duminică, 22 martie 2009

In cautarea primaverii


Moto: Câmpul fumează–un rotogol de drum
Şi primăvara mă include–n fum.
Marin Sorescu

Într-o zi pe care ne-o doream de primăvară autentică, am coborît dis-de-dimineaţă în Brezoiul cuprins în somnul dimineţii. Cerul vioriu şi munţii din preajmă, un pic înceţoşaţi, ne-au făcut să credem că ne vom bucura de întâia zi de primăvară. Pe ea o căutam şi mersul nostru spre înălţmile Doabrelor, ne mâna în căutare dediţeilor. Floarea asta albastră, era de ani buni pentru noi, unul din cele mai frumoase daruri pe care ni le oferea primăvara. De asta urcam Doabrele, acum şi de atâţia ani încoace. Dar iarna fusese grea şi zăpezi mari acoperiseră muntele la vremea când gingăşia acestor flori, le făcea sa învingă zilele încă reci. Plecam cu teama în suflet, că nu-i vom găsi, dar totuşi urcam.
Am traversat podul de peste Lotru şi am apucat-o pe uliţa Doabrelor. Era aceasta, uliţa pe marginile căreia se adăposteau case amărâte, cu oameni ce deabia îşi duceau traiul zilnic. Sub înălţimea Ţurţudanului şi în aşteptarea plaiului pe care trebuia să urcăm, ne-am înfrăţit cu firava urmă a pârâului Doabrelor, până când i-am traversat firul apei şi drumul nostru către creste a început.
Mai întâi plaiul de sub pădure. Nu-l mai văzusem de anul trecut, din toamna care-l îngălbenise. Acum cam tot aşa era, doar că ici-colo, firişoare verzi începeau să însufleţească locurile. Când am ajuns pe creasta împădurită care ne va întovărăşi până la capătul drumului, doar poteca adâncită de turmele de capre ale oamenilor, se strecoară înaintea noastră.
Jos, în valea de unde plecasem, casele Brezoiului erau învăluite în pâcla dimineţii. O atmosferă albăstruie stăpânea locurile. Drumul, casele şi şoseau strecurată printre ele îşi urmau calea lor. Melancolia minulesciană, un pic săltăreaţă, stăpânea adâncul văii.

La noi soarele se făcea simţit şi răcoarea dimineţii de primăvară începea să se destrame. Pe creasta îngustă a muchiei pe care eram, fagii cu scoarţă argintie, deabia de-şi scoteau mlădiţe cu mugurei porniţi către primăvară. Cu trunchiuri scofâlcite, agăţate pe margini de prăpăstii, aveau ca întotdeauna înfăţişarea scoasă din poveştile cu Baba-Cloanţa.
Mai departe stejerişul a pus stăpânire pe locuri. Unii îşi sfârşeau viaţa, în trunchiuri dezgolite de coaja îmbătrânită, înălţând spre cer ce le mai rămăsese, doar cioturi scorburoase. Alţii, cu coaja lor cu riduri multe, se sprijineau pe ziua însorită, înălţându-se spre cerul albastru.
Mai departe o pădurice de pini, încă verde, dar an de an împuţinată de furtunile iernii. Priveliştile către poiana întinsă a Suliţei, cu gospodăriile lor înalte, năşteau aduceri aminte, despre oameni care nu mai erau sau care încă dăinuesc vremelnic prin acele locuri. Acoperişurile caselor răspândite pe plaiul înalt, aveau poveştile lor. Într-un loc înalt, drumul îşi schimba direcţia şi noi am început coborârea aspră. Până ce-am ajuns în strunga cu stânci fărâmicioase. De acolo poteca noastră se îndreapta spre adâncurile pădurii.
Nu odată în zile de început de primăvară, pe acolo mai dăinuiau gheţuşuri bine ascunse sub frunzişul îngroşat an de an, de multele toamne trecute pe aici. Poteca hârşită pe pământul reavăn, face câteva serpentine mai mult în loc şi ajunge din nou pe frunzişul pădurii. Ici-colo, grupuri de flori albastre ale popâlnicului iepuresc îşi fac apariţia. Aşa nostimă cum îi e denumirea, inveselesc frunzele uscate. Pe sub pălăria stâncoasă a unui prim vârf, urcăm din greu. Când atimgem din nou muchia muntelui, suntem într-o nouă strungă. Ne mai aşteaptă un urcuş, ultimul, ca să intrăm în împărăţia florilor pe care le dorim. Îngrijoraţi de iarna lungă, rece şi cu zăpezi mari până către zilele de-acum, altădată de primăvară statornică, scrutăm pantele repezi. Pe acestea ar trebui să găsim dediţeii.
Până una-alta, străbatem muchia muntelui, pe-un fir de aţă între două abrupturi şi printre pinii uscaţi, morţi în picioare. Ne uităm către versanţii abrupţi, cu teama de a nu zări cuiburile bine ascunse ale dediţeilor. Câtăva vreme nu zărim nimic. Până când prin iarba uscată, primii dintre ei, bine ascunşi privirilor, se lasă până la urmă descoperiţi.
Atâta-i panta de abruptă de-mi pare rău că n-am adus cu noi o cordelină. Aninat în ea, fotograful s-ar fi simţit mai în largul său. Dar şi aşa sprinteneala tinerească învinge teama bătrânească şi pleacă de lângă ei cu prima imagine fotografică.
Mai apoi ne continuăm drumul până în vârful ascuţit al Doabrelor. Mă simt bine aici. Stăpânul lumii parcă. Mă întind la soarele de primăvară suit pe micuţul platou înierbat. Sub razele sale călduţe chiar adorm un pic. Să-mi fi trecut prin minte alte împrejurări cu dediţei, sau plaiuri şi creste, multe creste, pe care aş mai vrea să fiu ?. Într-un târziu, venit din lunga peregrinare pe coama ascuţită a Dobrei, încolo, din drumul întortochiat spre depărtări, s-a întors şi Floriana, cu alte multe fotografii.
Găsise nu numai cuiburi înflorite de dediţei, dar şi puişori pufoşi, aşteptându-şi rândul la soare şi cerul albastru de deasupra lor.

Am mai stat aici câtăva vreme, minunându-ne şi data asta de frumuseţea locurilor şi peste toate de minunile florale pe care iarăşi le vedeam. Pentru a câta oară din urmă şi pentru câte-or mai fi de acum încolo.
Priveliştea din aceste locuri este mai totdeauna deosebită. Către munţii Căpăţânii, vârfurile îmbrăcate în mantie albă stăpâneau înalţimile, cam de pe la Gera, trecând peste vârful cel mare al Ursului si până dincolo de Nedeia, către Negovanu. În faţa lor, ceva mai jos, bulgărele stâncos al Pietrii Târnovului, cu marile poieni pastorale de la poalele sale. Întoarcem privirile într-un fragment al turului de orizont, către munţii Lotrului. Nimic nu a scăpat mantiei albe de pe aici. Vârfurile mari ale Mândrei sau îndepărtatul Sterpu, sunt tot aşa de albe. Triunghiul poienii Robului, albit şi el, dar parcă spre poale, mantia zăpezii se lasă ochită şi acolo, un punct micuţ, parcă ar fi stâna locurilor, de care mă leagă atât de multe amintiri. Din Poiana Suliţei, cu case rispite prin întinsul plaiului, zăpada a dispărut cu desăvârşire. Măcar aici primăvara dă semne că nu mai are mult şi însufleţeşte locurile. Cozia, domină orizontul, aşa imensă cum pare de aici. Către înaltul ei zăpezile încă mai sălăşluesc, dar mai jos, către poienile Urzicii, urmele iernii par a se fi îndepărtat. Doar culmile Făgăraşului nu se lasă văzute deloc. Pe aici pâcla acoperă crestele înalte. Păcat !. Altfel am fi avut de aici un adevărat regal montan.
Mai zăbovim pe ţancul Doabrelor pe care ne aflăm. Mai povestim câte ceva despre oameni ce-şi duc traiul aspru prin locuri înalte sau despre poteci strecurate printre domurile de stâncă ce se ţin lanţ de aici înainte. Până către plai, o poteca firavă conduce spre locurile liniştite din Poiana Suliţei. Şi drumul către aceasta din urmă, nu e deloc uşor, chiar dacă un vechi marcaj, un triunghi roşu, te conduce discret prin aceste locuri
Până la urmă mai trebuie să şi coborîm. Tot prin aceleaşi locuri pe unde venisem. Mai întâlnim şi acum tufe de dediţei, dintre acelea care încă nu fuseseră fotografiate. Apoi ne despărţim de meleagurile lor, coborând din nou prin pădurea abruptă. Urcăm iarăşi serpentinele pământoase şi când să urcăm ultimul ţanc, cam abrupt totuşi, ne încumetăm să mergem pe poteca brânoasă de sub vârf. Are brâna o ruptură, care o făcuse temută la urcare. Dar acum, ştiind mai ales că deasupra stâncii cu puţine prize şi acoperită de muşchi verde-negru, există mânerul unei rădăcini ieşite la iveala lumii, ne abatem pe aici. Şi trecem fără probleme. Mai jos ne oprim o clipă să admirăm îmensul tobogan pietros al abruptului Doabrei. Ştiau dediţeii pe unde să-şi asundă frumuseţile de furia prădătorilor.

O clipă îmi închipui cum ar cădea o piatră din înalturi şi cam în câte fire de nisip s-ar risipi până jos. Şi parcă soarta ei, virtuală, mă întristează un pic.
Apoi parcurgem acelaş drum al urcuşului. Îl mai încetinim oleacă, să nu ajungem prea curând în lumea cea de toate zilele. Mai zăbovim în poiana poalelor, sub umbra vârfului ascuţit al Ţurţudanului, într-un anume fel, emblema orăşelului amorf al Brezoiului.

Când ne suim în autobuzul întoarcerii, în urmă ne rămân doar amintirile unei zile de primăvară pe care până la urmă o şi găsisem.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

sâmbătă, 21 martie 2009

Pe culmi insorite

Moto: Cică lucrurile mai trec odată
Pe unde-au fost,
Ca nişte sentimente comete.
Trebuie numai să ştii să le-aştepţi.
Marin Sorescu

Iată-mă singur, în micuţa auto-gară din Petroşeni, coborând din autobuzul Normandiei. Încercasem să-mi găsesc tovarăşi de drum pentru tura de pe creasta Parângului. Dar până la urmă, tot singur aveam să cutreier locurile. Trecuse câtăva vreme de când nu le mai străbătusem poteca înălţmilor. Parângul nu-mi era chiar necunoscut. Ştiam că pe aici vremea este schimbătoare şi nu prea puteai să te bizui pe ea până la capătul excursiei. La prima traversare a crestei, la coborîrea în căldarea Câlcescului, m-a întâmpinat o noapte cu cer plin de stele, dar în toiul acesteia s-a dezlănţuit o furtună cumplită. Ca şi într-o altă împrejurare, când pe o ceaţă cumplită, pe vârful Parângului Mare, s-a dezlănţuit o furtună cu grindină şi trăznete la tot pasul, iar peste capetele noastre, ne-a trecut un stol de cocori. Poate şi ei speriaţi de întânirea cu oameni şi stihiile năvălite peste munte. Am apucat de multe ori şi vreme bună şi speram ca şi de data asta să fie la fel. În auto-gară puţin am aşteptat până să sosească un taxi, cu care repede am ajuns la staţia de telescaun. Câtăva vreme am aşteptat până să ne strângem atâţia cât să poată să dea drumul la telescaun. Apoi am început să urcăm. Pe sub noi urca abrupt o potecă. Mai sus, plaiul alpin s-a apropiat de scaunele urcătoare şi crestele au început să se arate. Dar şi un drum forestier din păcate, pe care autoturismele urcau într-un nor de praf !.
Când mă dau jos din telescaun, constat că mă aflu în mijlocul unei staţiuni cam haotice, dar parcă tot n-o ajungea pe cea de la Rânca, cu mult mai dezordonată. Îmi caut un loc în care să mănânc şi am norocul să dau acolo peste un bun cunăscător al Parângului şi ne împletim împreună poveşti petrecute pe aceste meleaguri. De la el aflu cam pe unde se află refugiul de sub Cârja, acolo unde urma să-mi petrec noaptea. Ne luămm rămas bun şi mă îndrept către ieşirea din staţiune. Poteca curge liniştită înaintea mea, aproape fără să urce, până spre locul cu săgeata care arăta drumul spre Parângul Mic. Curând după ce trec de această ramificaţie, apoi de cea către lacul Mija, - un vechi vis pe care tot sper că-l voi trăi vreodată -, în faţă îmi apare, solitar, primul turist. Am o scurtă conversaţie cu el şi vorbele se leagă cu uşurinţă, ca între oameni ce iubesc muntele. De la el aflu că pornise către vârful Cârja şi poposise la refigiul de sub vârf. Mai apoi întâlnesc un altul, tot solitar, plecat dimineaţa spre acelaş vârf şi mai departe un altul, care mă îmbie la taclale ,, că doar în câteva clipe aveam să ajung la refugiu “. Erau toţi aceştia oameni de munte şi fiecare dintre ei avea ceva aparte. Primul, medic din Petroşeni, avuses un infarct, dar tot mergea pe munte. Altul, când ne-am aşezat la taclale şi-a montat repede aparatul auditiv şi deabia apoi mi-a depănat poveşti din Parângul său drag. Când m-am despărţit de ultimul dintre trecătorii montani, nu mi-a mai trebuit mult să ajung la refugiul de sub stânci. De când părăsisem staţiunea, trecuseră aproape 2 ore. Aici, venind dinspre crestele înalte, cobora un grup de polonezi. Câtăva vreme au poposit lângă refugiu şi ne-am împărtăşit impresii de pe munţi cunoscuţi.
Şi limba înţelegerii a fost când a semnelor, când a vreuneia ceva mai la îndemâna celor adunaţi la clipa de odihnă. Până şi la rusă am recurs. Dar întâlnirea a fost plăcută şi despărţirea cu urări de revedere. Mai apoi s-a aşternut liniştea, din care făceam şi eu parte. Rămâneam aici peste noapte şi până atunci mi-am făcut de lucru. Ba adunând pietre pentru complectarea unuia din zidurle refugiului, ba umblân de colo-colo, căutând imagini frumoase de pe muchia Cârjei şi căldările sale nordice. Apusul soarelui m-a prins pe prispe stâncoase, admirând ultimele imagini roşietice ale soarelui din care încercam să ghicesc cam cum va fi vremea a doua zi. Când s-a înserat am intrat în refugiu. Nu era prea confortabil şi peste noapte, sacul abandonat de cine-ştie-cine, l-am tras peste al meu şi mi-a prins bine. Eram la mai bine de 2100m şi frigul pătrundea în refugiu în voia cea bună. Dar peste noapte luna a răspândit lumină peste munte şi ceva din ea a intrat pe ferestruica refugiului şi m-a scos afară. Sticleau stâncile, aruncând peste munţi lumini argintii şi stele multe te prindeau în sclipiciul lor, de nu te-ai mai fi dat dus. Înaltul vârf al Cârjei părea aproape şi misterul conturului său luminat de lună, acsundea în el poteca de-a doua zi.

Către ziuă m-am pregătit de drum. Încă nu răsărise soarele când începeam să urc coasta Cârjei. Întotdeauna când am urcat vârful, mi s-a părut unul infernal. Acum însă în mai puţin de ½ oră, eram sus. Deabia când am ajuns acolo, am simţit tăria vântului. Rafalele lui stăteau să mă doboare. Noroc cu soarele care năvălea peste căldări şi nu mă lăsa să mă gândec la timp rău. Am trecut de vârful înălţat la 2405m şi coborând prin pâcla aşternută peste căldările nordice, am privit conturul deabia vizibil al lacului Cârja – 2115m. S-a liniştit poteca şi când am trecut de vârful Stoeniţei – 2421m -, undeva în căldarea nordică, ar fi trebuit să văd clar, lacurile din preajm celui Verde – 2020m.
Pâcla în care era învăluită căldarea nu mi-a permis să văd minunăţia culorilor lacului, la care altădată privisem cu nesaţ. De sus, poate doar din cauza pâclei, dar atâta cât vedeam, oglinzile apelor mi se păreau aproape secate. Într-o împrejurare, urcasem din căldarea Roşiilor, trecusem peste muchia Sliveiului pe hăţaşe de oi şi coborâsem pe malul lacului Verde, să-i sorb din priviri unda înălţimii şi mulţimea nunaţelor sale, până la întunericul adâncurilor. Sau poate doar imagimea tânărului care eram atunci, să-mi fi creat un fel de legendă în jurul său. Acum am trecut mai departe şi lacurile păreau toate stinse de puterea secetei. Apoi pentru o clipă doar, am urmărit cărarea crestei, care parcă dorea să se ascundă printre vârfuri.
Am depăşit Gemănarea – 2426m -, apoi şaua dinaintea vârfului cel mare. Sus pe el, apăruseră nişte profile înalte, de ziceam că au ajuns pe vârf mulţime de oameni. Gândeam că veniseră de pe malul lacului Mândra, unde ştiam că ascunse printre pietre, sunt câteva locuri de cort. Urcaseră dis-de-dimineaţă şi mi-o luaseră înainte !. Am dat chiot şi nu mi-a răspuns nimeni, iar când am ajuns lângă siluetele zărite, am constatat că erau doar momâi din pietre aşezate unele peste altele. Am zăbovit pe creştetul Parângului Mare,
cât să fotografiez căldarea Roşiilor, cu oglinzile limpezi ale iezerelor sale. Ochii pământului îndreptaţi spre soare !.
De era Mândra, Roşia, lacul cel Lung sau Zănoaga Stânei, cel mai îndepărtat, sau lunga potecă ce cobora spre refugiul Agăţat şi valea Jieţului, toate stârneau aduceri aminte, unele chiar foarte apropiate.
Nu puteam zăbovi mult şi am început coborîrea spre Şaua Gruiului -2305m. Au urmat vârfuri multe, cu urcuşuri mai scurte sau mai prelungi. Am trecut peste vârful Gruiului – 2345m -, peste al Pâcleşii – 2335m – şi când am trecut peste vârful Ieşului – 2375m -, am admirat roata micuţului lac al Ghreşului – 1980m -, pierdut în haosul grohotişului din căldarea adâncă.
Mai departe am avut un moment de neatenţie şi fără să-mi dau seama, mi-am continuat drumul pe o muchie sudică. Aşa am avut prilejul unei odihne ceva mai prelungite, cu privirile risipite prin văile ascunse de către meleagurile gorjene. Şi deodată mi-am adus aminte de povestea unuia dintre unchii mei, care călătorise pe cărările Parângului, înaintea războiului din ‘ 40. Găsise la o stână, un pui de gorjean, care ştia pe dinafară discursuri de-ale lui Titulescu. Şi astăzi câţi din cei ce străbat crestele Parângului, mai ştiu câte ceva despre personajul intrat în istoria ţării, fiu al locurilor idilice de pe vremea aceea. Şi dacă ar fi vorba numai despre aceştia !. Am revenit repede la potecă şi am început cea mai lungă dintre coborîrile zilei, către adânca şa a Ghereşului – 2113m.
Nu-mi rămâneau în faţă decât serpentinele către Şaua Pietrii Tăiate – 2225m. Soarele se ridicase deasupra capului şi dogorea cumplit. Am străbătut prelunga şa în care ajunsesem şi am privit către căldarea sudică. Altădată pe aici erau ochiuri de apă adunate în izvoare. Acum erau doar firişoare argintii de apă, strălucind în bătaia soarelui. Aşa cum erau, aproape de nebăgat în seamă, iarba din jurul lor avea prospeţimea primăverii. Când am ajuns sus, atât aproape de începutul Coastei lui Rus – marcajul dungii albastre despre care se spune că ar exista, aici nu dădea nicinu semn; poteca asta, altminteri una dintre cele mai frumoase ale Parângului, avea să rămână în continuare străbătută doar de temerarii muntelui -, am stat o clipă în cumpănă. Era miezul zilei. Îmi propusesem să ajung la Rânca, dar parcă prea mare era dogoarea zilei de vară şi oboseala dădea semne că m-ar fi ajuns. Şi la urma urmelor staţiunea în sine, cea care doborîse pădurea şi invadase plaiul cu realizări arhitectonice îndoelnice, nu mă prea atrăgea. Aşa că am coborît poteca râpoasă până spre locul iezerului Zănoaga Mică, secat cu desăvârşire şi mai departe către cel al Zănoagei Mari – 2030m -, renunţând la lacul Câlcescu. Lacul, în bună măsură afectat de secetă, adăpostea pe malul lui un cort, ai căror oameni se lăfăiau la soarele arzător. Ne-am salutat şi acolo m-am odihnit, cu mâinile sub cap, privind către depărtările munţilor Lotrului şi Şureanului. De când plecasem de la refugiul de sub Cârja, trecuseră aproape 6 ore.
Am zăbovit aproape o oră pe malul lacului Zănoaga. Şi când însfârşit am plecat, am luat-o de-a lungul pârâului, pe calea nemarcată dar lesne de urmărit, spre valea Lotrului, cel care izbucnea din lacul Câlcescului. Acum, la vremurile secetoase pe care le traversam, deabia de însăila un pârâiaş firav. Curând am ajuns la poteca marcată cu cruce roşie şi oameni mulţi, de toate felurile mi-au apărut în cale. Mai toţi întrebau cam cât mai fac până la lac şi unora a trebuit să le răspund că timpul petrecut până acolo este real doar dacă merg. Poteca a intrat în pădure şi semnele trecerii oamenilor – prea multe chiar şi nedorite – se făceau din ce în ce mai simţite. Trecerea peste încâlceala de copaci din ultima traversare a Lotrului, acum fără tumultul apei, am făcut-o cu uşurinţă. Mai apoi am ajuns la capătul de sus al drumului forestier Găuri şi mulţimea de maşini grămădite acolo, aveau să mă introducă repede în hărmălaia văii. Ceva mai jos, primele tabere nomade, de români neaoşi, aveau să-mi întrerupă bucuria crestelor. Maşini de toate felurile. Focuri multe, unele susţinute cu drujbele aduse special de acasă pentru tăierea nemiloasă a brazilor din apropiere, mirosuri de carne prăjită şi mai ales manele zgomotoase, de nu ştiu cine le-ar mai întrece în decibeli. Şi în toată hărmălaia asta, oameni destui, aburiţi încă de pe acum. S-a sfârşit valea Gaura şi a început cea a Lotrului şi peste tot, înghesuite una ‘ntr ‘alta, taberele ,,nomade”, îşi etalau puterea zgomotelor electronice şi vocale. Din visul crestelor albastre, mă trezisem de-a binelea şi deabia acum simţeam din plin oboseala. Când am ajuns la Obârşia Lotrului, sfârşisem aproape 11 ore de mers. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să am grijă de mine; unde am să dorm, unde am să mănânc şi cu ce am să mă întorc acasă. S-au rezolvat uşor unele, doar dormitul avea să fie o problemă. Pe nicăeri nu mai exista vreun loc liber şi doar bunăvoinţa oamenilor m-a condus către vagonul forestier în care aveam să-mi petrec noaptea. A trecut noaptea repede, cu zumzetul Lotrului aproape şi lumina rece a lunii care stăpânea locurile. Mai către ora 7 dimineaţa, am ieşit din vagonul ce-mi fusese adăpost de-o noapte. O scurtă înviorare în unda cristalină a râului şi m-am îndreptat spre cabană, să fiu sigur că am să prind autobuzul care venea dinspre Târgu Jiu. Poate aveam timp să mai beau o cafea la restaurantul Obârşiei. Mă întâlnesc cu omul care cu atâta amabilitate mă găzduise în vagonul său forestier. Nici măcar nu mă deranjase peste noapte. Mă lăsase singur, să mă odihnesc în voia cea bună. Dormisem cu uşa deschisă şi noaptea răcoroasă nici n-o simţisem. Odihnit, dau pe la restaurant, îmi beau repede cafeua pe care mi-o promisesem şi numai bine soseşte şi autobuzul. Prin Vidra şi mai apoi Vineasa, oamenii se strâng şi până la Gura Lotrului, stăm claie peste grămadă. Dar timpul a trecut repede şi ultima parte până acasă nici nu ştiu când a trecut. Deabia atunci îmi dau seama că am lăsat în urmă o excursie minunată. Străbătusem locurile de pe creasta Parângului, întovărăşit doar de vântoasa înălţimilor şi gândurile omului singur, minunându-se de frumuseţile întâlnite în cale.

22-24.08.2008

Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

luni, 2 martie 2009