duminică, 30 ianuarie 2011

Drumuri cunoscute, mereu altfel

Moto: Iarba, munţii, cerul,
Mi-au intrat în sânge
Şi acum aştept
Să-şi facă efectul.
Marin Sorescu

Era încă întuneric adânc în dimineaţa în care coboram în hala Păuşii, îndreptându-ne paşii spre înălţmile Coziei, pe care încă nu le vedeam. Înaintea noastră drumul părea o panglică alburie şi la începutul său mai licărea anevoie câte un felinar, parcă obosit de veghea de peste noapte. Dinspre căsoaia pensiunii apropiate, au răsărit lângă noi, doi căţelandri, negri ca întunericul, însoţiţi de mama lor, cea obişnuită cu drumrile înălţimilor, întovărăşind turiştii ce treceau pe aici. S-au sfârşit ultimele case, a rămas în urmă şi clădirea staţiei de tratare a apei orăşeneşti şi când am ajuns la cabana de la Valea Mărului, lumina pătrunsese de-a binelea pe valea strâmtă a Păuşii. Ne-a întâmpinat în faţa cabanei „bolşevicu”, vechi cunocut al meleagurilor Coziei, al cărui nume e legat de refugiul din poiana Călimanului şi mai recent şi de cea de aici, care poate îşi aştepta niscaiva clienţi, acum, în pragul sfârşitului de săptămână. Câteva vorbe matinale şi iată-ne plecaţi mai departe, până la izvorul cu troiţă, aflat la răspântia dumului de pe valea Noroaielor. Un scurt popas, să facem rezerva de apă cât să ne ajungă până la cabană şi ...din nou la drum. De nicăieri parcă, a răsărit lângă noi şi Haplea câinele uriaş, bun şi vechi prieten al nostru, obişnuit şi el cu drumul cabanei. Popasul se termină repede şi pornim mai departe cu liota câinilor călători după noi, care, oricât am încercat să le stăvilim iureşul călător, se ţimeau tot aţă în urma noastră.
Panglica drumului din faţa noastră, are un sfârşit şi cu câteva scurtături la care am recurs, iată-ne ajunşi pe plaiul pe alocuri încă verde, de deasupra mânăstirii Stânişoara. O scurtă zăbovire cu privirile către mânăstirea liniştită, către înălţimile stâncoase de peste ea, până spre abrupturile Colţilor Foarfecii, ale Frunţii Oii şi mai depărtatului Bulz şi din nou la drum. La locul de popas cu băncuţă şi masă, împodobite cu cojoc miţos de zăpadă proaspătă, ne tragem sufletul înainte de a intra în pădurile nesfârşite ale Coziei.
Apoi am intrat în nepătrunsul Coziei, stăpânită acum de covorul alb aşternut pe potecile ei. Am trecut repede peste viroaga Şipoţelului, apoi peste cea a Şipotului, acum cu un firicel de apă printre pietre şi curând am început să urcăm panta dură, mai întotdeauna alunecoasă, aflată în pădurea de stejari, dintre care câte unul se mai lasă doborât de mersul timpului. Când am sfârşit urcuşul, ne-am odihinit o clipă pe stâncile din cale, care de atâtea ori mi-au fost reazim de-o clipă. Ne-am strecurat pe sub copacii căzuţi în cale. Am străbătut valea seacă a Bulzului şi am început urcuşul serpentinelor cele lungi de pe faţa împădurită a Coziei, acoperită acum de vestmant alb şi mereu de amintirea anilor tinereţii. Am trecut în fugă pe lângă stâncile de la Coţul lui Damaschin, apoi pe lângă alte cotituri ale potecii cu privelişti către marele templu stâncos al Bulzului, prin poiana Vlădesii, pe lângă pinii cei mari şi până la urmă am poposit pe stâncile-baldachin dinaintea marii coborâri către firicelul uneori uscat şi alteori umezit de răsuflarea îngheţată a stâncilor, de pe care se adunau picăturile de apă.
Prin frunzişul căzut de cu toamnă, cu scrâşnete mici, stârnite din paşii noştri voiniceşti, am ajuns repede acolo unde pădurea cea liniştită, părea să se sfârşească. Au trecut ani, în care peste valea adâncă, se durase pod de bârne şi traversarea văii era lesnicioasă. Acum puntea o putreziseră ploile şi umezeala până la urmă o doborâseră. Aşa că am traversat peretele stâncos ce străjuia valea, pe brâna cu câteva prize şi cablul agăţat deasupra ei. Când am trecut cu bine peste ea, ne-am aflat în regatul Bulzului, pe serpentinele repezi ale potecii. Am avut răgaz să zăbovim o clipă la izvorul strecurat prin gheţuşul care aproape că îi stăpânea malurile, apoi ne-am avântat prin locurile aproape unice prin care stătea agăţată poteca şi ca de atâtea ori, m-am gândit la cei ce-o croiseră dintâi. O privire aruncată în sus, stâncilor pe care stăteau agăţate cascade de gheaţă, m-au făcut să mă gândesc la o împrejurare când din înaltul lor, s-a năruit cu mare zgomot, chiar pe potecă, între cei doi care urcam atunci, fără teamă, o bucată apreciabilă de gheaţă. Acum însă era destul de frig şi teama unor astfel de întâmplări, părea exclusă. Curând am ajuns în vâlcelul din care mai departe trebuia să urcăm abruptul prevăzut cu un cablu care ajuta înaintarea. Din urmă ne-a ajuns grupul unor tineri. Cu sprinetneala cu care păşeau nici n-a fost de mirare că ne-au depăşit cât ai clipi. Dar ce să zic, sprinteneala lor era uşurată doar de „încetineala” anilor mei. Nu era gheaţă pe horn şi paşii ne-au fost uşuraţi de stratul de zăpada pufoasă, în care ne înfundam ca lumea. Mai agăţându-ne de cablul întins de când îl ştiam, prin aceste locuri, mai păşind pe treptele de piatră, pe care cu piciorul le pipăiam cu atenţie, am răzbit destul de repede la odihna cu băncuţă de deasupra abrutului care ne chinuise ceva vreme.
O odihnă era bine meritată. Un telefon dat la cabană, să ne facem anunţată prezenţa, cât ne-am odihnit oleacă, tot am dat şi în scurtă vreme am păşit mai departe. Şi de aici încolo au fost locuri ceva mai dificile, cu micile abrupturi cunoscute, dar curând ne-am aflat în pădurea de brad îmbătrânit sub vârful Durducului. Câteva serpentine lungi, câţiva paşi strecuraţi printr-o strungă îngustă şi iată-ne ieşiţi din ultmul clinci al drumului spre cabană. Doar puţin ne-a trebuit să ajungem în Şaua Durducului, după ce am ocolit bradul bătrân, doborât în potecă de puţină vreme. Priveliştea spre munţii Făgăraşului, până spre Iezer şi Bucegi, de aici ar fi trebuit să fie deplină. Doar că vremea pâcloasă, acoperea crestele munţilor şi nu ne-am ales decât cu regretul imaginilor pierdute. Poteca s-a abătut pe coasta muntelui plină de strat gros de zăpadă, oarecum bătută de alţi paşi înaintea noastră. Şi când tocmai scoteam un uf, cu mare năduf, că nu mai ajungeam odată la capătul drumului, am ajuns pe calea releului. Paşilor mei cam obosiţi, doar puţin le-a mai trebuit să ajungă la cabana cu sobă caldă şi zvon de glas omenesc.
Ca de multe ori, ne-a întâmpinat Marian, gazdă ospitalieră, ca mai întotdeauna. Un ceai cald, o supă bună, ba chiar şi o sticlă de bere, ne-au înviorat. Apoi mi-am adus aminte că în rucsac aveam ceva mâncare pentru cei patru motani ai cabanei şi spectacolul acestora repeziţi cu mare poftă spre delicatesul ăsta atât de rar pentru ei, a fost unul deosebit. Mai apoi în cabană au început să vină oaspeţi. Mai întâi două fete mai sprintene, cu care ne-am povestit din întâmplările muntelui, mai deosebite, din cele pe care le avusesem fiecare. După vreo oră au început să apară întârziaţii grupului, tocmai când noi ne duceam să ne odihnim în camera care între timp se încălzise.
Când am revenit în sala de mese, grupul celor ce urcaseră pe Cozia, de dragul acesteia, stârniseră aici veselia tinereţii şi atmosfera unei seri de cabană frumoasă, împlinea locul. Când am ieşit afară, una din vântoasele obişnuite ale Coziei, venită dinspre înaltul Făgăraş, bântuia locul dintre cele două Ciuhe. Cu oarecare greutate din cauza vântului care parcă vroia să ne arunce în hăul Foarfecilor, am mers în susul drumului ce ducea la releu. Cerul negru ca noaptea care înfăşura muntele, plin de stele sclipind peste tot, ne-a lăsat să privim frumuseţea văii Oltului, luminată prin locurile Călimăneştilor şi Căciulatei. Câţiva împătimiţi de imaginile fotogenice, aveau trepiedul instalat şi declanşatorul aparatului digital îşi făcea datoria. Cu grija să nu ne arunce dincolo de drum, vreo pală de vânt mai şugubeaţă, ne-am îndreptat spre camera cu soba duduind de focul care avea să ne mângâie peste noapte. Tăciunii încinşi, din soba în care am mai aruncat un lemn, depănau poveştile Coziei, pe care nu acum le ascultam prima oară.
Peste noapte, afară s-a stârnit urgie mare. Mai întâi ceaţa a învălătucit muntele, de nu vedeai nici măcar locul prin care ajungeai până la cabană. Şi mai apoi s-a aşternul vântul. Urla acesta peste tot. Te înfăşura în palele lui, de deabia te ţineai în picioare şi când venea mişelul peste valea Perişanilor, tocmai din crestele Făgăraşilor şi îşi bubuia tăria în cabana ce-i stătea în cale, parcă te duceau gândurile că nici mult nu mai avea să ne spulbere cu totul.
A ţinut vântoasa toată noapte şi când dimineaţa ne-am pregătit de plecare cam tot aşa o ţinea şi nici măcar ceaţa nu o împăştiase. Ne-am dus să ne luăm ceaiul cald şi să ne îmbărbătam pentru drumul pe care-l aveam de făcut. Şi pe vremea asta cu stihii dezlănţuite, am luat drumul peste Piatra cea Rea. Am trecut-o cu bine şi pe plaiul dezgolit de sub Vamvura, vântul năpraznic s-a ţinut de capul nostru. Deabia când am intrat în pădure s-a dat bătut şi ne-a lăsat să ne tragem sufletul. Pe mai departe soarele şi-a dovedit tăria şi a spart ceaţa şi mai apoi şi norii. Cerul s-a luminat până departe şi de peste tot ne-au apărut frumuseţile zărilor. Când am ajuns în Şaua Turneanului, în jurul nostru parcă venea primăvara şi locurile le-am străbătut cu repeziciune, mai ales că din urmă ne-au ajuns şi din cei ce-i cunoscusem cu o seară înainte şi iarăşi am avut ce ne povesti. Drumurile Coziei s-au sfârşit la mânăstirea Turnu şi de acolo ne-am despărţit de cunoştinţele noastre vremelnice şi noi, cei rămaşi pe aceste meleaguri, ne-am îndreptat cître casă, convinşi că în această iarnă, Coziei, i-om mai călca potecile.


Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

luni, 10 ianuarie 2011

Schitul de la Rapa Bradului

Moto: Bătea la poarta cerului o rază.
Vasile Voiculescu


Pe drumul Olăneştilor, în pragul dimineţii, doi călători, aproape singurateci pe drumul pietruit al izvoarelor, mergeau pe gheţuşul încă activ. Se îndreptau către capătul din sus al staţiunii, aproape de întâlnirea cu drumurile forestiere. Acolo, la crucea marcajelor turistice, aproape de alt drum ce urca în satul Tisa, noi, călătorii zorilor, am luat calea pădurii. Era pe muchia apropiată, poteca ce urca spre locurile înalte, ce aveau să ne ducă spre locul de care se legau mai mult amintirile vremurilor trecute. Cele ale unui cătun în care doar câţiva bătrâni mai sălăşluiau, în casele lor aproape doborâte de timpuri, în mijlocul cărora doar lăcaşul de închinăciune spre care ne îndreptam, mai dădea oarecari semne de viaţă.
Am început să urcăm muchia împădurită. Ne-a luat tare chiar de la început. Se înălţa creasta muntelui dintr-odată, voiniceşte, despărţind văile, dintre cele multe ce strângeau între ele pe cea a Olăneştilor. Avea pe ea marcajele turistice, cam rare, cu început de bătrâneţe, care duceau spre cărări de munte frumoase, spre lumea de basm a calcarelor builene. Într-o săpătămână doar, de când mai fusesem pe aici în prag de an nou, zăpada pufoasă şi doar punctată ici-colo de urmele nevinovate ale pădurii, aproape că dispăruse. Acum doar arareori mai întâlneam petice răzleţe care să ne amintească zăpada de mai ieri. Era linişte şi locurile erau acum stăpânite de soarele deabia iţit pe deasupra crestelor de munte. Deocamdată razele lui răspândeau încă înţepăturile reci ale dimineţii, dar speram că mai sus va aduce şi oarece căldură. Drumul se strecura prin pădure, urcând şi coborând, pe muchia care nu arareori era îngustă cât un „fir de aţă”. Uneori frunzele uscate de cu toamnă, foşneau sub paşii noştri. Alteori petice firave de zăpadă, poate şi cu ceva gheţuş sub ele, ne mai îngreunau paşii şi oricum ne aduceau aminte că suntem în primele zile ale lui ianuarie.
Era multă linişte pe poteca muntelui. Uneori câte un tril de vietate înaripată, înşelată poate de soarele aproape primăvăratec, mai ajungea până la noi, din încrengătura nevăzută a fagilor. Dintre copacii pădurii, umbra unui om a apărut pe neaşteptate. A trecut pe lângă noi, tăcut, părea că nici nu ne-a văzut, sau poate a fost surprins de apariţia unor oameni, pe aici, pe poteca lui, umblată doar de el şi de vietăţile pădurii. Ne-am continuat drumul şi am ajuns curând la ramificaţia potecilor, acolo unde zăpada anului nou ne-a împiedicat să o găsim pe cea bună. Acum prindem poteca pe dreapta şi după un coborâş ceva mai lung, începem ultimul urcuş. Suntem pe coasta muntelui şi lângă noi, valea ce cobora vertiginos, ascundea poteca pe care altădată am ajuns tocmai în valea Olăneştilor. Acum trecem grăbiţi pe lângă băncuţa cu masă alături, aşezată în calea izvorului din care ne-am împrospătat rezerva de apă. Doar câţiva paşi mai departe şi iată-ne ajunşi în creasta muntelui, acolo unde troiţa schitului la care vroiam să ajungem, ne-a prilejuit odihna râvnită câtăva vreme. Acolo ne-am luat masa noastră de amiază şi am sorbit o gură de cafea caldă, din termosul binevoitor. Eram acum la drumul ce venea dinspre sătucul Tisei şi sfârşea la poarta schitului. De aici încolo marcajul cu cruce roşie se desprindea la dreapta şi se îndrepta către seninările Stogşoarelor. Peste muchia împădurită, creasta semeaţă a Builei, înveşmântată în mantie albă, îşi arăta măreţia. Noi am luat calea drumeagului înnoroit, de zăpada topită de soarele primăvăratec. A trebuit să muncim mult să ieşim din glodul pe care până la urrmă am izbutit să-l mai şi ocolim. Am trecut pe lângă casele stinghere acum, ale cătunului Gurguiatei, ale oamenilor care încă se mai încăpăţânau să nu-şi părăsească locul în care trăiseră amar de viaţă. Îmi aduc aminte de spusele unei femei care cobora de pe aici, cu o traistă de mere, de la gospăodăria părinţilor, pe care nu odată îi rugase să coboare din mijlocul pădurii care cu încetul îşi câştiga dreptul din totdeauna. Veneau urşii în bătătură şi le scuturau merii din faţa casei şi ei tot nu se îndurau să-şi părăsească locul în care se născuseră. Acum printre gospădăriile în care mai pălpâia oarecare viaţă, îşi găsise locul o vilă arătoasă, nesfidătoare totuşi, a cuiva îndrăgostit de liniştea arhaică a locurilor. Doar puţin am mai mers şi am ajuns la poarta schitului. Mare, înaltă, de parcă adăpostea o cetate adormită. Deschisă cu un oarecare scârţâit, ne-a făcut loc să întrăm în tărâmul monahal, pentru care venisem până aici.
Era linişte pe tărâmul vechiului schit. O maică mai în vârstă, poate stareţa, o alta mai tânără şi unul din îmbătrâniţii locuitori ai vechiului cătun, ne-au întâmpinat oarecum. Am intrat în bisericuţa cu tentă vădită de bătrâneţea timpului din care venea. O lumânare aprinsă, o rugă înălţată pentru gândurile fiecăruia şi iată-ne pregătiţi de plecare. M-am aplecat asupra hronicului schitului, de unde am aflat lucruri pe care am să le ţin minte multă vreme. Schitul se numise odată, cel de la Râpa Bradului şi avea hramul Sfântului Ioan Botezătorul. Era ridicat pe nişte vechi temelii şi despre el se găseau cuvinte într-un hrisov de prin 15 iulie 1736-37 şi parcă mai fusese odată înoit pe la 1766, ba chiar în vremea de acum, prin anii ’90. Avusese printre ctitori pe Ieromonahul Sava şi m-am gândit că poate acesta îl ridicase tocmai pentru locuitorii cătunului Gurguiatei, care poate odată o fi avut şi vremea lui de fală. Acum acesta deabia de mai avea vreo zece case locuite şi în curând poate nici atâta. Era biserica albă, precum veşmântul de astăzi aruncat pe umerii Builei. Înăuntru avea arhitectura obişnuită pe aceste meleguri, cu pronaos, naos şi altar. În pridvorul schitului ne-am lepădat bocancii plin de noroiul locurilor străbătute şi ne-am luat nişte târlici, să nu pângărim locaşul de închinăcuine păstrat atât de curat. Pictura dinăuntru avea patina timpului trecut peste ea şi cele aşternute pe pereţi de către Dimitrie Zografu, pe timpul domnitorului Mihai Şuţu, aveau nevoie de restaurare grabnică. O vreme am mai zăbovit la hronicul din pridvor. Apoi mi-am aruncat privirile către brazii înalţi ai curţii, către florile toamnei ofilite de greul iernii şi către măruntul ţintirim aşezat pe un tăpşan, pe care mi l-am, închipuit că fiind al celor ultimi locuitori ai cătunului ajuns la capătul drumului de peste veac. Apoi am închis după noi canatul cel mare al porţii şi ne-am căutat un drumeag mai lipsit de noroiul locurilor prin care venisem. Am urcat muchia din faţă, până în creştetul său. Apoi prin locuri cu livadă de pruni şi ei îmbătrâniţi, pe alocuri punctată cu mărăcini şi nuieluşe de măceş cu bobiţe roşii în vârfuri şi peste viroage acoperite încă de zăpada, câtă mai rezista, am ajuns din nou la Troiţa în care zăbovisem în dimineaţa asta.
Aveam de aici încolo de luat hotărârea asupra locului prin care aveam să ne întoarcem în cele din care plecasem în zorii zilei. Şi până la urmă ne-am hotărât să o luăm pe drumul care trecea prin satul Tisa, cel aşezat pe culmea de deasupra Olăneştilor. Avea şi el case risipite pe toate coclaurile, unele din ele atinse de aripa neantului, cu acoperişuri prăbuşite şi ferestre fără geamuri, doar cu ochii întunericului pe care-l stăpâneau. Pe un tăpşan însă, era ridicată bisericuţa acestui ultim cătun. O ştiam de mult, de când într-o dimineaţă.în drumul meu spre lumea de calcar a Builei, îmi apăruse în cale silueta ei, întunecată, irizată de razele soarelui, răsărit spate, înfăşurând-o cu un adevărat nimb. Acum se afla în bătaia soarelui de amiază şi albeaţa ei, era doar una omenească. Am luat mai departe în picioare, noroiul uliţei şi până când am ieşit din sătuc, doar vreo doi câini ne-au mai întovărăşit câtăva vreme şi vreo doi curcani mai gureşi, ne-au însoţit paşii noştri îngreunaţi de noroiul clisos prin care mergeam. Apoi am coborât poteca din pădure, care avea să ne scoată repede la izvoarele cele multe din centrul Olăneştilor. Pe drum ne-am întâlnit şi cu taciturnul care coborâse poteca din pădurea dimineţii şi de data asta am schimbat şi vreo două vorbe. În pârâiaşul din vale am încercat să mai scăpăm de noroiul pe care-l târam după noi şi aşa, reveniţi cumva la înfăţişarea iniţială, am avut curajul să ne urcăm în autobuzul care avea să ne ducă din nou acasă.



Text şi foto: Dinu Boghez