duminică, 25 noiembrie 2012

Cozia

Moto:
Se pripasise intr-o iarna
la curtea zanei din povesti
cand peste lume sta sa cearna
faina morilor ceresti.     
            
 George Tarnea










Foto: Floriana Boghez

Suru - dragoste de-o toamna

 
Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
Cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga

 
Mi-a plăcut mult ieşirea de mai deunăzi din Făgăraş, la primitoarea cabană Suru şi mai departe cu mica noastră escapadă către înălţimea Surului. Acum o repetam. De data asta urcând prin alte locuri. Am căpătat ceva experienţă în parcurgerea drumului de la gara Podului Olt până la potecile urcătoare spre înălţimi. Acum suntem aşteptaţi de un microbuz, în care încăpem toţi cei şase membri ai expediţiei. Pe drum, pe când eram în tren, vremea se arăta ceţoasă pe valea Oltului şi doar prognoza meteo ne dădea speranţa unor zile frumoase, când ne-om îndrepta spre creste.
 
Părăsim repede locurile îmbrăcate în pâcla văii Oltului şi ne îndreptăm spre îngrămădirea de case din Sebeşul de Sus, pe alocuri cu fuioare de fum ridicate către albăstrimea cerului, stăpână acum peste ţesătura albicioasă din care tocmai ieşisem. Străbatem uliţa satului, cu case ardeleneşti, închise cu porţi înalte, bine ferecate. Ajungem curând la podul de la capătul satului, de unde începea poteca de pe plai. De când ne urcaserm în microbuzul care ne aşteptase, le spusesem celor care veniseră să ne ia, că dorim să urcăm pe drumul forestier ce întovărăşea apa Moaşei Sebeşului. Nu ştiam până unde avea să ajungă maşina, dar unul din cei care o întovărăşea, când ne-a părărăsit în sat, i-a aruncat în fugă celuillat „îi duci până la pârâul Grotului”. O fi fost mult, o fi fost puţin, dar pe drum în sus, ne-a dus o bucată zdravănă de drum. Ne-am luat bagajele în spate, rămas bun şi mulţumiri celui care ne adusese până aici, am stabilit oarecare repere pentru drumul întoarcerii şi iată-ne la drum. Până aici valea avusese oarecare lărgime, dar acum, pe măsură ce ne îndreptam către inima muntelui, versanţii încă împăduriţi, se apropiaseră unul de celălalt de parcă doreau să strivească intruşii care îndrăzneau să-i calce meleagul. Mai bine ar fi făcut-o cu cei ale căror zgomote de drujbe le auzeam venind de undeva de mai sus.
 
Câtăva vreme drumul al fost numai bun de mers şi doar apropierea iernii se făcea simţită pe alocuri. Dar ne îndreptam către tăietorii pădurii şi noroaiele începeau să-şi facă apariţia. Am ajuns repede la locul de unde răzbătuise şuierul blestemat al drujbei. Aici îngrămădirea copacilor tăiaţi de curând şi locurile de mai sus, pe unde fuseseră târâte trunchiurile de fagi înalţi, omorâte de curând, monstrul cu roţi imense ce le căra spre vale, noroiseră drumul de nu ştiai unde să-ţi mai pui piciorul. Semnul de marcaj, punctul roşu, cam firav până acum, l-am văzut dintr-o dată, căţărat printre copacii rămaşi în picioare, undeva pe malul drept al pârâului Moaşei, devenit acum mai frământat, mai săltat peste praguri stâncoase, cu fuioare de apă strânse în mănunchiuri albicioase, ce se aruncau în ochiuri întunecate. Eram pe coasta muntelui, pe poteca cu praguri înalte, pe unde rădăcinile copacilor îţi mai dădeau şansa de a te agăţa de ele. Urcam mereu şi firul apei părea să se depărteze, dar până la urmă, cum o fi făcut muntele, că tot pe marginea apei ne-a adus. O inscripţie albă, aproape ştearsă de trecerea timpului, ne-a arătat că mai avem puţin până la cascada Moaşei. M-am încumetat să mă apropii de locurile acelea, de care auzisem încă de la primele drumuri pe cărările Făgăraşilor. Pe atunci o bănuiam a fi undeva prin apropierea cabanei, dar deabia acum mi-am dat seama cât era de depărtată. Pe valea cu lespezi pietroase, umede şi alunecoase, singurul din cei cu care eram, am mers câtăva vreme, până când teama locurilor şi poate şi a anilor, mi-au şoptit că e mai bine să mă întorc şi să las frumuseţile pe altă dată, dacă asta o mai veni vreodată.
 
De aici poteca a început să se caţere pe muchia muntelui. Ce fusese până acum, fusese floare la ureche. Nu mai erau pragurile de până acum, pe care din loc în loc să le urci ajutându-te de niscaiva rădăcini ieşite la iveală. Acum fiecare pas era caţărat pe faţa muntelui. Poteca era bine înfiptă înaintea noastră şi marcajele nu ne stârneau îngrijorări, dar era una din cele grele întâlnite prin Făgăraş. Mai sus, după ce am trecut pe versantul dinspre valea din dreapta, a Moaşei, am avut prilejul să privim către firul apei, acolo unde înlănţuirea căderilor de apă, până a ajunge în cea mare pe care nu o văzusem, ne-au stârnit admiraţia. Într-o vale lărgită, pardosită cu stâncării negre, fuiorul de apă înspumată, strânsă în hornuri înguste, se prăvălea în căuşul negru al unei bulboane. Stătea acolo ce stătea şi iarăşi se prăvălea mai departe. Şi iarăşi apa se strângea în fuior alb sfărşit în bulboană întunecată. Cât cuprindeam cu ochii, tot aşa se arunca apa către cascada cea mare, închipuită în ochii minţii.
 
Am urcat mai departe, prin pădurea prin care deabia acum încerca soarele să pătrundă. Arareori am întâlnit ochiuri de pădure prin care ajungea soarele până la noi. Simţeam apopierea înălţimilor, până când copacii s-au rărit, locurile pământoase au trădat oarecare forfotă stârnită de turmele văratece şi atunci am ştiut că până la poiana stânii din Suru, nici că mai aveam mult de mers.
 
Când am ajuns în poiană, soarele îmbrăţişa locurile şi se pregătea să înlăture zăpada căzută de curând. După atâta drum, făcut mai mult cu genunchii la gură, meritam ceva odihnă. Ne-am căutat un loc bătut de soare. Era ora 12 şi de când părăsisem maşina care ne purtase de la gară până pe valea Moaşei, trecuse ceva mai mult de două ore. Era timpul să vedem fiecare ce ne adusesem în traistă şi să ne potolim foamea stârnită de poteca priporoasă pe care venisem. Ajunsesem în poiana stânei din Suru. Acolo cu vreo 2-3 ani în urmă ajunsesem tot pe la mijlocul lui noembrie şi lipsa cabanierului, cu care altfel avusesem o înţelegere, ne-a silit să înnoptăm aici. Fusese frig peste noapte, paturile încropite cât putusem, nu prea confortabile, cetina aşternută cam firavă şi luminiţile unor ochi de pe coasta muntelui, ce ne păziseră o vreme, ne aduseseră ceva teamă. Dar noaptea fusese înstelată şi dimineaţa însorită ne făcuse să uităm de cabanierul lipsit de cuvânt. Acum, câtăva vreme ne-am bucurat de razele soarelui. Dar n-au ţinut mult. Peste poiană umbrele copacilor au început să se lungească, soarele parcă s-a împuţinat, zăpada, câtă fusese se dusese şi peste munte se lăsase frigul iernatic.
 
Încă nu se ştersese amintirea neplăcută, pe care ne-o pricinuise vechiul cabanier, care după ce ne înţelesesem cu el că va veni la cabană, ajunşi acolo, n-am găsit decât uşa închisă. Noroc cu sacii de dormit pe care-i aveam cu noi şi cu stâna la care ajunsesem acum, că doar aşa am avut un acoperiş deasupra capului. Nu putea şi acum să fie la fel, dar oarecum temător îi formez numărul noului cabanier. Mă liniştesc deplin când aflu că doar ½ oră îl desparte de cabamă.
 
Se făcuse cam frig şi pornesc la drum către cabană. Nu mă las în grija celor 3 sau 13 minute înscrise pe săgeata indicatoare, ci urc în dorul meu, convins că mai mult de ½ oră, oricum n-am să fac. Tovarăşii de drum, au început să mă admonesteze că aşa fac mereu, o iau înainte, fără să mai ţină seama că vremurile alea, în care grupul cu care mergeam deabia se ţinea după mine, cam trecuseră de mult. Doar una dintre colege s-a luat după mine şi am mai avut cui să spun câte ceva din amintirile mele legate de aceste meleaguri. O bucată din drum era cu urcuş ceva mai aspru şi presărată cu ceva pietre mai mari aşezate în cale, dar când am ajuns la locul strecurat doar printre brazi, de sus s-au auzit loviturile de topor care ne pregăteau nouă, căldura din casa fermecată. Aşa că eventualele temeri iscate din întâmplarea de demult, s-au risipit pe dată. Fane, cabanierul era la datorie şi ne-a îmtâmpina cu aceeaşi voioşie ca şi data trecută. De acum încolo lucrurile au intrat pe făgaşul pe care îl aşteptam. Focurile ardeau în sobe, mâncarea ne-am scos-o din traiste şi buna voie s-a instalat printre noi. Ca să fie şi ceva desoebit, coana Suzana ne-a oferit un îndelungat recital de „canto”, depănându-şi cu sârg, tot repertoriul de cântece pe care-l ştia. Şi ne-a ţinut treji o grămadă de timp, până când răguşeala început să-i vină de hac şi încă şi atunci, tot ne-a mai tras câte-o cântare.
 
În camera confortabilă era cald şi doar către ziuă, când urmele focului jucăuş se duseseră de mult, am simţit că suntem la munte, în prag de iarnă.
Pregătirile matinale nu ne-au luat multă vreme şi iată-ne din nou în drum către Şaua Surului. Numai că de data asta în căldarea prin care aveam să mergem, se aşternuse ceva zăpadă. Prin pădure, până la monument şi pe poteca la început coborâtoare, doar soarele strălucitor ne-a întovărăşit paşii, printre stâncile parcă luminoase şi pământul încă reavăn. Mai apoi zăpada ne-a primit paşii dintâi, care-i atingeau domeniul iernatec pe care şi-l pregătea pentru multă vreme. Mai întâi pe coastă era aşternut doar un pospai de vremuială şi pe ce ne avântam către înălţimea muntelui, zăpada asta pură căpăta consistenţă. Paşii parcă ne erau mai grei şi frigul ne îndemnase să luăm în seamă începutul iernii. Către creastă a început să bată şi un vânticel cu iz iernatec şi în creasta Şeii înalte l-am simţit din plin. 
                 
Aici sus, muntele avea să ne arate faţa lui sudică, pe care iarna încă nu-şi lăsase hlamida cea albă. Iarba pajiştilor era tot cea tomnatecă, pârlită de soarele care dogorîse atâta vreme. Ba chiar pe coastele coborâte până la întâlnirea cu pădurea şi parcă şi dincolo, erau chiar pârjolite de focul năpraznic care le stăpânise multă vreme, până când ploaia le scăpase de năpasta care coborâse peste ele. Spre crestele înalte al Budislavului şi Ciortei, zăpada îşi găsise loc statornic. 
 
Mai departe, poteca ce ne-a condus în căldarea Surului, a început să fie acoperită de zăpadă. Din ce in ce mai mult, din ce în ce mai consistentă. Marcajele aplicate pe pietre încă se mai vedeau şi nu ne-a fost prea greu să urmăm poteca cea bună, chiar dacă uneori doar o intuiam. Când am ajuns în creastă, primul lucru care ne-a surprins au fost urmele unui singur om, care părea că vine dinspre Turnu Roşu, sau în orice caz din direcţia aceea. Dar asta a fost doar un moment de mirare, chiar dacă ştiam că unul de-ai noştri intenţiona să parcurgă zilele astea creasta Făgăraşului. Doar că ziua în care eram, nu se potrivea cu programul pe care ni-l spusese. Încolo, priveliştea către căldările sudice, era tot cea cunoscută. Plaiul era ceş îngălbenit de culorile toamnei întârziate şi zăpada lipsea cu desăvârşire. Doar pe creasta Vemeşoaiei aprărea un pospai de zăpadă. Pe vârful Budislavului era un pic de albeaţă şi ceva mai multă pe abrupturile Ciortei.
 
Ne-am adăpostit într-un găvan, ceva mai adăpostit de vântul care cam scutura şaua în care ne aflam. Câteva îmbucături luate la repezeală, ceva poze să ne aducem aminte peste ani că mai fusesem la vreme de iarnă prin acele locuri şi am luat drumul coborârii. Soarele începea să plece către asfinţit, să coboare peste creste şi odată cu el peste munte cobora frigul şi umbra, care parcă schimba culoarea zăpezii. Când am ajuns la monument, am mai apucat razele soarelui şi pe iarba din faţa acestuia, m-am întins cu pufoaica sub mine şi chiar am aţipit oleacă.
 
Pe lângă noi au apărut doi din covăsnenii care se anunţaseră la cabană. Am coborât în poiana cabanei când soarele părăsise poiana. Înăuntru era cald şi bine. Acolo am întâlnit şi pe ceilalţi din grupul amintit şi cu ei, oameni plăcuţi la vorbă, am avut multă vreme ce vorbi. Evident despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă.
A urmat altă seară cu cântec şi voie bună şi cu un somn zdravăn din care doar alba intrată pe fereastră ne-a trezit.
 
Bagajul, ceaiul şi cafeua caldă au fost ultimele momente petrecute în cabana care ne mai găzduise odată. Ne-am luat rămas bun de la Fane-cabanierul, promiţându-ne alte zile minunate petrecute prin aceste locuri. Drumul pe Plaiul Moaşei, prin pădurea care aproape rămăsese fără frunzişul tomnatec, a fost scurt. Ochiurile de poieni însorite ne-au pricinuit momente de odihnă bine venite şi parcă mai curând decât ne aşteptam, am ajuns la podul peste Moaşa. Când eram încă sus, aranjasem întâlnirea cu cel care trebuia să ne ducă la gară. Nici dacă am fi aranjat la minut întâlnirea nu ne-am fi întâlnit atât de exact. Doar că acum, aveam să mergem cu căruţa trasă de tractor cu care de altfel mai călătorisem şi altădată.
 
Era soare mult, după amiaza avea să se sfârşească curând, imaginea munţilor se estompa pe măsură ce ne depărtam de ei şi când am ajuns la gară, doar amitirile ne mai stăpâneau şi poate gândurile altor plimbări pe meleagurile făgărăşene.
 
16-17-18.11.2012
Text şi foto: Dinu Boghez

vineri, 2 noiembrie 2012

Tandari de timp

Moto: Du-te. Descoperă necunoscutul
Cum se ascunde după munţi.
Rudyard Kipling

Ne-am sfătuit îndelung, dacă să purcedem la drumul nostru făgărăşan, cu trenul de noapte, sau cu cel matinal. A învins comoditatea şi până la urmă dimineaţa, ne-am întâlnit în gara Râmnicului, aflată încă în stăpânirea întunericului. Era cam acoperită de ceţuri Valea Oltului şi mare lucru n-am prea văzut pe fereastra vagonului cam amărât în care ne aflam. Doar când am trecut de Câineni, boaghea şi-a ridicat vălul, s-a dus în lumea din care venise şi noi am putut privi pădurile din preajmă, stăpânite de începutul culorilor de toamnă.
Acolo unde ne-am coborât, la Podul Olt, gara era pustie. Din tren doar noi, stingheri călători, încărcaţi cu rucsaci dolofani, am animat peronul pentru o clipă. Ne-am îndreptat către barieră şi de acolo mai departe, sperând că din urmă avea să ne ajungă vreo maşină care să ne ia din picioare kilometrii pe care-i aveam de parcurs. N-a vrut să ne ia niciun „nene” şi poate de ciudă, la prima ramificaţie, cea care ne-a dus spre Sebeşul de Jos, am luat-o la dreapta. Dovedindu-se ceva mai încolo că am greşit drumul. Doar către centrul satului, aproape de biserică, văzând că tot nu apar semnele turistice cunoscute, am încerrcat să luăm oarecare informaţii. Ne-a îndrumat un sătean pe drumul cel bun.
Mai întâi către biserică, apoi pe poteca de lângă aceasta şi însfârşit peste dealul care ne-a condus în Sebeşul care ne trebuia, cel de Sus. Şi chiar nu ştiu, dacă nu cumva drumul ăsta a fost ceva mai scurt, pentru că am ieşit la circa ¼ oră de locul în care începea poteca spre cabana Suru.
Când am ieşit la uliţa ce străbătea satul, am dat şi de marcajele turistice. Triunghiul roşu care ne ducea peste munte până la cabană, ceva mai scurt şi cel lung pe valea Moaşei, cu câteva case, unele pensiuni, risipite pe începuturile sale şi maşini care cărau lemne la vale, din pădurea ce începea să fie jefuită. O femeie aranja criblura de pe drum, proaspăt aşternută. Mai încolo utilaje încercau să dea drumului un „aspect” ceva mai modern. Şi însfârşit, acolo unde o băncuţă ne-a oprit în cale, un alt personaj feminin a intrat în vorbă cu noi. Era de mult femeia sălăşuită pe meleagurile astea, dar de origine era de prin preajma Horezului şi vorbele, cu noi veniţi cam tot de pe-acolo, s-au însăilat repede. Am sporovăit o vreme despre locurile vâlcene, frumoase şi pe care le cunoşteam bine şi când să ne despărţim, ne-a îmbiat cu ceva mijloace de transport, care să ne uşureze mersul până la gara de care aveam nevoie şi care la întoarcere ar fi fost atât de depărtată.
Ne-am despărţit şi în câteva minute am ajuns la podul peste Moaşa, de unde la stânga, începea poteca noastră. Câtăva vreme am umblat prin poiana de deasupra satului. De undeva răzbeau până la noi hămăituri de câini, cam neprietenoase şi când am intrat în pădure am fost chiar bucuros că nu m-am întâlnit cu ei.
În tainele pădurii întunecoase, am pătruns prin jgheaburi pământoase, alunecoase uneori şi adesea cu pante obositoare. Dar am scăpat cu bine din strânsoarea acestora şi am ajuns la potecă odihnitoare, adăpostită de frunzarul copacilor. Ne-am aşternut la drum. Cerul albastru stăpânea locurile şi căldura de toamnă târzie începeam să o simţim din plin. Străbăteam alene poteca, arareori cu ochiuri de soare şi până la poiana cu izvor, nu ne-am prea oprit. Aşteptam cu nerăbdare apa vie care ne-ar fi înviorat, dar din ţeava ruginită, nu mai curgea nicio picătură de apă. Rămăsese doar amintirea celui care de atâtea ori ne mângâiase odihna. Acum doar ne-am aşezat la odihnă, la umbra copăceilor din preajmă şi nu ştiu ce or fi făcut tovarăşele mele, dar eu chiar am adormit şi somnul mi-a fost străbătut de imaginile colorate ale pădurii care ne înconjura. Am stat aici aproape o oră şi asta avea să ne coste la drumul încă lung pe care-l aveam de străbătut până la cabană, necum că începusem să ne cam lenevim pe poteca muntelui, încălzit zdravăn de soarele tomnatec.
De la izvorul secat, marcajul ne-a dus mai departe pe coasta muntelui, pe drum aproape larg. Mi se păreau altfel locurile de cum le ştiam şi confirmarea modificării traseului, am avut-o doar când am ajuns la cabană. Altfel, drumul cel vechi pe care-l ştiam, ar fi trebuit să urce pe scocul pământos din preajma izvorului, prin locuri cu pădure bătrână şi mai departe să se strecoare pe culmea muntelui. Cel vechi parcă ar fi fost mai scurt, faţă de ăsta nou care străbătea clinurile muntelui. Ne-am bucurat însă de cerul senin, de soarele darnic care lumina bolta pădurii care ne înconjura. Am străbătut calea asta nouă, uneori ceva mai repede, dar de cele mai multe ori cu pauze dese. Peste creasta din dreapta noastră, soarele se apropia pe nesimţite de orizont. Culorile apusului aruncau lumini colorate peste locurile prin care mergeam şi odată cu ele înserarea se aşternea peste pădure. Către ora 6 seara, am ajuns la ramifficaţia drumului ce cobora în Moaşa Avrigului. Coborâsem odată pe aici, pe repezoiul pantei, printre fagii bătrâni, până la drumul forestier, adesea utilizat pe vremea aceea pentru aprovizionarea vechii cabane. Dar odată ajunşi la firul zglobiu al apei şi la panglica drumului forestier, până în Avrig, ne-au aşteptat 18 km de drum adeseori prăfos. Pauza de hidratare de la cabana Ghiocelul, nu ne-a redat toate forţele de care aveam nevoie până în Avrigul cu staţie de autobuz şi gând către casă. Atâta eram de obosit, de lungul drum monoton, încât atunci când colegele de atunci m-au invitat la odihnă, le-am aruncat din mersul paşilor mei metronomici, „că dacă mă opresc, nu mai sunt în stare să pornesc mai departe”. Dar asta era de mult şi acum, ajuns la ramificaţia amintită, cu indicator către cabană, am constatat că până acolo unde trebuia să ajungem, mai era cel puţin 1½ oră şi soarele ajunsese la scăpătat. Începea ultimul urcuş şi ştiam că este unul lung. Leneveala de până atunci începea să-şi spună cuvântul şi poate nu era ăsta singurul motiv de îngrijorare. Or mai fi fost şi anii adunaţi în picioare. Am sunat la cabană, să-i spun omului de acolo că nu ne-am întors din drum şi până la urmă tot acolo vom ajunge. Când a auzit cabanierul cam pe unde suntem, parcă puţin speriat, s-a minunat prin telefon, spunându-ne „vai !, ce deaprte sunteţi”.
Şi aşa,”încurajaţi„ de spusesle cabanierului, am început ultimul urcuş. Ştiam bine că era ultimul şi pe deasupra mai era şi lung. Câte o brână pe coasta muntelui, ceva stânci care ne mai stăteau în cale şi multe, multe rădăcini scoase la iveala din întunericul ce se aşternea peste pădure, special pentru picioarele noastre cam obosite. Licuricii minusculi ai lanternelor noastre, încercau saracii să străpungă noaptea coborâtă parcă dintr-odată peste munte. Poteca parcă se contopise cu întinsul pădurii. Stâncile parcă erau abrupturi impresionante. Marcajele şi aşa foarte rare, parcă se piteau după cine ştie ce copac şi la capătul potecii pe care urcam, ştiam că sunt ceva blocuri mari de piatră şi printre ele trebuia să ne strecurăm. Aşa că, după ce am tot mers prin pădure....mi-am lăsat mândria deoparte şi am sunat la cabană. „vino domnule să ne scoţi din încurcătură, că printre stâncile care urmează mi-e cam teamă că n-o vom scoate la capăt”.
Noi am continuat să mergem şi curând am zărit luminiţele care ne-au ieşit în cale. „Păi de aici până la cabană, mai avem cel mult 5 minute de mers”, ne-au spus cei ce ne ieşiseră în cale. Şi cam aşa a fost şi când am trecut de ultimii brazi, în faţă ne-a ieşit cabana cu ferestrele luminate ca ziua. Mi s-a părut, nu numai că „apucasem pe Dumnezeu de picior”, dar casa asta, ivittă în mijlocul întunericului, ce se pregătea să ne primească cu drag, mi-a părut o adevărată minune.
Cunoscusem mai demult vechea cabană, mai apoi refugiul mizer, denumit parcă dintr-un vechi grajd şi însfârşit alcătuirea cea nouă, scheletul celei de acum, aflat la un stadiu rudimentar. Casa asta de-acum, era pe atunci doar refugiu, pereţii erau din lemn, ca cei dintr-un bordei, adăpost de-o vară, cu pământ pe jos, cu bănci şi masă din scândură neaoşă, cu mansarda ceva mai acătării şi cu cabanier cam zmucit şi prea puţin ospitalier. Acum la fiecare pas apărea câte un lucru minunat. Ne-a întâmpinat Tina cea mare, căţeaua cu cei şapte pitici ai săi, bucuroşi de oaspeţi în parg de seară. Apoi în cabană, pereţii albi, imaculaţi, camera cu paturi molatice, parcă proaspăt aşternute, cu căldură mângâietoare venită din sobiţa cu flăcări jucăuşe şi mai apoi salata de varză fiartă, cu ceva cârnaţi, oferită de cabanierul cu vorbă primitoare. Toate păreau mai altfel decât oriunde.
A trecut noaptea şi dimineaţa a venit cu ceai cald, cu câte-o cafea aburindă şi vreme senină. Ne-am cam întins la vorbă şi către înălţimea Surului, ivită după vârfurile brazilor din poiana cabanei, n-am plecat chiar la ora pe care mi-o doream. Urcuşul l-am început pe poteca cu stânci multe în cale şi mai apoi pe plaiul însorit. Nu părea a fi chiar o zi de toamnă şi soarele începea aproape să dogorească încă de dimineaţa. Până la monumentul ridicat în memoria salvamontistului în misiune, doborît prin aceste locuri de o avalanşă năpraznică, am ajuns repede. Câteva clipe de pioşenie în locul acesta contopit cu cerul albastru şi iată-ne pe potecă mai departe. Eram la o răscruce de poteci. Cea care urca direct în creastă către vârful Moaşei, cea care ducea prin căldare către Şaua Surului şi nu mult mai departe cea care cobora la bordeiul de mioare. Numai că neatenţi, am ales-o pe cea care ne-a dus mai întâi la bordeiul de la poalele Surului. Aşa am văzut de aproape pajiştea pârjolită de focul inconştient pus de ciobani, pasă-mi-te să-şi mărească locul de păşunat în anul care urma să vină, fără gândul incendiilor provocate mai apoi. Am trecut peste izvoarele care aici îşi mai adunau fire de apă de pe unde se mai găseau. Apoi am urcat din greu până să intrăm din nou în poteca ce ne-a scos până la urmă în Şaua Surului. Ne-au stat în faţă priveliştile cunoscute către înălţimile Budislavului şi în spatele lui ceva ţancuri din cele ale Ciortei. Am privit îndelung muchia Vemeşoaiei, de atâtea ori străbătută până în înaltul Grohotişului care o domina. O clipă m-am gândit la căldarea Budislavului, cu lacul de acolo care oglindea înălţimile, la nopţile cu lună plină petrecute în cortul întins pe malul acestuia, dar şi la una mai ales, cu vântoasă mare, care era să ne spulbere de pe faţa pământului. Către zări alte cununi de munţi stăteau unul peste altul. Către mai apropiaţii Căpăţânii, din care ţuguiul Vioreanului din Buila împungea cerul. Mai apoi lanţul vârfurilor Parângului şi cine ştie câţi s-or mai fi văzut, ca să nu spun că mă pricep la toate. Ne-am aşezat la masă, am tăndălit câtăva vreme, amintindu-ne întâmplări petrecute prin locurile astea şi cu gândurile astea şi cine ştie câte altele, m-am avântat către căciula Surului. Şi ceva în urma mea şi colegele de tură.
Din şa, cei vreo 170m până către vârf, păreau o joacă, dar urcând pas cu pas, nu mi s-a mai părut chiar aşa, mai ales că soarele, în goliştea asta de munte, ardea ca ’n toiul verii. Ne-am bucurat de beţia înălţimii, chiar dacă n-o fi fost ea decât de vreo 2200m,dar până la urmă, gândindu-ne la înserarea care acum venea cam repede, am făcut calea întoarsă.
Din şa, am părăsit curând drumul de creastă şi din cel lung care ni se păruse dimineaţa, acum până la monument ni s-a părut tare scurt. Înaintea de a trece creasta, părea că soarele ne părăsise, atâta umbră se aşezase peste munte. Doar când am schimbat versantul şi am trecut pe lângă monument, soarele ne-a bucurat din nou. O clipă m-am gândit că locul ales pentru aducerea aminte a celui sfârşit în munţi, fusese ipotetica pentre bucurie a ultimelor raze de soare, a celui care nu mai era.
De aici încolo, pe măsură ce coboram, soarele părăsea coasta muntelui. Curând am pătruns în pădure, printre brazi şi stâncării. Din urmă părea să ajungă zvon de glas şi nu părea să fie cel al colegelor mele. M-am lămurit curând, când lângă mine a ajuns un om, îmbrăcat ca un astronaut, cu un „motociclu” şi după cum cobora, părea mai mult că-şi duce el motorul în spate. A mai apărut încă unul şi cu fiecare am schimbat câteva cuvinte şi ceva mai multe când am ajuns la cabană.
Curând am rămas numai noi şi cabanierul. Timpul începea să se scurgă repede şi se simţea clipa despărţirii de locurile îndrăgite. A urmat masa de seară, cu ciorbă de fasole din cea paşnică, cu un os încărnat în chip de ciolan şi cu o tocăniţă de ciuperci de să-ţi lingi degetele, sosită pe masa noastră din producţia ultimei ploi.
S-a aşternut tăcerea nopţii şi după atâta odihnă, a venit ziua când trebuia să coborâm şi să ne despărţim de clipele frumoase petrecute pe meleagurile Surului. Acum poteca ni s-a părut fermecată, străbătând pădurea întomnită, cuprinsă de soarele dimineţii şi orele s-au scurs repede. Am intrat pe drumul satului şi am ajuns curând la casa de unde o maşină trebuia să ne ducă până la Podul Olt. Ospitalitatea celor de acolo a fost deplină, poate şi unde veneam din meleagurile copilăriei gazdei. O cafea caldă, cuvinte bune şi iată-ne în ducipalul care ne-adus ca gândul la locul de unde altă maşină, mai mare, avea să ne depărteze de munţii noştri cei dragi.
Până când am ajuns acasă, peste oraş se lăsase întunericul, cu lampadare stradale şi maşini forfotitoare. Era altceva decât luminiţele care ajungeau din vale către munte şi decât liniştea de care avusesem parte prea puţină vreme.






 
Text şi Foto: Dinu Boghez
19-21.10.2012

miercuri, 10 octombrie 2012

Un crampei de lumina

Moto: M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes.
Nicolae Labiş
Acum, în zilele astea de vară întârziată, judecând după căldura aproape caniculară din sfârşitul de septembrie în care ne aflam, iată-ne, cam pe înnoptate, în autobuzul de Brezoi. Când ajungem acolo, apucăm pe drumul către sătucul Vasilatului şi mai apoi pe cel în lungul văii cu acest nume.

 
Vechea exploatare de var din înaltul muntelui, e demult apusă, dar pe vale au apărut gatere şi nu unul ci două. Toacă astea lemnul într-un ritm infernal, chiar dramatic aş putea spune. Şi nu numai atât, dar aspectul văii este schimbat de parcă niciodată n-aş fi mers pe aici. Ca să facă loc unuia din gatere, au jumulit şi copacii arinişului din vale. Aproape să nu mai recunosc locurile. Până să găsesc pe marginea drumului căminul de apă şi imediat după el ramificaţia ce duce spre vila cu piscină, ce se vede din înălţimile Doabrelor, am câteva momente de derută, dar apoi totul începe să-mi fie cunoscut. Curând apare valea Glodului, casa singuratecă de aici, acum dotată cu antenă parabolică şi capul de pod, de unde începe cărarea Poienii Suliţei.
La capul de pod, lângă vechiul fânar şi la începutul văii Glodului, ne luăm pauza de mic dejun. Apoi pe pajiştea pârlită de seceta verii ăştia, începem urcuşul.
 
Greu la început, pe panta aspră şi cu soarele deasupra capului. Apoi intrăm în pădure.

 
 
Odihnitoare, printre copacii bătrâni cu rădăcini la vedere.
 
Câte un vechi însemn al crucii roşii ,lăsate pe ei de uitatul Banu, ne mai arată locurile umbletului dintâi al celui amintit. Pe nesimţite ajungem în şaua înaltă a locurilor. Ni se înfăţişează acum primele plaiuri înalte. Erau în alte împrejurări fânaţe scăldate în mulţime de flori. Acum pajiştea e punctată de pruni uscaţi şi galbenul secetei şi-a lăsat amprenta uscăciunii.

 
Ne odihnim aici, aşa, cât să ne aducem aminte de zile de primăvară, apucate prin locurile astea, încărcate de viaţa care pe atunci parcă mai pâlpâia. Apucăm pe poteca pământoasă şi ajungem curând la casele înclinate, cu creştetul la pământ, în faţa timpurilor care trecuseră peste ele.
 
Mai apoi ajungem la poteca strecurată printre mesteceni şi până la urmă ajungem şi la „Livada Şchioapei”. Pe lângă uluca îmbătrânită a livezii, pe lângă prunii mai toţi uscaţi, trecem grăbiţi. De mult, când pe aici păşeam întâia oară, unul din cei ce-şi aveau pe aici sălaşe locuite de când se ştiau, arătându-mi drumul de coborâre, mi-a amintit livada asta şi „pe lângă ea o iei la dreapta, printre mesteceni şi sigur ajungi în Brezoi”.
Acum locurile îmi par aproape părăsite. Casele rămase sunt stinghere şi deabia dfintr-un loc pare să răzbată până la noi un hămăit de câine. Noi continuăm pe poteca oarecum urcătoare, care şi ea a început să-şi găsească sfârşitul prin vegetaţia care tinde să o acopere. Într-un loc apare o adevărată pădurice de mesteceni, tineri, deabia mijiţi la viaţă. În mijlocul lor, tronează unul de-ai lor, îmbătrânit, cu trunchiul îngroşat şi scoarţa crăpată. Un adevărat patriarh, de care îmi place să cred că a zămislit întrega pădurice din preajma lui. Undeva departe, prin Piatra Gorganelor, am văzut trunchiul îmbătrânit al unuia la fel, doborât de anii mulţi când fusese falnic, cu pădure tânără în jurul lui şi tot aşa am gândit, că cei tineri din jurul lui, îi erau un fel de copii şi poate chiar nepoţi.
Doar puţin am mai urcat, până la golul Suliţei şi de acolo poteca cobora la vechea casa a lui Nea Niţă.

 
Câinii hămăiau de zor la apropierea noastră şi prin ogradă se simţea apropierea omului.
 
Din casa cea veche, a apărut şi omul, fata celui amintit, ajunsă acum şi ea la vârsta când bătrâneţea se făcea simţită. Ne cunoşteam de mult şi vorba s-a însăilat uşor. Am schimbat din produsele avute de fiecare. Noi nişte ciocolată şi ea o pungă de prune. Seceta nu-i atinsese izvorul din curte şi din vorbă ’n vorbă, am aflat că prin apropiere încep să se nască ceva case de leneveală la dărnicia poienii, cu soare mult şi privelişti către munţii înalţi ai Făgăraşului.
Am vrut să ne luăm rămas bun, dar femeia a dorit să ne întovărăşească până la începutul potecii pe care vroiam să coborâm. Alta decât cele marcate ale locului. La răscruce ne-am despărţit şi câtâva vreme ne-am tot canonit să întoarcem câinii femeii, care tot venea după noi. Apoi am început coborârea pe poteca ce urma creasta dintre văi. Erau pe acolo locuri care-şi aveau fiecare povestea lor. Într-o poieniţă, fusese o stână, într-altul locul unui biet urs prins în laţul unei capcane şi mai apoi împuşcat de braconierul nici măcar viteaz. Mai apoi au urmat ochiuri de poieni şi pâlcuri de pini statornici prin locurile astea străbătute doar de cei ce-şi îndrumau paşii către frumuseţile Poienii Suliţei. Un coborâş râpos, pădurici de fag la umbra cărora am mai hălăduit oleacă şi iată-ne la poiana din care cobora poteca la gospodăria din sat a femeii din Poiană. Doar că lacătul bloca intrarea în curtea care ne-ar fi scurtat drumul către gară. Am cam bodogănit, poate am mai strecurat şi vreo două vorbe dulci, că doar cei din casă ştiau că pe acolo venim, dar ne-am continuat drumul pe poteca ce întovărăşea gardurile livezilor, până am dat uliţa ce cobora la apa Beţelului. Până la şosea nu mai era mult şi scăpaţi din forfota maşinilor cu urlet de motoare şi vântoase pe urma lor, ne-am abătut pe uliţa care ne-a scos la halta stingheră a Beţelului. Ne-a luat de acolo „săgeata albastră” şi din confortul scaunelor, am privit pe ferestrele largi, cum se depărtau imaginile pădurilor încă de nepătruns, care ascundeau undeva departe, frumuseţea Poienii de care ne mai despărţeam încă odată.
 
Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
29.09.2012

duminică, 30 septembrie 2012

Amurg de toamnă

Moto: Cred că e şi-o cifră soartă
dar din câţi visăm la poartă,
poate şti doar cel ce trece
dincolo de ’ntregul zece.
George Ţărnea



Din variantele pe care mi le-aş fi propus pentru o tură prin munţi, până la urmă am ales-o pe cea care mă ducea spre vârful Fratoşteanului. Fusese cu o zi înainte, frig tare şi ninsese pe vârfurile mari şi nu numai ale Făgăraşilor. Iar perspectiva să dorm într-o zi cu zăpadă afară şi frig în bordeiul de la Apa Cumpănită, chiar nu mi-o doream. Ştiam cum să încerc să-mi anunţ prezenţa la cabana amintită, aşa că iată-mă în autobuzul de Voineasa, coborând acolo, aproape de miezul zilei, la cel de al doilea pod de peste Lotru. Mă gândeam, când am coborât din autobuz, că dacă nu s-o îndura nimeni să mă ia, atunci am să cobor la firul apei, aproape de pâlcul de case de unde începea poteca ce avea să mă ducă pe plaiul Balţurilor şi mai departe la cabana de la Plaiul Poienii.

Nu mi-a fost aşteptarea lungă. Din şoseaua rar străbătută de maşini, una a oprit lângă mine şi m-a luat cu ea mai departe. Cu interlocutorii mei de ocazie, s-a înfiripat o conversaţie vioaie, într-un consens deplin şi nici n-am simţit când am ajuns în curba de după fosta colonie Nopteasa. Am coborât repede şi deabia după ce maşina se îndepărtase, mi-am adus aminte că nici măcar nu întrebasem cât datorez călătoriei. Dacă întâmplarea va face ca vreodată să citească cele scrise acum, să afle că doar călătoria frumoasă făcută cu dânşii, m-a făcut să-mi uit obligaţia. Şi poate m-or scuza.

În curba în care mă oprisem, începea drumul care avea să mă ducă spre cabană. Era frig tare. Drumul era pustiu. Urcam continuu. Pe nesimţe, drumul s-a transformat într-unul râpos, urmărind un fir de apă subţiratec. De sus cobora un cioban şi când s-a apropiat, m-a întrebat ceva despre vitele lui, împrăştiate prin ochiurile de iarbă din susul muntelui. Apoi mi-am continuat drumul, devenit acum şi mai firav, dar şi cu pantă din ce în ce mai accentuată.

Curând am ajuns la bătrânul drum ce străbătea culmea munţilor Latoriţei. Îi străbătusem frumuseţile prima oară cam prin anii ’66 şi nu de aceea era aşa de bătrân. Fusese construit în preajma primului război mondial şi de atunci tot acolo rămăsese. Doar exploatările de pădure,ce-i mai făcuse câte-un rău. Am luat-o la stânga pe drum şi curând am ajuns la cabana pe care mi-o dorisem. Eram oarecum aşteptat şi oricum bine cunoscut acolo, din anii mulţi prin care mă duseseră paşii pe cărările munţilor aştia frumoşi.
Era frig tare în poiana cabanei şi focul din casa stânei din poiana cabanei mi-a prins bine. Nu numai căldura focului, ci şi vorbele bune cu care am fost întâmpinat, mi-au prins bine. Poveştile depănate la flăcăruia din vatră, mi-au arătat că trecerea mea pe acolo, lăsase oarecari urme şi amintirile celor cu care sporovăiam vrute şi nevrute, erau şi acum la fel de proaspete. M-au îndrumat cei de acolo în camera unde aveam să stau. Curată şi confortabilă ca întotdeauna. Soba din cameră deabia aştepta seara să răspândească flăcări jucăuşe şi mângâietoare. Grupul sanitar din apropiere, avea noutatea unei captări de apă, mai permanente decât o ştiam. M-am odihnit bine în după amiaza care se arăta tot închiondorată şi cam răcoroasă. Mai către apusul soarelui am urcat vârful din apropiere, cel al Plaiului Poienii şi acolo am prins la scăpătat razele soarelui, grăbit să treacă dincolo de tărâmul Fratoşteanului. Mai pe seară, când s-a întors turma de vite de la păscutul cotidian, la un pahar de lapte proaspăt, am mai depănat cu gazda întâmplări ale locului.

Peste munte s-a lăsat întunericul tomnatec şi cu el odată, m-am îndreptat către camera în care duduia focul.

A trecut noaptea şi alba stătea să izbucnească în fereastra camerei. Au urmat scularea, pregătirea de drum, vizita la stână cu paharul de lapte şi....la drum.

Lângă împrejmuirea cabanei, răsărise un cort. Erau turişti, veniţi când dăduse noaptea peste munte. Sosieră din creasta Latoriţei şi nici strigătura mea, la trecerea pe drumul nu prea departe de cort, nu le-a întrerupt somunl. Mi-am continuat drumul. Mergea molcom, pe coasta muntelui şi doar o singură dată a început să urce. Am ajuns la marginea pădurii şi de aici am început urcuşul pe plai, încercând să scurtez curbele lungi ale drumului. Era plaiul însorit, îngălbenit de toamna care venea şi mai ales de seceta abătută peste munte. Pe lângă locul izvorului din coastă, am trecut fără măcar să-i aflu locul. Îl întâlnisem de multe ori şi de aici îmi luasem apă pentru drumurile lungi din creastă. Oricum, până dincolo de Puru, alt izvor apropiat paşilor drumeţului însetat, nici că mai era.
De aici încolo am mers când pe drum, când tăind câte o curbă pe plaiul cu bobiţe de afin, îndulcite de atâta soare sau de merişorul un pic acrişor. Am ajuns la o răscruce. Drumul cel vechi umbla mai departe pe coaste de munte, dar mai sus, un alt drumeag, mai proaspăt croit, o lua la stânga. Câtăva vreme, acesta din urmă a urcat şi când drumul se pregătea să coboare, către căldarea lacului Negru, l-am părăsit. De aici am început să urc din greu către vârful cel Mare al Fratoşteanului.
Îmi strecuram paşii printre tufe de afin, cu bobiţe mari cât bobul de strugure – ei, nu chiar ca bobul cel mai mare al acestora – şi printre tufe de merişor, de nu mai ştiam unde să mă opresc mai întâi. E drept că şi paşii mei îşi cereau odihnă deasă, dar aşa, mai câte-o bobiţă de afină, mai una de merişor, până la urmă am ajuns pe vârful cel mare la 2035m. Îl cunoşteam bine, fie din drumurile de vară, parcă mai puţine, fie din cele multe făcute iarna, pe zăpezile mari întâmpinate tocmai din Curmătura Vidruţei.

M-am ferit de vântul de creastă şi am zăbovit câtăva vreme pe stâncile din vârf. Soarele stăpânea cerul senin de multă vreme şi ascuns după pavăza stâncilor, simţeam din plin căldura zilei de toamnă. Am avut răgaz să privesc cununa munţilor de jur împrejur. Către Parângul care mai păstra pe vârful său cel mai înalt, urmele zăpezii căzute mai deunăzi. Şi spre Făgăraş mai erau urme din alba căzută de curând. Din Lotrul căruia îi văzusem în pragul dimineţii urme albe, acum din ele nu mai rămăsese nimic. Din munţii ăştia ai Latoriţei, până la contopirea cu cei ai Parângului, se perindau pe creasta lor, vârfuri cunoscute, îndrăgite de multă vreme şi fiecare din ei avea pentru mine amintiri de neşters.

Vârfurile stâncoase, din calcar pur, alb, ale Mogoşului, Boarneşului ori Pietrile, se ridicau deasupra plaiului. Mai depărtatul Puru, masiv, acoperea orizontul şi din spatele lui, deabia de se iţea cel al Borei şi Ştefanului, după care nu-mi rămânea decât să parcurg drumul întortochiat printre cele înalte ale Parângului. Apoi mi-am continuat odihna. Drumul făcut, cu urcuşul prelung până pe vârful-ţintă din dimineaţa aceea, chiar mă obosise. Mai rămânea să mă decid asupra locurilor prin care aveam să mă întorc. În faţă îmi stătea vârful Repezi, cel pe care în anii nu prea depărtaţi, după ce ajunsesem tot aici, îl urcasem, îl coborâsem şi până spre seară iar ajunsesem tot cabana de la Plaiul Poienii, de unde plecasem dimineaţa. Acum mă gândeam doar să găsesec un alt drum, un pic diferit, pe care să mă întorc. Spre vârful Fratoşteanului Mic, zăcea pe plai, un fel de omidă colorată. Eram curios să văd ce-i acolo. Şi nu numai de asta am coborât spre şaua dintre Fratoştene. Am ajuns la ciudăţenia zărită pe coasta muntelui. Era o coloană de posibilă eoliană, doborâtă la pământ. Atunci mi-am adus aminte că pe cele două Turcine, aflate sub vârful Fratoşteanului, urma să se ridice un câmp de eoliene, care probabil ne va trebui vreodată. Am depăşit tulumba şi am coborât la drumul ce venea din şaua dintre vârfuri şi mai de departe de la stâna din Repezi. Am ajuns în drum, m-am odihnit câtăva vreme şi când tocmai am pornit, din spate am auzit zgomot de maşină. A ajuns lângă mine, cei dinăuntru s-au uitat la mine, la semnul pe care li-l adresasem şi...au trecut mai departe. M-ar fi dus până aproape de gardul cabanei de la care plecasem dimineaţa. Dar aşa, a fost mai bine. Am putut trece pe lângă lacul Negru, devenit acum o biată baltă.
Pe lângă făgaşul emisarilor am trecut rând pe rând. Altădată aceştia coborau tumultos şi alimentau lacul adăpostit în căuşul de unde pleca mai departe râul Rudăresei. Era un element decorativ la căldării, alături de coasta de deasupra lui, plină de tufele bujorului de munte.

Cu tristeţea pricinuită de prăpădul secetei, am trecut mai departe. Mult nu aveam să urc până am ajuns în locul pe care-l părăsisem la urcare. De aici mai departe, locurile erau cele pe care le străbătusem dimineaţa.doar că acum muntele era stăpânit de căldura aproape neobişnuită pentru o zi de toamnă.

Aşa, pe negândite, mai privind locurile depărtate ale munţilor Lotrului, sau încercând să străpung pâcla care stăpânea crestele Făgăraşilor, mai conversându-mă cu mine însumi, am părăsit plaiul şi am ajuns la marginea pădurii de brad prin care se strecura drumul pe care venisem.

M-am odihnit pe un petec de verdeaţă, cât să-mi trag sufletul după drumul făcut prin dogoarea soarelui, după care nu mi-a rămas de făcut decât să ajung la cabana care avea să-mi ofere din nou ospitalitatea sa. În căldura amurgului care stăpânea locurile, am aşteptat timpul la care gazdele mele aveau să se întoarcă cu cireada, venită de la păsutul cotidian. La focul din stână, am aşteptat până când mulsoarea de seară avea să-mi dea prilejul altui pahar de lapte proaspăt, băut câtă vreme am mai ascultat din întâmplările neobişnuit de multe, săvârşite pe meleaguri atât de liniştite, peste care timpul părea să nu-şi lase amprenta pres des.

Nu mi-a mai rămas decât odihna în camera cu foc jucăuş în soba care avea să-şi răpândească peste noapte căldura de care aveam nevoie. Mi-a fost somnul liniştit şi când am deschis ochii, pe fereastră, tocmai pătrundea de după brazi, ochiul lumină al răsăritului.
Dimineaţa, după ce mi-am pregătit rucsacul, aveam să merg din nou la stâna cu paharul de lapte proaspăt, la gazdele mele de acum şi din alte împrejurări, din anii mulţi de când pe aici fusesem prima oară.

În curtea cabanei, aproape de căsuţa stânei, a poposit o maşină,venită până aici cu oarecari treburi. Cam într-o doară, am întrebat dacă acaesta coboară spre Ciunget. Aşa am aflat că pot merge cu maşina care tocmai lua cu ea brânza de la stâna locului. Coborârea prin Balţuri mi-ar fi prilejuit întâlnirea cu câinii stânei de acolo, despre care mi se spusese, că numai prietenoşi nu sunt. Iar cea de pe drumul pe care venisem, avea incertitudinea maşinilor care ar fi putut să mă ia la vale şi nu numai în sens figurat. Aşa că n-am refuzat ocazia care mi se oferea.

Mai făcusem drumul pe valea Rudăresei, până în satul Ciunget şi mai departe până la Gura Latoriţei, mai mereu pe jos, intrând sau ieşind din munţii Latoriţei. Cunoşteam cheile întâlnite în cale, pe alocuri doar stânci interesante,dar şi poteci care mai scurtau din serpentinele drumului. Cei cu care coboram s-au dovedit oameni cumsecade şi chiar vorbăreţi nevoie mare. S-au mai minunat din când în când, atunci când le-am povestit de locuri şi întâmplări din trecerile mele pe acolo, sau despre amănunte ale drumului dinaintea noastră.

Şi-au lăsat oamenii brânza adusă în vale, acolo unde îi era locul, au mai oprit pe la unele din case şi până la urmă am coborât din maşină la....Brezoi. Ar fi fost mult să aştept mijloacele de transport care m-ar fi dus acasă, aşa că am preferat să ajung la Gura Lotrului, sperând că are să mă ia cu el un...ia-mă-nene. Aşa s-a întâmplat şi acasă am ajuns nesperat de repede. Poate şi cu părerea de rău că nu umblasem mai mult în ziua aceea, în aerul proaspăt al pădurilor Latoriţei.


Text şi Foto: Dinu Boghez
21-23.09.2012

miercuri, 19 septembrie 2012

Anii de fum

Moto: câtă vreme
cad spre cer şi-mi place,
domnişoară Frică,
lasă-mă în pace.
George Ţărnea

Râvnisem multă vreme la drumul ăsta prin Bucegi, pe care acum, într-o dimineaţa caldă şi cu soare mult, îl începeam în autogara din Râmnicu Vâlcea. M-am instalat comod în autobuzul nu prea plin, am dat un ultim telefon lui Ionică, partenerul meu de excursii deosebite, cu care doar la cabana Mălăeşti aveam să mă întâlnesc şi .... am pornit la drum.
Drumul până Curtea de Argeş, mi-era prea binecunoscut, că doar îl parcuresem ani buni, pe când multe din lucrările industriale de aici- trecute multe din ele în nefiinţă -, mă obligaseră la îndelungi perioade de staţionare pe aceste meleaguri. Atunci, ca şi acum, admirasem înălţimile ce stăpâneau orizontul, fie ele din Făgaraş sau Iezer şi nici astăzi nu ştiu cum să dau limită pasiunii mele montane sau celei profesionale.
Am lăsat în urmă Curtea de Argeş şi am urmat drumul Câmpulungului. Alt prilej de frumuseţi montane, parcă mai apropiate, mai îmbietoare. Străzile oraşului, îmi erau bine cunoscute,de pe vremea când copilărisem pe aici, cu oarece noroc, în „Casa Bunicilo ”. Dar nu numai atât şi primii mei paşi pe munţi, fie ei mai mărunţi, fie chiar înalţi de-a binelea, tot aici i-am făcut, aşa că vremurile de atunci au lăsat urme adânci în memoria copilului şi a bătrânului care mă aflu acum. Drumul de mai apoi, peste muncele, prin Dragoslavele şi Rucăr, mi-au prilejuit întâlnirea cu vârful înalt, stâncos, al Pietrii Ghimavului, alias Piatra Caselor şi cu cea creasta de balaur solzos al Pietrii Craiului, de pe care ochii nu s-au deprins multă vreme. Erau acolo drumuri străbătute în ani buni, pe versantul aflat la vedere, iar pe cel vestic, nevăzut, doar ochii minţii mai tresăreau, prin câte-un horn mai năstruşnic pe care îl vedeam aievea chiar şi acum.
Am coborât în locuri mai paşnice şi autobuzul m-a debarcat, străin, în cetatea Râşnovului. Mult n-am aşteptat până când am găsit un mijloc de transport, care m-a lăsat în faţa unei barieri, aproape de poteca pe care trebuia să o înfrâng până la cabana Mălăeşti. Mi-au cam stins elanul nişte copilandri, care lângă săgeata cu cele 2 ¼ ore până la cabană, m-au avertizat că 3 ore fac ei,....darmite eu !.
De acolo, de lângă săgeata asta, pot zice că am început drumul. Mai întâi pe o potecă-drum, mai apoi traversând un pârâu, cu odhină şi apă rece şi mai departe a început ascensiunea propriu-zisă. Aşa i-aş spune, pentru că de aici încolo panta a tot crescut. Mai domol la început, apoi din ce în ce mai grea. Uneori printre blocuri mari, rotunjite, de stâncă veritabilă. Unele aveau poteca strecurată cu zig-zaguri printre stâncile rotunjite din cale, altele te obligau să te ajuţi de ele, pentru a trece mai departe. Drumul era frumos şi parcă stâncăriile îmi îndepărtau oboseala. Poteca urca prin pădure deasă şi nu simţeam căldura dogoritoare a începutului de septembrie. Dar pe jos, pămânul era uscat, prăfos şi se simţea că o ploaie zdravănă ar fi bine venită. Am întâlnit calători, veniţi de sus şi întrebarea despre locurile de dormit, era una firească. Nu prea m-au încurajat. Mi-au ieşit în cale un pârâiaş şi o băncuţă şi n-am pregetat să le folosesec din plin. Mai departe, atunci când parcă panta părea să se domolelască, am întâlnit răscrucea drumului spre Diham şi de acolo înainte panta iarăşi a sporit, de parcă nici bocancul nu părea să vrea să se înfigă în pământ. Totul s-a potolit până la urmă şi am ajuns iarăşi la o bancă, pe care tinerii poposiţi acolo, mi-au făcut loc. După o sporovăială cu ei, am pornit mai departe. Acum parcă era mai răcoare, poteca chiar blajină, străbătea poeni răcoroase după scăpătatul soarelui şi stâncile pe sub care se strecura, de-a dreptul frumoase. Au apărut inscripţii pe săgeţi, 30 minute până la cabană, apoi 15 şi până la urmă a apărut şi casa mult visată. Sfârşisem aproape 3 ½ ore de la avertismentul copiilor.

Cabana era aglomerată, dar locuri tot am găsit. Eram singurul vârstnic din sala de mese. Încolo numai tineri, veseli şi a fost una din rarele împrejurări, când atmosfera aceea, atât de deosebită de altele, tot în astfel de locuri, mi-a făcut bine.
N-a trecut 1 oră de când ajunsesem şi la intrarea în cabană şi-a făcut apariţia Ionică. Când vorbisem cu el din Râşnov, nu plecase din Braşov, drumul îl făcuse pe jos, nu cu maşina ca mine. Parcă zburase !.
Am petrecut o noapte de coşmar în locurile strâmte pe care le ocupam.
Ne-am trezit devreme, nici nu era de mirare. Afară era răcoare, ceaţa stăruia mult mai jos decât crestele înalte. Am zăbovit câtăva vreme, până când ne-am hotărât să plecăm. Aveam în faţă poteca ce ne ducea spre Padina Crucii. Am urcat-o printre jnepeni, aproape cu genunchii la gură, atât de aspră era panta. Dar până la urmă am ajuns în creastă. Acolo era parcă şi mai frig, noroc cu mănuşile care şi-au făcut datoria. Ionică s-a repezit până pe vârful Padinii, la crucea de acolo, că doar de asta îşi completase numele locul. Apoi am pornit pe drumul de coastă, mai bine zis unul de brână, pe alocuri dotat şi cu ceva lanţuri. Am mers pe brâna asta, aproape fără să simţim coborârea, până am ajuns în căldare, la întâlnirea cu lacurile Ţigăneşti.

Era în căldare un bordei de sterpe şi mai sus, în creastă, o turmă de oi. Măgăruşii turmei se adăpau fericiţi în lacul cel mare. Am început urcuşul.

Acum era unul lent şi până sus, la refugiul cel nou, de la cota 2178m, am tot sporovăit. În refugiu am zăbovit până când ceaţa s-a ridicat deasupra crestelor şi ne-au făcut cu ochiul, la ce vedeam din hornurile Ţigăneştilor. Şi la urma-urmelor, în refugiu era atât de frig, încat mai bine îl înduram pe cel de afară, chiar dacă era însoţit de vânt puternic.
     
Aveam încă timp destul până la căderea serii. Era doar ora 13 ½. Am plecat grăbiţi către hornurile Ţigăneştilor. Le mai făcusem odată, ştiam cum sunt locurile. Şi să fiu sincer parcă aveam oarecare teamă. Dar mă bizuiam pe Ionică. Sigur o să-mi dea o mână de ajutor la o adică. Aşa că am pornit pe calea hornului. Erau acolo aninate de pereţi o grămadă de locuri prevăzute cu cabluri. Erau mult mai multe decât ultima oară când trecusem pe aici. De unele m-am folsit, de altele doar mi-a făcut bine să ştiu că sunt acolo, la o adică. Poate Ionică a mai zâmbit văzându-mă cât de temător sunt, dar aşa cum am mers eu, am ajuns sus destul de repede, de vreme ce la cabana Omu, am ajuns de la refugiu în 2 ½ ore.






Dar până acolo mai aveam. Din urmă ne-au ajuns doi motociclişti, doar ei, fără moto, lăsate undeva, probabil la refugiu. Am schimbat câteva vorbe şi i-am sfătuit să o ia înainte. Noi am trecut prin apropierea vârfului Scara, pe lângă hornurile Mălăeştilor, prin care unii au şi coborât şi ne-am angajat pe ultima parte a potecii care ne-a dus la cabană.





Obositi, am luat o ciorbă, adevărată delicatesă după drumul făcut. Cabaniera când m-a văzut, mi-a urat o bună revedere.


 Dar poate doar s-a prefăcut că mă recunoaşte. E drept, ajunsesem acum a patra oară, în răstimpul celor patru ani de când îmi sfârşeam aici traseele mele un pic excentrice, dar probabil e stratagema ei, de primire a oaspeţilor. Am admirat culorile apusului şi am pălăvrăgit apoi în sala de mese până cabaniera ne-a anunţat că stinge lumina şi ne-am dus la culcare. A fost o noapte confortabilă. Tot aşa de „late” ca la Mălăieşti, erau locurile de dormit, doar că acum eram aproape singuri în tot dormitorul. Şi încă ceva. Am dormit în sacii noştri, că altfel, cu pătura subţire din dotare, muream de frig.
A urmat o noapte minunată. Cu luna, care cât mai era, lumina locurile ca ziua. În vale luminile Buştenilor, erau spectaculoase. Dar bătea vântul tare şi până la ziuă, s-a dovedit că putea să strice frumuseţea locurilor.
Ne-am trezit dimineaţa cu burhaiele peste noi şi pe deasupra mai bătea şi un vânt rece. Dar soarele se ghicea în spatele vălătucilor de ceaţă şi speram că drumul ne va fi unul frumos. Intenţionam să coborâm pe valea Ciubotei.



Fusesem pe acolo de alte două ori. Urcasem şi coborâsem şi de fiecare dată locurile fuseseră învăluite în ceaţa. Ar fi fost prea mare ghinionul ca şi acum să fie tot aşa.
Începusem coborârea, când din urmă ne-a ajuns un tânăr, care ne-a spus că decât să meargă singur pe Valea Cerbului, mai bine vine cu noi. S-a dovedit un companion plăcut, cu dragoste de munte şi cu destulă ambiţie profesională, dar care până la urmă, când am intrat în pădure ne-a părăsit, dorind să prindă vreun mijloc de transport cu care să ajungă în seara aceea la Bucureşti.
Împreună am coborât mai departe. La început în ceaţă, cu soarele deasupra ei, ostenindu-se să o răzbească. Şi până la urmă, când am ajuns în preajma hornurilor Mălăieştilor, cerul senin domnea asupra noastră. Am depăşit vârful Scara, am trecut de ramificaţia potecilor prin care venisem cu o zi înainte şi am rămas doar cu triunghiul galben care ne-a însoţit mai departe. Acum marcajul era îndesit, cu stâlpi şi calea până la coborârea în căldări era uşor de urmărit. Au început treptele de coborâre a căldărilor. Spectaculoase şi acum, cu vizibilitate de jur împrejur. Eram înconjuraţi de pereţi înalţi, spectaculoşi în albeaţa lor. Către creste, soarele le ajunseseră şi în lumina lui, începeau să sclipească. Eram în cetatea Ciubotei. Nu ştiam unde să-mi arunc privirile.



La treptele stâncoase pe care trebuia să le cobor cu atenţie, la pereţii din preajmă şi continuarea lor pe crestele coborâtoare cu creneluri şi turnuri la tot pasul, sau la talvegul căldării, cu verdele lui sclipitor. Parcă pe aici nu fusese secetă. Un bordei de mioare, pierdut în imensitatea căldării, stătea, acoperit cu polietilenă, în mijlocul ei. Nu era singura treptă stâncoasă pe care trebuia să o coborâm. A venit a doua. Parcă mai lungă, presărată cu jnepeni şi până la urmă am ajuns la plaiul dinaintea pădurii. Tânărul a dorit să ne facă, nouă, tovarăşilor de drumeţie de până acum, o fotografie. După care şi-a cerut scuze că trebuie să ne părăsească şi a dispărut în adâncul pădurii. Mersul meu, al nostru, l-ar fi întârziat zdravăn.
Nici poteca începutului de pădure nu a fost prea comodă, tot prin stâncării şi-a desfăşurat traseul şi parcă şi mai departe coborâşul era unul repezit şi parcă mai altfel decât acum doi ani. Pe un trunchi de copac, Ionică m-a aşteptat cu un ness, care m-a făcut să-mi mai pierd din oboseala acumulată la coborârea căldărilor. Mai departe am ajuns la „marea strecurătoare” printre bolovani uriaşi şi mai departe poteca a ajuns pe un tărâm mai potolit. Ştiam că pe aici pe undeva trebuia să întâlnim un izvor. Seceta îl desfinţase. Curând am ajuns la poiana cu casă de vânătoare. Aş fi dorit să rămân aici, dar Ionică oricum pleca. Avea el nişte planuri pe care nu mi le-a mărturisit decât după ce am ajuns acasă, aşa că în poiana salvamontului, după aproape 6 ore de mers împreună, ne-am despărţit.
Câtăva vreme m-am odihnit la soarele, care acum, la amiază, încălzea muntele. Apoi am plecat cu gândul să găsesc o pensiune la care să mă odihnesc ca lumea. Aşa s-a întâmplat şi deabia intrat pe drumul Porţii, am găsit ce-mi trebuia. O cameră cu baie şi pat în care, după două nopţi dormite pe apucate, m-am odihnit ca lumea.
Mi-am luat rămas bun de la gazde, nu înainte de a-i întreba de unde sunt bolovanii uriaşi din curte. I-am întrebat cu ce i-a adus, prea erau mari şi omul mi-a explicat, că în urmă cu vreo sută de ani, pe aici fusese o rupere de nori şi apele revărsate peste locurile acestea, adusese aici stâncile uriaşe, bine rotunjite şi acopeirte de patina timpului. Drumul până la Bran a fost scurt, răcoros oarecum şi până la sosirea autobuzului, am avut ceva de aşteptat. Drumul întoarcerii mi-a dat prilejuit să mă delectez din nou cu spectacolul Pietrii Craiului, mai însorită acum. Să străbat din nou frumoasele sate muscelene şi Câmpulungul copilăriei mele.
Când am ajuns acasă, spectacolul Bucegilor, rămăsese doar o amintire frumoasă.
Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
08-11.09.2012