duminică, 18 septembrie 2016

Liniste in locuri batrane

Moto: In apropiere e muntele meu, munte iubit.
           Inconjurat de lucruri batrane
           acoperite cu muschi din zilele facerii.
                                Lucian  Blaga
    Intr-o dimineata frumoasa, cu cer vioriu, in luminile rasaritului, iata-ne plecati catre culmile departate ale muntilor Sureanu. Ce-i drept, plecarea putea fi mai matinala, pentru cat ne pusesem la cale sa strabatem din culmile acestuia. Drumul pe valea Oltului, linistit la ora asta, cu doar privelistea maretei Cozia si mai apoi cu acoperisul bine cunoscut in fata, falnic saltat deasupra soselei, al Foarfecii Naratului, ne-au infrumusetat drumul serpuitor pe care mergeam, cunoscut aproape de-o viata de cand tot il strabateam. Oarecari valuri de ceata, ridicate din apa Oltului, acum in preajma diminetii insorite, tot veneau sa risipeasca racoarea de peste noapte, abatuta peste coastele pravalatece ale muntilor printre care ne strecuram pe intinsul soselei.
    Doar ce-am intrat de pe valea Oltului, catre Brezoiul cel deabia dezmeticit din stransoarea nocturna si soarele a navalit pe cerul inca vioriu, dand locurilor, viata cea de toate zilele.
     Cand am ajuns in Voineasa, forfota localnicilor, isi intrase in drepturile firesti. Si poate printre acestia, or fi fost si ceva turistii veniti la hotelul cel mare, revigorat de curand.
    Mai departe ne-a intimpinat frumusetea tacuta a vaii Manailesei si pana a ajunge pe malul lacului Vidra, soarele a mai strabatut pe ici pe colo, frunzisul padurilor inca falnice. Doar ceva stive de lemne de pe marginea drumului, m-au facut sa ma gandesc cu tristete la golul lasat sus, pe plai, de unde tot fusesera aduse cu masinile infernale ale omului.
    La Obarsia Lotrului, la cabana cu oameni cunoscuti de-o viata, am zabovit cat sa bem o cafea si sa schimbam vreo doua vorbe cu pastratorii traditiei locurilor, peste care incet si sigur se astern ani din ce in ce mai multi. Locurile se cam modernizasera, de cand pe aici fusese vechea cabana, pastorita din tata’n fiu de familia Ghise, al carui descendent, nici el prea tanar, l-am cunoscut prin anii ’68, pe cand inseninasem prima oara prin locurile acestea. Din urma acestuia, a ramas doar amintirea si crucea de pe marginea drumului si poate portia de ochiuri bine prajite, facute pe vremea aceea, de batrana acestuia.
    Cu intalnirile cu oamenii zilelor astea si amintiri despre cei ce nu mai sunt, am pornit din nou la drum, din care nu ne-am oprit decat in inaltul pas din Groapa Seaca, la cei 1598m ai sai. De aici am pornit catre primele inaltimi ale Sureanului, cele aproiate marelui Parang.



    Pe langa o veche imprejmuire, pe un drum statornicit de mult prin locurile acestea, am pornit prin padurea cu brazi batrani, inca nedoborati de furia omului. Am ajuns curand la golul alpin, in ale carui inceputuri, stateau risipiti cativa brazi, hotarati parca sa infrunte singuri vantoasele cele mari.  Ceva zgomot de talanga, a imprastiat linistea locurilor si curand, profilate pe cerul albastru, s-au aratat si pastratoarele talangilor.





    Pe drumeagul insailat prin pajistea nesfarsita, pe care se vedeau urme mai vechi ori mai noi de ceva mijloace mecanice, am inceput urcusul. Cand am propus excursia pe aceste plaiuri nesfarsite, ale ultimelor inaltimi ale Sureanului, m-am gandit la privelistile magnifice de pe  versantului nordic al Parangului. Dar pentru asta ne trebuia o zi perfecta, cu cer senin si soare mult si daca s-ar fi putut si ceva norisori decorativi.
    Cand am ajuns de-a binelea la plai, coastele dinaintea noastra, rotunjite alene si punctate la inceput de grupul a trei brazi curajosi saltati aici in pofida vanturilor ce-i zguduiau mereu acolo, in calea vantoaselor cele mari, ne imbiau la mers domol. Incepeau sa se zareasca crestele muntilor inconjuratori. Mai cu deosebire creasta Parangului. In urma noastra, creasta domoala, a Lotrului, inierbata, deasupra padurilor de brad, cate au mai ramas din ele. Mai scurta, ceva mai scunda, dar stapana a inaltimilor cu varfuri tantose, cununa muntilor Latoritei, isi dezvaluie frumusetea indemnandu-te sa le strabati potecile crestei. Ca unul care i-a indragit atata, de cand le-am strabatut potecile, privelistile de pe inaltimea Fratosteanului, mai ales, catre cele ale Fagarasului si Parangului, in zile de iarna cu cer senin, sunt unele care intregesc sublimul pe care ti-l daruesc muntii.
    Ajunsi pe prima mare inaltime – 1871m -, cea a Scovardei, am zabovit o bucata de vreme, cat sa ne saturam privirile cu toate cele inaltimi asezate inaintea noastra. E drept ca din locul pietrei de hotar dintre judete, din inalta sa de la Groapa Seaca, dorisem sa ajungem pana in varful Capra, cel mai inalt din aceasta ultima zvacnire alpina a muntilor Surean. Dar plecarea tarzie la drum, ne-a facut sa ne multumim doar cu locul in care ajunsesem. Ne-am asezat la taifasul inaltimilor si deocamdata am privit locurile la care astazi nu aveam sa mai ajungem. Saua Scovarda, cu stana tocmita tocmai in adanca sa stapanita de varfuri inalte, dominate de varful Capra – 1978m, statea in calea drumetilor ce s-ar incumeta sa strabata creasta muntilor Surean. Le strabatusem creasta domoala oarecum, dar stapanita de clipe de istorie, de pe cand sageata si scutul dominau marile batalii. Si vazandu-le pe cele din zilele noastre, victimele nu erau nici pe departe prea putine.






    Strabatusem locurile, pe vremea cand siragul inaltimilor, fiecare urcata cand ii venea randul, de pe valea Frumoasei, innobilata de siragul margaritarelor, povestite de marele Sadoveanu, ori dinspre maratele piscuri ale Parangului. Descoperisem urmele vechiului castru de sub varful lui Patru. Ma plimbasem in lungul apei Frumoasei, cea zglobie, ce trecea peste lespezi care-i impodobeau albia, fara sa stiu daca soarele zilei de vara le dadea sclipiciul auriu sau doar gandurile mele de atunci, infrumusetau locurile. Priveam. din locul in care ne statornicisem oarecare vreme, calea potecii ce strabatea, cat ne tineau privirile, ceva din frumusetile cu legende a acestor munti. In adanca sa dinaintea varfului Capra, statea uitata parca de lume, gospodaria vremelnica a unei stane, de-o fi fost ea cea a Scovardei. Poteca se indrepta catre varful Buha, cu ceva padure de brad care urca de pe celalalt versant.   





    Privind catre adancul vaii Lotrului, ochii s-au oprit mai intai pe oglinda nesfarsita a lacului cel mare, stavilit parca in calea lui, de masivul Manailesei. Ar parea acesta un masiv cu nu prea multe frumuseti, dar odata intrat in el, descoperi multe minunatii, de-ar fi doar acelea de unde culmile inalte ale marelui Retezat iti stau in cale. Undeva mai departe, salasuieste batranul mormant, al "batranului" cioban, in a carui imprejmuire, mai fiecare trecator, arunca cate-un  banut. Din Manaileasa, mai apropiatul Fagaras, isi deapana pe indelete culmi inalte si, de ce n-as spune ca cele mai frumoaes privelisti, le gaseseti acolo iarna, intr-o zi senina si cu vizibilitate, cand privirile zburda nestingherite cand pe o muchie inalta, insorita, cand pe versantul ei umbrit.









    Se vad si varfurile inalte ale Capatanii din care piramida singuratecii Nedeia, iti priponesc privirile. Siragul varfurilor muntilor Latoritei, are la inceputurile, sale in apropierea celor ai Parangului, culmi alpine domoale si deabia in departari varful Fratosteanului cel Mare, sau mai apropiatul varf Puru, masiv cat toata zarea, iti atrag privirile, desi si pana atunci coama prelunga se zvarcoleste cand peste, cand putin sub inaltimea celor 2000m. Si daca privim atenti zarile, asa cam de pe la varful lui Patru, un pic din muntii Cibinului, tot zarim.
    Panorama muntilor Parang, ne statea in fata. Varfurile marete, nu numai mai inalte decat tot ce intalnisem in cale, stateau in fata noastra. Magnifica panorama a abruptului nordic al Parangului, isi arata maretia. Anii multi de cand ii tot ii strabatusem crestele, ori vaile de abrupt, fara de care muntii nu-si dezvaluie adevarata lor fata, imi dadeau dreptul acum, poate mai mult ca niciodata, sa-i trec in categoria celor magnifici, pe care-i avea tara noastra. Acum insa, de cand nu cred ca m-as mai incumeta sa-i strabat inaltimile, iata-ma pe varful Scovarda, la cei 1878m ai sai. Chiar daca initial telul excursiei era inaltimea varfului Capra, la 1978m ai sai, frumoasa panorama a Parangului, vazuta de pe varful mai apropiat pe care ajunsesem, imi era de ajuns. Asezat confortabil in iarba unduioasa a plaiului, mangaiata usor de vanticelul blajin ce trecea peste creasta, am avut ragazul pe care mi-l dorisem. Sa strabat cu privirile abruptul acestor munti si poate sa mai merg cu ochii mintii prin locuri strabatute de atatea ori, de-ar fi fost poteca crestei ori cele nemarcate ale acestora din urma. Priveam cu nostalgia anilor, locurile din caldarile nordice, care de atate ori imi implinisera viata. Dintre toate frumusetile vazute mai intai din creasta si mai apoi strabatand caldarile, mai deosebire imi amintesc lacul Verde, ale caror nuante porneau de la cel al cristalui si coborau pana la cel al intunericului. De acolo de sus, am simtit prima oara cat de navalnica poate fi iubirea si cat de durerosa uitarea. Pe toate celelalte le-am admirat, dar pe acesta chiar l-am iubit. De la iezerul Mija, la cele din caldarea Rosiilor sau cele din caldarea Calcescului pana la cele mai putin amintite, cum ar fi iezerul Singuratic, au toate, amintirile lor petrecute prin preajma. Cand am sfarsit seria amintirilor, strabatute in fuga gandurilor, scopul excursiei noastre luase sfarsit.
    Intoarcerea am facut-o pe acelasi drum pe care venisem. Doar ca acum am intalnit un grup masiv, cu multi copii, adusi de cei maturi sa priveasca minunea muntelui. Si copiii, mai de voie, mai de nevoie, se bucurau de ziua muntelui cea frumoasa si-si vedeau nestingheriti de joaca lor. Cu cei maturi care-i insoteau, am schimabat cateva vorbe, ca intre oameni ce iubeau muntele si se bucurau de ziua frumosa de care aveam parte. Mai jos, cand strabateam poteca dintre brazi, o voce de barbat mana un palc de oi la vreuna din stanele vazute mai sus.  Si nu intotdeauan vorbele erau dintre cele mai ortodoxe cu putinta. Cand ne-am apropiat si am schimbat vorbe ca intre oameni ce se intalneau pe drum de munte. Am aflat ca-si mana spre stana lui, cea de sub muntele Scovarda, turma de berbeci, cu care fusese la "marlit", la vecini, sa le dea o mana de ajutor la "nunta", ce-o pusera la cale ca intre megiesi. Apoi am ajuns repede la masina din pasul Groapa Seaca.






    Cand am ajuns din nou in transalpina, peisajul  crestelor inalte printre care intrasem, ne-a captivat privirile, ca de atatea ori de cate ajunsesem pe aici. Ne-am oprit la "popasul" ciobanesc unde stana din preajma isi valorifica produsele. 
    Ma leaga de stana asta oarecari amintiri. Poposisem candva, cu baiatul meu, la vechea stana din Caseria locurilor, acum doar o ruina pe cale de o lua nimicul. Am fost gazduiti in camera cea buna si la plecare le lasasem o carte de vizita, cum era moda la oras. Peste ani, ajunsi la popasul amintit, ciobanita, sefa acestui restaurant de altitudine, m-a recunoscut si doar numele cel mic nu si-l mai amintea. Cel de familie, ceva mai neuzual, il tinuse minte. Trecusera de atunci vreo 12 ani, daca nu mai multi. Si acum tot cu ea ne-am intalnit si schimburile de vorbe, au cuprins in ele nostalgia amintirilor. Sus, in Saua Stefanului, la 1915m, am facut un popas. Sa urmarim firul soselei alpine care strabatea muntii Latoritei. Undeva pe coasta Stefanului, mai exista inca fundatia unui vechi punct de granita, pe cand acesta era stavila intre Austro-Ungaria si mai proaspatul principat roman. Iar drumul amintit, fusese facut din truda multa, probabil doar cu sapa si roaba si carutele care carasera de colo–colo pamantul rezultat din schimbarile de terasament. Acum era doar un punct de priveliste catre crestele mai modeste ale muntilor Latoritei si cele impresionante ale Parangului.
    Coboram mai departe si muntii tot navalnici erau. Dintr-un loc am admirat oglinda lacurilor Muntinului si caldarea rotunjita a Latoritei. Cand am trecut de pasul Urdelor, am inceput lunga coborare in caldarea cu acelasi nume. Mai departe, dupa trecerea pe sub povarnisul permanent mobil al Papusii, nu ne-a mai ramas dcat sa strabatem ingramadeala caselor din statiune. Mai apoi coborarea la civilizatie si drumul mai scurt pe sub munte, condusi de GPS, ne-a dus pana urma la casa noastra pe care o parasisem dimineata. Pastrasem in noi parfumul inaltimilor si dorul acestora.




Text: Dinu Boghez
Fotografii: Andrei si Floriana Boghez

27.08.2016