, a cărui pantă o ştiam bine, era şi mai dură.

Era drumul acesta, cel pe care ciobanii de la stânele de mai sus, îl foloseau din plin, mai pe jos întovărăşind turmele, mai călări, mai cu maşini de teren şi m-am gândit că-l voi înfrânge şi eu. Când străbătând pădurea, când ochurile de poiană din ce în ce mai dese, cu soarele dogoritor al orelor prânzului deasupra capului, mai cu câte un popas făcut de înaintaşi să aştepte şi pe nevolnicul din urmă, până la urmă am ajuns la pădurea de brad de sub vârful Murgaşului. Poteca era acum umbroasă, mai potolită în urcuş şi până la plaiul înverzit, parcă nu mai era mult. Am poposit la izvorul din Zănoagă, pe care tot aşa de zglobiu şi rece l-am găsit. Şi prospeţimea lui, ca mereu altădată, ne-a înviorat.

Ar fi trebuit ca prin aceste locuri să ne întâlnim cu turme de oi, cu cai risipiţi pe plai, dar nimic nu trăda existenţa unei vieţi pastorale. Nici stâna ceva mai alături de drumul pe care ne aflam nu trăda o astfel de viaţă. Doar casa stânei, stătea stingheră într-o pată de pământ fără verdeaţă.

Am continuat urcuşul şi când ne-am aproipat de pâlcurile de brazi, mi-am amintit drumul unei zile de iarnă cu cer senin şi vizibilitate totală, până spre crestele mari ale Fâgăraşilor, strălucind în lumina soarelui. Acum pe aici bătea doar vântul, ceva mai răcoros, iar pâcla cerului şi norii îngrămădiţi, doar cu slabe petice de albastru printre ei, nu ne lăsau să vedem nimic din spectacolul măreţilor. Doar înaintea drumului nostru silueta apropiată a Robului, trăda apropierea înălţimilor munţilor Lotrului. Mai aveam puţin de mers până la locul de unde începeam coborârea către stâna aleasă ca mas peste noapte.

Din faţa mea, am auzit un zvon de glas „uite-l pe Ionică” şi când m-am întors chiar l-am văzut în urma mea. Dar de ajuns nu ne-a ajuns deplin decât atunci când am ajuns la stâna noastră, cea din poiana Danului, aşezată la cota 1630m, care parcă aştepta oaspeţi.

Curată, aşezată într-o poiană cu pâlcuri de brazi care o înconjura, cu lemne de curând tăiate şi aşezate pe prispă, ne-a întâmpinat parcă bucuroasă. Nu eram chiar singuri, de pe Robu mai coborau încă doi călători, dintre cei pe care-i ştiam că hălăduesc ca şi noi prin aceste locuri.

Aici a sosit odată cu noi şi Ionică. Ne-a povestit că urmase până a ne întâlni, un drum diferit de al nostru. Urmase calea pârâului Robeşti, prin valea sălbatecă şi plină de surprize, oferită muritorului care îndrăznise să-i calce nemurirea.

A întâlnit în cale cocoşi de munte grabnic–zburători şi o găinuşe-cloşcă, cu cârd de puişori pe care nu a izbutit să-i ascundă cu totul privirior iscoditoare ale obiectivului aprataului fotografic.

A urmat o seară plăcută, cu îndeletnicirile unei tabere montane, cu aşternut de cetină, cu împrospătatul apei de la izvorul vechii stâne, cu un mic foc de tabără cu oarecare cântec împrejurul lui, fără pretenţii fonice deosebite, după care fiecare şi-a găsit culcuşul pe care şi-l pregătise.

Câţiva, dacă cerul tot îşi îndepărtase norii închiondoraţi, şi-au luat sacii de dormit şi s-au aşezat sub pâlcul brazilor bătrâni din apropiere. Peste noaptea liniştită, am mai ieşit pe afară, cât să ascult vorba şoptită a brazilor, sub clarul lunii roşietice, ce-şi arunca lumina îngheţată pe pajiştea cu umbrele bătrânilor străjeri aruncate peste ea.

A venit o dimineţa însorită. Cei doi călători, înaintaşi ai noştri, s-a sculat mai devreme aveau alte planuri, legate de trenul pe care trebuiau să-l prindă. Noi ceilalţi, am mai tras un pui de somn, cât îi stă bine celui din zorii zilei.

Apoi întreaga tabără şi-a făcut rucsacii şi ni i-am aruncat în spate. Până în creasta pe care o părăsisem ieri, am ajuns repede.

Acolo ne-am despărţit de Ionică. Avea el drumul lui stabilit încă de când plecase pe munte. Multă vreme avea să-şi însoţească paşii de culmile înalte ale Şasei Mândrei şi Mândrei, până sub Coasta Câinenilor, de sub care avea să prindă drumul ce-l ducea către lumea pe care o părăsise pentru prea puţină vreme. Venea de acolo cu ochii îmbogăţiţi de privelişti pe care prea puţini muritori aveau prilejul să le vadă.

Noi ceilalţi, aveam să luăm drumul înapoi, trebuind să ajungem din nou la maşina părăsită pe drumul de pe valea Robeştilor.

Ne-am înviorat la izvorul din poiana Zănoagei, am coborât iute drumul ciobanilor şi cu unul din ei, călare, mergând tocmai la stâna cu donjon de sub vârful Robului, ne-am întreţinut câtăva vreme şi curând am ajuns din nou în Şaua Izvorului Frumos. Acolo am lenevit câtăva vreme, până a ne afunda din nou în nepătrunsul pădurii de fag, pe poteca un pic scorminită de copitele calului ciobanului, care parcă ne-a punctat odată în plus drumul sinuos de prin pădure. Apoi am ajuns pe drumul cu serpentine multe şi până la urmă la apa pârâului Robeşti. Acolo ne-am odihnit, încălziţi zdravăn de coborâşul repede făcut până aici. Într-un smoc de iarbă mai înalt, am găsit şi un smoc de păr de mistreţ, trecut de curând pe aici şi nu departe şi locul scormonit al acestora. Făceau şi ei parte din lumea îndepărtată de muritori descoperită de Ionică. Mai aveam puţin până la locul în care ne aştepta maşina şi nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să ne urcăm în ea şi să părăsim locurile minunate pe care le văzusem. Şi pentru mine şi gândul că nu ştiu când am să le mai revăd.

Text: Dinu Boghez

Foto: Ionică Lera

Magia cetății Pricopanului

2011-06-01T20:49:00.102+03:00

Moto:

Treci şi treci, mergând pe-o punte

Peste cer şi peste munte.

Marin Sorescu

A fost odată un gând, apărut ca un intermezzo în noianul altora, ce priveau ascensiunile mele montane. Erau acestea mereu cu munţi de prin preajma mea sau chiar mai departaţi, dar cu înălţimi care-i făceau întotdeauna mai atractivi. Şi la urma urmelor, ce-mi trebuia mie să aflu acum, ce se petrecuse în răstimpul amarului de ani, cu aceşti munţi hercinici, care acum se învârteau în jurul a 3-400m. Poate că aşa gândeam de fiecare dată când omonimul meu într-ale munţilor dobrogeni, brăilean, îmi povestea cu mult entuziasm, despre frumuseţile ascunse de crestelor Măcinului, „măcinaţi” şi astăzi, implacabil, de oameni sau de anii care trec peste ei. Şi am tot amânat invitaţia de a face o tură prin Măcinul zilelor noastre. N-am prea făcut vreo documentare cât de cât, din surse care să-mi facă excursia mai apropiată mie. Ghidul pe care-l aveam, stătuse ani mulţi în bibliotecă, aproape fără să-l deschid, necum să-i desluşesc slova. Acum, când excursia mijea la orizont, m-am lăsat în grija celui care cu atâta amabilitate îmi adresase invitaţia de a vizita minunile dăruite de munţii Măcinului.

Iată-mă deci suit într-un autobuz care m-a lăsat pentru o noapte în Bucureşti, de unde cu un tren am purces către Brăila, locul de unde începea pentru mine, necunoscutul Măcinului. O călătorie monotonă prin fâşâitul roţilor de tren. Doar ceaţa neverosimilă aşternută peste câmpie a mai scos din armorţeală călătorii. Mai ales că unul dintre ei, tocmai auzise un comunicat, cum că peste o zonă a ţării, venind din Maramureş şi lungită tocmai pe aci, se abătuse norul de cenuşă al ultimei erupţii a unui alt vulcan din îndepărtata Islandă !. Şi poate chiar aşa o fi fost, devreme ce ceaţa se abătuse peste câmpie, aşa, dintr-odată.

Când am coborât pe peronul gării din Brăila, repede m-am întâlnit cu amabilul meu amfitrion. Apoi lucrurile au mers aproape fără să-mi dau seama. Un taxi, un bac, o Dunăre, din care am ieşit fără a-mi dau seama, un microbuz şi iată-ne coborâţi în autogara, parcă improvizată, a oraşului Măcin.

O scurtă aranjare a harnaşamentului pe care urma să-l urcăm în spinările fiecăruia, o împărţire a cortului şi la drum, deocamdată pe străzile Măcinului. Oameni rari, o mică piaţă improvizată, turnul unui minaret aflat în apropiere, un panou care înfăţişa „parcul national Măcin” şi iată-ne pe drumul prăfuit care avea să ne ducă pe culmile Pricopanului. Părea Pricopanul ăsta, privit de aici din drumul ars de soare al şesului din care ţâşneau munţii, un fel de Făgăraş, cu vârfuri îndrăzneţe şi şei adânci. Câteva fotografii făcute de aici, aveau să-mi amintească, dacă cumva aveam să uit, înfăţişarea acestei cetăţi magice.

Câtăva vreme am urmat drumul ars de soare şi nu numai el suferea de dogoarea lui. Cu coada ochiului, urmăream creasta aproape uluitoare, până când am părăsit drumul şi am început urcuşul pe dealul Viţelarului. Era pajiştea de pe deal, cu iarba aproape coaptă, numai bună de cosit şi m-am întrebat dacă pe aici fânul nu se strânge pentru iarnă. Erau şi flori pe întinsul pajiştii. Cam puţine după mintea mea. N-am izbutit să reţin pe ici pe colo, decât zorelele, parcă mai numeroase şi ceva mai puţine, florile codiţei şoricelului, dar nu albe cum bine le ştiam din locurile fânaţelor din alţi munţi, ci galbene şi de ce să nu recunosc şi mai frumoase. Şi mai fâşâiau prin iarba păioasă, şopârliţe zburdalnice, al cărui mers iute deabia de puteai să-l urmăreşti.

Nu era greu urcuşul, dar dogoarea soarelui era năpraznică şi cele câteva stânci întâlnite în cale, mi-au prins numai bine pentru odihnă. Până la urmă am ajuns în vârful dealului – 173m - şi prin pajiştea încă verde am ajuns lângă primii copăcei din ziua aceea. Acolo, la primul coborâş, ne-am întins la odihnă şi la masa de prânz. Era zăpuşeală mare şi umbra copăceilor, cât ar fi fost ei de năpârstoci, ne-a prins bine. De aici încolo începea pădurea !. De fapt umbra unor copăcei nu prea înalţi, totuşi dătători de iluzia unei atmosfere mai răcoroasă. Pe jos ceva foşnet de frunze uscate şi din loc în loc câte un păducel ţepos. Arareori am întânit câte un ochi de poiană şi câte un bloc de stâncă cu formă ciudată, ajuns aici de cine ştie unde. Aproape o oră am urcat vârtos prin pădurice şi până la urmă am ajuns în creştetul muntelui Cheia, la 260m. Era aici prima îngrămădire de stânci uriaşe, aruncate haotic.

Marcau vârful mai mult nişte pietroaie imense, rotunjite, parcă înadins aruncate de undeva, tocmai pe crestetul vârfului pe care ajunsesem. Aruncate, pentru că până aici, prin păduricea pe care o străbătusem, mai întâlnisem arareori, stânci risipite printre copăcei. Aveau acestea felurite forme rotunjite şi specatcolul lor, aici, în chiar creştetul muntelui, alcătuia o adevărată surpiză. M-am învârtit printre ele, încercând să găsesc cele mai favorabile poziţii de fotografiat. Nu ştiam că de acum încolo astfel de fenomene, ba încă şi mai interesante, vor umple locurile prin care aveam să trec.

A venit vremea plecării, vremea coborâşului, umul din cele vreao 3-4 câte mai aveam în cale. La început stercurându-ne printre copăceii întâlniţi în cale. Apoi pe muntele golaş. Am început şi urcuşul, cam greu sub razele soarelui care nu glumea deloc. Am întâlnit în cale câteva rânduri de vlăstare tinere de viitori copăcei şi am aflat că într-adevăr fusesră plantaţi cu o anume intenţie. În urcuşul nostru vârtos, colegul meu a simţit oarecare mişcare pe sub noi. Un turist singuratec cobora pe acolo pe unde noi urcasem, dar nici vreun semn de viaţă că ar fi fost pe acolo, nu a vrut să ne dea. Apoi am ajuns însfârşit pe căciula vârfului Cheiţei, la doar 247m. Dar câtă sudoare lepădasem până atunci. Pe vârf câteva lespezi cocoţate una peste alta te făceau să gândeşti că eşti în apropierea monumentului de la Stohenengen. Mai apoi popasul dintre stâncăriile vârfului, adăpostiţi la umbra câtorva rotunjite de vreme, am avut surpriza să întâlnesc prima mea broască ţestoasa aflată în libertate. Am început alt coborâş, cu alte stâncării aflate în cale, mai interesante decât până acum şi am avut timpul să le admir pe îndelete, ocolinndu-le pe mărunţişul mişcător de pe la poale.

Părea că sunt pe la poalele zidurilor unui castel rupt dintr-o poveste. Tot de acolo am zărit nişte turişti ce coborau diin vârful Caramalăului, printre stâncile muchiei pe care se afla şi marcajul turistic.

Apoi am început să urcăm vârful Carmalăului – 277m.

Nu i-am atins vârful, dar nici mult n-am avut. Prin stâncăriile coastei Carmalăului şi erau destule, am întâlnit şi marcajul bandei albastre, cu care de aici înainte am călătorit împreună. Mersul prin stâncăriile coastei Carmalăului, a avut şi locuri mai dificile, cum ar fi un horn scurt, pe care a trebuit să ne întindem serios – mai ales eu. Apoi drumul prin stâncării a devenit aproape comod şi până la urmă am coborât în poiana îmbrăcată în iarbă proaspătă şi de aici încolo tot prin locuri de astea am mers. Am coborât ca deobicei într-o şa adâncă, poate cea mai adâncă de până acum. Din şa am urcat pe urmele unui tractor, care s-a dovedit până la urmă chiar drum pentru un astfel de vehicol. Din vârful Vrajului -335m- cobora un grup de oameni, eterogen, dar probabil obişnuit cu locuri de genul ăsta. Când am depăşit muchia, am privit îndelung locurile care duceau spre vârf. Erau presărate cu stânci rotunjite, multe şi până spre locul somital erau şi altele care ornau cât se poate de frumos şi interesant locurile. O clipă mi-a părut rău că am fost promotorul unei coborâri uşoare, prin spatele muntelui, dar şi puterile mele erau aproape de sfârşit. Poate dacă m-aş fi aşternut la drum...

Intrasem prin dosul muntelui. Pe aici soarele îşi mai arunca doar raze paşnice. Prinprejur, iarba era de-un verde crud, odihnitor şi parcă un pic răcoroasă. Erau şi stânci doborâte din înaltul muntelui şi sub noi pădurea din copăcei aproape miniaturali, răspândeau mirosul diafan al salcâmilor înfloriţi, pe care de multă vreme adierile vântului, îl aduceau până la noi. M-am aşezat pe o stâncă şi parcă nu mi-a venit să cred că până la şaua cu popas, făgăduită de ceva vreme, mai era atât de puţin.

Când am ajuns acolo, în iarba verde, mângâietoare, cu crestele stâncoase însorite din preajmă, ale Vrajului, pe sub care deabia intrasem, eram într-altă lume. Pe deoparte stâncile Vrajului intrate în penumbră, cu doar creştetul lor însorit, pe cealaltă parte Piatra Râioasă cu stâncăriile ei ruiniforme. În plină lumină, una bătând în galben-roşcatul scăpătatului de soare, cealaltă îngălbenită că şi celelalte întâlnite până acum. Aici mi-am aruncat rucsacul, fericit că am scăpat de povara lui şi am început să ne aranjam masul peste noapte, întinzând cortul. De pe creasta muntelui Piatra Râioasă - 346m -, coborau doi turişti. Cu ei am întreţinut câtăva vreme ceva conversaţie. Aşa am aflat că se pregătesc pentru o tură în Piatra Craiului şi poate le-ar fi a râs celor care aud că aici îşi fac antrenamentul final pentru drumul fain la care jinduesc. Dar numai cei ce n-au încercat să urce şi să coboare vârfurile din calea Pricopanului şi cine nu i-a umblat crestele stâncoase, află că antrenametul are noima lui. E aici şi o mică exagerare, dar nici departe nu-i.

Apoi turiştii s-au îndepărtat, coborând spre valea Ţulucului, acoperită de pădure, acolo unde îşi aveau tabăra cu cort, aşezată lângă bordeiul vânătoresc de aici. Peste ceva timp, pe aici am coborât şi noi, îndreptându-ne spre mirajul izvorului, unic din locurile străbătute până atunci. Prin pădurea cu salcâmi înfloriţi cu mireasmă îmbătătoare şi adieri din cele ale sălcioarei, care şi ea tot atunci îşi găsise să înflorească, drumul a părut scurt.

Izvorul era tot acolo şi tot apă rece avea, strânsă parcă între zidurile unei cetăţi-rezervor, anume construită. Altfel, picăturile venite cu trudă din coastele munţilor, nu aveau cum să se strângă şi aveau să se risipească în van.

Am avut o noapte liniştită şi posibilii coioţi al căror strigăt parcă îl aşteptam, nu ne-au deranjat. Dimineaţa ne-a fost însorită şi crestele înalte ale Vrajului şi Pietrei Râioase, se luminau pe nesimţite cu razele soarelui. Şi locurile ţineau cu tot dinadinsul să ne spună că prin Făgăraş tot aşa arată dimineaţa.

Ne-am aranjat rucsacii, am strâns cortul deabia umezit peste noapte şi cu regretul de a ne despărţi de frumoasele privelişti ale crestelor din preajmă, Vraju şi Piatra Râioasă, am luat drumul văii din faţă, a Şerparului.

Dar şi pe vale au mai fost minunăţii. Un izvoraş, surpriză a locurilor acestea care mă obişnuiseră cu ariditatea lor,

o altă broască ţestoasă dobrogeană şi mai ales crestele care duceau spre Sulucul Mare, punctate cu magia cetăţilor doborâte de anii mulţi trecute peste ele, mi-au încântat privirile.

Curând am sfârşit drumul printre creste şi din valea răcoroasă am ajuns la şesul Dobrogei. Undeva în dreapta se zăreau rănile carierei

şi cam pe lângă ea, biserica albă a mânăstirii acelor locuri – Izvorul Tămăduirii. Poate pentru iertarea păcatelor, că prea ne ostoiam să distrugem natura. Am trecut pe lângă canalul care altădată iriga şesul ars de soare, uşurând poate munca lui Dumnezeu, în a cărui nădejde rămăsese ditamai câmpia înverzită încă câtăva vreme şi poate chiar întreaga ţară. De aici încolo începea greul drumului. Pe nicăieri nu se zărea vreun copac. Eram încă în toiul dimineţii, dar soarele începuse să dogorească. Drumul doar pietruit, al carierei, era acum duminica, doar uscat, dar fiecare maşină care trecea pe lângă noi stârnea valuri de praf. Doar lângă staţia de pompare a vreuneia din alimentările cu apă din zonă, ne-am oprit îndemnaţi de copacii umbroşi din preajma ei. Câtăva vreme ne-am întreţinut cu şeful staţiei şi de la el ne-am răcorit cu niscaiva pahare cu apă rece. Acolo ne-am întâlnit şi cu căţeii staţiei. Unul mai pufos, mai scandalagiu, mai marele şatrei canine era Ţuţuş şi consoarta lui se numea Pamela şi cu ea, zburdânnd prin verzitura câmpului, ne-am însoţit drumul ars de soare până la şosea. Până acolo acesta aproape că şi-a bătut joc de noi, atâta ne-a dogorit creştetele.

Ne-am aşezat la umbra deasă a unui copac din marginea şoselei şi odihna ne-a fost mângâiată de câmpul de maci din preajmă.

Microbuzul strângător de călători din şoseaua dobrogeană, arşi de soarele nemilos, ne-a luat de pe drum şi ne-a lăsat la ramificaţia Izvoarelor, acolo unde era un vârf săltat peste câmpia cu suliţe de soare, care ne chinuise atâta până acum. Era vârful Consul, mai împădurit oarecum şi pâlcurile de copăcei agăţaţi de coastele lui promiteau umbră odihnitoare. Iar priveliştile din creasta înaltă, cum spunea tovarăşul meu de drum, erau unele cu totul deosebite. Doar că puterile mele ajunseseră la sfârşit. Poate şi din neobişnuinţa mea cu meleagurile dobrogene, pe care până acum nu le cunoscusem decât de pe nisipul de pe malul mării, şi dacă stau să-mi mărturisesc ascunzişurile, poate şi anii destui adunaţi, să-şi fi spus cuvântul. Aşa că purtând cu mine regretul locurilor deosebite pe care mi le oferea Măcinul şi pe care acum renunţam să le mai văd măcar o bucată de timp şi supărarea pricinuită colegului meu care spera să-mi împărtăşească din cele ce-l învăţaseră „hercinicii” ăştia frumoşi, am luat hotărârea să mă întorc. A urmat despărţiea rapidă din zorul altui microbuz care tocmai venea, valurile Dunării pe care aluneca bacul şi lunga aşteptare a trenului care avea să mă despartă de meleagurile deabia îndrăgite. În lunga mea aşteptare, am mai avut surpriza să-mi revăd amifitrionul şi tovarăşul meu de-o clipă minunată, sosit din ascensiunea rapidă de pe Consul-ul ale cărui poale poate le părăsisem prea repede. Până la sosirea trenului am mai avut timp cât să punem la cale alte peregrinări prin aceşti munţi, mai tomnatece şi mai răcoroase. Doar timpul, care trece peste toţi oamenii, să nu hotărască altceva.

În îmbulzeala de pe peron, în forfota plecării trenului, nici n-am mai avuit timp de-o fluturare de mână şi peste zilele ce vor urma, doar internetul să ne mai ţină de urât.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Raftopol

Dinu Boghez

S-a deschis o fereastra

2011-05-31T22:27:00.002+03:00

Moto: Acum am ajuns într-o poiană.

Puteţi călca pe iarbă,

Ca pe-un covor sau o blană.

Marin Sorescu

Aşa, mai mult într-o doară, iată-ne plecaţi către Valea Mănăilesei. Astăzi, în ziua încă însorită, avem în gând o excursie scurtă, cât să ne desmorţim un pic picoarele. Pe Valea Oltului, prin Brezoiul care deabia îşi întindea ciolanele adormite, prin Voineasa, staţiune de care deabia de-ţi mai aduci aminte, atât a ajuns de pricăjită şi mai apoi pe calea Mănăilesei. Pe drumul însorit, cu serpentine multe, era linişte. Arareori mai întâlneam vreo maşină şi până la vechea colonie a hidrotehnicienilor de la Despina, doar frunzişul primăvăratec, strălucind în soarele care străpunsese valea, ne-a mai ţinut tovărăşie. Pe alocuri, drumuri proaspăt tăiate în coasta muntelui, prevesteau viaţa scurtată brutal a brazilor, care curând vor lua calea gaterelor şi nici măcar a celor româneşti, judecând după plăcuţele aflate la vedere – Cascade Empire -, care arătau noul stăpân al pădurilor. În urma lor, muntele va fi mai trist, aşa cum devenise mai prin toate pădurile, care altădată îţi dăruiau liniştea şi răcoarea lor.

Dar drumul a fost scurt şi gândurile întunecate s-au sfârşit când, depăşind locul coloniei amintite, am ajuns în acul de păr al serpentinei care continua drumul. Am tras maşina pe marginea drumului, pe platforma de unde mai departe urca unul vechi, forestier – uite că mai sunt şi astea bune şi la altceva, nu numai la hăcuirea pădurii. Ne-am luat cele trebuincioase pentru drum şi tatăl şi fiul, au început drumul către creasta muntelui, acolo unde în îndepărtarea sa, se zărea o şa îngustă între brazii încă în picioare.

Am trecut mai întâi pe lângă una din captările secundare ale lacurilor hidroenergetice. Apoi câtăva vreme am mers în lungul drumului, până când acesta s-a înscris pe coasta muntelui spre apropierea unei tăieri mai contemporane. În faţa noastră, din curba drumului, un altul învechit şi străbătut de firul de apă al pârâului Plaiul Poienii, urca direct, din greu, fără mofturile serpentinelor. Pe el am apucat şi până am ajuns în creastă, printre brazii răriţi cu mâna omului şi unii aruncaţi pe ici pe colo, nu ne-am mai oprit. Doar în apropierea crestei, scurtă vreme, am urmărit poteca cea veche, cât mai rămăsese din ea. O coborâre de câţiva metri şi iată-ne ajunşi în drumul alpin construit în preajma primului război mondial.

Spre stânga, mai puţin de ¼ ora ne-a trebuit până să ajungem la cabana din Plaiul Poienii. Ne-au întâmpinat, de cum am ieşit din adăpostul brazilor, lătratul câinilor şi când am ajuns la portiţa împrejmuirii cabamei şi Săndel, cabanierul de când îl ştiu, ne-a aşteptat în pragul casei şi şi-a potolit dulăii cei mari, deveniţi dintr-o dată prietenoşi.

Am mai stat de vorbă, aducându-ne aminte din întâmplările de peste mulţii ani ce trecuseră peste noi. Dar parcă tot peste mine trecuseră mai mulţi. Apoi ne-am îndreptat către iarba verde smălţată cu florile galbene ale piciorului cocoşului şi pe alocuri cu albastrul pur al trâmbiţei ciobanului. Am ajuns repede în vârful Plaiul Poienii. Acolo am zăbovit oleacă, cât să ne aruncăm privirile peste cununa munţilor din preajmă. În faţa noastră se înălţau vârfurile înalte dinspre Fratoşteanu Mare - 2053m -, spre cel Mic -1970m -, până spre cel al Repezilor -2013m. Spre creasta munţilor Lotrului, cam pâcloşi acum, ştim că se înalţă alte vârfuri semeţe şi dacă ar fi fost vizibilitate ne-am fi pierdut privirile spre Balindru şi Sterpu. Nici crestele apropiatei Mănăilese nu se vedeau cine ştie ce, dar locul vechiului releu, tot se deosebea.

Pe iarba strălucitoare a vârfului, printre stâncile încălzite de razele soarelui, ne-am mai depănat din amintirile statornicite prin aceste locuri. Până când volbura norilor cam întunecaţi, s-au apropiat de noi, cât să ne facă să ne temem de niscaiva ploi. Aşa că am coborât la cabană, am mai schimbat câteva vorbe de rămas bun şi altele de revedere dacă s-o putea şi repede am luat calea coborârii, către maşina care ne aştepta cuminte, acolo unde o lăsasem. Plimbarea noastră scurtă se terminase şi pe drum câţiva stropi de ploaie ne-au mai umplut parbrizul, până ca cerul să se răzgândească şi să ne trimtă din nou razele soarelui, care nu ne-au părăsit până ce am ajuns acasă.

Şi pentru că poiana aceasta fermecată ce îmbie la popas şi odihnă, aflată pe cununa munţilor Latoriţei, e bine de ştiut ce drumri duc până aici şi mai ales ce altele îţi stau în calea spre farmecul montan ce te întâmpină mai departe.

Iată-le:

- pe întreaga cunună a munţilor există un drum alpin, accesibil mijloacelo auto de teren; acesta datează din timpul primului război mondial sau poate puţin înaintea acestuia; ar fi de menţionat că sub vârful Ştefanu, care închide lanţul vârfurilor Latoriţei, pe versantul sud-estic se mai află încă fundaţia – probabil – a unui fost pichet, poate al unor grăniceri, români sau austro-ungari; poate chiar clădirea fostei „căşerii”, să fi fost adăpostul mai complex al grănicerilor, cu odăi şi grajduri şi atunci aceştia nu erau de-ai noştri; oricum în zonă era graniţa ţării de tristă amintire; drumul începe în cătunul Valea Măceşului şi are 32 km;

- din Voineasa, urcă spre plaiul Balţurilor, poteca marcată cu CR, prin pădure mai întâi, uneori cam priporoasă şi ajunsă acolo, urmează mai departe drumul alpin amintit mai sus;

- din Ciunget, urcă pe valea Rudăresei, vreo 8km, un drum care mai către început trece pe lângă câteva pensiuni şi se ramifică înaintea captării hidro, spre dreapta, săpat în muntele de calcar, un altul care după circa 4km ajunge la cabana Plaiul Poienii; tot din drumul din vale, după 5 km, se ramifică spre stânga drumul ce urcă la Castelul de Echilibru al hidrocentralei şi lângă acesta se află cabana turistică Luminiţa;

- din şoseaua Mănăilesei, după ce treci de locul numit Despina, urcă drumul cel mai scurt către creasta muntelui, pe care am ajuns şi noi la cabană;

- iar de treci de Plaiul Poienii, drumul alpin urmează pe sub cununa muntelui, calea lungă până în Şaua Ştefanului şi din acesta se ramifică felurite poteci, ducând spre crestele înalte ale Latoriţei, dar şi spre văile muntelui care ascund minunăţii de tot felul.

Şi munţii Latoriţei, beneficiind şi de cabana ospitalieră din cale, îşi dezvăluie una câte una minunăţiile risipite pe întinderile sale.

Text: Dinu Boghez

Foto: Andrei Boghez

Zile frumoase pe la poalele Lotrului - Stâncăriile Călineștilor și Poiana Suliței

2011-05-22T01:30:00.000+03:00

Moto: Zilei acesteia făceţi-i un nod,

să n-o uitaţi ce pe-o jucărie în pod.

Marin Sorescu

Zilele astea nu se arătau prea grozave şi ameninţarea unor ploi venite mai spre amiaza, ne pândeau oricând. Hotărâm deci să facem plimbări scurte. Şi pentru aşa ceva, muchia stâncăriilor Călineştilor, ni s-a părut cea mai potrivită. Trenul luat din Vâlcea, oarecum dimineaţa, ne-a lăsat pe peronul Beţelului, singherit de oaspeţi aşa de matinali. De aici şi până la Gura Văii Călineştilor, am traversat podul din şosea şi am coborât la firul pârâului cu acest nume, pe malul său stâng. Aveam de urcat micul abrupt al începutuului de traseu.

Deloc dificil, dar parcă ceva mai cu atenţie străbătut de mine, decât în alţi ani. Când am sfârşit urcuşul am intrat în pădurea de pini, străpunsă de un colos de stâncă, parcă înfipt în baierele cerului. Am poposit o clipă, cât să savurăm ceaşca de cafea aburindă din termosul Florianei.

Era vreme frumoasă şi temerile noastre de peste noapte şi din dimineaţa înnourată, s-au cam risipit. Nu ne rămânea de făcut decât să străbatem poteca din creasta pe care ne-o dorisem. Păşeam prin păduricea care acum, la orele dimineţii începea să fie străpunsă, prin coroanele de frunze deabia apărute, de soarele care le dădea strălucirea întâielor zile de mai. Câteva stâncării întâlnite în cale, câte o încurcătura a potecii cu hăţaşele pădurii, câte un mic ocoliş, câte o coborâre prin pădurea de amestecătură de fagi şi stejari şi iarăşi în creastă. Cam ăsta ne era mersul din ziua aceea.

Trecuse un an de când pe aici fusesem singur şi alţii în care străbătusem poteca însoţit, dar gps-ul mental tot nu ştia tot încâlcişul potecii care mai era străbătut de caprele oamenilor din vale şi acelea arareori. Ştiam că într-un anume loc, poteca era înşelătoare şi te ducea tot înainte. De acolo trebuia să te abaţi la dreapta, cam fără urmă de potecă, să mai încaleci ceva copaci doborâţi şi deabia mai sus, aproape de coama cu stânci, aveai să o regăseşti, odată cu semn turistic – o cruce albastră –, îmbătrânită de cei aproape 40 de ani care trecuseră peste ea. Prin luminişul pădurii răzbăteau stâncării înalte. Către ele s-a îndreptat Floriana, acum ca şi altădată, când era mică-mică. Ştiam că acolo erau pereţi de piatră, verticali, brăzdaţi de fisuri, cu piatră mărunţită la poale, poate srăbătută de animalele pădurii şi deasupra lor cu copăcei înfipţi acolo în bătaia vântului, dar dornici să primească mereu, întâiele raze de soare. Ne-am regrupat mai apoi în strunga pietroasă, locul nostru preferat pentru popasul pe care ni-l îngăduiam la fiecare trecere pe aici şi fuseseră şi acestea destule. Se vedea de aici, în zile senine, firul strălucitor al Oltului.

Şi tot din ‘ntr-astea, crestele Făgăraşilor ni se înfăţişau mereu semeţe, în ipostazele anotimpurilor pe care le adăposteau crestele lor. Ne-am gândit că poate ne-am fi putut repezi în josul muchiei care părea să se prăvălească în repezişul iute care ne-ar fi condus la Peşterile Zmeilor, cum le spun localnicii. Sfredeliturile acestor stâncării atârnate deasupra hăului de peste văi, erau atât de frumoase şi de atâtea ori le văzusem cu ochii minţii viaţa lor ajunsă poate la bătrâneţea înţelepciunii, oferite nouă de câte ori fusesem până acolo....Acum însă timpul hărăzit plimbării era cam limitat şi nu am mai ajuns până la locul fermecat.

Mai departe, deloc comod la vreme de iarnă, am purces pe drum de brână, până am ajuns din nou pe creastă, pe poteca strecurată statornic printre fagi pitici şi mesteceni temători, zbârciţi de viaţa de care se agăţau mereu când peste locurile înalte ale muchiei se abăteau vântoasele cele mari. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, fără să se despartă de coama îngustă pe care mergeam.

Am ajuns într-un loc cu ceva stânci risipite pe coasta muntelui. Poteca părea să continue prin dreapta înălţimii din faţa noastră. La timp, mi-am adus aminte că trebuia să ocolesc prin stânga vârful din faţă. Pe acolo am luat-o şi curând am găsit însăilarea potecii care ne trebuia. Aveam în faţă cea mai mare înălţime a zilei. Ceva peste 900m. Am depăşit-o, am coborât prin locuri ceva mai puţin ospitaliere, apoi am ocolit pe sub el, vârful amintit, prin locuri mai puţin vizibile şi nu prea comerciale, am depăşit o crestuliţă şi ne-am găsit locul momentului de odihnă, la soare, pe iarba molicioasă, cu largă privelişte către adâncul văii. Ne-am potolit setea, am mâncat câte ceva şi iarăşi am sorbit din cafeau purtată peste munte în termosul care o păstrase caldă.

Am intrat repede în răcoarea pădurii, am coborât şi cu ceva temere că nu găsim intrarea în poteca pe care trebuia să coborâm din munte şi prin mijlocul copacilor arar străbătuţi de soarele aproape dogoritor, am început drumul către şaua Ştiubeaua. Când am ajuns acolo soarele se lăfăia în strălucirea ierbii proaspăt apărută şi prin ea am început coborâşul prelung. Doar că în scurtă vreme am întâlnit un drumeag scormonit de curând, cu curbe strânse ce păreau doar însăilarea unuia veritabil. Să fi fost unul croit de săteni să-şi uşureze aducerea fânului, pe cale mai lesnicioasă în satul de jos, sau mai curând embrionul unuia pe care aveau de gând să-şi coboare copacii, doborâţi din fălnicia pădurii.

Nu mult de când începusem coborâşul am ajuns în preajma unui „conac”, pe care-l ştiam zdravăn înfipt pe întinsul poienii. Acum era atins de bătrâneţe şi stătea cam într-o rână. Să fi trecut atâta timp de când îl văzusem întâia oară ?.

Am coborât repede, am trecut pe lângă izvorul şipoţit din cale, am mai ameţit pe ceva serpentine repezite pe coasta muntelui şi însfârşit am ajuns la drumul forestier. Doar puţini paşi ne-a trebuit până la Gura Suliţei, cea de la care pornea drumul spre înalta poaiană cu acelaşi nume. Apoi ne-am înscris pe drum, printre casele rare de pe aici. Câte una din ele părea mai răsărită, mai înfrumseţată oarecum şi bănuiam în ea câte unul care o folosea drept casă de vacanţă. O casă anume, din satul care era pe vremuri, am găsit-o acum şi mai dărăpănată de cum o ştiam. Avea să se aştearnă curând uitarea peste ea. Doar stâncile coborâte din cele pe care fusesem, coborau până aproape de malul apei şi unele din ele păreau să facă un fel de pavăză desupra caselor. Ne-am întâlnit în cale cu o turmă de capre, mai bine zis de iezişori curioşi de aşa vizitatori, care nu s-au mulţumit să ne vadă mai de departe, ci au venit până lângă noi, să-şi frece botişorul umed de picioarele noastre.

Cum eram prin ţigănia locului, ca o pată de cuoloare, a apărut un puradel, care până la urmă ne-a spus cum îl chema: Severus !.

Când ne-am apropiat de capătul văii, drumul s-a lărgit, casele începeau să fie mai arătoase, unele chiar noi, aşa cum era şi cea cu piscina vizibilă tocmai din susul crestei pe care fusesem. Curând, tocmai când primii stropi de ploaie începuseră să-şi facă apariţia, ne-am întâlnit cu ducipalul lui Andrei care ne-a scos din lumea basmului pe care-l trăisem.

~~~~~~

Cam într-o doară, cam alene, dar până la urmă tot am plecat. De data asta încercând să ajungem în Poiana Suliţei. Cu ajutorul lui Andrei şi a maşinei lui zburătoare, am prins timpul din urmă şi dacă n-am plecat dis-de-dimineaţă cu trenul, tot la ora când ar fi trebuit să ajungem la începutul traseului, am început urcuşul. Am luat-o pe uliţa satului, aflată lângă staţia de autobuz şi am pătruns pe drumul de curând croit printre livezile oamenilor, acum cu cireşi în floare. Altădată pe aici era un drumeag noroios şi să te ferească dumnezeu să vii pe aici la vreme de ploaie. Acum locul era uscat şi ne-a fost mai mare dragul să păşim printre gardurile ce stăpâneau verdele pur al primăverii. Când am ajuns la oarecare plai, am mai ocolit meandrele drumului şi undeva mai sus, aprope de curmătura locurilor, ne-am oprit o clipă, să sorbim cafea caldă. Apoi am coborât la apa Beţelului, pe care am traversat-o, ca să putem continua pe drumul deocamdată domol. Ar fi trebuit să fie acesta în lungul vechii poteci marcate cândva cu punct albastru, dar din urma ei romantică, nu mai rămăsese nimic.

În pofida prognosticului meteo, cerul era senin şi era destul de cald. Drumul larg, fără noroi pe el, urca mereu. Ar fi trebuit să dăm de vechea potecă ce urca spre casa lui Teodorof, abătută cumva din drumul pe care eram. Nici urmă de ea, dar poate nici nu fusesem prea atenţi, luaţi de conversaţia care nu mai contenea. Pe nesimţite am ajuns într-o culme scurtă, cu copaci mai rari şi cu vizibilitate către Poiana Suliţei. Ajunsesem cam acolo unde poteca ce străbătea culmea stâncoasă a Beţelului, se îmbina cu drumul nostru. Era cerul senin şi soarele era stăpânul locurilor. Prin rariştea copacilor din culmea pe care ajunsesem, începeau să se zărească crâmpeie din plaiul fermecat al Poienii Suliţei. Trecuseră ceva ani, nu mulţi la număr, când până pe aici, ajunsese pârjolul ce bântuise cetatea stâncilor măiastre ale Beţelului. Acum primăvara aceasta şi celelalte care poposiseră pe aici, îndepărtaseră amintirea aceea neagră de atunci şi deabia de mai zăream pe ici pe colo - noi cei care ştiam de năpasta abătută peste pădure -, câte o umbră neagră a flăcărilor de atunci, care mai zăbovea şi acum pe coaja vreunui copac. Focul îl stinseseră oamenii, pe care poate tot ei îl puseseră şi mă întreb, ca şi în multe alte locuri, de ce se osteniseră, dacă tot aveau de gând să doboare pădurea cu drujbele, aşa cum făcuseră ceva mai pe la poale. Erau gânduri ivite în mijlocul pădurii, din primăvara care însufleţea locurile, ca şi cele despre soarta crudă pe care oamenii mari ai zilelor noastre îl hărăzeau munţilor, în imensa lor inconştienţă şi rapacitate.

Am păşit împreună pe drumul care luase locul vechii poteci, de sub pădurea ce venea tocmai din Beţel, cu fagii ei bătrâni şi câte-o făgoaică cu coaja aproape albă. S-a terminat repede poiana şi am intrat sub umbrarul bătrân al pădurii. Era drumul lat şi mergeam teleleu, fără griji, când m-am trezit dintr-odată pe un coborâş care sigur mă îndepărta de locurile înalte ale Poienii spre care mă îndreptam. Am privit atunci deasupra drumului şi am zărit altul, cel bun, care avea să ne ducă în locurile dorite. Pe aici, prin câte-un luminiş, cu mesteceni proaspăt înverziţi, câte un petec din zăpada căzută de curând mai zăbovea, cât aveau să-i dea voie zillele însorite care soseau năvalnic. Deocamdată cerul nu prea mai era senin şi veniţi din toate zările, norii începuseră să se înghesuie prin peticele rămase încă albastre. Am trecut pe lângă o potecă pe care parcă nu o ştiam. Părea bătută îndelung şi mă întrebam cam pe unde duce mândra asta. Pe cealaltă de mai sus, cu săgeată ruginită de anii grei şi mulţi pe care-i înfruntase până acum, o ştiam bine şi pe firul ei coborâsem adeseori către Gura Suliţei şi mai apoi printre casele Călineştilor, cuibărite sub stâncăriile multe, care parcă le apărau.

Până la urmă am ajuns şi lângă poarta casei lui Nea Niţă, unde, după anii mulţi ce trecuseră de când acesta părsise meleagurile pe care le îndrăgise, încă mai pâlpâia viaţa. Un hăulit prelung a trezit din amorţeală vreo doi dulăi, vajnici paznici ai locurilor. Din casa de sub deal, o femeie a ajuns până la noi.

Acum vreo doi ani ne mai întâlnisem cu ea, Ileana, femeia cu care stăteam de vorbă, pe când poposisem pentru prânzul la iarba verde care ne înconjura. Pe vremea aceea, Mihai, cel ce avea în grijă casa amintită, cam de vreo unsprezece ani, ne primise în prispa ei, cu ochii rămaşi încă vii, într-un trup care se împuţinase de atâta singurătate câtă trecuse peste el. Acum femeia cu care stăteam de vorbă, ne povestea ce se mai petrecuse de când trecusem pe aici ultima oară.

Şi-a adus aminte că ne văzuse când ne ospătam sub cireşul din poiană. De omul acela, Mihai, ne-a spus doar că se dusese în locurile depărtate ale Moldovei de unde venise, să-şi sfârşească zilele printre fraţii săi. Acum se încăpăţâna să ţină în viaţă casa lui taică-su.

Am mai pălăvrăgit câtăva vreme, înconjuraţi de dulăii deveniţi paşnici. Ciobănică şi Florica, acum ne înconjurau cu prietenie şi curând aveau să-şi ia rămas bun de la colega lor, Novăcica, ce avea să păzească acareturile până avea să se întoarcă Ileana, care se pregătea să coboare cu noi.

Când am plecat, Ileana avea să ne conducă pe poteca pe care o întânisem în cale. Femeia avea să vorbească tot timpul, ne mai contenind să spună din poveştile multe pe care le ascundeau locurile.

Coboram neîntrerupt pe muchia pe care încă mai urcau sibienii, poate goniţi pe aici şi acum, de tragedia Zenoviei, sfârşită prin locurile mai dure ale Beţelului. Într-un loc ne-a arătat stâncăriile cu amintire tragică şi parcă fusese atunci acolo, aşa ne povestea cum se prăvălise femeia pa panta aspră a muntelui şi cum se oprise într-o tufă de ienupăr. Pe acolo, spunea Ileana, sunt tufe de lămâiţă şi locurile sunt mereu înmiresmate. Şi câte ceva din acestea mai ştiam şi noi, din peregrinările petrecute pe sub stâncile sub care se cuibărise lămâiţa. Am mai făcut o pauză şi ne-a arătat alt loc, tot tragic, al unui urs prins în capcana pusă acolo de un braconier. Şi ursul se zbătea neputincois şi se legăna parcă cerându-i ajutor. Şi „ajutorul” venise de la un glonţ de la cel care auzise că în cursa lui mişelească se prinsese ceva. Poteca se strecura printre copaci bătrâni, cu rădăcini întinse prin locurile mai uscate prin care-şi duceau viaţa.

Am străbătut un pâlc de brazi, apoi am coborăt ceva mai repezit printre ceva stâncării roase de vremuri şi curând după aceea am ajuns în poiana verde, de unde Ileana ne-a îndrumat spre casa ei. I-am străbătut curtea cu raţe ce măcăiau nerăbdătoare şi ne-am îndreptat către maşina lui Andrei care ne aştepta în şosea în locul convenit. Ne-am luat rămas bun şi femeia ne-a condus cu privirile, din poarta casei, pănă ne-am pierdut în forfota şoselei.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

07-08.05.2011

Intr-o zi de primavara

2011-05-11T19:12:00.003+03:00

Moto: Lângă sufletul pus să râvnească

După măsura împărătească....
Vasile Voiculescu

Acum când natura intrase în anotimpul ce-i dădea din nou viaţa aşteptată în lungile zile de iarnă, iată-ne coborâţi pe peronul pustiu al haltei de la Mânăstirea Turnu. Era o zi închiondorată şi norii buluciţi pe cer nu făgăduiau o zi prea bună, chiar dacă pe ici pe colo, păreau să-şi spargă ţesătura.

Urcăm grăbiţi şi când intrăm în curtea mânăstirii, deschidem uşa bisericii şi pentru o clipă ne abatem la momentul de rugă de la poalele pădurii.
Apoi începem să urcăm în lungul potecii pe care-o ştim de-o viaţă.

Eu nu vroiam decât să urc pe poteca tradiţională. Floriana ţinea morţiş să mergem pe Valea Gardului şi până la urmă am ajuns la un compromis: vom urca pe Muchia Scorţarului. Cât ne-am sfădit noi, vremea a devenit însorită şi părea că vom avea poteci luminoase, pe drumul spre înălţimile Coziei.

Am străbătut repede calea până la Troiţă, apoi urcuşul până în şaua „La meliţă” şi ceva mai sus poteca până la piatra ascunsă în iarbă, care avea să ne scoată prin oarecare lăstăriş la stâncăriile de început ale Scorţarului. Florile de arnică, galbene ca soarele care se revărsa desupra lor, înfrumuseţau locurile cu stâncării multe care ne stăteau în cale. Când am ajuns desupra lor, spectacolul altora care stăteau aninate din înaltul Coziei, ne-a făcut să zăbovim oleacă.

Mai apoi ne-am îndreptat paşii pe hăţaşul care avea să ne conducă în lungul muchiei Scorţarului. Să fi fost o părere, sau hăţaşul părea bine bătut şi nu numai de vietăţile pădurii ?.

Ne-am strecurat printre stejarii locului. Pe lângă stâncile cu înveliş mătăsos de muşchi aproape întunecat. Pe brâne şi stâncării, pe coborâşuri prelungi, din pădurea cărora ne-au aţinut calea vreo două capre negre şi însfârşit, din locul fagului cu trunchiul sfârtecat de bătrâneţe, paznic al coamei înalte, am apucat pe ultimul urcuş, care pe lângă vechiul ţarc de oi, ne-a adus până la urmă în şaua cu privelişti către Ciuhele cu antene cocoţate pe ele. În şaua cu iarbă proaspătă, frunzele tăioase ale stânjeneilor pitici vesteau apariţia florilor ce aveau să înfrumuseţeze pajiştea. N-am zăbovit mult acolo, cum ne-am fi dorit. Vremea însorită de până acum, stătea să se schimbe şi când am părăsit Şaua Scorţarului, cerul se întunecase de-a binelea. Mai aşteptam doar întâii picuri de ploaie, care repede ne-au venit în întâmpinare, cât încă nu ajunsesem în poteca cea mare din creasta care avea să ne ducă până pe treptele cabanei. Înfăşuraţi în pelerine, prin ţârâiala ploii uşoare, am purces cu paşi repezi pe această ultimă parte a drumului. Au trecut repede urcuşurile, unul după altul. Pe la „urlătoarea lupilor”, uneori printre brazi, pe lângă cuiburile plăcut mirositoare ale iederii albe, şi când am ieşit la golul muntelui, sub stâncăriile Vamvurei, nu ne-a mai rămas cale lungă până la cabană. Străbătând plaiul urcător, strecurându-ne printre stâncile Pietrii Rele, iată-ne ajunşi în pragul cabanei. Ne-a deschis uşa Marian, cu aceeaşi vorbă bună ca întotdeauna. Câteva vorbe aruncate dintr-o parte într-alta, o ciorbă caldă ca mai întotdeauna şi mai apoi un pat odihnitor în camera încălzită de mai ’nainte. Spre seară au mai venit şi alţi oaspeţi, unii dintre ei mai tineri cu şapte ani decât cei pe care-i aveau şi zurbăgeala lor avea să lase urme pe cabana care-i suporta.

Dar noaptea a trecut repede şi dimineaţa ne-a găsit în sala de mese la un ceai cald, să ne fie mersul uşor la coborârea spre casă. Ne-am luat rămas bun şi am început coborârea pe sub Durduc, apoi la băncuţa de deasupra abruptului Bulzului.

Am trecut uşor prin hornul Bulzului, unde pe deasupra noastră vreo două capre negre ne-au salutat de departe, apoi peste firul de apă al acestuia şi când am depăşit brâna stâncoasă, ultimul obstacol de piatră al Coziei din drumul către Stânişoara, nu ne-a mai rămas decât să străbatem pădurile parcă nesfârşite de pe coastele ei.

Când ne-am apropiat de Poiana Vlădesii, vocile urcătoare auzite din josul potecii, ne-au adus lângă noi prieteni cu care am mai schimbat câteva vorbe. Apoi pe poteca bine cunoscută şi destul de des pe scutăturile acesteia, am ajuns într-unul din locurile de odihnă ale Coziei, de pe care priveşti cu admiraţie şi respect marile abrupturi pe care până atunci le-ai străbătut. Ajunsesem pe stâncăriile de la Colţul lui Damaschin, unde am zăbovit o clipă. Era momentul de odihnă pe care ni-l ofeream şi prilejul unor amintiri tot primăvăratece, dar cuprinse de tristeţea agăţate de ele.

A coborât doar Floriana până la locul unde o piatră cu înscrisuri şi umbra unui piolet în cuprinsul ei, stăteau martore unei tragedii întâmplate prin locurile acestea. Aici a fost începutul sfârşitului unui om care a iubit muntele şi peste sufletul căruia s-a lăsat întunericul.

Când am plecat din locul acela însemnat, am încercat să coborâm pe vechea potecă ce se strecura prin faţa grotei lui Damaschin. Câtăva vreme am putut-o urmări, până a nu ajunge la gura hornului prin care altădată cobora. Acum hornul era năpădit de îngrămădeala copacilor doborâţi şi si să te strecori printre ei, ca să ajungi în valea seacă a Bulzului, chiar nu făcea. Aşa că ne-am întors din drum şi am luat-o pe cel marcat şi în scurtă vreme am ajuns pe plaiul înverzit de deasupra mânăstirii Stânişoarei.

Slujba tocmai se sfârşise în biserica cea mare, deschisă acum, în prag de primăvară. De jur împrejur domnea liniştea şi iarăşi soarele apărut de după nori. Căţeii cei obişnuiţi, aşteptau în câte un colţ praznicul călugăresc. Pe pajişte, iarba verdelui de Stânişoara devenise stăpână şi cireşii sălbateci se împodobiseră cu flori albe. Prin câte un loc, petalele cele albe aşternuseră covor pur în calea călătorilor cu sufletul plin de frumuseţea învierii naturii. Câteva clipe – câte oare or mai fi fost până acum -, ne oprim şi privim forfota de sub noi, a celor care ies smeriţi de la sfârşitul slujbei duminicale. Deasupra aşezării omeneşti, domină locurile, silueta maiestoasă a Colţilor Foareficii. Undeva departe, ascuns între stâncării, un fuior alb de apă, se prăvăleşte din înaltul pereţilor de sub Poiana Gardului. Stânca dură, uneori întunecată, acum luminată de o rază de soare, pavăză a aşezării monahale, pereţii înalţi din Fruntea Oii, stau aninaţi de-o viaţă deasupra mânăstirii. Am mai privit odată de sus biserica şi chiliile mânăstireşti şi ne-am continuat drumul. Dar nu prin locurile mai adesea cercetate, ci pe sus, pe lângă grajdul mânăstirii, către schitul Sălbatecului, unul mai cu greutate acceptat de călugării pravoslavnici. Pe drumul ce ocolea stâncile sub care se adăpostise închipuirea de credinţă, nu eram singuri, ne urma căţelandrul mai nevolnic, alb şi mustăcios, care venise după noi tocmai de la cabană. S-a întâmplat că aproape de schit au apărut pisicile autohtone, care tare s-au înfoiat şi ne-au gonit însoţitorul. Am zăbovit puţin pe băncuţa din faţa schitului cu arhitectură bizară şi ne-am început coborârea pe poteca croită de călugării locului.

Am ajuns repede la firul apei Păuşii, acolo unde ne-am întâlnit cu drumul pe care de atâtea ori coborâsem. Am poposit la Troiţa din cale, cât să bem un pahar de apă de la izvorul de alături. Am trecut repede pe lângă cabana de la Valea Mărului, pe lângă barajul de pe vale şi printre casele ultimei uliţe a Călimăneştilor, până a nu ajunge la şoseaua cu puhoi de tiruri. Când am traversat-o, nu ne-a mai rămas decât să aşteptăm puţină vreme Săgeata Albastră, care ca mai mereu, ne-a adus acasă în după-amiaza duminicală a oraşului cu soare, căldură primăvăratecă şi linişte provincială.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez
30.04-01.05.2011

Obcina Mestecănișului - Cântec de răscruce

2011-05-05T18:11:00.004+03:00

Moto: Şi dacă vântul vremii pe coclaur

Le-o spulbera, ca mine, către vis...

Serghei Esenin

Trecuse mai bine de un an, de când obcinele Bucovinei îmi făcuseră cu ochiul. De când tot printre ele călătorisem cu trenul către alte locuri frumoase, risipite pe întinderile nesfârşite ale acestui nord îndepărtat. Cunoscusem plaiurile acestea, înălţate către creste înalte, punctate cu brazi falnici, încă din vremea studenţiei, când printre ele, vagonul dormitor al excursiei de studii de final de facultate, se încolăcise pe văi înguste şi i le traversase pe viaductele despre care tocmai învăţasem. Acum în anii din urmă, „nordul îndepărtat ” îmi devenise apropiat şi locurile al căror farmec îmi făcuse cu mâna, acum mai bine de cincizeci de ani, iată, ajunsesem să cunosc câte ceva din imensitatea lor.

Eram acum, coborâţi dis de dimineaţă de pe scara vagonului acceleratului cu care venisem în gara Mestecănişului, la poalele Obcinei cu acest nume. Ne aştepta pe peronul gării, împătimitul muntelui de pe aceste meleaguri, care acum căpăta înfăţişarea coborâtă tocmai de pe înscrisurile internetului. Am apucat, nu pe şoseaua circulată şi cam lungă, ci pe scurtătura plaiului şi am ieşit repede în pasul Mestecănişului.

Cabana locului, mai curând un popas al tirurilor cu şoferi adormiţi în somnul dimineţii însorite, avea uşa închisă. Într-o tavernă primitivă alăturată, ne-am băut cafeau matinală şi....am pornit la drum.

Acum, doar pe plaiul punctat cu brazi falnici şi iarbă gălbejită încă, de strânsoarea deabia trecută a zăpezii. Veneam din tărâmul împrimăvărat şi intrasem în cel al zăpezilor abia ochite !.

Vreo două trepte urcate de la tavernă, un căţel costeliv care ne-a întovărăşit ultimii paşi ieşiţi din apasarea fumului de ţigară şi iată-ne pe drumul Obcinei dorite. Drum larg la început, bun de maşina care ne-a depăşit uşor, de m-a făcut să-mi închipui că şi pe mai departe tot aşa o să fie.

Apare prima dungă roşie, semnul marcajului nostru. Cam şters şi cam îmbătrânit.

Apare în cale şi primul izvor şi pun întrebarea colegului nostru, despre sursele de apă de acum încolo. Urcăm domol şi mă gândesc la vârful Mestecănişului pe lângă care poate tocmai treceam, dar şi la schitul apropiat, nesemnalizat la vreo răscruce.

Întâlnim în cale un edificiu, poate militar, de vreme ce în preajma lui apare indicaţia fotografiatului interzis. Apoi marcajele dispar, de parcă le-a înghiţit pământul şi noi părăsim drumeagul de până acum şi urcăm din greu panta muntelui, prin zăpada încă nedusă de pe aceste meleaguri. Urcuşul s-a potolit când am ajuns în creasta de ’nceput a Obcinei, pe un vechi drum, parcă neumblat, dar cu marcajul pe el. Poate o fi fost drumul tătarilor, de care citisem prin ghidul pe care-l avusesem la îndemână. Intuisem de când îl avusesem în mână prima oară, că în descrierea drumuluii de creastă, amănunte nu prea sunt şi poteca trasată pe harta lui, părea mai mult o joacă, a unuia care păşise pe aici o singură dată, cam grăbit. De acum încolo, drumul marcat rar, pare a nu ne mai produce încurcături.

Şi mergem şi mergem şi tot mergem, pe drumeagul oarecum lat şi vizibil puţin umblat. Mai intersectăm câte un marcaj lateral, identificat şi pe harta noastră. Mai călcăm zăpada încă mare pe alocuri. Mai găsim câte un semn învechit al marcajului şi deocamdată suntem liniştiţi.

Ajungem într-un loc de unde priveliştea vârfului Fărăoane, din munţii Suhardului, tărcat cu şuviţe de zăpadă, profilat pe albastrul imaculat al cerului, apare în toată măreţia lui.

În spate, ceva mai estompat, apare vestitul vârf al Ouşorului. Suntem într-o zonă cu vizibilitate maximă către valea Bistriţei şi mai ales spre creasta alpină a Suhardului. Mai avem încă marcaj în faţă şi priveliştile amintite ne fac să cam uităm ce cale lungă mai aveam în faţă. Într-un loc mai şi poposim. Undeva în stânga noastră, împădurit de sus şi până jos, apare tăcut şi parcă înălţat până la cer, vârful Botişului cel Mare. Are în continuarea sa o coamă lungă şi nici nu bănuim noi câte aveam să pătimim tot umblând pe la poalele lui. Înaintea noastră se aude un ţârâit de drujbă. Curînd ajungem şi noi acolo, la omul cu pălăria pe-o parte şi cal cu coamă aurie.

Il întrebăm cam cât mai facem până la Poiana Mănăila. Ne vede poate obosiţi şi în priviri cu aşteptarea frumuseţilor închipuite ale poeinii. Parcă ar fi vrut să ne spună că nu prea ajungem curând acolo, dar până la urmă, mai tras de limbă, scapă aşa, să nu prea ne supere, că tot facem vreo 4 ore. Ne povăţuieşte totuşi, ca de la balta din cale, să o luăm pe drumul din dreapta. Poate ştia el ce ştia, dar noi tot înainte am luat-o, necum că locul de răscruce cu baltă, era acum acoperit cu zăpadă multă. Şi aşa, făcându-ne că nu ştim unde-i balta, dar şi amăgiţi de marcajul dungii roşii, cam vechi, dar totuşi aşternut ici-colo pe copaci, o luăm înainte.

Când s-a sfârşit pe neaşteptate drumul larg pe care fusesem până atunci, am intrat în pădurea de brad anunţată de omul de mai înainte. Nu erau brazii bătrâni pe cere ni-i închipuiam, ci unii tineri, mulţi din ei doborâţi de vremurile aspre. Poteca nu se vedea deloc, ci era doar închipuirea noastră şi căutările numeroase, ale semnelor turistice cu dungă roşie, rare, de trebuia să-l aşteptăm pe unul dintre noi să-l caute pe următorul. Mai peste tot treceam peste tranşeele rămase aici din ultimul război mondial şi cam ăsta ne-a fost drumul. Poate ar fi fost mai bine să-l ascultăm pe omul întâlnit, dar aşa ne-am fi depărtat de creasta Botişului Mare, de care nu vroiam să ne despărţim. Noroc cu soarele care ne mai lumina prin ascunzişul brazilor, din înaltul cerului, încă senin la vremea asta. Şi totul a mers până la un brad bătrân. Avea pe el săgeată de lemn şi ce fusese scris pe ea, nu se mai putea citi de multă vreme. La stânga un marcaj cu triunghi roşu, la dreapta un drumeag fără semn şi în faţă....nimic. Doar pădure parcă nestrăbătută de om.

Trebuia să luăm o decizie, aşa că am luat-o pe triunghiul roşu. Dar ne-am oprit repede. Drumul nu ne părea a avea sfârşitul care ne-ar fi scos din încurcătură. Colegul nostru din Rădăuţi, mai obişnuit cu drumurile locurilor, a făcut roată prin împrejurimi. N-a obţinut vreun amănunt care să ne fie de folos. Aşa că am luat-o pe calea triunghiului coborâtor, dar ne-am oprit repede. Până la urmă ne-am întors, am urcat pe tăietura mare din pădure, am coborât scurtă vreme şi când am ajuns la un drum proaspăt răvăşit de roţile taf-ului, am găsit şi oarece semne, din acelea pe care mersesm toată ziua. Numai că şi acestea s-au sfârşit repede şi noi continuam să mergem pe drumul noroit, îndreptându-ne spre frontul de exploatare. Am considerat că nu ajungem în locurile dorite şi pentru că amurgul sosise pe nesimţite, ne-am întors şi am început o coborâre rapidă, pe acelaşi drum noroit, dar cu urme proaspte pe el. Am ajuns la o altă răscruce. La dreapta un drum bun şi fără noroaie, la drepta drumul nostru de taf, cu glod mult pe el, dar măcar umblat de curând. Ne-a scos drumeagul pe o culme, de unde puteam privi spre plaiul Poienii Mănăilei, punctat cu oarece case izolate. De aici puteam coborî pe drumul din vale, mai întâi printre case şi mai apoi printre grădinile oamenilor.

Nu mai aveam încotro, trebuia să coborâm pe drumul pe care ajunsesem. În vale se vedea fumul unei case. Din spate venea un tractor şi ne-am bucurat că avem pe cine întreba despre locurile prin care ajunsesem. Ne-a spus băietanul cu glas molicit de bucovinenean, că aici eram pe valea Botuşelului şi ceva mai înainte dăm de un drum care ne scoate în vreo oră şi jumătate în poiana pe care o căutam. În cale am întâlnit un izvor şi cu ochii după vreun loc de întins cortul, am dat din nou de semnul benzii roşii pe care tot mersesem o zi întreagă. Părea să coboare pe un drumeag ce venea dintr-o muchie. Erau semnele proaspete şi altele mai departe n-am găsit. Faţă de cele pe care umblasem mai toată ziua, păreau aici, pe vale, cam nelalocul lor. Acum în seara care începea să ne înconjoare, nici nu prea mai aveam chef să le descifrăm enigma.

Era prin preajmă izvorul amintit şi într-o îngrăditură şi loc bun de cort. Şi-a desfăcut colegul cortul şi l-am întins grăbit. Sfârşisem 13 ore de mers şi după atâta tropăială prin brădetul încâlcit, cu amintirile triste ale războiului sub picioare şi mai ales glodul din drumurile prin care coborâsem, când ne-am întins sub pavăza cortului,am gândit că am prins pe Dumnezeu de picior. Susurul Botuşelului din preajmă şi mai târziu cei câţiva stropi de ploaie sau poate ceva chiciură venită din norii care se cam închiondoraseră, ne-au ţinut de urât în noaptea fără stele ce se lăsase peste munte.

A venit dimineaţa, cam rece, cu câţiva stropi răzleţi de ploaie şi parcă cu cer întunecat. Încercăm să mâncăm câte ceva, ne strângem cortul, palatul nostru de peste noapte şi pornim la drum pe valea Botuşelului. Avem norocul aproape nesperat să ne ajungă din urmă o maşină şi cu ea, mai schimbând ceva vorbe cu cel care se milostivise de noi să ne ia kilometrii din picoare, până la drumul principal, timpul trece repede.

Până la Gura Botuşelului, apare şi soarele şi parcă ne mângâie aşteptarea pe marginea drumului. Nu zăbovim cine ştie cât şi un microbuz ne duce în sus, spre muntele pe care părea că l-am părăsit, până în centrul comunei Breaza. Aici stăm ceva mai mult, dar până la urmă tot găsim o ocazie şi cei 10 kilometri până la ramificaţia ce duce la mânăstirea din Moldova-Suliţa, trec pe nesimţite. De aici şi până la locul hergheliei din Lucina, n-ar mai fi fost mult, dar împreună cu mine, până acolo orele necesare străbaterii drumului s-ar fi înmulţit şi prea mult timp de hălăduit prin aceste locuri nu mai aveam. Aşa că de la mânăstirea Sfântului Vasile, de la capătul satului Moldova-Suliţa, eu am rămas în curtea acesteia.

Eram încă obosit de drumul lung de cu o zi înainte. Şi dacă aş fi încercat să merg mai departe, i-aş fi stricat plăcerea fiicei mele de a ajunge la Lucina, pe întinsul ei cu farmecul caselor risipite pe plaiul bucovinean. Cu rucsacii îngrămădiţi într-un colţ din tinda pregătită pentru mese călugăreşti, pe una din bănci, cu mâna sub cap, m-am pregătit de aşteptarea celor plecaţi spre poalele Lucinei cu herghelie de cai huţuli. Câtăva vreme am aţipit pe banca îngustă, cu vise amestecate despre locurile din care deabia mă întorsesem. Din reveria halucinantă, m-a trezit măicuţa stareţă şi cu vorbe blajine, văzându-mă cam alb la păr şi cu ani mulţi pe chip, m-a invitat să urc în camera lor de oaspeţi, că doar de asta o aveau. Câtăva vreme am zăbovit pe patul cu scoarţă bucovineană aşternută pe el şi când am isprăvit odihna de care chiar aveam nevoie, am pornit prin curtea mânăstirii, să-mi desfăt ochii cu acareturile bisericeşti. Nu puteam să nu intru în biserica de lemn, mult mai altfel decât cele cu care eram obişnuit pe meleagurile noastre regăţene. Mai ales dărnicia catapeteasmei altarului m-a impresionat. Şi peste toate, liniştea sufletească a celor care se îndreptau spre sfânta mânăstire. Cu paşi mărunţi, câte unul sau cu copii de mână, se îndreptau mirenii spre locul săvârşirii slujbei zilei din Vinerea Mare. Înăuntru, copiii adunaţi sfoară de-a lungul peretelui, cu lumânări aprinse şi tăcerea celorlalţi în aşteptarea cuvintelor de când lumea a slujbelor din Săptămâna Mare, dădeau aspectul unei ceremonii împărăteşti. Era un har anume aşternut sub acoperământul mânăstiresc.

Cât m-am mai învârtit eu pe ici pe colo, iată şi Floriana a apărut coborând din întinsul poienii Mănăilă, cercetată în fugă şi mi-a împărtăşit şi mie câte ceva.

Discutasem inca de cu seara ca solutie sigura de a reusi sa vedem herghelia ar fi sa coboram din munte si sa urcam iar pe valea Lucavei. Vroiam atat de mult sa vad caii... Inca de cand ma uitasem prima data acum trei ani pe harta Obcinelor bucovinene, imi atrasese atentia numele "Herghelia Lucina" (Oare chiar or mai fii cai acolo?). Cand am ajuns la manastire, tata ne-a marturisit ca este tare obosit si nu poate veni cu noi. Intai am vrut sa nu mai merg nici eu, dar curiozitatea a fost prea mare. I-am promis ca ne intoarcem in doua ore. Aflasem de la domnul Bouaru ca drumul pana la herghelie are vreo 6-7km. Am luat cu noi o cana, aparatul foto si frontalele. Am intrat foarte repede in cheile Lucavei, aflate in capatul satului. M-au impresionat prin semetia lor, dar m-au dezamagit ca sunt prea scurte. As fi vrut sa le admir macar un kilometru... Pe drum a inceput ploaia, dar una pasnica. Drumul forestier e bine intretinut, dovada ca pe langa noi au trecut vreo cateva masini cu numar de IF (niciuna nu a binevoit sa ne ajute). Pe drum am tot discutat de Caucaz asa ca nici nu am simtit cand ne-am trezit in fata portii inalte de la Lucina.

Am zarit varful Lucina, pe care ar fi trebuit sa ajungem astazi daca nu ne ametea atata banda rosie... Ne-am indreptat spre grajduri. Am ales unul din ele.

In fata lui se jucau si radeau doi baietei. I-am intebat daca sunt singuri. Atunci a aparut in usa grajdului tatal lor, care ne-a dat voie sa intram si sa vedem caii. M-am plimbat cu sfiala printre ei. Erau frumosi, dar nu chiar asa frumosi cum mi-i imaginasem.

Dupa ce i-am fotografiat, am intrat in vorba cu paznicul lor, obosindu-l cu o avalansa de intrebari: "cati cai are herghelia?", "de ce nu-i lasa pe afara?", "ce fac caii iarna?", "ai cui sunt?", "daca mai fug din herghelie din cand in cand?", "cum ii prinde?" si cate si mai cate. Mi-am cerut scuze explicandu-i ca vin tocmai de la Bucuresti sa vad herghelia de 300 de cai. A zambit si ne-a aratat cu mandrie "experimentarea" de cartofi, aflata la 200 de metri mai departe. Ne-a arata drumul ce vine din Poiana Manaila, pe care ar fi trebuit sa pasim toti trei la ora aceea. Am coborat repede la apa prin covoare de branduse.

La intoarcere drumul a fost chiar mai scurt, doar ca in chei am intrat in Pestera Liliecilor, care chiar avea o multime de lilieci ce stateau aparent cuminteii atarnati de tavan.

Umezeala din pestera nu m-a indemnat s-o cercetez prea adanc.

Dupa vreo jumatate de ora petrecuta acolo, am iesit la caldura de afara. Am urcat la manastire unde l-am gasi pe tata cercetand locurile. Reusisem sa ne intoarcem in mai putin de doua ore. Abia atunci mi-am amintit ca era Vinerea Mare...

Trebuia să plecăm odată şi odată de pe meleagurile mânăstireşti. Ne îndreptam spre casă şi deşi aveam timp mult până la trenul care ne îndepărta de meleagurile bucovinene, încă nu ştiam bine cum aveam să ajungem la locul din care trenul avea să ne poarte până acasă.

Am coborât drumul mânăstirii, am aşteptat câtăva vreme la răscruce şi până la urmă am luat-o voiniceşte pe drumul lung până la locul din Breaza, în care aveam să luăm iarăşi microbuzul care avea să ne scoată la Pojorâta.

Erau kilometri mulţi şi paşii noştri repezi pe cât se putea, ne-au fost opriţi de o maşină care s-a milostivit de noi să ne scoată la gara dorită. Acolo, în faţă cu cele două ţuguie acoperite de pădure, munţii lui Adam şi Eva, cu poveştile lor împărtăşite de tovarasul nostru, cu alte gânduri despre locuri frumoase care se doreau încă văzute, trenul nemilos ne-a dus de pe pământul cu despărţiri şi promisiuni de viitor.

In gara Pojorata

Ne-am luat şi noi ceva mai târziu alt tren, care ne-a adus în Câmpulungul fermecat cu liniştea serii din Săptămâna Mare, cu umbre întunecate cu licurici în mână, care înconjurau biserica cu paşi înceţi.

Cât mai aveam timp, în înserarea care venea repede, ne-am luat porţia de supă rădăuţeană şi biletele de tren care tocmai în zorii altei zile, aveau să ne aducă cu picioarele pe pământul atât de diferit de cel pe care îl părăsisem, al visului bucovinean atât de scurt.

La Bucureşti birjar, aveau să sune cuvintele nerostite când aveam să coborâm pe peronul Gării de Nord !.

Text: Dinu şi Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez

21-22.04.2011

De Florii, cand s-a intalnit iarna cu primavara

2011-05-03T23:57:00.011+03:00

Moto: Niciodată nu e

prea târziu să cadă

peste fruntea noastră

ultima zăpadă.

George Ţărnea

Părea să fie primăvară, aici la poalele munţilor. Înfloriseră magnoliile, firul ierbii se iţea din pământul încă bătucit de iarna lungă ce-i amărâseră viaţa atâta amar de vreme şi frunzele copacilor săteau să dea la lumină. Cam în aste împrejurări am plecat spre poalele Coziei, de unde tot cu maşina îmbătrânită a lui nea Ite, aveam să urc spre înălţimea Coziei. Ne-a spus omul, când am plecat de pe ultima uliţă a Dângeştilor, că nu ştie dacă avea să ne poată duce chiar până sus. Vântoasa ultimă abătută peste Cozia, adusese cu ea ninsori mari şi pe alocuri troenise zăpada, făcând-o de nestrăbătut.

La început drumul ne-a fost însorit şi fără zăpada care ne însoţise de atâtea ori în calea Coziei şi care ne ţinuse treaz toată iarna dorul înălţimilor. Când ne-am apropiat de locul din care poteci urcau spre stâna din Mocirle, zăpada a început să acopere binişor drumul. Dar tot atunci şi ceaţa şi-a făcut apriţia şi muntele a intrat în pâcla care nu mai lăsa să se vadă decât ceva dinaintea drumului nostru. A mers nea Ite cât a putut şi ne-a lăsat drum scurt de făcut pe picioare până la cabană. Am avut cu noi şi tovarăşi de călătorie, care au uşurat celor cu care urcam muntele, bagajele grele ce trebuiau să ajungă nu numai până la cabană ci şi mai departe până la refugiul de sub vârfurile mari. Până la cabană am ajuns repede. Acolo am stat cu toţii câtăva vreme, până când cei ce plecau mai departe, s-au pierdut pe poteca dinspre Piatra Rea, ascunşi repede de valurile de ceaţă care nu mai conteneau.

Peste cabană s-a aşternut din nou liniştea. Am rămas doar eu şi cabanierii. Până să se facă cât de cât cald în camera în care aveam să mă odihnesc, am tot sporovăit din cele multe care se aştern peste locurile în care săptămâna liniştită, doar vântul şi zăpezile de primăvară, mai au câte ceva de spus.

Odihna de peste zi, alături de soba ce începea să-şi răspândească mângâierea, mi-a prins numai bine. Mai apoi am revenit alături de cabanierii care-şi dovedeau nerăbdarea şi poate chiar îngrijorarea, pentru turiştii ce-şi anunţaseră venirea la cabană şi a căror întârziere începea să se facă simţită. Când parcă se îngâna ziua cu noaptea, un grup neanunţat şi-a făcut apriţia şi cabana a început să freamăte. Erau aşteptate altele, care nu mai veneau. Unul mai ales, ce-şi propusese o tură lungă, din Perişanii Ţării Loviştei şi care de multă vreme nu mai dăduseră vreun semnal pe mobil, îi producea îngrijorări lui nea Vasile. Până şi vină grupul cel mult aşteptaţi, apare cel de pe Valea Gardului şi cuvintele de bun găsit, se împletesc cu cele admirative despre lumea aproape nepâmteană din care tocmai ieşiseră.

Se face seară, afară ceaţa stâpâneşte locurile, la fel de nepătrunsă. Atmosfera tinerească, de cabană de munte, adevărată, se încinge ca lumea, depăşind oboseala locurilor străbătute. Într-un târziu sosesc şi Perişanii şi poveştile cu aventurile fiecăruia se împletesc în voioşia tuturor. Până la urmă liniştea se aşterne peste muntele învăluit de postatele de ceaţă ce-l împăienjenesc, risipite din când în când de câte o pală mai puternică de vânt.

Dimineaţa s-a dovedit luminoasă. În cabană linştea oboselii cuprinsese călătorii muntomani de pe potecile Coziei. Doar nea Vasile îşi dovedea hărnicia şi trebăluia prin preajma bucătăriei şi a sobei din sala de mese care trebuia să-şi aştepte oaspeţii.

După zilele de ceaţă de până acum, în dimineaţa asta cerul era mai darnic. Norii mai alergau pe cer, dar valurile de ceaţă lăsau să se întrevadă o dimineaţă frumoasă. Cerul părea să stăpânească ceaţa şi soarele lăsa dimineţii, să-şi dăruiască frumuseţea muntelui şi cui o fi aşteptat ca ziua de Florii să-i dăruiască bucuria vieţii.

Cam aşa a început clipa când am început coborârea către Stânişoara.

Pe poteca din cale, o labă de urs deabia trecut prin locurile pe care păşeam, îmi dovedeau că pădurea nu era numai a mea şi judecând după mărimea labei acestuia, nu cred că l-ar fi speriat de prezenţa mea. La băncuţa de lângă pereţii Bulzului, am zăbovit t să-mi trag sufletul, să fiu mai odihnit pentru paşii mai atenţi ce mi-i cerea muntele de acolo mai departe. Prin locurile de abrupt am păşit cu ceva teamă, dar zăpada mare şi apoasă, ca dintr-una căzută în prag de primăvară, mi-a făcut trecerea uşoară. Mai către capătul locurilor pe unde poteca se învârtea pe faţa muntelui, a venit locul micii brâne, altădată cu un cablu agăţat de ea. Apoi locurile şi-au potolit capcanele şi totul s-a îndreptat spre primăvara pe care o aşteptam de atâta vreme şi parcă locurile din poiana Vlădesii, tocmai asta vroiau să-mi spună. Printre frunzele uscate ale potecilor, firele de iarbă îşi făceau apariţia. Florile primăverii, câte o viorea sau câte o păştiţă, înveseleau ziua de Florii. În drumul până la mânăstirea Stânişoarei, doar un călător singuratec mi-a ieşit în cale şi cum ne cunoşteam mai de mult, am schimbat vreo două vorbe despre muntele pe care-l îndrăgeam şi care ne mai lua din când în când, amărăciunea cea de toate zilele.

La Stânişoara am ajuns când tocmai se isprăvea slujba şi din biserica mare, se răspândeau credincioşii. Pe banca din apropiere era cald şi soarele înveselea frunţile oamenilor.

Pe mulţi îi cunoşteam bine şi cu ei m-am întins la vorbă, că tot nu-i mai văzusem de mult. Apoi oamenii s-au dus care încotro le dorea sufletul. Vreo 2-3 ne-am îndreptat către începutul văii Gardului şi acolo la soare, ne-am aşezat pe iarba proaspătă la o cafea caldă, scoasă dintr-un termos care de mult aştepta clipa asta. Când ne-am gândit că ar cam fi timpul să coborâm, am făcut asta pe poteca ce ne-a scos la cealaltă mânăstire, cea de la Turnu şi până la urmă tot la gară am ajuns, acolo unde trenul a curmat brutal ziua frumoasă de Florii.

Text şi foto: Dinu Boghez

15-17.04.2011

Florii de nea

2011-04-26T19:43:00.003+03:00

Moto: "Mi-e gandul hoinar prin munti..."

Daca anul acesta am reusit sa ajung in Piatra Craiului si Buila, mi-am dorit sa petrec ziua de Florii in sora lor mai mica si cea mai draga mie: Piatra Tarnovului.

Sambata dimineata ne-am trezit la poalele mezinei cu o vreme posomorata deasupra noastra. Dupa ceaiul fierbinte si leneveala matinala obisnuita, am pornit la drum pe drumul forestier atat de cunoscut al vaii Repedea.

Intre timp, cativa localnici au inceput sa-si faca de lucru in pepinerele din jurul Vatajelului. Mi-am amintit cat m-am chinuit acum vreo trei ani pe valea distrusa de forta apei. Credeam pe atunci ca drumul nu va mai putea fi refacut, dar dorinta omului de a profita de bogatia padurilor dese de brad de pe aceasta vale, a fost mult mai puternica. Drumul forestier mai are o singura lipsa: un pod undeva aproape de locul unde incepe urcusul spre stana din Tarnovul Mic. Podul este insa inlocuit de un bustean mai firav de brad care mi-a dat un pic de furca.

Nici nu-mi pasase acum un an cand trecusem peste apa cu ditamai camionul de lemne. Pe drum am intalnit o colonie de muncitori forestieri care si-au manifestat curiozitatea pentru a afla scopul vizitei noastre. I-am lamurit repede: “vrem sa ne suim pe piatra!”.

Drumul spre stana mai arata ici colo cate un punct galben, dar chiar si sa vrei, nu prea ai unde sa te ratacesti.

Incet a aparut si zapada neatinsa decat de urmele celor ce locuiesc mereu in aceea padure. Am ajuns repede la stana unde m-am repezit la prima mea grija: izvorul. L-am gasit dezghetat dar infundat. Am petrecut un pic de timp sa-l aranjam asa cum il stiam eu. Piatra Tranovului nu am zarit-o aproape deloc din vina cetii.

Apoi ne-am indreptat catre stana unde mirarea mea a fost mare: aici aparuse o casa de care nu stiam nimic. Recunosc ca am fost un pic dezamagita. Aglomera inutil peisajul…

Am intrat in “cabinetul” in care dormisem de cateva ori. N-am fost prea incantata. Nu ramasese asa cum mi-l aminteam: podeaua era plina de pamant, fereastra descoperita, iar priciurile murdare si pline cu ceapa degerata. Pana la urma curatat, putea deveni un adapost confortabil. Am vrut insa sa vizitam si restul “cartierului”. Asa am gasit “noul cabinet”: curat, spatios, cu doua ferestre bine izolate si dotat cu calendar ortodox, e drept ca pe 2010. Am stabilit ca “livingul” va fi in casa de alaturi unde puteam face focul si unde de altfel ne-am petrecut toata seara la povesti.

Pana la stana din Tarnovu Mare nu am mai ajuns desi stiam ca are o camera de oaspeti foarte confortabila si adapostita bine de vant. Cand eram copil, ma uitasem aici la desene animate, alaturi de copiii ciobanilor din Vaideeni.

Noaptea a fost o liniste deplina cu toate incercarile mele de a auzi zgomotele jivinelor. A nins usurel pana dimineata. Pe la ora 7 ne-am bucurat de un ochi de cer senin care nu a durat decat un sfert de ceas. Dar tot a contat!

Apoi o data cu ceata a venit si intrebarea cunoscuta “cum procedam?”. Si dupa ceva discutii, de data aceasta “am procedat” in sus. Am urcat prin golul alpin pana in creasta unde am stat pe ganduri daca sa pornim spre dreapta, spre varfurile Tarnovul Mic si Mare sau spre stanga, spre Piatra Tranovului. Cu totii am decis ca stanga e mult mai tentanta. Si dupa atata sfatuire, soarele a binevoit si el sa apara.

Am mers pe linia de creasta acoperita de brazi inalti. Zapada era destul de mare si proaspata.

Cand am ajuns la primul bolovan, era prafuit tot cu zapada pufoasa ce se scurgea din cand in cand la vale. Deci, trebuia ocolit! Am coborat pana la limita bradului si apoi am inceput sa urcam iar. Si ne-am distrat un pic…

Picioarele ne tot scapau adanc in zapada printre jnepeni si colti de stanca. Mi-am amintit de avenul peste care dadusem in urma cu un an in fuga mea spre creasta si care ma speriase destul de tare. Mai tarziu, am aflat de la tata ca avea peste 25m adancime si ca-si pierduse tocul de la Zenit in el in urma cu peste 30 ani. Incercasera sa-l recupereze de acolo cu un an mai tarziu, dar n-au reusit sa afle decat adancimea relativa a avenului care inghitise tocul. Acum, m-am tinut la distanta de locul in care imi aminteam ca era.

Pe creasta ne asteptau jnepenii de care tata imi povestise ca-i strabatuse cu toporul ca sa poata marca locurile cu punct rosu, acum de negasit.

Am mancat si ne-am bucurat de soare.

Apoi a inceput lupta cu jneapanul pana pe varf. Prin zapada moale se formeau adevarate capcane din crengi de jneapan care parca ne prindeau picioarele ca niste serpi.

Cateva ramuri m-au lovit peste fata de parca aveau viata in ele. Si situatia nu era cea mai rea posibila pentru ca jumatate din padurea de jepi se afla sub zapada. Vara trebuie sa fie un dezastru veritabil tentativa de a merge pe aici. Dar pe varf tot am ajuns.

De pe varf, am admirat creasta molcoma si inzapezita a Capatanii. S-au infatisat in toata splendoarea lor Nedeea si Negovanu, pe care le urcasem in urma cu un an jumatate, dupa o noapte lunga in stana din Gropita, cu zgomote de soareci si frica de urs. Ba am zarit chiar si Fagarasii, nu mai vorbesc de Latorita. Mohorul Parangului era mohorat, ceea ce nu ne-a dat sperante prea lungi de vreme buna.

Ne-am fi dorit sa terminam creasta Pietrei Tarnovului, dar stanca prafuita cu zapada inselatoare nu ne-a lasat.

Am coborat prin padurea de brad unde am reluat lupta cu nametii.

Am ajuns la “cabinet” pe un soare de nesperat care ne-a ars fetele.

Am mancat carnati prajiti si miere cu unt, ne-am strans rucsacii si am pornit bucurosi spre vale.

Atat cateii zgomotosi cat si muncitorii forestieri erau tot acolo, chiar daca era duminica de Florii, si au vrut neaparat sa stie pana unde am ajuns.

Masina am gasit-o la locul ei (ceva emotii au existat…). Pana ne-am racorit cu apa Repedei, pana ne-am aranjat bagajele, s-a facut seara. Am plecat spre casele noastre cu bucurie in suflet, somn pe gene si multe ganduri hoinare…

Text: Floriana Boghez
Foto: Echipa

Micul Univers

2011-04-06T15:37:00.085+03:00

Moto:
"Soarele a năvălit înlăuntrul meu.
Şi cu el odată,

Lumea toată...."

Vasile Voiculescu

A devenit parcă o tradiţie, ca în prag de primăvară să ghicim ziua potrivită înfloririi dediţeilor, în locul lor ascuns, din inima Doabrelor, aşezată peste abrupturi înalte. Trecuseră câţiva ani de când urcam aici, pe vârfurile stâncoase, bătute de soarele primăvăratec, la locurile în care cuiburile de puişori pufoşi, adunate pe puţina ţărână de deasupra cetăţii de stâncă, se metamorfozau în florile ce aduceau pe pământ albastrul cerului senin. Începuse luna aprilie, cu zile mai blânde, după atâta frig şi zăpadă statornicită amar de vreme pe creste de munţi. Ştiam că înflorirea dediţeilor este legată într-un anume fel de începutul primăverii, a uneia venită după dispariţia aşternutului de nea, dar a zilelor încă reci, cu vânt tăios şi adeseori cu nori închiondoraţi care aruncau printre ei raze de soare şăgalnice. Din cei mulţi ani de când urcam Doabrele în căutarea minunilor albastre, doar într-unul ne goniseră norii aducători de ploaie. Acum am ajuns în Brezoi într-o dimineaţa senină mai peste tot, iar norii care fugeau de colo colo, nu ne stârneau temeri.

Nu zăbovim deloc şi ne îndreptăm cât putem de repede către Gura Doabrei. Trecem podul peste Lotru, depăşim casa de lemn cu oaspeţi duminicali strânşi la un pahar de vorbă şi mai totdeauna şi cu unul din celălat, cu pisica cea albă ce-şi alinta mai mereu coada printre adunaţii de acolo şi intrăm voiniceşte pe valea Doabrei. Ne strecurăm printre casele sărmane, cu oameni la fel. Ne mirăm mult de unul dintre ei, ce-şi construia o budă confortabilă chiar în faţa intrării în casă şi foarte aproape. Ne oprim un pic la singura sursă de apă de luat în seamă, la izvorul ce iese din pământ şi iată-ne la începutul potecii, către creasta Doabrei. Trecem firul de apă, urcăm poteca cam abruptă şi de multe ori noroioasă, strecurată pe lângă un gard amărât. Ajungem în poiana de sub pădure. Urcăm mai întâi prin poiană, până ajungem la gardul de sârmă pe care-l depăşim uşor şi peste el la poteca din culme, de care nu ne vom despărţi decât atunci când vom ajunge pe cel mai înalt vârf al Doabrelor.

Poteca urcă muchia, bine bătută, dacă nu mereu de oameni ca noi, atunci de cei ce-şi mână turma de capre către locuri numai bune de păşunat. Câte unul din amărâţii de jos, mai urcă iarna după vreascuri şi nu odată şi după vreun copac pe care-l târăsc până în vale, să-şi încropească focul în bojdeuca lor şi poate tocmai de aceea îi condamn ceva mai puţin. În lungul potecii, pe abruptul din dreapta, stau atârnaţi fagi cu trunchiuri scofâlcite, cum şi-a croit fiecare soarta pe care i-au hărăzit-o vânturile ce i-au adus sămânţa tocmai aici. Bună parte din drum tot de fagi dintr-aceştia avem parte. Şi cum aceştia au forme atât de ciudate, de când am urcat pe aici prima oară, parcă dintre ei pare a răsări când nu te-aştepţi, câte o Babă-Cloanţa.

Cu gânduri din acestea, opintind câte odată pe panta cam mare încă de la început, ajungem într-un ochi de poiană cu stâlp de înaltă tensiune în mijlocul ei. Puţină vreme poteca ne mai acordă un moment de odihnă, după care îşi continuă urcuşul. Ceva mai sus o luăm pe o curbă imaginară, cam fără potecă, doar urmărind târşala altor paşi ce au croit drum jilăvit proaspăt, prin frunzişul adunat aici din toamnele multe zăbovite pe coasta muntelui. De data asta pădurea a lăsat în urmă fagii şi acum urcăm către creastă printre trunchiuri de stejari, ce-şi aşteaptă zilele călduroase să-şi pleznească mugurii dătători de viaţă nouă. Mai urmărind hăţaşele, mai sărind peste vreun copac doborât, scorojit de vremurile ce au trecut peste el, mai îndreptându-ne către creastă pe unde socotim mai bine, ajungem însfârşit în locurile de unde încep priveliştile către locurile cele nebănuite până acum. Se zăresc stâncăriile de poveste ale Doabrelor.

Vârful Zimbrului, un dinte de rechin imens, statonicit aici din lumea preistorică din care o fi venit. Ceva mai departe abruptul sub care a poposit Grota Leurdelor. Abrupturi de stânci bine şlefuite de vânt, imense, coboară la întâlnirea cu pădurea însăilată la poalele lor. Către locurile spre care ne îndreptăm, vârful Doabrelor, poate de vreo 8-900m, se zăreşte în toată măreţia lui.

Acolo nădăjduim să găsim minunile cuiburilor înflorite ale dediţeilor. Nu mai e mult până acolo, dar de înfrânt câteva urcuşuri, un pâlc de pini cu încâlceala celor doborâţi cu cei în picioare, câte o brână mai şugubeaţă, gata oricând să te trimită către adâncurile invizibile la vreun pas greşit, ajungem pe muchia îngustă de unde schimbăm versantul muntelui. Când coborâm de unde ne-am cocoţat până acum, poteca ne îndrumă pe o coastă pământoasă, scormonita poate de episodicii călători din prin aceste locuri şi mai sigur de vietăţile pădurii. Din păturişul frunzelor moarte, bătucite de zăpezile care l-au stăpânit atâta amar de vreme, apar căutând zilele primăverii, vlăstare de flori timide. Ici-colo câte-o vioarea. Ceva mai multe pâlcuri albăstrii de popâlnic iepuresc, câte un brebenel rătăcit, ba chiar şi albul pur al păştiţei.

Noi ne strecurăm pe brâna de sub stânci, pe acolo pe unde mână unui îndrăgostit al acestor locuri întortăchiate, a vârstat pe alocuri câte un triunghi roşu al unui marcaj mai mult imaginar. Într-o strungă îngustă, schimbăm drumul de brână de până acum, într-un ultim urcuş. De aici, din locul acesta îngust, aparent neprimitor, coboară un drumeag strecurat prin încâlcişurile pădurii, ce te scoate repede la firul de apă al Doabrei. Cam repezite locurile, cam încâlcite, dar dacă urmăreşti cât de cât firul văii, mai abătându-te uneori pe malurile ei, ajungi până la locurile mai prietenoase din vale.

De aici încolo nu ne-a mai rămas decât urcuşul pe ultima muchie a zilei, ce ne desparte de locurile căutate. Acum vreo 10-12 ani când am păşit prima oară pe aici, muchia pe care atunci o vedeam pentru prima oară, era acoperită de o pădurice de pini, păzitori cu ace încă verzi ai acestor locuri. An de an i-am văzut pe aici, până când într-unul din cei apropiaţi, i-am găsit uscaţi, pe unii chiar doborâţi. Dar ca acum, încâlcind locurile cu trunchiurile lor doborâte şi doar puţini rămaşi să moară în picioare, nu i-am găsit niciodată. Să fi fost un scarificiu neştiut, pentru dediţeii pe care-i ascundeau, să le lase lor locul însorit în care să se bucure de întâile raze dătătoate de viaţă ?. Dar şi muchia îngustă şi parcă ascuţită dintr-adins, expusă atâtor vânturi cărora colonia de pini sălăşluită vremelnic pe aici nu le-a făcut faţă, o fi contribuit la moartea acestora. Prin osuarul pinilor, urcăm până în vârful Doabrelor. Pe coasta din stânga apar dediţeii. Mai firavi, mai izolaţi parcă, în iarba care deabia şi-a croit drum spre soare.

Mai sus, pe locul însorit cu privelişti către toate zările, ne pregătim odihna zilei. Aici, pe aceste locuri însorite din beşug, îşi au sălaşul vremelnic minunile albastre ale deiţeilor pe care-i căutam.

În cuiburi de puişori pufoşi, aşteptând momentul când le va veni bine să-şi deschidă sufletul petalelor albăstrii, cu inima galbenă ruptă din soarele primăvăratec. Pe ici pe colo stau pâlcuri de câte zece-cinsprezece flori adunate în cuibul din care şi-au luat drumul spre viaţă.

Locul ne pare vrăjit de atâta culoare aruncată pe creasta de peste atâtea stânci întunecate. Îmbătrânitele locurilor. Peste ele minunile florale le dau viaţă în fiecare an.

Creasta pe mai departe, de-a binelea alpină, este şi ea presărată de flori ale dediţeilor, ivite prin grohotişul mişcător al locului. Dintr-o strungă îngustă cu stânci printre care deabia de te strecori, continuă drumul pe muchia Doabrelor. Te scoate poteca aproape invizibilă cu rare triunghiuri roşii, până în Poiana Sulieţei, mai către colţul ei răsăritean, acolo unde ultima casă a locului, cea a lui Todorof, este semn că ai depăşit încâlcişul pădurii. Dar până atunci ai prilejul să te strecori printre adevăratele domuri stâncose, aruncate pe aici de câte-o mână măiastră.

Din drumul strecurat în zilele unei primăveri cu copaci înverziţi, doar în foşnetul proaspăt al frunzelor, ne întoarcem în cea de acum, încă neîmpământenită. Ne lipsesc priveliştile depărtate, către crestele încă înzăpezite ale Făgăraşilor şi cele mai apropiate ale Lotrului şi Căpăţânii, dar cele ale deiţeilor lângă care ne vom întoarce mereu, ne mai mângăie încă odată. Până la urmă trebuie să plecăm şi luăm drumul înapoi prin aceleaşi locuri.

Brânele stâncose, potecă urcătoare la fel de pământoasă, cea cu rădăcini şi priza de picior care ne face să o depăsim parcă mai uşor, pădurea de stejari în aşteptarea frunzişului cu care se vor împăuna o vară întregă, poienile de jos şi ca o încununare a zilei, carapacele stâncoase de la furcitura pâraielor Doabrelor şi Zimbrului.

În drumul întoarcerii pe vale întâlnim câţiva tineri stârniţi de ziua frumoasă ce urcă cu grătarul în spate şi tolba cu băutură. Despre crestele muntelui deabia de ne întreabă oleacă.

Străbatem repede uliţa dezmoşteniţilor, remarcăm pe cei adunaţi la un pahar de vorbă în căsuţa de la drum, cu pisica ce-şi caută mângâierea printre ei şi ne mai rămâne doar timpul cât să prindem autobuzul care ne va duce din nou acasă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

La margine de anotimpuri

2011-03-29T17:32:00.013+03:00

Moto: "Stejari puternici are-n ea padurea si brazi ce poarta nouri mari la gat..."
Lucian Avramescu

Ca aproape intotdeauna cand imi gasesc timp sa merg la munte, vremea se anunta tare “uda”. Asa ca nu vad decat o singura solutie: sa nu ma aventurez prea departe si la capatul drumului sa gasesc un adapost uscat si primitor. Si imi e tare dor de Buila… Inoculez ideea si altora si reusim sa formam un mic grup care sfideaza ploaia si somnul.

Sambata dimineata ma trezesc la 4, ma echipez si o astept cuminte pe Maria. Nu reusim sa plecam pentru ca masina Mariei nu are aceleasi ganduri ca si noi. Asa ca mai asteptam o ora si mergem la autogara Militari unde reusim sa prindem locuri la prima cursa spre Pitesti unde ne asteapta Tzuri. Cu Vali ne intalnim la Valcea, unde servim impreuna micul dejun cu mici si carnati de Dedulesti, alaturandu-ni-se si doi catei pofticiosi. Pornim spre Barbatesti. II mai cer o data lui tata lamuriri prin telefon unde gasesc punctul galben si bineinteles ca il ratez. Asa ca ajungem cu masina la capatul drumului forestier de unde incepem sa urcam spre Patrunsa pe drumul cunoscut, crucea rosie.

Cu toata ceata groasa care pare hotarata sa nu ne dea pace, vremea e linistita si plimbarea printre fagi o adevarata placere. Fotografiez intr-una “verticalele”.

E liniste deplina si timpul parca sta in loc. Din cand in cand mai apare cate un drumet sau vreun calugar ce coboara de la manastire. In unele locuri, “intram” in poteca cu totul, asa de tare a fost umblata si macinata de ploi. Dezgolita, padurea are uneori aparitii stranii.

Tot povestind nici nu simtim cand ajungem la manastire pe care oricum nu reusim sa o vedem; abia vedem la cativa pasi in fata.

Dam peste punctul galben care ne indruma spre Curmatura Builei in 2-3 ore. Un calugar insa ne sfatuieste sa nu mergem pe acolo ca sigur ne vom rataci. Ne spune ca mai bine sa coboram un pic si sa mergem pe valea Otasaului in sus. Un alt calugar iese din casuta lui inghesuita si ne indruma sa urcam prin spatele casei sale spunandu-ne ca acela este drumul corect. Tata ne da indicatii la telefon cum sa gasim crucea albastra. Pana la urma, tot sucindu-ne, hotaram sa urcam pe punctul galben chiar daca e ceata. Cat de rau ar putea fi?

Ne strecuram pe langa doua casute unde nu pare sa fie vreo miscare, sarim o bariera de lemn fixata in poteca, calcam pe covoare de ghiocei si branduse,

inaintam din marcaj in marcaj si iata-ne langa poarta de piatra.

Urcam cu nadejdea soarelui si ajungem la marginea padurii. Mare pacat ca nu vedem nimic, dar tot e bine ca nu ploua. Marcajele risipite pe pietre reusim sa le zarim destul de lesne. Din cand in cand parca se iveste albastrul cerului lasandu-ne totusi o speranta. Iarba e uscata si zapada putina din loc in loc.

Din vorba in vorba, ne trezim sub curmatura. De data asta, zapada e mai mare si din cand in cand mai scapa cate un picior in ea undeva printre pietre. Nu prea reusesc sa-mi amintesc pe unde se urca. Stiam ca poteca face o curbura mare spre stanga (care altadata mi se paruse inutila) si apoi spre dreapta. Intre doua valuri de ceata zarim indicatorul. Ajungem la el, dar mai departe nu vedem alt marcaj. Abia ne vedem intre noi. Si tot bajbaind, gasim unul din izvoare. Gata mi-am amintit! Acum distingem si poteca acoperita de zapada. Urme proaspete nu vedem. Se pare ca nu a fost nimeni la refugiu de ceva timp. Ma doare piciorul si nu mai am rabdare sa stau sa picure apa in bidoane. Plec spre curmatura, manata si de marea curiozitate de a vedea refugiul nou amenajat.

Inauntru, o placere: curat, spatios si primitor. Pot chiar sa-mi incarc si telefonul daca n-ar fi pana de curent… Gasesc un caiet cu felicitarile celor ce au trecut pe aici in ultimele luni. Ultimii drumeti au poposit in 14 februarie. Pacat ca nu gasim pixul pentru ca noi bineinteles ca nu avem asa ceva. Il sun pe tata si ii povestesc de refugiu si de priza din el… Cercetam si stana de vizavi, care se arata a fi un adapost de luat in seama la ananghie.

Ne aranjam o cina numai cu bunatati: supa, piure, carnati, salata si la sfarsit ne delectam cu ciocolata de casa si turta dulce.

Ne povestim peripetii montane. Vali ne descrie o pestere fantastica din muntii Rodnei. Ne promite ca ne duce acolo candva... Vorbim iar de Aconcagua si ne facem planuri multe pentru la anu’. Apoi ne bagam in saci si ne alegem un film la care sa ne uitam: Shrek. Eu mai mult incerc pentru ca am adormit destul de repede.

Tot felul de zgomote bizare ma trezesc in timpul noptii si ma fac sa ma gandesc la urmele mari din zapada pe care le-am vazut pe aici in urma cu doi ani…

Adorm cu greu in speranta soarelui de maine… Dar n-a fost sa fie! Ne trezim cu ninsoare.

Nimeni nu are vreun chef sa mearga spre creasta. Eu tot insist “Cum procedam?”, dar pana la urma “am procedat” in jos pe crucea albastra.

Ideea nu e prea rea, dar alunecam destul pe gheata din padure, iar mai jos pe iarba uda. Asa ca pana la masina, cad bine macar de vreo cinci ori.

Capita de fan cocotata intr-un copac e tot acolo. Dupa ce trecem de nu stiu cate ori cand pe dreapta cand pe stanga Otasaului, ma opresc pe marginea raului sa ma spal, iar cand ajung la masina gasesc o sedinta foto in toata regula.

Vali pune pariu ca pana la asfalt adorm. Nu a castigat!

Daca vremea rea nu ne-a lasat sa ajungem sus de tot, nu-i nimic… ne-am amintit ca indiferent ce decide cerul, muntele ramane tare frumos…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa

Cântec in ceața

2011-02-28T17:08:00.009+02:00

Moto: "Poate vantul ne poarta prin lume ori poate o stea."
Zaharia Stancu

Foto: Floriana Boghez

Un Pic de... Orizaba

2011-02-15T14:33:00.001+02:00

Moto: “Varful este departe, a fost departe si va fi mereu departe, pentru ca atunci cand esti pe el se vede altul…”
Dragos Veleanu

Pico de Orizaba sau Citlaltepetl (muntele stelelor) este cel mai inalt varf din Mexic si al treilea din America de Nord dupa Denali si Logan. Este un vulcan aparent stins care a erupt ultima data acum aproape 200 de ani. Altitudinea nu o pot spune cu siguranta pentru ca am gasit date diferite in carti si reviste: de la 5611 la 5730m. Cel mai des insa am intalnit inaltimea de 5636m si pe aceasta am considerat-o cu totii cea corecta (sper sa nu fi gresit prea tare).

Pe 11 ianuarie am plecat spre capitala mexicana. Dupa drumul lung cu doua escale, cu neplacerile si intarzierile de rigoare, cand am aterizat in Mexico City nu ne-am mirat prea tare ca Iberia ne pierduse iarasi un bagaj… cu mult echipament in el.
Mexico City este un oras foarte mare cu peste 10 milioane de locuitori chiar daca se situeaza la o altitudine de aproape 2300m.

Centrul este minunat, dominat de catedrale catolice sau urme ale piramidelor aztece, in rest insa impresia a fost contrarie: majoritatea mexicanilor locuiesc in case pitice, ingramadite si parca neterminate, doar cu parter, care acopera dealurile din jur ca niste pietre cenusii. Traficul in oras este bineinteles foarte aglomerat, dar desi pietonii traverseaza pe unde doresc si niciun automobil nu semnalizeaza, interesant este ca nimeni nu se enerveaza si nu se aude niciun claxon. Am avut norocul sa cunoastem inca din aeroport ospitalitatea mexicana care intruchipata in Alfonso si Adriana, ne-a ajutat sa imprumutam echipament in locul celui pierdut si sa ajungem in cele mai bune conditii aproape de muntele visat. In Puebla nu am petrecut decat o seara cand ne-am cumparat mancare pentru ascensiune (categoric mexicanii nu stau bine la capitolul care ma intereseaza pe mine cel mai tare, ciocolata, dar compenseaza la capitolul fructe, unele cu totul noi pentru mine) si ne-am pregatit rucsacii.

Drumurile mexicane sunt pline de camioane imense, viu colorate care gonesc cine stie unde. Nu stiu cum este in celalalt sezon, cel ploios, dar acum totul era uscat si nu am zarit nici macar o balta. Am avut surpriza sa vad, nu o singura data, un brad langa un palmier lucru care mie una mi s-a parut senzational. Ajunsi in Tlachichuca, din autogara am dat direct in parcul comunal unde, plini de rucsaci si echipati de munte, am fost un adevarat spectacol pentru mexicani si mai ales pentru elevele in fustite gri si ciorapi albi, abia iesite de la ore. L-am gasit pe signor Reyez destul de repede. Dupa ce ne-a inchis pe toti in “fabrica lui de sapun”, au inceput negocierile. Apoi repede ne-a suit pe toti cu tot cu bagaje si 80 de litri de apa intr-o camioneta ce ne-a tot zgaltait si aruncat dintr-o parte in alta printre mici tornade si paduri de pin pana la Piedra Grande.

Drumul pana la refugiu este tare frumos. Urca destul de agale prin coline impadurite din ce in ce mai inalte si are mereu in fata vulcanul alb. L-as fi facut cu mare placere pe propriile mele picioare dar din pacate sa iau tot echipamentul in spate si inca 20 de litri de apa vreo 30km nu m-a incantat deloc nici pe mine si nici pe ceilalti. Refugiul este solid si incapator. Singura problema este lipsa totala a apei. Poti obtine apa doar daca campezi sus pe ghetar. Pentru a urca muntele, nu este nevoie de permis sau alta taxa.

A doua zi ne-am mutat tabara de la refugiu la “first camp” cam pe la 4600m, unde am montat corturile si am lasat o parte din echipament si apa. La vreo 20 min de mers exista "second camp" iar dupa alte 20 min "third camp". "High camp" este sus la marginea ghetarului, la locul de iesire din Labirint. Noi am hotarat ca punct de plecare pentru ascensiune "first camp" care este si cea mai comoda si adapostita de vant. Noaptea ne-am petrecut-o tot la Piedra Grande. Erau acolo alpinisti foarte preocupati se pare de coloana lor vertebrala care se odihneau pe o saltea gonflabila apreciabila. Noi ne-am amuzat bineinteles. Noaptea nu a fost una prea odihnitoare pentru ca de la miezul noptii a inceput in refugiu forfota celor ce aveau sa atace varful in dimineata urmatoare. Majoritatea erau mexicani veniti pentru o tura de weekend. Afara batea vantul zdravan. M-am tot gandit la corturile noastre de sus. Au plecat 17 oameni catre Orizaba. Dimineata cand noi incepeam sa ne gandim sa ne trezim, au inceput sa se intoarca rand pe rand. Niciunul nu reusise. Vantul batea ingrozitor si desi unii putusera sa treaca de Labirint, vantul de creasta ii intorsese repede din drum. Pe fereastra vedeam pe ghetar doi alpinisti care inca se luptau acolo sus cu vantul si inaintau cu mare greutate. Pana la urma au cedat si ei. Cei tocmai intorsi din creasta ne povesteau ca sus pe ghetar daca nu te tineai bine pe picioare, te lua pe sus. A inceput sa mi se faca frica, eu nefiind una tocmai solida. Am intalnit si un rus la Piedra Grande (stabilit in Mexic) pe care l-am intrebat cum este varful in comparatie cu cel caucazian, Elbrusul, pe care il stiam de asta vara. Parerea lui a fost ca drumul este mai lung si mai greu.
Ne-am strans lucrurile ramase si am plecat spre tabara de sus.

Vantul se mai temperase un pic. Surpriza nu a fost prea mare cand am gasit cortul daramat. Vantul a inceput iar sa bata puternic spre seara si ne-a rupt supratenta. Desi n-am spus-o cu voce tare, nu credeam ca vom putea pleca spre varf.
La 2 a sunat desteptarea. Vantul nu incetase deloc. Am hotarat sa mai asteptam o ora ca poate printr-o minune se mai domoleste vantul. Si o minune s-a intamplat: s-a oprit. Se facuse atata liniste incat nu auzeam decat scartaitul coltarilor pe zapada inghetata. Am tot sperat sa vad si alte frontale in urma noastra. Dar nu: am fost singurii care am plecat atunci catre varf. Am urcat usor si rasaritul ne-a prins in Labirint. Am gasit iesirea fara probleme si am fost surprinsa ca Labirintul nu a fost atat de abrupt cat mi se parea mie de jos.

La marginea ghetarului ne-am odihnit si am baut ceai fierbinte. Sarcofagul (varful stancos de sub craterul vulcanic, 5180m) era superb in lumina inca timida a diminetii.

De aici, Pico de Orizaba mi s-a parut bland.

Din loc in loc, la mare distanta, traseul era marcat cu stegulete portocalii. Urcusul nu a fost usor si panta devenea din ce in ce mai inclinata pe masura ce ne apropiam de creasta.

De data aceasta, vulcanul m-a inselat si ghetarul Jamapa s-a dovedit mai dificil decat parea. Din cauza herniei mele de disc pe care tot nu inteleg cum am capatat-o, piciorul m-a durut destul de rau. Zapada era inghetata bocna si uneori imi era tare greu sa infig in ea coltarul stang. La pietrele de pe ghetar care se vad de jos de la refugiu, ne-am odihnit si am baut o cana de ceai care mi-a dat putere sa ajung pana sus. Vantul imi inghetase fata. Cand am ajuns sus, asa cum m-am asteptat, varful nu era aproape.

Ne-am asezat si am admirat craterul vulcanic impresionant. Nu cred ca este prea simplu sa faci inconjurul lui. Desi am urcat si coborat cateva varfulete, am uitat de oboseala.

Pe varf ne-a intampinat o caldura surprinzatoare. A fost cel mai calduros loc din acea zi de care ne-am bucurat din plin.

Pe 17 ianuarie ora 20.40 acasa, am reusit sa vad pamantul secetos al Mexicului, de sus, de pe Pico de Orizaba.

Din pacate, crucea pe care am vazut-o in fotografiile celor care au reusit sa ajunga aici, era daramata. Am stat aproape o ora acolo si parca nu ne-am mai fi lasat dusi de acolo. Spre deosebire de alte varfuri pe care am avut norocul sa ajung, acesta m-a impresionat pentru ca este solitar in taramul lui.

In jurul lui este campie (exceptand Sierra Negra), iar ceilalti munti mexicani se afla la distante destul de mari. Coborarea ni se parea prea putin importanta; ce conta era privelistea de pe “acoperisul” mexican. Ne-a parut rau ca nu am reusit sa vedem oceanul. In departare cei doi vulcani legendari parca pluteau, Popocatepetl si Iztaccihuatl.

A fost atat de placut pe varf si leneveala de acolo incat am uitat cu totul sa luam pranzul. Pentru mine intoarcerea nu a fost usoara. Nu mancasem mai nimic in ziua aceea si am facut hipoglicemie. Mi se parea ca ghetarul e interminabil. Vantul ne inghetase mainile si picioarele. Trecea atat de mult pana ajungeam la urmatorul stegulet. Din cauza inclinarii pantei, nici nu prea aveam cum sa ma asez sa ma odihnesc. Picioarele au fost insa ascultatoare si m-au dus pana marginea Labirintului. Acolo am facut o pauza lunga si am mancat miere.
Cand mi-am revenit, am pornit prin Labirint. Eu una am avut emotii ca ne ratacim. Stiam de la cei din refugiu ca la coborare Labirintul este inselator. Ne-am descurcat insa usor. Am simtit o mare usurare cand ne-am dat coltarii jos. De acolo n-am mai avut decat o jumatate de ora pana la tabara. Cortul l-am gasit fluturand in bataia vantului si nu a fost chip sa-l facem sa stea cum ar trebui. A fluturat plin de energie pana la miezul noptii cand s-a oprit vantul. La ora 2 ne-au trezit doi americani ce veneau de la Piedra Grande. S-a dovedit ca si-au ales o zi superba pentru ascensiune.
Ne-am intins lenesi cu stransul taberei pana dupa 12. Cand am ajuns la Piedra Grande, ne astepta camioneta care ne-a dus la signor Reyez cu mai putine zgaltaieli. Pe drum ne-am dat seama ca am uitat in refugiu bidoanele de apa ce ni le imprumutase Reyez. Ne-am instalat in fabrica de sapun transformata in hostel.

Desi Reyez ne promisese un dus fierbinte, nu am avut parte de el decat vreo 5 min, iar dupa dusul rece m-am luptat toata noaptea cu frigul din camera pe care nu l-am invins nici eu si nici cele cinci paturi. Cina a fost insa gustoasa desi servita cam tarziu proportional cu foamea noastra. Cu toata cina, nu am putut insa sa adorm decat dupa cinci taco cu lamaie si ridichii. Cred ca signor Reyez a inceput sa cam imbatraneasca pentru ca a uitat cu totul sa ne intrebe de bidoane.
Dimineata ne-am plimbat prin centrul oraselului.

Am fost impresionata de cum arata spitalul lor (pe dinafara cel putin).

Am mancat carne prajita in cazan (foarte gustoasa desi nu am fost de acord cu igiena ei), tort fara tacamuri, am baut bere in parc si ne-am cumparat muzica mexicana.

Majoritatea mexicanilor folosesc ca mijloc de transport personal masinile de teren. Ni s-a explicat ca daca in Europa oamenii cauta masini cat mai mici, in Americi ei cauta masini cat mai mari.

Ne-am ingramadit in masina lui Alfonso cu tot cu bagaje si catel si cu fetele aproape lipite de geamuri sa mai vedem o data si inca o data Orizaba, ne-am indepartat de vulcan si ne-am apropiat de alte peripetii si locuri minunate…

Text: Floriana Boghez

Foto: Echipa

Drumuri cunoscute, mereu altfel

2011-01-30T19:43:00.004+02:00

Moto: Iarba, munţii, cerul,
Mi-au intrat în sânge
Şi acum aştept
Să-şi facă efectul.
Marin Sorescu

Era încă întuneric adânc în dimineaţa în care coboram în hala Păuşii, îndreptându-ne paşii spre înălţmile Coziei, pe care încă nu le vedeam. Înaintea noastră drumul părea o panglică alburie şi la începutul său mai licărea anevoie câte un felinar, parcă obosit de veghea de peste noapte. Dinspre căsoaia pensiunii apropiate, au răsărit lângă noi, doi căţelandri, negri ca întunericul, însoţiţi de mama lor, cea obişnuită cu drumrile înălţimilor, întovărăşind turiştii ce treceau pe aici. S-au sfârşit ultimele case, a rămas în urmă şi clădirea staţiei de tratare a apei orăşeneşti şi când am ajuns la cabana de la Valea Mărului, lumina pătrunsese de-a binelea pe valea strâmtă a Păuşii. Ne-a întâmpinat în faţa cabanei „bolşevicu”, vechi cunocut al meleagurilor Coziei, al cărui nume e legat de refugiul din poiana Călimanului şi mai recent şi de cea de aici, care poate îşi aştepta niscaiva clienţi, acum, în pragul sfârşitului de săptămână. Câteva vorbe matinale şi iată-ne plecaţi mai departe, până la izvorul cu troiţă, aflat la răspântia dumului de pe valea Noroaielor. Un scurt popas, să facem rezerva de apă cât să ne ajungă până la cabană şi ...din nou la drum. De nicăieri parcă, a răsărit lângă noi şi Haplea câinele uriaş, bun şi vechi prieten al nostru, obişnuit şi el cu drumul cabanei. Popasul se termină repede şi pornim mai departe cu liota câinilor călători după noi, care, oricât am încercat să le stăvilim iureşul călător, se ţimeau tot aţă în urma noastră.
Panglica drumului din faţa noastră, are un sfârşit şi cu câteva scurtături la care am recurs, iată-ne ajunşi pe plaiul pe alocuri încă verde, de deasupra mânăstirii Stânişoara. O scurtă zăbovire cu privirile către mânăstirea liniştită, către înălţimile stâncoase de peste ea, până spre abrupturile Colţilor Foarfecii, ale Frunţii Oii şi mai depărtatului Bulz şi din nou la drum. La locul de popas cu băncuţă şi masă, împodobite cu cojoc miţos de zăpadă proaspătă, ne tragem sufletul înainte de a intra în pădurile nesfârşite ale Coziei.
Apoi am intrat în nepătrunsul Coziei, stăpânită acum de covorul alb aşternut pe potecile ei. Am trecut repede peste viroaga Şipoţelului, apoi peste cea a Şipotului, acum cu un firicel de apă printre pietre şi curând am început să urcăm panta dură, mai întotdeauna alunecoasă, aflată în pădurea de stejari, dintre care câte unul se mai lasă doborât de mersul timpului. Când am sfârşit urcuşul, ne-am odihinit o clipă pe stâncile din cale, care de atâtea ori mi-au fost reazim de-o clipă. Ne-am strecurat pe sub copacii căzuţi în cale. Am străbătut valea seacă a Bulzului şi am început urcuşul serpentinelor cele lungi de pe faţa împădurită a Coziei, acoperită acum de vestmant alb şi mereu de amintirea anilor tinereţii. Am trecut în fugă pe lângă stâncile de la Coţul lui Damaschin, apoi pe lângă alte cotituri ale potecii cu privelişti către marele templu stâncos al Bulzului, prin poiana Vlădesii, pe lângă pinii cei mari şi până la urmă am poposit pe stâncile-baldachin dinaintea marii coborâri către firicelul uneori uscat şi alteori umezit de răsuflarea îngheţată a stâncilor, de pe care se adunau picăturile de apă.
Prin frunzişul căzut de cu toamnă, cu scrâşnete mici, stârnite din paşii noştri voiniceşti, am ajuns repede acolo unde pădurea cea liniştită, părea să se sfârşească. Au trecut ani, în care peste valea adâncă, se durase pod de bârne şi traversarea văii era lesnicioasă. Acum puntea o putreziseră ploile şi umezeala până la urmă o doborâseră. Aşa că am traversat peretele stâncos ce străjuia valea, pe brâna cu câteva prize şi cablul agăţat deasupra ei. Când am trecut cu bine peste ea, ne-am aflat în regatul Bulzului, pe serpentinele repezi ale potecii. Am avut răgaz să zăbovim o clipă la izvorul strecurat prin gheţuşul care aproape că îi stăpânea malurile, apoi ne-am avântat prin locurile aproape unice prin care stătea agăţată poteca şi ca de atâtea ori, m-am gândit la cei ce-o croiseră dintâi. O privire aruncată în sus, stâncilor pe care stăteau agăţate cascade de gheaţă, m-au făcut să mă gândesc la o împrejurare când din înaltul lor, s-a năruit cu mare zgomot, chiar pe potecă, între cei doi care urcam atunci, fără teamă, o bucată apreciabilă de gheaţă. Acum însă era destul de frig şi teama unor astfel de întâmplări, părea exclusă. Curând am ajuns în vâlcelul din care mai departe trebuia să urcăm abruptul prevăzut cu un cablu care ajuta înaintarea. Din urmă ne-a ajuns grupul unor tineri. Cu sprinetneala cu care păşeau nici n-a fost de mirare că ne-au depăşit cât ai clipi. Dar ce să zic, sprinteneala lor era uşurată doar de „încetineala” anilor mei. Nu era gheaţă pe horn şi paşii ne-au fost uşuraţi de stratul de zăpada pufoasă, în care ne înfundam ca lumea. Mai agăţându-ne de cablul întins de când îl ştiam, prin aceste locuri, mai păşind pe treptele de piatră, pe care cu piciorul le pipăiam cu atenţie, am răzbit destul de repede la odihna cu băncuţă de deasupra abrutului care ne chinuise ceva vreme.
O odihnă era bine meritată. Un telefon dat la cabană, să ne facem anunţată prezenţa, cât ne-am odihnit oleacă, tot am dat şi în scurtă vreme am păşit mai departe. Şi de aici încolo au fost locuri ceva mai dificile, cu micile abrupturi cunoscute, dar curând ne-am aflat în pădurea de brad îmbătrânit sub vârful Durducului. Câteva serpentine lungi, câţiva paşi strecuraţi printr-o strungă îngustă şi iată-ne ieşiţi din ultmul clinci al drumului spre cabană. Doar puţin ne-a trebuit să ajungem în Şaua Durducului, după ce am ocolit bradul bătrân, doborât în potecă de puţină vreme. Priveliştea spre munţii Făgăraşului, până spre Iezer şi Bucegi, de aici ar fi trebuit să fie deplină. Doar că vremea pâcloasă, acoperea crestele munţilor şi nu ne-am ales decât cu regretul imaginilor pierdute. Poteca s-a abătut pe coasta muntelui plină de strat gros de zăpadă, oarecum bătută de alţi paşi înaintea noastră. Şi când tocmai scoteam un uf, cu mare năduf, că nu mai ajungeam odată la capătul drumului, am ajuns pe calea releului. Paşilor mei cam obosiţi, doar puţin le-a mai trebuit să ajungă la cabana cu sobă caldă şi zvon de glas omenesc.
Ca de multe ori, ne-a întâmpinat Marian, gazdă ospitalieră, ca mai întotdeauna. Un ceai cald, o supă bună, ba chiar şi o sticlă de bere, ne-au înviorat. Apoi mi-am adus aminte că în rucsac aveam ceva mâncare pentru cei patru motani ai cabanei şi spectacolul acestora repeziţi cu mare poftă spre delicatesul ăsta atât de rar pentru ei, a fost unul deosebit. Mai apoi în cabană au început să vină oaspeţi. Mai întâi două fete mai sprintene, cu care ne-am povestit din întâmplările muntelui, mai deosebite, din cele pe care le avusesem fiecare. După vreo oră au început să apară întârziaţii grupului, tocmai când noi ne duceam să ne odihnim în camera care între timp se încălzise.
Când am revenit în sala de mese, grupul celor ce urcaseră pe Cozia, de dragul acesteia, stârniseră aici veselia tinereţii şi atmosfera unei seri de cabană frumoasă, împlinea locul. Când am ieşit afară, una din vântoasele obişnuite ale Coziei, venită dinspre înaltul Făgăraş, bântuia locul dintre cele două Ciuhe. Cu oarecare greutate din cauza vântului care parcă vroia să ne arunce în hăul Foarfecilor, am mers în susul drumului ce ducea la releu. Cerul negru ca noaptea care înfăşura muntele, plin de stele sclipind peste tot, ne-a lăsat să privim frumuseţea văii Oltului, luminată prin locurile Călimăneştilor şi Căciulatei. Câţiva împătimiţi de imaginile fotogenice, aveau trepiedul instalat şi declanşatorul aparatului digital îşi făcea datoria. Cu grija să nu ne arunce dincolo de drum, vreo pală de vânt mai şugubeaţă, ne-am îndreptat spre camera cu soba duduind de focul care avea să ne mângâie peste noapte. Tăciunii încinşi, din soba în care am mai aruncat un lemn, depănau poveştile Coziei, pe care nu acum le ascultam prima oară.
Peste noapte, afară s-a stârnit urgie mare. Mai întâi ceaţa a învălătucit muntele, de nu vedeai nici măcar locul prin care ajungeai până la cabană. Şi mai apoi s-a aşternul vântul. Urla acesta peste tot. Te înfăşura în palele lui, de deabia te ţineai în picioare şi când venea mişelul peste valea Perişanilor, tocmai din crestele Făgăraşilor şi îşi bubuia tăria în cabana ce-i stătea în cale, parcă te duceau gândurile că nici mult nu mai avea să ne spulbere cu totul.
A ţinut vântoasa toată noapte şi când dimineaţa ne-am pregătit de plecare cam tot aşa o ţinea şi nici măcar ceaţa nu o împăştiase. Ne-am dus să ne luăm ceaiul cald şi să ne îmbărbătam pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Şi pe vremea asta cu stihii dezlănţuite, am luat drumul peste Piatra cea Rea. Am trecut-o cu bine şi pe plaiul dezgolit de sub Vamvura, vântul năpraznic s-a ţinut de capul nostru. Deabia când am intrat în pădure s-a dat bătut şi ne-a lăsat să ne tragem sufletul. Pe mai departe soarele şi-a dovedit tăria şi a spart ceaţa şi mai apoi şi norii. Cerul s-a luminat până departe şi de peste tot ne-au apărut frumuseţile zărilor. Când am ajuns în Şaua Turneanului, în jurul nostru parcă venea primăvara şi locurile le-am străbătut cu repeziciune, mai ales că din urmă ne-au ajuns şi din cei ce-i cunoscusem cu o seară înainte şi iarăşi am avut ce ne povesti. Drumurile Coziei s-au sfârşit la mânăstirea Turnu şi de acolo ne-am despărţit de cunoştinţele noastre vremelnice şi noi, cei rămaşi pe aceste meleaguri, ne-am îndreptat cître casă, convinşi că în această iarnă, Coziei, i-om mai călca potecile.

Text: Dinu Boghez

Foto: Dinu Boghez

Schitul de la Rapa Bradului

2011-01-10T23:24:00.003+02:00

Moto: Bătea la poarta cerului o rază.
Vasile Voiculescu

Pe drumul Olăneştilor, în pragul dimineţii, doi călători, aproape singurateci pe drumul pietruit al izvoarelor, mergeau pe gheţuşul încă activ. Se îndreptau către capătul din sus al staţiunii, aproape de întâlnirea cu drumurile forestiere. Acolo, la crucea marcajelor turistice, aproape de alt drum ce urca în satul Tisa, noi, călătorii zorilor, am luat calea pădurii. Era pe muchia apropiată, poteca ce urca spre locurile înalte, ce aveau să ne ducă spre locul de care se legau mai mult amintirile vremurilor trecute. Cele ale unui cătun în care doar câţiva bătrâni mai sălăşluiau, în casele lor aproape doborâte de timpuri, în mijlocul cărora doar lăcaşul de închinăciune spre care ne îndreptam, mai dădea oarecari semne de viaţă.
Am început să urcăm muchia împădurită. Ne-a luat tare chiar de la început. Se înălţa creasta muntelui dintr-odată, voiniceşte, despărţind văile, dintre cele multe ce strângeau între ele pe cea a Olăneştilor. Avea pe ea marcajele turistice, cam rare, cu început de bătrâneţe, care duceau spre cărări de munte frumoase, spre lumea de basm a calcarelor builene. Într-o săpătămână doar, de când mai fusesem pe aici în prag de an nou, zăpada pufoasă şi doar punctată ici-colo de urmele nevinovate ale pădurii, aproape că dispăruse. Acum doar arareori mai întâlneam petice răzleţe care să ne amintească zăpada de mai ieri. Era linişte şi locurile erau acum stăpânite de soarele deabia iţit pe deasupra crestelor de munte. Deocamdată razele lui răspândeau încă înţepăturile reci ale dimineţii, dar speram că mai sus va aduce şi oarece căldură. Drumul se strecura prin pădure, urcând şi coborând, pe muchia care nu arareori era îngustă cât un „fir de aţă”. Uneori frunzele uscate de cu toamnă, foşneau sub paşii noştri. Alteori petice firave de zăpadă, poate şi cu ceva gheţuş sub ele, ne mai îngreunau paşii şi oricum ne aduceau aminte că suntem în primele zile ale lui ianuarie.
Era multă linişte pe poteca muntelui. Uneori câte un tril de vietate înaripată, înşelată poate de soarele aproape primăvăratec, mai ajungea până la noi, din încrengătura nevăzută a fagilor. Dintre copacii pădurii, umbra unui om a apărut pe neaşteptate. A trecut pe lângă noi, tăcut, părea că nici nu ne-a văzut, sau poate a fost surprins de apariţia unor oameni, pe aici, pe poteca lui, umblată doar de el şi de vietăţile pădurii. Ne-am continuat drumul şi am ajuns curând la ramificaţia potecilor, acolo unde zăpada anului nou ne-a împiedicat să o găsim pe cea bună. Acum prindem poteca pe dreapta şi după un coborâş ceva mai lung, începem ultimul urcuş. Suntem pe coasta muntelui şi lângă noi, valea ce cobora vertiginos, ascundea poteca pe care altădată am ajuns tocmai în valea Olăneştilor. Acum trecem grăbiţi pe lângă băncuţa cu masă alături, aşezată în calea izvorului din care ne-am împrospătat rezerva de apă. Doar câţiva paşi mai departe şi iată-ne ajunşi în creasta muntelui, acolo unde troiţa schitului la care vroiam să ajungem, ne-a prilejuit odihna râvnită câtăva vreme. Acolo ne-am luat masa noastră de amiază şi am sorbit o gură de cafea caldă, din termosul binevoitor. Eram acum la drumul ce venea dinspre sătucul Tisei şi sfârşea la poarta schitului. De aici încolo marcajul cu cruce roşie se desprindea la dreapta şi se îndrepta către seninările Stogşoarelor. Peste muchia împădurită, creasta semeaţă a Builei, înveşmântată în mantie albă, îşi arăta măreţia. Noi am luat calea drumeagului înnoroit, de zăpada topită de soarele primăvăratec. A trebuit să muncim mult să ieşim din glodul pe care până la urrmă am izbutit să-l mai şi ocolim. Am trecut pe lângă casele stinghere acum, ale cătunului Gurguiatei, ale oamenilor care încă se mai încăpăţânau să nu-şi părăsească locul în care trăiseră amar de viaţă. Îmi aduc aminte de spusele unei femei care cobora de pe aici, cu o traistă de mere, de la gospăodăria părinţilor, pe care nu odată îi rugase să coboare din mijlocul pădurii care cu încetul îşi câştiga dreptul din totdeauna. Veneau urşii în bătătură şi le scuturau merii din faţa casei şi ei tot nu se îndurau să-şi părăsească locul în care se născuseră. Acum printre gospădăriile în care mai pălpâia oarecare viaţă, îşi găsise locul o vilă arătoasă, nesfidătoare totuşi, a cuiva îndrăgostit de liniştea arhaică a locurilor. Doar puţin am mai mers şi am ajuns la poarta schitului. Mare, înaltă, de parcă adăpostea o cetate adormită. Deschisă cu un oarecare scârţâit, ne-a făcut loc să întrăm în tărâmul monahal, pentru care venisem până aici.
Era linişte pe tărâmul vechiului schit. O maică mai în vârstă, poate stareţa, o alta mai tânără şi unul din îmbătrâniţii locuitori ai vechiului cătun, ne-au întâmpinat oarecum. Am intrat în bisericuţa cu tentă vădită de bătrâneţea timpului din care venea. O lumânare aprinsă, o rugă înălţată pentru gândurile fiecăruia şi iată-ne pregătiţi de plecare. M-am aplecat asupra hronicului schitului, de unde am aflat lucruri pe care am să le ţin minte multă vreme. Schitul se numise odată, cel de la Râpa Bradului şi avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Era ridicat pe nişte vechi temelii şi despre el se găseau cuvinte într-un hrisov de prin 15 iulie 1736-37 şi parcă mai fusese odată înoit pe la 1766, ba chiar în vremea de acum, prin anii ’90. Avusese printre ctitori pe Ieromonahul Sava şi m-am gândit că poate acesta îl ridicase tocmai pentru locuitorii cătunului Gurguiatei, care poate odată o fi avut şi vremea lui de fală. Acum acesta deabia de mai avea vreo zece case locuite şi în curând poate nici atâta. Era biserica albă, precum veşmântul de astăzi aruncat pe umerii Builei. Înăuntru avea arhitectura obişnuită pe aceste meleguri, cu pronaos, naos şi altar. În pridvorul schitului ne-am lepădat bocancii plin de noroiul locurilor străbătute şi ne-am luat nişte târlici, să nu pângărim locaşul de închinăcuine păstrat atât de curat. Pictura dinăuntru avea patina timpului trecut peste ea şi cele aşternute pe pereţi de către Dimitrie Zografu, pe timpul domnitorului Mihai Şuţu, aveau nevoie de restaurare grabnică. O vreme am mai zăbovit la hronicul din pridvor. Apoi mi-am aruncat privirile către brazii înalţi ai curţii, către florile toamnei ofilite de greul iernii şi către măruntul ţintirim aşezat pe un tăpşan, pe care mi l-am, închipuit că fiind al celor ultimi locuitori ai cătunului ajuns la capătul drumului de peste veac. Apoi am închis după noi canatul cel mare al porţii şi ne-am căutat un drumeag mai lipsit de noroiul locurilor prin care venisem. Am urcat muchia din faţă, până în creştetul său. Apoi prin locuri cu livadă de pruni şi ei îmbătrâniţi, pe alocuri punctată cu mărăcini şi nuieluşe de măceş cu bobiţe roşii în vârfuri şi peste viroage acoperite încă de zăpada, câtă mai rezista, am ajuns din nou la Troiţa în care zăbovisem în dimineaţa asta.
Aveam de aici încolo de luat hotărârea asupra locului prin care aveam să ne întoarcem în cele din care plecasem în zorii zilei. Şi până la urmă ne-am hotărât să o luăm pe drumul care trecea prin satul Tisa, cel aşezat pe culmea de deasupra Olăneştilor. Avea şi el case risipite pe toate coclaurile, unele din ele atinse de aripa neantului, cu acoperişuri prăbuşite şi ferestre fără geamuri, doar cu ochii întunericului pe care-l stăpâneau. Pe un tăpşan însă, era ridicată bisericuţa acestui ultim cătun. O ştiam de mult, de când într-o dimineaţă.în drumul meu spre lumea de calcar a Builei, îmi apăruse în cale silueta ei, întunecată, irizată de razele soarelui, răsărit spate, înfăşurând-o cu un adevărat nimb. Acum se afla în bătaia soarelui de amiază şi albeaţa ei, era doar una omenească. Am luat mai departe în picioare, noroiul uliţei şi până când am ieşit din sătuc, doar vreo doi câini ne-au mai întovărăşit câtăva vreme şi vreo doi curcani mai gureşi, ne-au însoţit paşii noştri îngreunaţi de noroiul clisos prin care mergeam. Apoi am coborât poteca din pădure, care avea să ne scoată repede la izvoarele cele multe din centrul Olăneştilor. Pe drum ne-am întâlnit şi cu taciturnul care coborâse poteca din pădurea dimineţii şi de data asta am schimbat şi vreo două vorbe. În pârâiaşul din vale am încercat să mai scăpăm de noroiul pe care-l târam după noi şi aşa, reveniţi cumva la înfăţişarea iniţială, am avut curajul să ne urcăm în autobuzul care avea să ne ducă din nou acasă.

Text şi foto: Dinu Boghez

Va mai curge vreme... va mai arde focul...

2010-12-27T16:34:00.013+02:00

Moto: Şi nici nu e vreme să numeri
cât cer ţi se-aşează pe umeri.
George Ţărnea

Ticaia amintirea Crăciunurilor anilor din urmă, adunată din zilele cu zăpadă pufoasă, statornicită pe coastele însorite şi deopotrivă împădurite ale Coziei.

Către toate acestea ne îndreptam acum, în dimineaţa înnourată din zilele Crăciunului, pornind de pe peronul gării luminate de becurile ce răspândeau o lumină amărâtă. A sosit până la urmă şi trenul pe care-l aşteptam. Am urcat pe scara înaltă şi ne-am aşezat pe una din băncile vagonului întunecat, cu vădită tentă de mizerie omenească. Dar măcar era cald şi până la halta Mânăstirii Turnu, am moţăit liniştiţi.
Pe peronul gării din apropierea Oltului, am fost singurii călători coborâţi, grăbiţi să ajungă mai repede la începutul potecii care avea să ne ducă spre înălţimile Coziei. Era aproape întuneric, atunci când, cu frontalele luminând poteca firavă, am început urcuşul pe lângă troiţa din drumul mânăstirii. Urcuş cam dur şi cam mărăcinos. Noroc că s-a terminat repede şi la masa şi scaunele aşezate la sfârşitul acestuia, ne-am oprit un pic. Acum ziua începea să-şi intre în drepturi şi frontalele nu ne-au mai servit la nimic. Le-am băgat la locul lor, în rucsaci şi tot acolo am făcut şi un reglaj vestimentar. Vremea era închisă şi pe deasupra vârfurilor fagilor, stăruia o umbră de ceaţă şi peste munte era cam multă umezeală. Lângă troiţa din cale am zăbovit pentru un gând bun şi o rugă înălţată pentru ziua frumoasă pe care o aşteptam pe creasta muntelui.
Până aici, oarecari gânduri pentru întoarcere din drum, parcă avusesem, dar de aici încolo, am apucat-o voiniceşte pe poteca muntelui. Am coborât în şaua stâncoasă, am traversat brâna de pe peretele muntelui, cam umedă la vremea asta şi ne-am angajat mai departe pe serpentinele aprige ale potecii. Vara, pe aici era un adevărat rai al unora din florile rare ale Coziei. Frăsinelul şi mai apoi copăceii mojdreanului îmbogăţeau locurile. Acum era iarnă ca lumea şi din locurile cu deschidere spre valea Oltului şi mânăstirea prin preajma căruia fusesem, pâcla muntelui nu ne prea lăsa nimic de văzut.

Dar urcam mereu. Popasul stâncos din apropierea Pietrelor Roşii, nu ne-a îngăduit să le admirăm încă odată. Dar tot am avut noroc şi prin preajmă, o clipă, am putut admira siluetele svelte a două capre negre. Mai departe drumul a continuat peste hornul larg dintre pereţi înalţi şi mai apoi am avut de înfruntat urcuşul cam abrupt şi mereu noroios. Dar l-am trecut şi pe acesta şi drumul pe culme, aproape drept, printre stejari înalţi, s-a sfârşit repede.

Au urmat alte locuri de străbătut, pe coasta muntelui şi până la urmă am ajuns la locul unde o potecă firavă când o cunoscusem prima oară şi aproape bătută acum, scutea calea vârfului cel înalt, pe care astfel îl ocoleam. A urmat o şa, un vârfuleţ mai mărunt, a altă adâncitură a muntelui şi încă un urcuş şi când am ajuns la căsuţa din Şaua Turneanului, soarele iernatec, stătea aninat de baierele cerului senin.

Până aici zăpadă nu prea fusese, doar cât să ne amintim că suntem în zilele Crăciunului, dar de aici înainte, nu aveam să ne plângem. Pe alocuri devenise chiar cam mare şi piciorul se afunda adânc în moliciunea ei. Vântul avea să împrăştie pe feţele noastre şfichiuri înţepătoare şi peste noi vârfurile fagilor stârneau şuier puternic.

Norocul nostru că până în vârful cu stâncării, unde ne odihneam întotdeauna să privim depărtările, muntele devenise primitor şi mai departe ne-a primit cu prietenia datorată unor oaspeţi statornici.

Am trecut culmea înaltă, am coborât în Şaua Măriei, în apropierea poienii „urlătoarei lupilor” şi când ne-am înălţat pe coasta din faţă, a zbârnâit mobilul şi la capătul celălalt, nevăzut, ne-au întâmpinat prietenii, ce coborau din înaltul muntelui. O zăbavă de-o clipă pe coasta muntelui bătută de soare, o fotografie, aşa ca să ne aducem aminte de întâlnirea de pe culmi şi din nou la drum.

Un vârfuleţ mai paşnic străbătut prin pădurea de brad, o şa prelungă cu privelişti spre stâna din Rotunda şi spre marile culmi înzăpezite ale Lotrului şi iată-ne poposiţi pe un grup de stâncării însorite. Câte-o privire rotită spre ţancurile Colţilor Foarfecilor, un ochi aruncat spre mulţimea antenelor de pe vârurile celor două Ciuhe şi din nou la drum, pe panta mai domoală şi parcă totuşi mai grea decât până acum. Străjuiţi pe de lături de pădurea compactă de brazi, pe plaiul însorit dintre aceştia, cu câte un brad-patriarh, mai bătrân decât ceilalţi, sălăşluit în mijlocul plaiului din ce în ce mai înalt, drumul nostru urca necontenit. Trunchiul, câte unuia din cei bătrâni amintiţi, ne stăruia în minte din timpul viscolului înfruntat prin locurile acestea în alt an şi tot la vremea Crăciunului. Când am ajuns la strunga dintre brazi, unde se îmbină poteci cunoscute şi necunoscute din Cozia, ce fusese greu până atunci, se sfârşise. De acum poteca devenise doar o alee largă, printre brazii care o străjuiau. Doar puţin mai aveam de mers până ajungeam la plaiul de sub ţancurile Vamvurei şi vârful Coziei, înalt până la cer, Ciuha Mare. Am zăbovit acolo cât să-mi mai trag sufletul şi să hotărâm căile, pe care fiecare din noi avea în gând să le urmeze. Floriana vroia să zburde către muchia Vamvurei, de unde spera să facă ceva fotografii despre Făgăraşul îndepărtat, înobilat acum cu veşmântul alb al iernii.

Eu, mai modest, aveam să merg pe poteca obişnuită, până spre Piatra Rea şi să străbat locurile până la cabană, poate acum cu pojghiţe de gheaţă. Aşa am făcut, numai că în faţa cabanei tot Floriana a ajuns mai devreme.

În cabană eram tot singuri şi poate tocmai de aceea ne-am simţit atât de bine.

Ciorba ni s-a părut la fel de gustoasă şi cana de vin fiert, a venit tocmai la timp. Câtăva vreme am sporovăit cu cabanierii şi când ne-am închipuit că focul aprins din vreme în cameră o încălzise destul, ne-am desprins din toiul convorbirilor şi ne-am dus să ne odihnim câtăva vreme. Mai târziu am revenit în sala de mese a cabanei şi tot singuri eram. Nu mai urcase nimeni. Afară ceaţa stăpânea muntele şi aburul răsuflării adânci a înălţimilor, fugăreau norii dintr-o parte într-alta. Ne-am bucurat de seara liniştită şi până la urmă ne-am reîntors lângă soba noastră bine încinsă, încărcată de jăratecul dogoritor.
Peste noapte ninsoarea a acoperit muntele. Din cer cădeau fulgi deşi şi la lumina becului din preajma cabanei, funigeii alergau ca nebunii. A ţinut-o tot aşa până spre dimineaţă.

O scurtă vizită la sala de mese pentru ceaiul matinal, un rămas bun până la o altă întâlnire prin locurile astea minunate şi...din nou la drum.
Ne-au întâmpinat afară, în atmosfera inundată de ceaţă, grupul câinilor, obişnuiţii cabanei, care aflaseră printre ei şi niscaiva intruşi.

Printre ei Haplea, câinele uriaş, care-i ţinea la respect şi unul roşcat, lăţos, cu breton, care îi enerva mai tare.

Cu el aveau ce aveau. Şi l-au gonit către marginea platformei, dincolo de care zidul de sprijin crease o înălţime de câţiva metri. Într-acolo l-au înghesuit şi bietul câine a făcut saltul în gol. A căzut în zăpada pufoasă, s-a scuturat puţin şi mai apoi ne-a prins din urmă şi o bucată de timp, ne-a întovărăşit, până când în drum, s-a întâlnit cu un grup de turişti care urcau şi a luat-o înapoi. Şi mai departe doar Haplea ne-a întovărăşit, chiar până la capătul drumului nostru, prin prejma căruia avea el domiciliul statornic.
Era ceaţă şi pe drumul începutului coborârii, vântul ne împresura din toate părţile. Norocul nostru că a ţinut puţin, doar ce am coborât în şaua Durducului. Mai departe serpentinele multe şi domoale, ne-au scos repede la şaua de sub ţancurile Bulzului şi băncuţa de acolo, tare ne-a prins bine, la cele câteva clipe de odihnă pe care ni le-am oferit.

De aici începea greul potecii. Intram în abruptul Bulzului. Poteca îngustă, mai mult imaginară, acum când era acoperită de zăpadă şi cu ceva ghiaţă sub ea. Treptele croite cu grijă, cablul întins pe verticala stâncoasă şi iată-ne ieşiţi cu bine din locurile de care ne fusese un pic de teamă. Mai apoi alte serpentine, pe poteca de sub verticala muntelui şi de unde, la vreme de moină, mai cădeau uneori ţurţuri de gheaţă, destul de mari, cât să-ţi stârnească îngrijorarea. Când am ajuns la firul de apă strecurat pe hornul înalt al Bulzului, a trebuit să străbatem şi brâna stâncoasă, cu prize puţine, care însă ne îndepărta de zona care îmi stârnise oarecare îngrijorare. De aici încolo traseul de coborâre până la mânăstirea Stânişoarei cobora mereu şi greutăţi nu mai erau.

Pe drum am mai întâlnit urcători spre înălţimile Coziei şi cu câţiva dintre ei am mai schimbat vreo două vorbe. În rest liniştea se aşternuse în calea noastră şi doar pe uliţa din valea Păuşii, cu casele ei cu hornuri fumegătoare, câte un câine plictisit de viaţă, ne-a mai lătrat uneori. Când am ajuns la calea ferată, ne-au mai rămas câteva minute de aşteptare, până ce trenul avea să ne ducă din nou spre casă. Sfârşisem un alt Crăciun întâmpinat pe înălţimile Coziei.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Broderie in alb

2010-12-12T22:20:00.012+02:00

Moto: "... mai ninge pe o panta a lumii..."
Lucian Avramescu

Avea sa fie frig peste tot: frig pe strazi, frig in gara, frig in tren, frig pe poteca, frig in cabana. Cand am coborat din tren a Manastirea Turnu, totul era alb imprejur si drumul era inundat de o balta imensa. Am ocolit pe calea ferata si am intrat in curtea manastirii. Mi se lipeau narile de frig. Ne-am incalzit cateva minute in biserica si am inceput sa urcam poteca. Eram singuri. Corul bisericesc ne-a rasunat in urechi mult timp pe drumul inghetat. Batea vantul destul de puternic si copacii inclinati cand de-o parte cand de alta scoteau tot felul de sunete care mai de care mai infricosatoare. Am ajuns destul de repede la troita binecunoscuta unde ne-am adapostit de vant si ne-am incalzit cu o ciocolata calda.

Am apucat drumul spre manastirea Stanisoara. Nu ne-am putut abtine sa nu ne odihnim putin pe bancuta firava sprijinita de un pin batran de unde am telefonat la cabana sa aflam cum este vremea sus. Am auzit ca vantul bate ingrozitor pe varf. Intreaga creasta era acoperita de un nor alb. Am luat in calcul si posibilitatea ca din cauza vremii sa nu reusim sa ajungem.
Am inceput drumul spre muchia Turneanului.

Din cand in cand ni se parea ca vantul se mai domoleste dar cand indrazneam sa gandim cu voce tare asta, el parca se enerva si ne arata ca este tot in putere. Am trecut de Pietrele Rele, de izvor si am inceput sa urcam ultima panta inainte de a ajunge in muchie.

Izvorul Turneanului facea mult zgomot si era plin de turturi. Urcusul a fost ca de obicei: obositor.

Doar ca sus pe muchie ne astepta refugiul. Ne-am adapostit inauntrul lui, ne-am tras rasuflarea si am inceput sa privim imprejur.

Totul era alb si inghetat: copacii, poteca, creasta… Doar ciocolata din termos era alba si fierbinte. Ne-am echipat bine impotriva vantului si am inceput din nou sa urcam. Era soare dar foarte frig. Peisajul insa parea desprins dintr-un basm. Este fantastic cate minunatii poate creea iarna dintr-o singura culoare: alb.

Am depasit taramul mestecenilor, apoi al fagilor si in final am ajuns in padurea de brad unde din cand in cand, acolo unde gheata ceda, ne trezeam cu zapada pana la genunchi.

Pinul care mereu e cu gandurile spre valea Oltului, parea mai visator ca niciodata...

Pe poteca in fata noastra mai fusese cineva. Se vedeau urme dese, proaspete, nici prea mari dar nici prea mici. Le-am tot studiat si am ajuns ca concluzia ca erau fie de caine fie de lup. “Amicul asta stie drumul” mi-a zis tata, pentru ca urmele mergeau doar pe marcaj. Categoric era un bun cunoscator al Coziei. Si pana sus in padurea de brad el a fost mereu in fata noastra.

Cand am iesit din padure, vantul curatase cerul de nori si o cam pornise spre Fagaras pentru ca nu ne-a mai deranjat asa de tare. N-am putut sa ma abtin sa nu urc Piatra Vamvurei (niciodata nu ma pot abtine) de unde pentru cateva secunde am zarit muntii atat de dragi: Fagarasii. Era zapada destula si toti bradutii erau cocosati de atata alb. Placerea de a rascoli zapada neatinsa a fost imensa.

Am zabovit cateva minute in locul preferat si am coborat la drumul de vara spre cabana, mizand pe faptul ca nu vom gasi gheata pe poteca. Si am avut noroc.

Cateii ne-au anuntat sosirea cu mult inainte de a zari noi cabana. Ajunsesem primii la cabana desi aflasem ca vor fi destui oaspeti. Mi-am ales locul favorit, langa soba si am baut un vin fiert la care m-am cam gandit tot drumul. Si pana ne-am terminat ciorbele gustoase, soarele incepuse sa-si anunte apusul, asa ca m-am repezit afara si am urcat cat am putut de repede varful Ciuha Mare de unde-mi propusesem sa admir spectacolul.

Sus am dat peste tot felul de urme, nu foarte mari cat sa-mi fac griji foarte mari, dar totusi m-au facut sa incep sa cant spre ghinionul celui care ar fi putut sa ma auda. Cand soarele s-a ascuns in spatele Builei, am luat-o la goana spre cabana cu gandul la camera calda. Dupa o ora de somn, am fost amandoi dezamagiti. Nici n-am incaput in sala de mese de atata lume si nici n-am gasit mamaliguta cu smantana.
Dupa ce am terminat bateria telefonului, am adormit langa soba calda. Nu la fel de calda mi s-a parut cand ne-am trezit pe la 3. Focul incetase de mult si ne era frig (lucru pe care nu l-am mai trait la cabana Cozia unde, de obicei, noaptea trebuie sa stam cu usa deschisa din cauza caldurii din camera). Ne-am pus gecile si caciulile si am motait pana dupa 7.
Dupa ceaiul fierbinte din sala de mese inca rece, ne-am luat la revedere cu avertismentul ca ne vom intoarce saptamana urmatoare si am inceput coborarea tot pe muchia Turneanu, de teama ghetei ce ar fi putut sa ne astepte pe traseul de coborare pe la manastirea Stanisoara.

Inca un scurt popas pe Piatra Vamvurei...

Apoi am inceput coborarea. Desi vremea era insorita, locurile nu mai aveau izul de basm pe care-l simtisem cu o zi inainte. Zapada se topise mult si cararea devenise cea atat de bine cunoscuta. Am ajuns in poteca ce merge spre manastirea Stanisoara si de acolo “pe scurtatura” pana in valea Pausei. La cabana Valea Marului, ne-au intampinat cu latraturi vechi camarazi de drum. Apoi, am grabit pasul sa prindem “sageata”. Si am reusit! Am oprit la terasa de unde luam la sfarsit de tura cate o cola, am traversat cu spaima (din partea mea) curba soselei pe unde urla tot timpul tirurile si am coborat la timp in halta Pausa. Dupa 10 min ne-a luat trenul si ne-a incalzit. Apoi au urmat cele obisnuite si atat de dragi: cofetaria de langa gara, masa calda de acasa, somnul, drumul catre Bucuresti…

Text: Floriana Boghez

Foto: Floriana Boghez

La marginea soarelui

2010-11-19T17:19:00.003+02:00

Moto: Pentru mine lumea e pecete
pusă pe-o taină mai mare.
Lucian Blaga

Părea că la sfârşitul ăsta de săptămână, o să aleg pentru obişnuitele mele plimbări, vreunul din traseele de rezervă. Dintre cele cu locuri frumoase, mai ales în zile de toamnă, dar fără cine ştie ce spectaculozitate. Cam aşa gândeam, atunci când a sunat telefonul „profesoarei”. „Ce faci în zilele astea frumoase, nu mergi cu noi spre cabana din Chei şi de acolo om vedea noi pe unde mai hălăduim?”.
Aşa că iată-mă într-o dimineaţă, aşteptând maşina care avea să ne ducă spre lumea de calcar a Builei. Aveam să mai culegem din drum şi pe alt călător, cu aceeaşi dragoste de munte ca şi noi. Şi pe drumul de pe valea Cheii, ceva mai înainte de bătrânul schit al Iezerului, aveam să-l culegem în cale şi pe Gore, vechi om de munte, pe care acum, ajuns tânăr-pensionar, arareori îl mai vedeam străbătând potecile obişnuite nouă. Pe valea oricum frumoasă a Cheii, pavoazată de sărbătoarea toamnei, în culorile strălucind în bătaia soarelui deabia intrat pe îngustimea văii, ajungem repede la tunelul ce străpungea curmătura înaltă a Stogşoarelor. Ne-am oprit aici să parcăm maşina şi să ne hotărâm cam prin ce locuri urmează să plecăm. Unii coborau la cabană şi noi, cei vânjoşi adică, urma să urcăm spre Stogu. Dar până atunci le-am povestit celor cu care eram, cam cum arătau locurile, altfel decât acum, atunci când într-o zi de început de iunie al anului...1967, urcam pe aici pentru prima oară. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate şi până aici, sfatul bătrânului întâlnit în sătucul Tisei, îl respecatesem cu sfinţenie. Doar că atunci nu era nici drumul, nici tunelul şi poteca străbătea o pădure frumoasă de fagi proaspăt înfrunziţi şi ajungea până în Şaua Stogşoarelor, cocoţată tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum deabia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masă de lemn, cu băncuţe, numai bune de odihnit. După atâta drum, înconjurat de stâncăriile care începeau să se ivească printre tisele bătrâne din preajmă, am stat prima oară să gândesc cam cum o să-mi fie drumul pe mai departe. Şi peripeţiile acestuia, lung, până în Bărbăteşti, pe care-l făceam atunci pentru prima oară, mi-au oferit multe aventuri.
Acum am străbătut pe îndelete tunelul şi la capătul lui echipa noastră s-a despărţit. Unii coborau direct la cabană, iar noi ceilalţi începeam să urcăm din greu panta aspră, către muchia ce avea să ne scoată la poalele Stogului.
Drumul forestier se înfipsese brutal în coasta muntelui şi panta, acum la începutul urcuşului, deabia de ne-a dat voie să ne agăţăm pe priporul ei. Printre stâncile întâlnite în cale, mai apoi pe lângă trunchiurile tiselor, unele rănite de schimbările datorate mâinii omului, ne-am ridicat până la urmă pe muchia îngustă pe care trebuia să o urmăm în drumul nostru către stânca semeaţă a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de când se ştiau şi câte-o creangă doborâtă, câte-un copac căzut de bătrâneţe sau răpus de cine-ştie ce pală de vânt năpraznic, ne-au îngreunat drumul. Pe câte-un fag înalt, printre atâtea tise falnice, erau încă urme ale păstrăvilor, din care la vremea potrivită a primăverilor, puteai să-ţi culegi o porţie zdravănă. Mai departe muchia se desfăşura înaintea noastră, cu mici urcuşuri şi coborâşuri. Soarele se ridicase desupra noastră şi strălucirea lui tomnatecă, străbătea luminişurile. Pe jos, covorul de frunze deabia doborâte de schimbarea anotimupului, fâşâiau discret sub paşii noştri. Printre crengile copacilor, începea să se zărească sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curând o potecuţă firavă, ne-a condus către rădăcina stâncilor albe. O brână scurtă, un copăcel de care te mai ajuţi, un altul ce-şi duce viaţa cu rădăcini înfipte în locuri numai de el ştiute şi iată-ne ajunşi în faţa „marelui grohotiş” al Stogului. Aici am aflat când am urcat prima oară, o tufă măreaţă de tulichină, cu mirosul sălbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascuţişuri ce se înfiripa către înălţimea Măriei Sale, stătea traseul cu mici bijuterii alpine, pe care în primăvara aceea, ne-am căţărat legaţi în coardă, până la paltinul singuratec aplecat asupra hăurilor şi mai apoi am urcat pe hornul îngust care ne-a scos la locurile înierbate de sub vârf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului, ne-au stârnit entuziasmul. Dar asta se petrecuse de mult, pe vremea când Stogul devenise ţinta preferată a excursiilor săptămânale.
Acum era toamnă şi mi-a fost greu să mai descopăr locul nuieluşelor care primăvara adăposteau minunatele flori liliachii. În faţă ne stătea grohotişul cel mare, străbătut de poteca caprelor negre, sau poate aşa mi se părea mie. De când îl cunoscusem, într-un sfârşit de iarnă, urcându-i cu greutate coastele mai de jos, împădurite şi acoperite cu zăpadă prăfoasă, descoperisem sus, pe marginea celor patru ţancuri ţâşnite către cerul albastru, drumul caprelor, adânc înfipt în zăpada imaculată. Şi de atunci s-a înfiripat în mintea mea, ideea că Stogul era un fief al caprelor negre.
Am păşit pe întinsul grohotişului, printre rămăşiţele stâncilor prăvălite din abrupturile cele mari, mărunţite de măcinişul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, după trecerea multor ani. Şi nu numai mie, ci şi colegelor mele de tură. Pe îndelete, ne-am îndreptat către locurile mai înierbate, pe deasupra mestecenilor, înfioraţi de adierea înălţimilor,foşnind din frunzişul de toamnă ce-i ajunsese. Mai apoi au apărut şi paltinii, în preajma pădurii compacte. Ne-am apropiat de pereţii de piatră ai muntelui, cei ce-şi arătau faţa argintie. Mulţime de ţancuri-sentinele, cu hornuri adânci înfipte în coasta muntelui, cu pereţi verticali inabordabili pentru noi, ne stârneau admiraţia la fiecare pas. Păşeam cu atenţie către firavul hăţaş de la poalele pereţilor înalţi, încinşi de căldura soarelui tomnatec. Pe unde păşeam noi, ierburile căpătaseră culorile toamnei şi începuseră să răspândească parfumul cel de pe urmă. Am depăşit grohotişul, brâna subţiratecă pe care eram şi am intrat în pădurea amestecului de brazi şi fagi. Ne-am îndreptat către ţancurile argintii şi câtăva vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborâte de vijelii. Apoi când ne-am uitat la ceas, am constatat că orele înaintaseră prea mult înaintea noastră şi coborârea la cabană ne-ar fi luat încă mult timp, în zilele astea când înserarea cobora atât de repede. Sigur, începusem ascensiunea cam târziu, dar poate şi paşii noştri fuseseră mai înceţi decât altădată. Dar oricum, neurcând până pe vârf, stăruia peste noi umbra neîmplinirii.
Am început coborârea. Tot prin lăuntrul grohotişului, pe după stâncile de început, pe firava potecuţă ce ne-a scos pe muchia cu tise şi fagi bătrâni şi mai apoi coborându-i panta până la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul ce ţâşnea din tunel şi mai departe pe întortocheturile potecii ce ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar pe trunchiul unui fag bătrân şi am ajuns repede la veselia domoală a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obişnuită. O ciorbă de perişoare, un foc de tabără mai spre seară, cu snoave şi cântec de voie bună şi mai apoi moliciunea unui pat, într-o cameră încălzită numai cât trebuia, au încheiat ziua de toamnă petrecută printre calcarele familiei builene.
Când ne-am trezit a doua zi, soarele doar îl bănuiam în spatele gâtlejului strâmt al cheilor. Câtăva vreme am zăbovit pe prispa cabanei, nu atât pentru îndestularea matinală, cât pentru aşteptarea luminii ce avea să înveşmânteze vârful Stogului. Îi remarcasem strălucirea, într-o dimineaţă de iarnă, cam de demult, atunci când fereastra vechiului canton, împărţită cu stinghii întruchipând o cruce, lăsa să se vadă calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul făcut atunci, l-am întitulat „fereastra credinţei mele” şi aşa a rămas până astăzi şi de câte ori l-oi vedea. Aşa a fost şi acum şi când globul înveşmântat în focul sacru a dominat locurile, m-a stăpânit din nou emoţia zilei dintâi.
Apoi ne-am îndreptat paşii către îngustimea cheilor. Am traversat pârâul Comarnicelor şi am intrat în păduricea luminată acum de întâiele raze de soare. Curând am ajuns la stâncăriile care prevesteau marea încleştare a cheilor. Am trecut pe lângă ţuguiul Sentinelei Cheii, care ascundea atâtea trasee alpine frumoase şi mai ales începutul crestei Fotoreporterului, ce cuprindea atâtea bijuterii de căţărare şi pâlcuri de dediţei la vreme potrivită. Mai apoi apropierea de gâtlejul cheilor, cu zgomot infernal de ape prăvălite peste stâncile şlefuite în amarul anilor şi mai departe poteca urcătoare spre Brâna Caprelor, ne-a uluit încă odată privirile. Am zăbovit în locul cu privelişti spre zbuciumul apelor şi încleştarea acestora cu stâncile şi până la urmă a trebuit să ne întoarcem. Mai aveam cale lungă până acasă.
La cabană ne-am strâns lucrurile, ne-am luat rămas bun de la amfitrioni, promiţându-le că vom reveni mereu cu aceeaşi plăcere. Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii şi străbătând tunelul ne-am luat locul în maşina care ne-a îndepărtat de strălucirea muntelui de calcar ce ne îngăduise o clipă să-i admirăm frumuseţea.

Text şi foto: Dinu Boghez
30-31.10.2010

Cântec de toamna

2010-11-14T21:30:00.006+02:00

Moto: Copacii pândesc o anumită zi
şi deodată, toţi îşi fac vânt
şi intră cu frunzele-n pământ.
Marin Sorescu

Aranjasem excursia asta, în toate amănuntele. Căutasem în Sebeşul de Sus, o sursă de transport, ca să nu mai luăm în picioare oboseala drumului din gară până la capătul de jos al potecii. Aflasem numărul de telefon al celui care păzea refugiul de la Suru, ca să fiu sigur că acolo găseam uşa deschisă. Era totul aranjat cu grijă şi, ziceam eu, lucrurile aveau să decurgă ca pe aţă, mai ales că atunci când am trecut prin gara din Câineni, ca să fiu sigur, am mai vorbit odată cu cabanierul, spunându-i că vom ajunge sus, cam între ora 2 şi 3 pm. Când am coborât din tren la Podul Olt, ne aştepta în gară atelajul ciudat cu care aveam să mergem mai departe: un tractoraş, care trăgea după el o căruţă adevărată, cu banci şi ţoale puse pe ele. Cu cortegiul ăsta ciudat, am străbătut şoseaua şi drumul prin Sebeşul de Sus, până acolo unde întâlneam mai repede poteca. Şi aşa de mult îmi plăcuse drumul până aici în căruţa cu roţi de cauciuc, că aproape că mi-a părut rău când a trebuit să ne punem rucsacii în spate şi să ne mai luăm şi picioarele la spinare. Aşa am început să urcăm în lungul drum până la cabana din Suru. Un pâlc de capre domestice ivite în cale, câteva vorbe schimbate cu „căprarul” acestora, despre leul ce-l lua pe kilul de lapte, despre cum percepea el viaţa de dinainte de ’89 şi cum se simţea acuma şi iată-ne la primul marcaj din cale, triunghiul roşu.
Ne spusese tractoristul-căruţaş încă de jos, că mare noroc avusesem, că până cu o zi înainte, pe aici, coborât din munte, fusese vânt mare, de deabia puteai să te ţii pe picioare. Acum însă am luat-o voiniceşte pe scocul închipuind poteca pe care mai târziu aveam să întâlnim şi triunghiul roşu, călăuza noastră pe mai departe. Scocul ăsta avea pe el frunze adunate la poalele muntelui de vântul de mai deunăzi.

Se încolăcea pe coasta muntelui, cu serpentine multe şi adeseori se deosebea de poteca marcată, dar mereu se întâlnea cu ea. Era soare mult şi căldura aproape neverosimilă pentru zilele de noiembrie în care eram, ne storcea picuri de sudoare de pe frunte.

Începusem să ne gândim cam pe unde poate fi izvorul şi dacă nu cumva lipsa ploilor din ultima vreme îl făcuseră să dispară.
Am urcat pe îndelete până în poiana largă, din inima pădurii, în care firicelul de apă căutat, ne-a potolit setea. Ne-am odihnmit câtăva vreme, cu ochii aruncaţi spre primele înălţimi, cele ale Tătarului şi muchiei lui Făt. Am plecat mai departe. Am trecut pe lângă tufele de zmeură, pe care mai spre vară le-am găsit tăvălite de neindemânarea ursului. Am străbătut noianul de frunze adunate de vântoasa de care aflasem în vale şi care pe alocuri, mai-mai să ne acopere. Am urcat câte o coastă de munte mai repezită către muchia pe care uneori o mai părăseam. Într-o şeuţă am întâlnit ramificaţia unei poteci ce cobora spre lunga vale a Moaşei şi într-alta o săgeată care ne arăta cât mai aveam până la cabană. De aici încolo drumul era mai brânos. Pe ici pe colo mai susura vreun izvor timid. Stânci mari ne stăteau în cale şi brazii luaseră locul făgetului de până atunci. În despicătura potecii se zărea cerul senin şi până la poiana cabanei nici n-am mai avut mult de mers. Mai dornic de a intra în cabana făgăduinţei, m-am îndreptat către uşa acesteia şi când am apăsat pe clanţă, am avut intuiţia a ce ne aştepta. Cabana era închisă. Au urmat telefoane date cabanierului, care ne-a bolmojit ceva răspunsuri. Ba că ne-a aşteptat doar el ştia unde, ba că dacă aveam saci de dormit să ne adăpostim în magazia din apropiere, ba până la urmă, dacă nu suntem decât patru, nu se deranjează el pină la noi. Aşa că n-am avut încotro şi ne-am îndreptat către stâna din poiana din apropiere. Furioşi, dar până la urmă fericiţi că am găsit stâna şi aceasta mai era încă folosibilă, ne-am găsit culcuşul fiecare dintre noi, pe laviţele amărâte, cu scântei de stele prin acoperişul de deasupra. Am cotrobăit prin preajma locului unde ajunsesem. Am coborât puţin în continuarea punctului rosu şi am găsit poteca largă, ciobănească ce ducea spre valea râului Moasei, dar mai ales am căutat locul izvorului stânei, să-mi asigur rezeva de apă necesară. Până la urmă l-am găsit. Undeva către valea de sub cabană. Deabia mai susura izvorul şi parcă atunci am înţeles pricăjeala stânei şi butoiul mare cu apă tulbure din apropiere, în care poate îşi adunau apă de ploaie. Focul încropit afară ne-a mai ţinut prin preajma lui, până am găsit de cuviinţă să ne retragem fiecare în culcuşul pe care şi-l făcuse. Peste noapte am ieşit pe afară, cât să ne lămurim dacă rafalele care zgâlţâiau stâna ar putea avea vreo înrâurire asupra vremii de a doua zi. Numai că la un moment dat, unul dintre noi a zărit la marginea pădurii, cât la o zvârlituă de băţ, doi ochi care sclipeau în noaptea neagră din poiană. Pasă-mi-te un lup venise să vadă ce s-o fi petrecut pe la stâna căruia toată vara îi dăduse târcoale. Nu l-a clintit din loc nici strigătele noastre, nici petardele zgomotoase, trase de noi într-o veselie. Şi când i-a venit lui bine şi s-a convins că de pe urma noastră nu câştiga mare lucru, ne-a întors spatele şi....dus a fost.
Dimineaţa ne-am trezit de cum s-a făcut lumină. Am ieşit din stână, ne-am aranjat rucsacii în spate şi am început urcusul către locul cabanei de unde plecasem cu o zi înainte. Poate nu m-oi fi odihnit bine, dar urcuşul până în poiana cabanei, mi s-a părut greu şi am asudat din belşug. Când am ajuns în faţa noului refugiu, am mai mormăit odată în barbă, vorbele dulci adresate cabanierului. N-am stat mult pe gânduri şi am luat-o voiniceşte pe cărarea ce ne scotea sus în creasta muntelui. Potecă grea, cu serpentine multe, cu pietre mari în cale până spre plai şi care nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Am întâlnit în cale monumentul ridicat în memoria unui din alpinşii săvârşiţi prin aceste locuri şi „fetele”, i-au închinat o lumânare. Aici, în apropierea ţuguiului Gorganului, sfârşisem prima parte a traseului pe care ni-l propusesem. De aici încolo ne aştepta cea de a doua parte, pe o potecă mai firavă, prin locuri mai priporoase, cu trepte stâncoase ce trebuiau depăşite şi care ne-au solicitat din plin. Până în creasta care mi se părea atât de depărtată, am trudit zdravăn sau poate doar mie mi s-o fi părut grea. Peste tot era soare mult şi o zi liniştită, cu doar câte o briză mângâietoare ce cobora din creastă. Ne-am bucurat de ziua senină, cum nu mai întâlnisem în Făgăraşul anului acesta. Până la urmă am ajuns sus, lângă stâncăriile vârfului Moaşei, acolo unde stătea înfruntând anii, crucea studentului săvârşit prin aceste locuri într-o zi cu viscol cumplit.

Aproape că ne-am aruncat lângă pietrele care ne adăposteau de vântul care şi acum mătura creasta. Dar altfel era soare şi oarecari gâze se treziseră la viaţă. Stăteam tolăniţi sub cerul senin, în bătaia soarelui, dar după cum arătam, cred că şi ceilalţi erau cam la fel de osteniţi. Pârleala soarelui tomnatec şi privirile aruncate peste văi şi creste înalte, ne-au ţinut la odihnă în locurile astea minunate, aproape două ore. Într-un târziu, ne-am ridicat şi am luat-o spre şaua fără sfârşit parcă, ce ne-a scos mai întâi la stâncăriile Vulcului. Mai apoi am coborât către altă şa din cale a Apei Cumpănite, sub vârul Tătarului, acolo unde apa vie a izvorului îşi risipea undele, către ţinuturi atât de diferite, fără să ştie niciunul unde avea să le fie mai bine. De aici şi până la bordeiul de sub şa, nici n-am mai avut mult de mers. Acolo ne era locul de mas peste noapte. Bordeiul era aşa cum îl ştiam.

Doar că între timp, pe aici mai trecuseră şi alţii, judecând după ceva semne lăsate pe ici pe colo. Dar mizerie ca altădată, nu găsisem. Seara era la fel de frumoasă ca în tot restul zilei şi după ceva alergătură după cetină, cât să ne fie odihna mai cumsecade, am avut timp să admirăm culorile apusului şi soarele care dispărea după cununa munţilor Căpăţânii.

A urmat o noapte înstelată, cu lună deasupra şi din când în când cu câte-o pală de vânt. În bordei era chiar cald şi afară, coasta muntelui, către Apa Cumpănită şi Tătaru, plaiul muntelui strălucea în lumina rece a lunii. Când s-a luminat de ziuă, am ieşit alene din sacii de dormit şi până la urmă ne-am sfârşit pregătirile de drum. Am părăsit bordeiul, luându-ne oarecum rămas bun până la primăvara viitoare, sperând să-l găsim la locul lui şi dornic să ne mai adăpostească în împrejurările anului ce vine. Am urcat până la firul drumului alpin, atât de bine cunoscut.

Am privit cu nostalgie, spre culmile încă întunecate, ale crestelor de pe care deabia de coborâsem într-o zi cu soare şi cer senin şi ne-am continuat coborârea pe drumul Coţilor, încărcat de istoria războiului din ’914.

Doar o clipă ne-am abătut la izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm feţele cu apa rece ţâşnită de sub munte şi într-alta, cu privelişti către şaua Prislopului şi ţuguiului Strâmbanului si să ne luăm masa dimineţii. Am trecut ca gândul prin locul stânei cu urzici, acolo unde poate a fost cândva locul unui pichet grăniceresc si pe lângă paltinii încărcaţi primăvara cu păstrăvi, buni de fript la focul din faţa bordeiului din Apa Cumpănită. Am ajuns în locuri cu privelişti către crestele munţilor pe care-i părăseam. Către singuratecul Miclăuş şi căldarea Budislavului din care aveam atâtea amintiri şi pe nesimţite am ajuns în plaiul însorit al Ciungilor. Am mai privit odată înălţimile cu regretul că poate doar la anul aveam să le mai vedem şi am început drumul ultimei coborâri.

Din muchia însorită, din ierburile înalte din şaua Ciungilor, am luat-o la dreapta, pe poteca aproape invizibilă, acoperită de tufele de boz, scărmănate zdravăn de mistreţi. Am intrat repede pe vechiul drum, cu serpentine multe, arareori însorite şi pe el am ajuns în valea cu urme de tăieri de pădure, sălbatice. Pe drum, urme noroite de maşini şi peste tot cioturi din pădurea schinguită. Am zăbovit o clipă în poiana strălucind în soarele amiezii. Apoi am plecat către satul Câinenilor. În drum ne-am mai aplecat către unda izvoarelor, să ne potolim setea. Deasupra noastră, cerul era mereu senin şi gândurile noastre, cât scăpau din oboseala coborârii din înălţimea muntelui, tot către crestele înalte se îndreptau.
Pe nesimţite am ajuns în sat. Dintr-un lăcaş nu tocmai de cult religios, ieşeau oameni cerniţi, de la vreo adunare înnegurată. Ceva mai departe, dintr-altul, ieşeau cei veseli, cu apucături de viaţă veşnică. Cam pe acolo ne-am oprit şi noi, să sorbim, ba o bere, ba o coca-cola şi să ronţăim vreun covrigel sărat, încercând să ne trecă timpul încă lung, până avea să ne sosească trenul ce ne ducea spre casă. Când ne-am plictisit de atmosfera sătească duminicală, până la urmă ne-am îndreptat spre gară şi până să ne urcăm în căruţa de fier de data asta, am mai pălăvrăgit câtăva vreme. Cerul era tot senin, răcoarea serii de toamnă începea să se facă simţită şi gândurile noastre tot spre culmile albastre, înalte, se îndreptau. Până la urmă gara s-a umplut de forfoteala călătorilor, trenul nostru s-a oprit cu scrâşnet de roţi şi noi am părăsit locurile şi către seară am ajuns acasă.

Text şi foto: Dinu Boghez

Starea hoților de somn

2010-11-07T21:54:00.010+02:00

Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga

Am plecat în Cozia cu Floriana. Amândoi cu aceeaşi dragostea de munte pe oriunde. La începutul-începutului, cu ritmuri de mers apropiate. Acum, mai la anii din urmă, cu oarecari diferenţe. Ea cu ritmul ei tineresc, iar eu cu cel mai lent, al anilor ce trecuseră între timp. Dar de urcat, urcăm mereu. De data asta hotărâsem să urcăm Cozia. Plecăm dimineaţa, cu trenul, de la ora obişnuită. Coborâm în gara Lotrului. Alesesem traseul prin cătunul Vărateca, cel care urca pe valea Slamnei şi mai apoi pe muchia Gruiului Jangului. Era calea cea mai scurtă, doar că urcuşul pe muchia amintită, o făceam dintr-o bucată şi cu genunchii la gură, atâta de dură era muchia.
Era o zi de toamnă târzie, dar muşcăturile friguroase ale zilelor îndreptate spre iarnă, nu se făceau simţite deloc. Dimineaţa era senină şi speram să avem zile frumoase.

Coborâm în gara de la Lotru şi apucăm pe drumeagul spre cătunul Vărateca. Intrăm pe vâlceaua cunoscută şi mai apoi, când ajungem în poiana de deasupra cătunului, prin fâneaţele sătenilor, avem surpriza să vedem că semnele de marcaj, o luaseră mai întâi spre vale. Aşa ajungem la o închipuire de căsoaie, acum părăsită şi pe care o cunoşteam bine. Acolo Fane, omul Coziei într-un anume fel, plănuise să-şi înjghebeze casa lui, pe care mai apoi s-o folosească şi pentru oarece turişti. Ar fi trebuit să aibă înăuntru un semineu şi mansardă şi câte cele mai scormonise mintea lui plină de idei, arareori duse la capăt. Noi urcăm mai departe şi curând intrăm pe firul văii, aflată acum, în pragul dimineţii, încă întunecată. Pietrele umede din jilăveala frunzelor aruncate pe jos din zilele toamnei târzii în care eram şi răcoarea nopţii, ne îngreunau mersul, dar până la urmă am ajuns nevătămaţi la piciorul pantei pe care poteca, aproape că se căţăra.
Când am început urcuşul, ştiam asta de mult, am pătruns în plapuma groasă de frunze, adusă jos, aproape de firul pârâului, de vântoasele care măturau muchia Gruiului Jangului pe care-l aveam de urcat. Ne-au intrat picioarele în frunzişul adunat aici şi păşind cu atenţie am început urcuşul.

Când tocmai ieşisem la pământul reavăn al potecii, undeva printre copacii pădurii de deasupra noastră, fantomaticele umbre a două capre negre, poate dornice de apa din vale, dar acum, speriate de prezenţa noastră, s-au pierdut pe înălţimile muntelui. Deasupra noastră, prin crengile dezgolite ale copacilor, răzbăteau când şi când, petice de cer senin. Era linişte peste tot şi doar uneori, strigătele noastre, bune doar de speriat animalele pădurii, mai sfârtecau adâncul pădurii.
Cunoşteam bine drumul, fusesem pe aici de multe ori, aşa că ştiam că poteca urca fără pic de odihnă. Printre fagi înalţi, printre grupuri de mesteceni, prin locuri cu puţină golişte de munte care să ne dea prilejul să privim altceva decât pădurea şi firul potecii dinaintea noastră, urcam mereu. Trebuia să se termine până la urmă. Către finalul potecii urcătoare, parcă au început să apară şi oarecari locuri mai liniştite, cu popasuri pe ici pe colo. Intr-un loc anume, cu ani în urmă, pe aici a apărut un ied rătăcit, urmărind speriat, strigătele disperate ale căprioarei-mamă şi când a apărut în locul mai golaş în care stăteam, parcă ne-a cerut sfatul, să-i spunem unde-i maică-sa. Dar a dispărut repede, când a auzit din pădure strigătul ei bine cunoscut. Apoi totul s-a scufundat în tăcere. Ca şi acum, când locurile prin care treceam erau tăcute şi ascundeau în ele nemişcarea pădurii. De aici încolo nici n-am mai avut mult de urcat. Printre copaci se zărea cerul albastru şi ultimele hăţaşe ale traseului, ne-au îndrumat spre stânga, către fagul cu turist cu rucsac în spate, păşind înainte. Pe poteca firavă de aici, ocolind fagii răsturnaţi de când îi ştiam, am răzbit în coama însorită.
De aici încolo ne-am îndreptat repede către Poiana Urzicii, acolo unde cu ani în urmă, se afla stâna locurilor.

În urma multor ani trecuţi pe aici, de când străbătusem prima oară locurile, mi-am amintit ciobanul împietrit pe scăunelul pe care şedea, în timp ce altul îi pusese oala potrivită pe cap, modelul tunsorii pe care şi-o dorea. Nu mai mi-aduc aminmte înfăţişarea foarfecii, dar bănuesc întrebuinţarea celei de tuns oile, pe care oricum o aveau la îndemână.
Plaiul ăsta frumos, cu lămâiţă răspândită peste tot, cu mirosul suav din zilele de vară, mă speriase zdravăn într-o împrejurare.

De sus, părea că vin turişti, care aduceau cu ei un căţelandru, judecând după lătrăturile lui copilăroase. Eram atunci singur şi parcă îmi era dor de niscaiva oameni cu care să schimb vreo două vorbe. Urcam, dar de sus nu apărea nimeni şi lătrăturile copilăroase se auzeu parcă din acelaşi loc. Şi deabia atunci mi-am dat seama că lătrăturile veneau din bârlogul vreunui lup, statornicit prin aceste locuri. Pasămi-te lupoaica nu era prin preajmă şi căţelandrii işi făceau de cap. Dar de când îmi dădusem seama că într-adevăr nu eram singur, dar că vietăţile de prin preajmă puteau să fie şi rele, n-am mai avut odihnă. Am trecut fără să-mi arunc privirile spre locul de belvedere, de unde stâncăriile Doabrelor din munţii Lotrului îşi depănau frumuseţile, am depăşit strunga ce încovoia poteca pe alt tărâm al Coziei, am depăşit Piatra Rea a locurilor şi eu tot în urmă priveam mereu. Doar în Poiana Mică a Armăsarului, am zăbovit oleacă, cât să-mi stăpânesc bătăile inimii şi să-mi şterg din minte spaima de până atunci.

Şi acum tot prin poienile Armăsarului ne-am odihnit şi mai departe doar puţin am mai urmărit poteca cea largă a Coziei, după care ne-am abătut pe hăţaşele pădurii cu brazi bătrâni, pe care trebuia să le înnodăm într-unul, care avea să ne aducă acolo unde eram aşteptaţi. Ne-am cam abătut noi de la drumul cel bun, dar ne-au scos din încâlceala pădurii larma câinilor care ne simţiseră, şi care nu s-au potolit decât atunci când şi-au dat seama că ne cunosc de mult.
Până la urmă am ajuns şi ospitalitatea oamenilor pădurii ne-a întâmpinat cu câte-o strachină de ciorbă caldă şi bună de ne-am lins degetele, alături de farmecul pâinii deabia ieşită din cuptor. N-am zăbovit mult, că doar eram aşteptaţi la cabană, unde ne anunţasem din timp. Şi iar ne-am luat picioarele la spinare şi am urcat în drumul obişnuit al muntelui şi până la cabană am ajuns într-o clipă.

Ne-a întâmpinat acolo zgomotul trivial al unor copilandri zănateci, cu vorbe grele scoase din guri ce ar fi trebuit să fie inocente, dar acum păreau venite din viscerele mahalalelor întunecate ale vreunui oraş. Ne-am strecurat în cabană, parcă mai apărată de vorbele grele şi câtăva vreme ne-am putut reveni din atmosfera ce ne întâmpinase afară, ce întinase puritatea Coziei. Cabana era plină şi din reveria noastră temporară, ne-au trezit alte vorbe grele, ameninţând cabanierul că nu are locuri pentru ei, cei coborâţi aici din înălţimea lor şi care pretindeau cameră cu duş şi apă caldă şi nu concepeau că ăsta-i doar munte şi la el vii doar să-ţi primeneşti ochii şi mintea şi nu să-ţi înlături învelişul suburban cu care veniseră de acasă.
Ne-am dat seama până la urmă, că odihna noastră dintr-o noapte senină, cu zumzet de brad era departe şi hoţii ăştia de somn liniştit, n-aveau să ne lase în pace toată noaptea. Aşa că, deşi era cam târziu şi riscam să ne prindă noaptea pe drum, ne-am pus rucsacii în spate şi ne-am îndreptat spre locul cu pâine proaspătă, scoasă din cuptor şi poate la altă porţie de ciorbă aburindă. Acolo ne-am adăpostit, printre vorbe bune şi brazi fremătători şi până la ziuă ne-am odihnit la focul molcom din vatra cu ochi de balaur şi troznetele lemnului de brad.
În dimineaţa frumoasă care ne-a întâmpinat, noi aveam alte planuri, legat de locurile unde vroiam să ajungem. Aşa că ne-am luat rămas bun şi am început coborârea. Am ajuns repede la stâna din Rotunda, de unde am privit depărtările munţilor Lotrului şi mai departe am coborât poteca Turneanului.

Erau peste tot fagi uriaşi, unii ţanţoşi şi drepţi ca lumânarea, alţii cu crăci îmbârligate, de nu ştiai din ce întuneric de pădure ajunseseră până aici.

Am întâlnit şi „hora mireselor”, a pâlcurilor de mesteceni ce ne-au întâmpinat ca întotdeauna în calea potecii. Doar coborâşul mai dur până la izvorul Turneanului ne-a mai amărât puţină vreme.

Am trecut ca gândul prin strunga în susul căreia sălăşluia călugărul şi ursul, fiecare cu bârlogul său. Nu ne-am oprit de cât la izvorul „La Troc” şi de acolo ne-am luat porţia de apă vie.
Doar ce-am coborât în drumul Stânişoarei şi l-am şi părăsit, apucând-o spre calea din valea Păuşii, cam repede, dar scurtă. O clipă ne-am mai odihnit la troiţa din drum şi la izvorul de lângă ea ne-am mai înviorat odată cu apă rece. Pe lângă cabana de la valea Mărului am trecut la iuţeală şi curând am ajuns la halta Păuşii de unde Săgeata Alabastră ne-a adus în gara pe care o părăsisem în întunericul unei dimineţi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Dar unde sunt anii de altadata?

2010-10-11T11:58:00.007+03:00

Moto: Ca printr-un ochi de geam în zidul greu,
Soarele a năvălit înlăuntrul meu
Şi cu el odată,
Lumea toată....
Vasile Voiculescu

Când am plecat în munţii Căpăţânii, nu m-am gândit că de acolo mă voi întoarce cu amintiri ca cele ale „Poveştilor din Valea Zânelor”. Dar deocamdată, iată-mă în autobuzul de Olăneşti, la orele întunericului matinal din adâncul toamnei în care ne aflam.

Doi rucsaci încărcaţi cu cele trebuincioase pentru masul de peste noapte şi doi camarazi de munte, s-au avântat pe drumul lung al meleagurilor către care ne îndreptam.
Era ora 7 dimineaţa când am coborât în Olăneşti. În orăşel nu se stinseseră felinarele şi drumul în lungul izvoarelor era încă întunecat. Câţiva matinali, grăbeau paşii către apa izvoarelor pe care le bănuiau dătătoare de viaţă. La capătul drumului pietruit de pe malul înalt al apei Olăneştilor, am ajuns curând. De aici încolo parcă părăseam lumea civilizată cât de cât. Singuri, pe drumul lung pe care ni-l propusesem, străbăteam dimineaţa friguroasă a toamnei venită brutal şi parcă prea repede. Aflasem că pe drumul ăsta, mai treceau maşini şi speram că vreuna din ele ne va lua din picioare ceva din kilometrii mulţi pe care trebuia să-i străbatem. A fost doar o amăgire. Până la ramificaţia drumului de la întâlnirea apelor Mânzului şi Radiţei, timpul a trecut repede. Şi tot aşa de repede a trecut şi cel de până la vechea casă Mânzu. Soarele străpungea ascunzişul văii pe care eram şi lărgimea de la casa amintită, cu băncuţă alături, ne-a prilejuit un popas mai consistent. Sfârşisem aici primii 12 km, dar în faţa noastră mai stăteau încă mulţi. Erau aici, la casa asta încă în picioare, amintiri destule, din alte vremuri. Una mai ales, era legată de o ascensiune de iarnă pe vârful stâncos al Stogului, pornită în zorii zilei prin Şaua Prislopelului şi sfârşită la vremea întunericului, tot aici, în jurul unei mămăligi mare, galbenă, făcută din mila femeii care păzea casa şi care ne văzuse că altceva nu mai aveam de mâncare.
Doar puţină vreme aveam să zîbovim aici, în faţa vechii case ce părea că îşi modernizează dărâmăciunea şi iar am pornit la drum. Am ajuns repede la locul de unde firul drumului începea să urce serpentina care se înălţa către Cheile Folea. Locurile erau oarecum stăpânite de om şi aici am luat şi oarece informaţii despre ce ne aştepta mai departe. Părea că de aici încolo vom mai face vreo două ore, dar se puteau face şi trei. Şi până la urmă am căzut de acord că mai avem patru ore de mers. Drumul bine pietruit acum, deabia de depăşea cu câţiva centrimetri albia râului săltăreţ peste stâncile din cale. Deasupra pereţi verticali, cu fisuri pitonate şi surplombe ameţitoare, stăteau aninate deasupra noastră. Acum locurile aveau înfăţişarea asta nouă, dar altădată, erau cu totul altfel. Pe firul văii exista o casă forestieră, veche, atunci când am vazut-o prima oară şi în care încă se mai putea înnopta. Desupra firului de apă cu repezişuri multe, aceeaşi pereţi de astăzi, ascundeau în ei primele trasee de alpinism, unele cu grad mare dificultate, către al V-lea dintre ele. Şi astăzi tot acolo sunt, doar sălbăticia locurilor, prin care doar o potecuţă îşi strecura firul, nu mai era la locul ei.

S-a sfârşit drumul prin chei şi cu el şi primii 21 km pe care-i parcusesem până acum. Ajunsesem la locul numit „La temelie”, acolo unde altădată începuseră lucrările hidrotehnice ale unei captări de apă ce urma sa ajungă în „marea” de la Vidra. Acum doar nişte ziduri de beton stăteau mărturie acelor vremi şi prin preajma lor, apa ţanţoşă a muntelui.

Am trecut pârâul Folea, nu fără incidente, din cele cu udătură la picioare, dar până la urmă am ajuns pe malul râpos. Vechea potecă se dusese de mult, de când pe aici fuseseră tăieri barbare, în urma cărora zăpezile, prăvălite pe coastă, lăsaseră urme adânci. Un biet triunghi galben, din cele puţine întâlnite de când părăsisem drumul pietruit al Olăneştilor, agăţat de un colţ de stâncă şi mai apoi un altul pe coaja unui copac, ne arăta drumul pe mai departe. Am început să urcăm din greu. Ionică mai sprinten înainte şi eu după el, cât puteam de repede. Până la urmă poteca a depăşit coasta golaşă şi am ajuns printre fagii înalţi, rămaşi după tăierile sălbatece care năruiseră muntele. S-au terminat şi aceştia şi şi-a făcut loc bradul şi poteca a ajuns una liniştită, croită mai mult pe coasta muntelui, aproape fără urcuşuri. A apărut acum şi chiciura, sau mai bine zis pospăiala de ninsoare căzută nu cu multă vreme în urmă. Şi pe jos mulţime de ciuperci, gălbiori şi pălării de şarpe otrăvitor. Razele soarelui începeau să coboare în spatele Stogului, dar până frigul nopţii să le încremenească din nou, picuri de apă ne îmbrobonau fruntea, ori de câte ori, o ramură de brad ne mai stătea în cale. O poeniţă cu frânturi de colibă din timpul ce trecuse peste ea, un alt urcuş printre brazii ce lăsau să se vadă prin rarişte seninul cerului şi iată-ne în faţa stânei Bătrâne, la nume şi la stare, aşezată pe marginea bălţii parcă veşnice, din calea croită de „Carpatina”, vechea societate italiană ce exploatase prin ’34, pădurile din preajmă. Era lumină multă, acum la vremea scăpătatului şi urcuşul scurt până către marea poiană de pe aici, nu ne-a făcut să simţim asprimea frigului înserării. Am părăsit drumul Carpatinei, ce se ducea către Izvorul Mierlei şi mai departe către Şaua Hădărăului şi l-am urmat pe cel mai de sus, care ne-a dus repede în mijlocul brazilor. S-au stins razele soarelui şi odată cu ele, scrâşnetul pământului îngheţat, ne-a făcut să simţim din plin semnele iernii încremenite pe bobiţele de afine, păstrătoare a ultimei dulceţe a zilelor de toamnă. Urcam mereu, frigul începea să ne cotropească şi răspântia către refugiul Gerea, înnoit pe meleagurile de pe aici, nu mai apărea.

Pe culmea din faţă, undeva cam departe, a apărut silueta unei stâne şi începusem să ne gândim că acolo vom înnopta. Ceva mai departe, în drumul nostru cam fără speranţe, a apărut o postată de poiană laterală, ce părea că desparte brazii. Tot acolo, un triunghi galben, puţin întors către poiană, părea să arate ceva. Ionică a apucat pe despicătura dintre brazi şi doar după puţini paşi a dat semn că a găsit căsuţa refugiului.

În lăcaşul dintre brazi, pe pământul îmbrobonat de primele ninsori, cu izvoare şi băncuţe în preajmă, căsuţa verde stătea ţanţoşă în mijlocul poienii. Ajunsesem la refugiul Gerea. Plăcuţa de pe peretele de afară, arăta cota 1800 şi cineva se străduise să-i determine şi coordonatele geografice.
Eram de-a binelea obosit. Frigul pătrunzător, de când pătrunsesem în pădurea de brad şi cei 25 km sfârşiţi aici în pragul căsuţei, mă aduseseră la capătul puterilor. Am intrat înăuntru şi mai mult m-am prăvălit pe primul scaun întâlnit. Apoi am început să privesc de împrejur. Peste tot era curat. Orânduială în toată cabana. Paturi cu saltele confortabile. Sobă de teracotă, cu siluetă elegantă, de care s-a apropiat Ionică, să-i încropească cu o pastilă de spirt şi câteva surcele aflate la îndemână, flăcăruia timidă care avea să ne şi încălzească ceva mai târziu. Până atunci pâlpâiala timidă, luminoasă, parcă ne-a dat puteri. Eu mai ales am căpătat puteri şi cum aici aveam şi semnal la mobil, i-am înştiinţat pe cei dragi, că ajunsesem cu bine la capătul primei zile de munte. Din telefoanele date, aflu că vom avea şi oaspeţi, dintre cei de seamă, dintre întemeietorii refugiului.
Când, după vreo ½ oră au ajuns, s-au încins convorbiri multe, deoparte şi de cealaltă, despre lungul drum făcut până aici, cu voie bună şi voioşie. O mânătarcă uriaşă, culeasă de ei din drum, aşa cam de 1 ½ kg, stârneşte uimirea.

Ne spun că prin pădure au auzit urletul lupului „roşu” şi mi-a părut rău că într-un fel i-am dezamăgit spunându-le că erau doar strigătele mele, poate cam prea puternice, adresate cuiva care ar fi putut să fie la refugiu. În căsuţă soba începuse să împrăştie o căldură plăcută, din sticla de ţuică adusă de cei doi, într-un ibric a început să fiarbă câte ceva şi au dres-o cu ceva piper pisat. Cam pişcăcioasă licoarea, dar a dezlegat limbile, înaintea somnului care a aşternut liniştea în cabană. Armonia serii au stricat-o puţin, doar nişte braconieri – ne-au spus cei ce-i cunoşteau bine – şi care poate ar fi rămas peste noapte aici, dacă figurile noastre, vizitatori neobişniuţi, nu le-ar fi produs oarecari semne de întrebare. Dar ce să zic, bine c-au plecat.
Peste noapte am ieşit pe afară, să încerc să ghicesc timpul de a doua zi. Era frig tare, vântul bătea în rafale puternice şi de pe cerul negru ca smoala, sclipeau stele multe şi de fiecare dată, n-am ştiut cum să intru mai repede în căldura sacului de dormit.
Noaptea a trecut repede şi când am ieşit afară, la crăpatul zilei, brumă groasă acoperea pajiştea. Sub picioare pământul îngheţat troznea în scrâşnete mici. Ne-am luat rămas bun şi ne-am tot dus în vrerea noastră. Urcam pe plaiul Gerei şi pe lături brazii erau acoperiţi cu zăpada căzută mai deunăzi şi câte-un vârf de-al lor, încărcat peste măsură, îşi pleca semeţia.

În depărtări îngrămădeală de nori, stăteau buluciţi peste crestele Făgăraşilor şi Lotrului. La noi cerul era senin şi doar rafalele vântului năpraznic ne zgâlţâiau mereu.

Poteca se vedea desenată sub bruma de omăt aşternută peste plai şi se îndrepta spre cupolele arcuite ale vârfurilor mari, aproape de 2000m, ale Priotei şi Ionaşcului.

Când le-am depăşit, din muchia celui de pe urmă, am început să coborâm. Curând am dat de poteca ciobănească ce cobora de la stâna din Govora. Pe ea am mers până am depăşit firele de apă zgomotoase ale văii Reci. Mai sus apa venea din plaiul molcom, dar mai jos urmau pereţi stâncoşi şi apa deabia de se strecura printre ei, prevestind marea încleştare dintre pereţii Stogşoarelor şi Builei. Am urcat malul celui de al doilea pârâu, am ajuns în Şaua Lespezilor şi am poposit la căsuţa de aici.

Soarele era încă puternic, dar cerul începuse să-şi piardă strălucirea şi norii începuseră să-şi arate colţii.

Câteva îmbucături la repezeală, ne-au domolit foamea. Nu prea aveam timp. Drumul încă lung pe care-l aveam de făcut şi îmbulzeala norilor pe cer ne-a gonit la drum. Am urmat la început drumul de sub vârful Lespezilor – altădată poteca marcată îl urca şi-l cobora, în drumul ei către vârful Zmeurătului, dar mulţimea drumurilor forestiere, au transformat-o doar în amintire. Drumul s-a transformat în potecă, pe deasupra stânei din aceste locuri şi firele ei ne-au condus către pădurea de brad, acolo unde şi vântul şi-a pierdut tăria. Era pe aici tot poteca ştiută de mult, trecând pe nesimţite peste felurite specii de arbori, de la brad la paltin şi fag. Doar că din când în când trebuia să-i căutăm firul pierdut prin încâlceala copacilor doborâţi de furtuni şi unii şi de bătrâneţe. Cerul se înnourase de-a binelea şi paşii noştri erau din ce în ce mai grăbiţi. Urcuşurile şi coborâşurile se succedau unul după altul. Din loc în loc mai erau şi ochiuri de poiană, cu râmături de mistreţ şi locuri mlăstinoase. În fugă am trecut pe lângă rămăşiţele staţiei vechiului funicular de la Groşii Bodeştilor, capătul locului de unde buştenii se transportau până la Brezoi. Erau multe aceste fuioare de amintiri, pe care nici eu nu le apucasem funcţionând. Una era jos, în chei, unde o mocăniţă transporta buştenii până la staţia de la casa lui Zdârcea. Alta era tocmai sus, în Şaua Hădărăului. Apoi una sub vârful Folea şi ultima la Cândoaia. Dar cine mai zăboveşte asupra amintirilor de nici măcar cu o sută de ani în urmă.
Când am ajuns la răscrucea din Şaua Comarnice, trecuseră aproape cinci ore de când plecasem de la refugiul din Gerea. O clipă ne-am gândit ce ar fi dacă am lua-o pe sub seninările din Buila, dar ne-am răzgândit repede. Am început coborârea. Am trecut pe lângă rămăşiţele vechii stâne din Comarnice, ne-am mai întâlnit cu un grup care dorea să meargă în Şaua Vânturariţei, cu altul care tocmai se întorcea de acolo şi coborârea până la cabana din chei s-a sfârşit repede. Era vânzoleală mare la cabană.

Maşini, oameni mulţi, locuri puţine şi norocul ne-a fost cu cabanierul care ne-a îndrumat într-o cameră încă neterminată, din podul care tocmai se amenaja. Apoi cabanierul ospitalier ne-a oferit o ciorbă din aripi de curcan, o bere şi multă bucurie că ne-a revăzut după atâta timp. Sub calcarele luminoase ale locului, Claia Strâmbă, Stogul şi Stogşoarele, ne-am petrecut timpul până în preajma înserării.

Peste noapte cerul s-a înstelat şi aveam nădejde că şi ziua care urma va fi tot frumoasă.
Un ceai băut la repezeală dimineaţa, un rămas bun de la gazda noastră cea primitoare, oarecari incertitudini ale mele că voi mai putea ajunge din nou prin aceste locuri şi iată-ne la traversarea cam dificilă a pârâului Cheia, pe nişte arbori aruncaţi peste albia lui. A urmat urcuşul până la gura tunelului, coborârea până în locul de unde se desprindea muchia plaiului Pietrii Tăiate şi de aici încolo, am urmat pe o vreme cu cer senin, vechea potecă care avea să ne scoată tot la Olăneştiul din care plecasem cu două zile înainte.

Pe coaste de munte, uneori printre ţancuri, alteori prin poieni, printre brăduti, printre mesteceni ori fagi bătrâni şi uneori câte-o făgoaică, am ajuns până la urmă la drumul ce ducea ori spre schitul Bradu, ori spre sătucul Tisei.

De aici, de lângă troiţa locului, nici nu ne-a mai trebuit mult să coborâm pe ultima parte a drumului către Olăneşti. Rezerva de apă ni se treminase de mult şi când am ajuns la izvorul din coastă, n-am ştiut cum să ne săturăm setea mai repede.
Când am plecat de la băncuţa cu izvorul apropiat odihnei noastre, aşteptam doar coborârea pe piciorul muntelui prelung, care avea să ne scoată din nou la drumul pietruit pe care-l părăsisem mai deunăzi. Marcajul cam rar, avea să ne joace o ultimă festă şi n-am izbutit să prindem poteca cea bună, ci doar pe o alta, vizibilă şi care ne-a scos tot pe drumul de pe valea Olăneştilor. Ceva mai sus decât sperasem, undeva prin preajma bisericii din Pietriş.

Era drumul înfrumuseţat de apusul zilei de toamnă, cu frunze liniştite alunecând pe firul de apă cristalină, doar că era ceva mai lung. Am trecut acum pe drumul cotropit de răceala zilei de toamnă, cu frunziş mult legănat de adierile vântului de seară. Biserica cea veche a Pietrişului era tot cocoţată pe deal, alcătuirile captării de apă zăgăzuiau apele râului şi maşinile cu cei ce-şi petrecuseră pe vale ziua frumoasă, treceau pe lângă noi. Până în drumul pietruit al Olăneştilor, mai adăugasem vreo doi kilometri şi cu oarecare năduf, la întrebarea de unde venim, a unora ce îşi făceau plimbarea de seară prin aceste locuri, le-am răspuns că tocmai de la „dracu cu cărţi” ne întorceam.

Şi poate că aveam dreptate, gândindu-mă la locurile străbătute, cu urcuşurile şi coborâşurile sale, la mulţii kilometri parcurşi, dar şi la zilele şi locurile frumoase de care avusesem parte. Până la băncuţa din calea autobuzului, clipele au zburat ca gândul şi aşteptarea, alături de prezenţe neaşteptate şi deopotrivă dorite, ne-a înfrumuseţat finalul uneia din minunile munţilor Căpăţânii.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera

Starea de septembrie

2010-10-06T14:52:00.003+03:00

Moto: pe umerii uitării
septembrie apasă
şi mă tot mut spre seară
cu visul calculat.
George Ţărnea

Erau anunţate zile frumoase, cu soare mult şi Făgăraşul îmi făcea cu ochiul de multă vreme. Aşa că am plecat, de unul singur, către meleagurile cele împărăteşti. Am ajuns în pragul dimineţii la răscrucea din Sâmbăta de Jos. La magazinul din marginea şoselei mi-am luat o plăcintă, dintre acelea pe care aici, le ştiam bune de-ţi lingi degetele. Mai apoi m-am aşezat la marginea şoselei ce avea să mă ducă spre locurile mult dorite. Am aşteptat câtava vreme, până când însfârşit unul din trecătorii auto, a oprit şi doar pe mine, cel cu rucsacul în spate, m-a poftit alături de el. Pe ceilalţi i-a lăsat încă în aşteptare. Ne-am pus la vorbă, imediat ce maşina s-a repezit pe şoseaua cu case liniştite şi până s-a terminat şesul transilvan, ne-am destăinuit gânduri despre viaţa pe care fiecare se străduia să o înţeleagă. Tânărul şi bătrânul, bucătarul şi inginerul, apropiindu-se de locul împădurimilor din preajma mânăstirii brâncoveneşti şi-au dat mâna la despărţire şi şi-au urmat drumul, fiecare spre locul care-l aştepta.
De aici încolo am rămas singur. Doar eu şi drumul încă bun de pe valea Sâmbetei. Au trecut pe lângă mine, un complex mai vechi, părăsit şi doar păzit de cei doi câini, încremeniţi în rolul lor de paznici eterni. Mai apoi „Floarea Reginei”, ceva mai nou, cu ducipali motorizaţi alături şi ceva mai sus păstrăvăria, ajunsă în mâna unuia din potentaţii locurilor. Am trecut repede pe lângă ramificaţia turistică a potecii ce urcă spre muchia Drăguşului şi însfârşit pe ultima rămăşită a vechiului drum forestier, rupt de aici încolo de apele năvalnice a uneia din viiturile obişnuite prin aceste locuri. Mai departe mi-au rămas de străbătut doar poteci aninate pe maluril râului şi fragmente din drumul de altădată. Lângă vechea băncuţă de la capătul drumului, am ajuns repede şi de aici încolo doar poteca turistică mi-a fost tovarăş de drum. Prin lăstăriş la început, printre bolovani şlefuiţi de vremuri şi poate şi de paşii celor mulţi călători, deasupra punţilor aruncate peste vâltorile apei şi pe unduirile urcătoare de pe coasta muntelui, paşii mei străbăteau locurile cu parfumul muntelui care mă întâmpina cu farmecul său. M-au mai ajuns din urmă, cu paşi mai vioi decât ai mei, ba vreun călător grabit să urce creasta munţilor, ba nişte tinerei porniţi la vreo întâlnire cu cabanierul locurilor. Pe băncuţa de lângă pârâul năvalnic, aducător de avalanşe la vremea marilor zăpezi, am zăbovit cât să-mi trag sufletul. La răscrucea din pădurea aşternută cu iarbă verde şi muşchi îmbătrânit, cu potecă singuratecă ce ducea spre înălţimile Drăguşului, am schimbat câteva gânduri pentru drumul de a doua zi. Mai încolo săgeata îndrumătoare către stâncile semeţe ale Pietrei Caprei, arătau drumul „încurcat” către crestele cele mari. Şi până la urmă, umbletul meu mai domol, m-a adus în poiana cabanei. Erau acolo locurile cunoscute, cu câinii ciobăneşti ce vesteau cu hămăitul gros al Lizucăi, apropiaţii călători, cu răcnetul de trompetă hodorogită a măgarului singuratec şi cu familia de pisici strecurate fantomatic pe lângă picioarele noilor veniţi.
În poiana însorită, cu imaginea Bălăcenilor pe fundalul munţilor înalţi, cabana de la Valea Sâmbtei era neschimbată. De astă vară de când fusesem pe aici, doar forfota din jurul ei dispăruse. Acum era linişte deplină. Călătorul cu părul sur, întâlnit pe poteca din pădure mi-a arătat un colaj de schiţe de trasee făgărăşene, vreo doi salvamontişti deabia coborâţi, mi-au povestit despre refugiile cele noi din valea Viştei şi din şaua dintre vârfurile Gălăşeştilor şi deopotrivă despre cele plănuite în viitor. Cabanierul cel uscăţiv mi-a lăudat ciorba de cartofi, proaspătă şi bună şi berea pe care mi-am oferit-o mai apoi, m-a îndemnat la odihnă.
A trecut noaptea. Cu lună plină, pătrunsă pe ferestruica de pe peretele camerei, cu cerul frământat de nori strălucitori şi pale ale adierile înălţimilor. Până spre dimineaţă aveam tot timpul să mă gândesc încotro să-mi îndrept paşii în zorii zilei.
M-a aşteptat dimineaţa cu cer senin, cu răcoarea toamnei aşternută peste poiana cabanei şi cu ceaiul cu lămâie plutitoare, pe care omul cel uscăţiv al cabanei avea să mi-l servească în pragul bucătăriei. Poate că am greşit, luând hotărârea să urc spre muchia Drăguşului. Poate că ar fi fost mai bine să urc mai întâi în creastă, către Cheia Bândei şi să-mi domolesc pofta de înălţimi cu imaginile măreţe din acele locuri. Dar dorul de micuţul refugiu din poiana Drăguşului, în care poposisem acum vreo treizeci de ani, era prea mare. Aşa că am pornit într-acolo. Am coborât repede până la răscrucea din pădure şi pe poteca străjuită de brazi, cu călcătură moale de muşchi şi iarbă verde, am pătruns pe drumul Drăguşului.
Câtăva vreme am străbătut liniştea pădurii. De undeva din adâncul ei, răzbătea până la mine zgomot de apă năvalnică. Curând am ajuns acolo. Erau două pâraie, unul după altul, coborâte din susul muntelui. Gălăgioase. Zglobii. Cu apă rece şi bună şi acolo m-am aplecat să-i sorb puritatea, adusă din înalturi. Mai apoi poteca se anina, râpoasă, pe malul năpădit de ierburi încâlcite.
Începuse să pătrundă soarele în pădure. Se luminau crengile copacilor şi prin luminişuri iarba firavă răspândea strălucire. Poteca se agăţa mereu de coasta muntelui. Urmăream semnul punctului roşu, uneori mai greu de găsit. Pe alocuri câte un snop de copaci doborâţi, îmi îngreunau mersul şi trebuiau ocoliţi. Pe măsură ce înaintam gândul revederii vechiului refugiu vânătoresc îmi stârneau amintiri, din anii aceia depărtaţi. Cu Ceani, prietenul multor clipe petrecute pe munte, urcasem din valea Sâmbetei, pe coasta muntelui, încă de jos, prin încâlcitura pădurii, până găsisem poteca mare, ciobănească. Când tocmai stăteam să ajungem la golul muntelui, miros de fum ajunsese până la noi şi când sosisem la căsuţă, o găsisem plină de un grup de tineri, care aveau şi ei tocmai aceleaşi gânduri, să urce sus, pe muchia Drăguşului. Ne-am înghesuit pe o laviţă şi a doua zi am urcat împreună până în vârful Gălăşescului şi mai apoi am urmat coborârea imprudentă pe unul din hornurile din Curtea Oţelei, care piperau zdravăn aventura ce putea să se termine şi rău. Frânghia lor de rufe, cu ochete metalic la capăt nu avea să le folosească la nimic. Iar noi doi, veniţi aici cu corzi, scăriţe şi pitoane şi doar cu câteva noţiuni de alpinism, deabia de-am făcut faţă locurilor, cu rapeluri multe, cât să să ajungem cu bine la cabană. Amintirile se derulau mereu înaintea mea şi dorul revederii locurilor unei alte epoci de viaţă, era mereu aprins. Poteca acum mai însorită ca până atunci, ajunsese pe porţiunea ei aproape dreaptă şi simţeam aproierea locului dorit. Numai că poteca s-a frânt brusc, în faţa unui culoar de avalanşă. Semnul punctului roşu se terminase la marginea surpăturii.
Am continuat să merg în susul culoarului de avalanşă. Ba, pe drumul pe care mi-l alesesem, am mai întâlnit un punct roşu, cam şters. M-a indus în eroare. Curând am ajuns la marginea perdelii de jneapăn. Aici parcă mi-a luat Dumnezeu minţile şi deşi ştiam bine ca mersul prin jepi numai uşor nu era, am pătruns orbeşte prin ei. M-am zgâriat si am înjurat tot timpul şi deabia când mi-am dat seama că până la plai tot mult rămăsese, însfârşit m-am întors. Mă apăram cu mâinile de crăcile unduioase, îmi croiam drum şi mă însoţea regretul că nu mai ajusesem acolo unde dorisem, ba chiar că nu voi ajunge nici acolo de unde plecasem. Până la urmă am ajuns şi obosit peste măsură, mi-am aruncat de pe umeri rucsacul şi deabia atunci mi-am dat seama că nu mai aveam pioletul. Rămăsese undeva între jepi. Era un prieten drag şi-mi însoţise drumurile prin munţi, mai bine de treizeci de ani şi acum dintr-odată nu-l mai aveam. M-am repezit nebuneşte spre locurile din care tocmai ieşisem. Am urcat câtăva vreme, dar mi-am dat seama că acolo, prin jungla târâtoare, n-am nicio şansă să-l găsesc. Pierdusem un sprijin rece, mut şi nu-mi rămăsese decât umbra din strângerea mâinii care-l înconjuraseră atâţia ani. Şi-atunci m-am întors. Singur. Şi m-au stăpânit umbrele despărţirii de prietenul necuvântător şi neînsufleţit de care-l pirdusem atât de brutal.
Poteca coborârii era acum una încălzită de ziua de toamnă însorită şi drumul mi s-a părut scurt. Deabia jos, la răscrucea de unde plecasem în pragul dimineţii, m-am oprit pentru clipa de odihnă şi amintirea locurilor pe unde fusesem. La cabană am ajuns repede şi acolo am întâlnit alţi oameni cu care am avut prilejul să aflu noutăţi despre munţii în care eram. Unele care chiar m-au încântat, în vremurile astea în care totul îmi părea încremenit.
A venit vremea înserării şi alte întâlniri, cu oameni ce-şi puneau speranţa în zilele astea de toamnă frumoasă, mi-au ţinut tovărăşie la cabana aproape pustie. Pe alţii i-am întâlnit în casa salvamontului de mai sus şi conversaţiile duse acolo, despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă, mi-au făcut bine şi mi-au alimentat într-un fel, speranţa unei alte zile frumoase. Doar că atunci când a venit ora retragerii spre odihnă, cerul devenise plumbuiriu. Peste Fereastra Mare coborâseară ceţurile şi prin preajmă brazii începuseră să vuiască.
Peste noapte, vântul a bătut cu tărie şi palele lui au zgâlţâit cabana tot timpul. Ar fi fost ziua când trebuia să urc către creastă, către Cheia Bândei, de unde aveam de gând să colind înălţimile, cât m-ar fi dus puterile. De câteva ori am ieşit afară în lumea întunericului şi mi-am tot aruncat privirile spre Colţul Bălăcenilor, să prind o clipă mai devreme, mesajul muntelui. Când însfârşit s-a luminat, cerul arăta plumburiu, Fereastra Mare era acoperită de nori şi dinspre creste, vântul puternic aducea în vale zbiceală de ploaie. Prognoza meteo care îmi arătase că doar duminică va începe să plouă, îşi devansase timpul. În uşa cabanei, pisicile stăteau strânse una ’ntr’alta şi cu nasul în jos. Lizuca nu mai voia să iasă din cabană şi frigul începuse să strângă. N-am mai avut de făcut altceva, decât să mă încălzesc cu o ceaşcă zdravănă de ceai, să-mi iau rămas bun şi să pornesc la drumul întoarcerii. Eram acum fără pilolet şi drumul îmi părea mai greu. Cu el parcă aveam în ce să mă sprijin şi pietrele din cale parcă le-aş fi trecut mai uşor. Am trecut punţile peste apa Sâmbetei, am ajuns la băncuţa pe care mă odihnisem şi la urcare şi am purces mai departe, pe ciosvârtele de drum care mai rămăseseră întregi. Când am trecut ultima punte, ajunsesem pe drumul cel vechi. Şi iar am trecut pe lângă Floarea Reginei şi pe lângă complexul cel părăsit, păzit de câinii cei vajnici. Am depăşit drumul spre poarta mânăstirii şi am poposit pe-o margine de drum, crezând că vreo ocazie auto va sosi repede, să-mi ia din picioare cei 15 km de şosea strecurată prin soarele care aici bătea din plin Nu aveam mult timp de aşteptat. Timpul până la sosirea autobuzului era limitat, aşa că am pornit pe drumul cel lung până la capătul său. Să fi mers vreo 3 km, tot făcând semne celor care treceau pe lângă mine şuierând cu maşinile lor. Doar un bătrân. Poate mai milos. A oprit nu departe de mine şi m-a luat până la un sens giratoriu. Acolo ar fi trebuit să cobor, dar dacă aş mai fi fost dispus să-i mai dau vreo 5 lei, parcă m-ar fi dus până la capătul drumului. Deci omonimul meu de vârstă, nu era chiar atât de dezinteresat. Am ajuns la capătul călătoriei pe drumul Sâmbetei, cam prea devreme şi vrând nevrând am avut de aşteptat aproape trei ore. Mai câte-o coca-cola, mai câte-o strujitură de covrigei sărăţii şi până la urmă autobuzul Antares-ului, m-a cules din drum şi am pornit spre casă. Nu fusese una din cele mai reuşite excursii şi din ea îmi rămăseseră şi păreri de rău.

Text: Dinu Boghez

Muntii...

2010-09-06T10:01:00.001+03:00

"[...] muntii despart ca sa apropie [...] ei te obliga sa taci pentru a gasi cuvintele cele mai potrivite, ceea ce nu e putin lucru intr-o lume zgomotoasa.[...] Si nu le reprosez nimic celor care nu iubesc muntii. Nu poti sa reprosezi unui om ca n-are noroc."

Restul e iubire (Reflectii despre munti) - O.Paler