joi, 29 decembrie 2016

Muchia Calinestilor - Pesterile Zmeilor


Moto: Cândva mi-am dorit un castel

               Clădit pe-o aripă de porumbel.

                   Astăzi îmi doresc o peșteră

                       Săpată în gură de gușteră.
                                              Nichita  Stănescu



     Era într-o dimineața de noiembrie capricios. Prin oraș și pe valea Oltului, ceața îmbrăca poalele munților printre care ne strecuram. Pe șosea, mașinile deabia își începeau alergătura. Ca de obicei, cam pe la paserela pe care conducta de apă potabilă traversa Oltul, perdeaua pâcloasă începea să se ridice către crestele munților. Am depășit Gura Lotrului și în cei câțiva kilometri ce-i mai aveam de parcurs până la drumeagul strecurat printre casele Calineștilor, soarele a izbutit să risipească pâcla.  
   Parcarea mașinii pe un drumeag lăturalnic, trecerea peste podul șoselei, fereala de monștrii care alergau zănateci pe lângă noi și iată-ne căutand vechea potecă știută ca având pe ea marcajul bătrân al crucii albastre. Numai că timpul doborâse orice urmă de semn turistic, așa că am luat-o voinicește pe panta abruptă. Aproape ca mi-a parut rău ca nu alesesem vechiul drum pe fața pietroasă și abruptă pe care de atâtea ori mă cățărasem. Până sus, deasupra peretelui stâncos amintit, m-am cam chinuit, agățându-mă de copaci și mâna Florianei, întinsă adeseori, ce mi-a fost de ajutor. Sus, deasupra stâncăriilor pe care le evitasem, la început, ne-am odihnit, cu ochii pe fuioarele de ceață ce se pregăteau să părăsească valea Oltului.




    Prea mult n-am zăbovit și printre pinii falnici ai primului urcuș și am început drumul pe care ni-l propusesem către "Peșterile Zmeilor". Casele din vale, unele modernizate de curând, înșirate în lungul drumului, se micșorau văzând cu ochii, devenind repede unele ale pigmeilor,  ce înca nu se hotărâsera, să-și părăsească locurile călduțe de peste noapte.




     Am urcat vârtos printre pinii înalți ai inceputului de drum și mai apoi ne-am avântat pe drumul înșirat în lungul crestei. Când urcând, când coborând, când ocoloind vârfurile întâlnite în cale. Uneori, pe vârfurile întâlnite în cale, ne mai întâlneam în cale cu strălucirea soarelui matinal, zgârcit în căldura cu care potopea zilele de vară. 



    Câtăva vreme ne-am strecurat pe calea crestei, când urcând, când coborând, când agățându-ne de vreo urmă de potecă agățata de coasta muntelui, până când am ajuns într-o "covată", străjuită de stâncării înalte. 





Știam din alte împrejurări despre amăgirea înălțimii peretelui stâncos, țâșnit din liniștea pădurii, interesantă dar și periculoasă. Dar nu prea merită să te cațeri pe ea, iar drumul cel mai bun urcă pe dreapta stâncăriilor, pe acolo pe unde un semn al vechiului marcaj, o cruce albastră, se încăpățâneaza de vreo patruzeci de ani să tot reziste in calea timpului nemilos. Doar puțin ne-a trebuit să luăm calea potecii năpădită de frunzișul tomantec și ne-am abătut la dreapta, către cetatea de stânci căutată. Doar puțin timp ne-a trebuit până am ajuns în poienița din calea stâncilor căutate.









     Ascundeau acestea sfredelituri multe ale vântoaselor ce se abăteau  de amar de ani peste ele. Imaginația oamenilor, o fi scornit multe povești cu zmei ce stăpâneau înălțimile. Nouă, călători căutând locuri minunate pe creste de munți, ne-a rămas doar zborul imaginației peste vremuri închipuite și admirația lucrăturii timpului, care iată, a lăsat urme adânci peste muntele atotputernic. Inconjurul stâncilor din cremene întunecată, înconjurată în ziua asta frumoasă de soarele darnic, sfredeliturile prin care am pătruns, urme de foc lăsate de oameni adăpostiți vremelnic prin aceste locuri, ne-au îndreptățit să rămânem aceiași admiratori ai locurilor. 






    Gândeam acum, în poienița însorită în care poposisem, la întâmplările multe, străbătând locurile crestei Călineștilor, unele chiar în plină iarnă. Mi-a stăruit în minte mai ales, admirația tăcută a locului descoperit pentru întâia dată a locurilor despre care doar poveștile ajunseseră până la mine. Mai apoi ziua de iarnă geroasă, cu fuioare de fum ridicate din coșurile caselor de pe vale, iar sus, pe creasta muntelui, ne întâmpinase vaietul prelung al ciocănitoarei negre și urmele lupului singuratec pe zăpada neîncepută și care ne călăuzise până aproape de "peșterile zmeilor".     




      
     Soarele încălzise locurile și acum stătea de amiază și cu dorul despărțirii de locurile astea minunate, ne-am luat rămas bun, pentru cine știe câtă vreme de acum încolo. Doar că întoarcerea am făcut-o prin locurile cu abrupt stâncos, pe brâneagurile închipuite pe fața muntelui.






Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez