duminică, 30 septembrie 2012

Amurg de toamnă

Moto: Cred că e şi-o cifră soartă
dar din câţi visăm la poartă,
poate şti doar cel ce trece
dincolo de ’ntregul zece.
George Ţărnea



Din variantele pe care mi le-aş fi propus pentru o tură prin munţi, până la urmă am ales-o pe cea care mă ducea spre vârful Fratoşteanului. Fusese cu o zi înainte, frig tare şi ninsese pe vârfurile mari şi nu numai ale Făgăraşilor. Iar perspectiva să dorm într-o zi cu zăpadă afară şi frig în bordeiul de la Apa Cumpănită, chiar nu mi-o doream. Ştiam cum să încerc să-mi anunţ prezenţa la cabana amintită, aşa că iată-mă în autobuzul de Voineasa, coborând acolo, aproape de miezul zilei, la cel de al doilea pod de peste Lotru. Mă gândeam, când am coborât din autobuz, că dacă nu s-o îndura nimeni să mă ia, atunci am să cobor la firul apei, aproape de pâlcul de case de unde începea poteca ce avea să mă ducă pe plaiul Balţurilor şi mai departe la cabana de la Plaiul Poienii.

Nu mi-a fost aşteptarea lungă. Din şoseaua rar străbătută de maşini, una a oprit lângă mine şi m-a luat cu ea mai departe. Cu interlocutorii mei de ocazie, s-a înfiripat o conversaţie vioaie, într-un consens deplin şi nici n-am simţit când am ajuns în curba de după fosta colonie Nopteasa. Am coborât repede şi deabia după ce maşina se îndepărtase, mi-am adus aminte că nici măcar nu întrebasem cât datorez călătoriei. Dacă întâmplarea va face ca vreodată să citească cele scrise acum, să afle că doar călătoria frumoasă făcută cu dânşii, m-a făcut să-mi uit obligaţia. Şi poate m-or scuza.

În curba în care mă oprisem, începea drumul care avea să mă ducă spre cabană. Era frig tare. Drumul era pustiu. Urcam continuu. Pe nesimţe, drumul s-a transformat într-unul râpos, urmărind un fir de apă subţiratec. De sus cobora un cioban şi când s-a apropiat, m-a întrebat ceva despre vitele lui, împrăştiate prin ochiurile de iarbă din susul muntelui. Apoi mi-am continuat drumul, devenit acum şi mai firav, dar şi cu pantă din ce în ce mai accentuată.

Curând am ajuns la bătrânul drum ce străbătea culmea munţilor Latoriţei. Îi străbătusem frumuseţile prima oară cam prin anii ’66 şi nu de aceea era aşa de bătrân. Fusese construit în preajma primului război mondial şi de atunci tot acolo rămăsese. Doar exploatările de pădure,ce-i mai făcuse câte-un rău. Am luat-o la stânga pe drum şi curând am ajuns la cabana pe care mi-o dorisem. Eram oarecum aşteptat şi oricum bine cunoscut acolo, din anii mulţi prin care mă duseseră paşii pe cărările munţilor aştia frumoşi.
Era frig tare în poiana cabanei şi focul din casa stânei din poiana cabanei mi-a prins bine. Nu numai căldura focului, ci şi vorbele bune cu care am fost întâmpinat, mi-au prins bine. Poveştile depănate la flăcăruia din vatră, mi-au arătat că trecerea mea pe acolo, lăsase oarecari urme şi amintirile celor cu care sporovăiam vrute şi nevrute, erau şi acum la fel de proaspete. M-au îndrumat cei de acolo în camera unde aveam să stau. Curată şi confortabilă ca întotdeauna. Soba din cameră deabia aştepta seara să răspândească flăcări jucăuşe şi mângâietoare. Grupul sanitar din apropiere, avea noutatea unei captări de apă, mai permanente decât o ştiam. M-am odihnit bine în după amiaza care se arăta tot închiondorată şi cam răcoroasă. Mai către apusul soarelui am urcat vârful din apropiere, cel al Plaiului Poienii şi acolo am prins la scăpătat razele soarelui, grăbit să treacă dincolo de tărâmul Fratoşteanului. Mai pe seară, când s-a întors turma de vite de la păscutul cotidian, la un pahar de lapte proaspăt, am mai depănat cu gazda întâmplări ale locului.

Peste munte s-a lăsat întunericul tomnatec şi cu el odată, m-am îndreptat către camera în care duduia focul.

A trecut noaptea şi alba stătea să izbucnească în fereastra camerei. Au urmat scularea, pregătirea de drum, vizita la stână cu paharul de lapte şi....la drum.

Lângă împrejmuirea cabanei, răsărise un cort. Erau turişti, veniţi când dăduse noaptea peste munte. Sosieră din creasta Latoriţei şi nici strigătura mea, la trecerea pe drumul nu prea departe de cort, nu le-a întrerupt somunl. Mi-am continuat drumul. Mergea molcom, pe coasta muntelui şi doar o singură dată a început să urce. Am ajuns la marginea pădurii şi de aici am început urcuşul pe plai, încercând să scurtez curbele lungi ale drumului. Era plaiul însorit, îngălbenit de toamna care venea şi mai ales de seceta abătută peste munte. Pe lângă locul izvorului din coastă, am trecut fără măcar să-i aflu locul. Îl întâlnisem de multe ori şi de aici îmi luasem apă pentru drumurile lungi din creastă. Oricum, până dincolo de Puru, alt izvor apropiat paşilor drumeţului însetat, nici că mai era.
De aici încolo am mers când pe drum, când tăind câte o curbă pe plaiul cu bobiţe de afin, îndulcite de atâta soare sau de merişorul un pic acrişor. Am ajuns la o răscruce. Drumul cel vechi umbla mai departe pe coaste de munte, dar mai sus, un alt drumeag, mai proaspăt croit, o lua la stânga. Câtăva vreme, acesta din urmă a urcat şi când drumul se pregătea să coboare, către căldarea lacului Negru, l-am părăsit. De aici am început să urc din greu către vârful cel Mare al Fratoşteanului.
Îmi strecuram paşii printre tufe de afin, cu bobiţe mari cât bobul de strugure – ei, nu chiar ca bobul cel mai mare al acestora – şi printre tufe de merişor, de nu mai ştiam unde să mă opresc mai întâi. E drept că şi paşii mei îşi cereau odihnă deasă, dar aşa, mai câte-o bobiţă de afină, mai una de merişor, până la urmă am ajuns pe vârful cel mare la 2035m. Îl cunoşteam bine, fie din drumurile de vară, parcă mai puţine, fie din cele multe făcute iarna, pe zăpezile mari întâmpinate tocmai din Curmătura Vidruţei.

M-am ferit de vântul de creastă şi am zăbovit câtăva vreme pe stâncile din vârf. Soarele stăpânea cerul senin de multă vreme şi ascuns după pavăza stâncilor, simţeam din plin căldura zilei de toamnă. Am avut răgaz să privesc cununa munţilor de jur împrejur. Către Parângul care mai păstra pe vârful său cel mai înalt, urmele zăpezii căzute mai deunăzi. Şi spre Făgăraş mai erau urme din alba căzută de curând. Din Lotrul căruia îi văzusem în pragul dimineţii urme albe, acum din ele nu mai rămăsese nimic. Din munţii ăştia ai Latoriţei, până la contopirea cu cei ai Parângului, se perindau pe creasta lor, vârfuri cunoscute, îndrăgite de multă vreme şi fiecare din ei avea pentru mine amintiri de neşters.

Vârfurile stâncoase, din calcar pur, alb, ale Mogoşului, Boarneşului ori Pietrile, se ridicau deasupra plaiului. Mai depărtatul Puru, masiv, acoperea orizontul şi din spatele lui, deabia de se iţea cel al Borei şi Ştefanului, după care nu-mi rămânea decât să parcurg drumul întortochiat printre cele înalte ale Parângului. Apoi mi-am continuat odihna. Drumul făcut, cu urcuşul prelung până pe vârful-ţintă din dimineaţa aceea, chiar mă obosise. Mai rămânea să mă decid asupra locurilor prin care aveam să mă întorc. În faţă îmi stătea vârful Repezi, cel pe care în anii nu prea depărtaţi, după ce ajunsesem tot aici, îl urcasem, îl coborâsem şi până spre seară iar ajunsesem tot cabana de la Plaiul Poienii, de unde plecasem dimineaţa. Acum mă gândeam doar să găsesec un alt drum, un pic diferit, pe care să mă întorc. Spre vârful Fratoşteanului Mic, zăcea pe plai, un fel de omidă colorată. Eram curios să văd ce-i acolo. Şi nu numai de asta am coborât spre şaua dintre Fratoştene. Am ajuns la ciudăţenia zărită pe coasta muntelui. Era o coloană de posibilă eoliană, doborâtă la pământ. Atunci mi-am adus aminte că pe cele două Turcine, aflate sub vârful Fratoşteanului, urma să se ridice un câmp de eoliene, care probabil ne va trebui vreodată. Am depăşit tulumba şi am coborât la drumul ce venea din şaua dintre vârfuri şi mai de departe de la stâna din Repezi. Am ajuns în drum, m-am odihnit câtăva vreme şi când tocmai am pornit, din spate am auzit zgomot de maşină. A ajuns lângă mine, cei dinăuntru s-au uitat la mine, la semnul pe care li-l adresasem şi...au trecut mai departe. M-ar fi dus până aproape de gardul cabanei de la care plecasem dimineaţa. Dar aşa, a fost mai bine. Am putut trece pe lângă lacul Negru, devenit acum o biată baltă.
Pe lângă făgaşul emisarilor am trecut rând pe rând. Altădată aceştia coborau tumultos şi alimentau lacul adăpostit în căuşul de unde pleca mai departe râul Rudăresei. Era un element decorativ la căldării, alături de coasta de deasupra lui, plină de tufele bujorului de munte.

Cu tristeţea pricinuită de prăpădul secetei, am trecut mai departe. Mult nu aveam să urc până am ajuns în locul pe care-l părăsisem la urcare. De aici mai departe, locurile erau cele pe care le străbătusem dimineaţa.doar că acum muntele era stăpânit de căldura aproape neobişnuită pentru o zi de toamnă.

Aşa, pe negândite, mai privind locurile depărtate ale munţilor Lotrului, sau încercând să străpung pâcla care stăpânea crestele Făgăraşilor, mai conversându-mă cu mine însumi, am părăsit plaiul şi am ajuns la marginea pădurii de brad prin care se strecura drumul pe care venisem.

M-am odihnit pe un petec de verdeaţă, cât să-mi trag sufletul după drumul făcut prin dogoarea soarelui, după care nu mi-a rămas de făcut decât să ajung la cabana care avea să-mi ofere din nou ospitalitatea sa. În căldura amurgului care stăpânea locurile, am aşteptat timpul la care gazdele mele aveau să se întoarcă cu cireada, venită de la păsutul cotidian. La focul din stână, am aşteptat până când mulsoarea de seară avea să-mi dea prilejul altui pahar de lapte proaspăt, băut câtă vreme am mai ascultat din întâmplările neobişnuit de multe, săvârşite pe meleaguri atât de liniştite, peste care timpul părea să nu-şi lase amprenta pres des.

Nu mi-a mai rămas decât odihna în camera cu foc jucăuş în soba care avea să-şi răpândească peste noapte căldura de care aveam nevoie. Mi-a fost somnul liniştit şi când am deschis ochii, pe fereastră, tocmai pătrundea de după brazi, ochiul lumină al răsăritului.
Dimineaţa, după ce mi-am pregătit rucsacul, aveam să merg din nou la stâna cu paharul de lapte proaspăt, la gazdele mele de acum şi din alte împrejurări, din anii mulţi de când pe aici fusesem prima oară.

În curtea cabanei, aproape de căsuţa stânei, a poposit o maşină,venită până aici cu oarecari treburi. Cam într-o doară, am întrebat dacă acaesta coboară spre Ciunget. Aşa am aflat că pot merge cu maşina care tocmai lua cu ea brânza de la stâna locului. Coborârea prin Balţuri mi-ar fi prilejuit întâlnirea cu câinii stânei de acolo, despre care mi se spusese, că numai prietenoşi nu sunt. Iar cea de pe drumul pe care venisem, avea incertitudinea maşinilor care ar fi putut să mă ia la vale şi nu numai în sens figurat. Aşa că n-am refuzat ocazia care mi se oferea.

Mai făcusem drumul pe valea Rudăresei, până în satul Ciunget şi mai departe până la Gura Latoriţei, mai mereu pe jos, intrând sau ieşind din munţii Latoriţei. Cunoşteam cheile întâlnite în cale, pe alocuri doar stânci interesante,dar şi poteci care mai scurtau din serpentinele drumului. Cei cu care coboram s-au dovedit oameni cumsecade şi chiar vorbăreţi nevoie mare. S-au mai minunat din când în când, atunci când le-am povestit de locuri şi întâmplări din trecerile mele pe acolo, sau despre amănunte ale drumului dinaintea noastră.

Şi-au lăsat oamenii brânza adusă în vale, acolo unde îi era locul, au mai oprit pe la unele din case şi până la urmă am coborât din maşină la....Brezoi. Ar fi fost mult să aştept mijloacele de transport care m-ar fi dus acasă, aşa că am preferat să ajung la Gura Lotrului, sperând că are să mă ia cu el un...ia-mă-nene. Aşa s-a întâmplat şi acasă am ajuns nesperat de repede. Poate şi cu părerea de rău că nu umblasem mai mult în ziua aceea, în aerul proaspăt al pădurilor Latoriţei.


Text şi Foto: Dinu Boghez
21-23.09.2012

miercuri, 19 septembrie 2012

Anii de fum

Moto: câtă vreme
cad spre cer şi-mi place,
domnişoară Frică,
lasă-mă în pace.
George Ţărnea

Râvnisem multă vreme la drumul ăsta prin Bucegi, pe care acum, într-o dimineaţa caldă şi cu soare mult, îl începeam în autogara din Râmnicu Vâlcea. M-am instalat comod în autobuzul nu prea plin, am dat un ultim telefon lui Ionică, partenerul meu de excursii deosebite, cu care doar la cabana Mălăeşti aveam să mă întâlnesc şi .... am pornit la drum.
Drumul până Curtea de Argeş, mi-era prea binecunoscut, că doar îl parcuresem ani buni, pe când multe din lucrările industriale de aici- trecute multe din ele în nefiinţă -, mă obligaseră la îndelungi perioade de staţionare pe aceste meleaguri. Atunci, ca şi acum, admirasem înălţimile ce stăpâneau orizontul, fie ele din Făgaraş sau Iezer şi nici astăzi nu ştiu cum să dau limită pasiunii mele montane sau celei profesionale.
Am lăsat în urmă Curtea de Argeş şi am urmat drumul Câmpulungului. Alt prilej de frumuseţi montane, parcă mai apropiate, mai îmbietoare. Străzile oraşului, îmi erau bine cunoscute,de pe vremea când copilărisem pe aici, cu oarece noroc, în „Casa Bunicilo ”. Dar nu numai atât şi primii mei paşi pe munţi, fie ei mai mărunţi, fie chiar înalţi de-a binelea, tot aici i-am făcut, aşa că vremurile de atunci au lăsat urme adânci în memoria copilului şi a bătrânului care mă aflu acum. Drumul de mai apoi, peste muncele, prin Dragoslavele şi Rucăr, mi-au prilejuit întâlnirea cu vârful înalt, stâncos, al Pietrii Ghimavului, alias Piatra Caselor şi cu cea creasta de balaur solzos al Pietrii Craiului, de pe care ochii nu s-au deprins multă vreme. Erau acolo drumuri străbătute în ani buni, pe versantul aflat la vedere, iar pe cel vestic, nevăzut, doar ochii minţii mai tresăreau, prin câte-un horn mai năstruşnic pe care îl vedeam aievea chiar şi acum.
Am coborât în locuri mai paşnice şi autobuzul m-a debarcat, străin, în cetatea Râşnovului. Mult n-am aşteptat până când am găsit un mijloc de transport, care m-a lăsat în faţa unei barieri, aproape de poteca pe care trebuia să o înfrâng până la cabana Mălăeşti. Mi-au cam stins elanul nişte copilandri, care lângă săgeata cu cele 2 ¼ ore până la cabană, m-au avertizat că 3 ore fac ei,....darmite eu !.
De acolo, de lângă săgeata asta, pot zice că am început drumul. Mai întâi pe o potecă-drum, mai apoi traversând un pârâu, cu odhină şi apă rece şi mai departe a început ascensiunea propriu-zisă. Aşa i-aş spune, pentru că de aici încolo panta a tot crescut. Mai domol la început, apoi din ce în ce mai grea. Uneori printre blocuri mari, rotunjite, de stâncă veritabilă. Unele aveau poteca strecurată cu zig-zaguri printre stâncile rotunjite din cale, altele te obligau să te ajuţi de ele, pentru a trece mai departe. Drumul era frumos şi parcă stâncăriile îmi îndepărtau oboseala. Poteca urca prin pădure deasă şi nu simţeam căldura dogoritoare a începutului de septembrie. Dar pe jos, pămânul era uscat, prăfos şi se simţea că o ploaie zdravănă ar fi bine venită. Am întâlnit calători, veniţi de sus şi întrebarea despre locurile de dormit, era una firească. Nu prea m-au încurajat. Mi-au ieşit în cale un pârâiaş şi o băncuţă şi n-am pregetat să le folosesec din plin. Mai departe, atunci când parcă panta părea să se domolelască, am întâlnit răscrucea drumului spre Diham şi de acolo înainte panta iarăşi a sporit, de parcă nici bocancul nu părea să vrea să se înfigă în pământ. Totul s-a potolit până la urmă şi am ajuns iarăşi la o bancă, pe care tinerii poposiţi acolo, mi-au făcut loc. După o sporovăială cu ei, am pornit mai departe. Acum parcă era mai răcoare, poteca chiar blajină, străbătea poeni răcoroase după scăpătatul soarelui şi stâncile pe sub care se strecura, de-a dreptul frumoase. Au apărut inscripţii pe săgeţi, 30 minute până la cabană, apoi 15 şi până la urmă a apărut şi casa mult visată. Sfârşisem aproape 3 ½ ore de la avertismentul copiilor.

Cabana era aglomerată, dar locuri tot am găsit. Eram singurul vârstnic din sala de mese. Încolo numai tineri, veseli şi a fost una din rarele împrejurări, când atmosfera aceea, atât de deosebită de altele, tot în astfel de locuri, mi-a făcut bine.
N-a trecut 1 oră de când ajunsesem şi la intrarea în cabană şi-a făcut apariţia Ionică. Când vorbisem cu el din Râşnov, nu plecase din Braşov, drumul îl făcuse pe jos, nu cu maşina ca mine. Parcă zburase !.
Am petrecut o noapte de coşmar în locurile strâmte pe care le ocupam.
Ne-am trezit devreme, nici nu era de mirare. Afară era răcoare, ceaţa stăruia mult mai jos decât crestele înalte. Am zăbovit câtăva vreme, până când ne-am hotărât să plecăm. Aveam în faţă poteca ce ne ducea spre Padina Crucii. Am urcat-o printre jnepeni, aproape cu genunchii la gură, atât de aspră era panta. Dar până la urmă am ajuns în creastă. Acolo era parcă şi mai frig, noroc cu mănuşile care şi-au făcut datoria. Ionică s-a repezit până pe vârful Padinii, la crucea de acolo, că doar de asta îşi completase numele locul. Apoi am pornit pe drumul de coastă, mai bine zis unul de brână, pe alocuri dotat şi cu ceva lanţuri. Am mers pe brâna asta, aproape fără să simţim coborârea, până am ajuns în căldare, la întâlnirea cu lacurile Ţigăneşti.

Era în căldare un bordei de sterpe şi mai sus, în creastă, o turmă de oi. Măgăruşii turmei se adăpau fericiţi în lacul cel mare. Am început urcuşul.

Acum era unul lent şi până sus, la refugiul cel nou, de la cota 2178m, am tot sporovăit. În refugiu am zăbovit până când ceaţa s-a ridicat deasupra crestelor şi ne-au făcut cu ochiul, la ce vedeam din hornurile Ţigăneştilor. Şi la urma-urmelor, în refugiu era atât de frig, încat mai bine îl înduram pe cel de afară, chiar dacă era însoţit de vânt puternic.
     
Aveam încă timp destul până la căderea serii. Era doar ora 13 ½. Am plecat grăbiţi către hornurile Ţigăneştilor. Le mai făcusem odată, ştiam cum sunt locurile. Şi să fiu sincer parcă aveam oarecare teamă. Dar mă bizuiam pe Ionică. Sigur o să-mi dea o mână de ajutor la o adică. Aşa că am pornit pe calea hornului. Erau acolo aninate de pereţi o grămadă de locuri prevăzute cu cabluri. Erau mult mai multe decât ultima oară când trecusem pe aici. De unele m-am folsit, de altele doar mi-a făcut bine să ştiu că sunt acolo, la o adică. Poate Ionică a mai zâmbit văzându-mă cât de temător sunt, dar aşa cum am mers eu, am ajuns sus destul de repede, de vreme ce la cabana Omu, am ajuns de la refugiu în 2 ½ ore.






Dar până acolo mai aveam. Din urmă ne-au ajuns doi motociclişti, doar ei, fără moto, lăsate undeva, probabil la refugiu. Am schimbat câteva vorbe şi i-am sfătuit să o ia înainte. Noi am trecut prin apropierea vârfului Scara, pe lângă hornurile Mălăeştilor, prin care unii au şi coborât şi ne-am angajat pe ultima parte a potecii care ne-a dus la cabană.





Obositi, am luat o ciorbă, adevărată delicatesă după drumul făcut. Cabaniera când m-a văzut, mi-a urat o bună revedere.


 Dar poate doar s-a prefăcut că mă recunoaşte. E drept, ajunsesem acum a patra oară, în răstimpul celor patru ani de când îmi sfârşeam aici traseele mele un pic excentrice, dar probabil e stratagema ei, de primire a oaspeţilor. Am admirat culorile apusului şi am pălăvrăgit apoi în sala de mese până cabaniera ne-a anunţat că stinge lumina şi ne-am dus la culcare. A fost o noapte confortabilă. Tot aşa de „late” ca la Mălăieşti, erau locurile de dormit, doar că acum eram aproape singuri în tot dormitorul. Şi încă ceva. Am dormit în sacii noştri, că altfel, cu pătura subţire din dotare, muream de frig.
A urmat o noapte minunată. Cu luna, care cât mai era, lumina locurile ca ziua. În vale luminile Buştenilor, erau spectaculoase. Dar bătea vântul tare şi până la ziuă, s-a dovedit că putea să strice frumuseţea locurilor.
Ne-am trezit dimineaţa cu burhaiele peste noi şi pe deasupra mai bătea şi un vânt rece. Dar soarele se ghicea în spatele vălătucilor de ceaţă şi speram că drumul ne va fi unul frumos. Intenţionam să coborâm pe valea Ciubotei.



Fusesem pe acolo de alte două ori. Urcasem şi coborâsem şi de fiecare dată locurile fuseseră învăluite în ceaţa. Ar fi fost prea mare ghinionul ca şi acum să fie tot aşa.
Începusem coborârea, când din urmă ne-a ajuns un tânăr, care ne-a spus că decât să meargă singur pe Valea Cerbului, mai bine vine cu noi. S-a dovedit un companion plăcut, cu dragoste de munte şi cu destulă ambiţie profesională, dar care până la urmă, când am intrat în pădure ne-a părăsit, dorind să prindă vreun mijloc de transport cu care să ajungă în seara aceea la Bucureşti.
Împreună am coborât mai departe. La început în ceaţă, cu soarele deasupra ei, ostenindu-se să o răzbească. Şi până la urmă, când am ajuns în preajma hornurilor Mălăieştilor, cerul senin domnea asupra noastră. Am depăşit vârful Scara, am trecut de ramificaţia potecilor prin care venisem cu o zi înainte şi am rămas doar cu triunghiul galben care ne-a însoţit mai departe. Acum marcajul era îndesit, cu stâlpi şi calea până la coborârea în căldări era uşor de urmărit. Au început treptele de coborâre a căldărilor. Spectaculoase şi acum, cu vizibilitate de jur împrejur. Eram înconjuraţi de pereţi înalţi, spectaculoşi în albeaţa lor. Către creste, soarele le ajunseseră şi în lumina lui, începeau să sclipească. Eram în cetatea Ciubotei. Nu ştiam unde să-mi arunc privirile.



La treptele stâncoase pe care trebuia să le cobor cu atenţie, la pereţii din preajmă şi continuarea lor pe crestele coborâtoare cu creneluri şi turnuri la tot pasul, sau la talvegul căldării, cu verdele lui sclipitor. Parcă pe aici nu fusese secetă. Un bordei de mioare, pierdut în imensitatea căldării, stătea, acoperit cu polietilenă, în mijlocul ei. Nu era singura treptă stâncoasă pe care trebuia să o coborâm. A venit a doua. Parcă mai lungă, presărată cu jnepeni şi până la urmă am ajuns la plaiul dinaintea pădurii. Tânărul a dorit să ne facă, nouă, tovarăşilor de drumeţie de până acum, o fotografie. După care şi-a cerut scuze că trebuie să ne părăsească şi a dispărut în adâncul pădurii. Mersul meu, al nostru, l-ar fi întârziat zdravăn.
Nici poteca începutului de pădure nu a fost prea comodă, tot prin stâncării şi-a desfăşurat traseul şi parcă şi mai departe coborâşul era unul repezit şi parcă mai altfel decât acum doi ani. Pe un trunchi de copac, Ionică m-a aşteptat cu un ness, care m-a făcut să-mi mai pierd din oboseala acumulată la coborârea căldărilor. Mai departe am ajuns la „marea strecurătoare” printre bolovani uriaşi şi mai departe poteca a ajuns pe un tărâm mai potolit. Ştiam că pe aici pe undeva trebuia să întâlnim un izvor. Seceta îl desfinţase. Curând am ajuns la poiana cu casă de vânătoare. Aş fi dorit să rămân aici, dar Ionică oricum pleca. Avea el nişte planuri pe care nu mi le-a mărturisit decât după ce am ajuns acasă, aşa că în poiana salvamontului, după aproape 6 ore de mers împreună, ne-am despărţit.
Câtăva vreme m-am odihnit la soarele, care acum, la amiază, încălzea muntele. Apoi am plecat cu gândul să găsesc o pensiune la care să mă odihnesc ca lumea. Aşa s-a întâmplat şi deabia intrat pe drumul Porţii, am găsit ce-mi trebuia. O cameră cu baie şi pat în care, după două nopţi dormite pe apucate, m-am odihnit ca lumea.
Mi-am luat rămas bun de la gazde, nu înainte de a-i întreba de unde sunt bolovanii uriaşi din curte. I-am întrebat cu ce i-a adus, prea erau mari şi omul mi-a explicat, că în urmă cu vreo sută de ani, pe aici fusese o rupere de nori şi apele revărsate peste locurile acestea, adusese aici stâncile uriaşe, bine rotunjite şi acopeirte de patina timpului. Drumul până la Bran a fost scurt, răcoros oarecum şi până la sosirea autobuzului, am avut ceva de aşteptat. Drumul întoarcerii mi-a dat prilejuit să mă delectez din nou cu spectacolul Pietrii Craiului, mai însorită acum. Să străbat din nou frumoasele sate muscelene şi Câmpulungul copilăriei mele.
Când am ajuns acasă, spectacolul Bucegilor, rămăsese doar o amintire frumoasă.
Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
08-11.09.2012

marți, 18 septembrie 2012

Mandra-i lumea cui ii draga

Moto: Pe tâmpla-ntâmplărilor noastre
se scurge o ploaie de astre
şi nici nu e vremea să numeri
cât cer ţi se-aşează pe umeri.
George Ţărnea
Să nu ţii seama de seceta prelungă. Să priveşti doar cerul senin. Să gândeşti doar la vârfurile de munţi înalţi, în zorii răcoroşi, aşteptând razele soarelui care să-i lumineze. Zilele trec cu nerăbdarea clipei când culmile Făgăraşului, îmi vor fi din nou aproape. Gândurile ascunse şi nemărturisite, stăteau să-mi izbucnească, într-un strigăt de bucurie, atunci când am plecat din nou către crestele Măriei-Sale.
 
În dimineaţa începutului de toamnă, de lângă turnurile catedralei vâlcene, ridicate în calea soarelui care tocmai pornise către noi, am plecat către drumul munţilor. Pe calea matinală a văii Oltului, mai apoi în lungul înalţimilor, la care râvneam, am ajuns în Avrigul încărcat de cultura anilor care trecuseră peste el. Drumul către cabana Poiana Neamţului, ne-a fost unul plin de nerăbdarea crestelor măreţe care începeau să se arate. De aici încolo, drumul ne-a fost unul pedestru şi cunoscut din alte câteva împrejurari, din calea anilor pe care-i străbătusem. Câtăva vreme am urmat drumeagul de pe malul înalt al Râului Mare al Avrigului şi când i-am străbătut puntea firavă, am pătruns în adâncul pădurii devenită un pic tomnatecă, cum îi stă bine la început de septembrie.
 
Am urcat pe panta uneori aspră a Piciorului Bârcaciului, uneori cu raze şăgalnice, pătrunse prin frunzişul încă verde. Până la poiana însorită a cabanei, drumul nu ni s-a părut prea lung. Un ceai cald mi-a îndulcit oboseala de până atunci şi am purces mai departe, către muntele cabanei, pe poteca strecurată prin hăţişul care se străduia să o astupe curând. Într-un petec de verdeaţă, sub umbrarul unui brad, am descoperit că nu suntem singurii călători. Ne întovărăşise discret, un câine, cu semne de prietenie, pe care ni le arăta. Din încâlceala hăţişului de până acum, am ieşit în „drumul ţării”, potecă mai lată, care avea să ne întovărăşească câtăva vreme. Ne-a bătut soarele ’n cap, bună bucată de drum, până când, asudaţi din belşug, am poposit pe platoul înalt, de unde privirile nestingherite ,aveau să zăbovească pe semeţia Negoiului. Am întâlnit ceva mai jos semnul crucii galbene, mai de curând vârstat, care avea să ne poarte până la urmă, prin căldarea Porumbăcelului, scutindu-ne de drumul lung până în creasta principală şi mai apoi şi de urcuşul obositor până spre vârful Scării.    
     
Pe platoul amintit am poposit îndelung, cât să ne săturăm privirile cu înălţimile fără de sfârşit. Ne-au luat ochii strălucirea ţancurilor Negoiului şi goana acestora către locurile care aveau pentru fiecare dintre noi amintiri de neşters. Muchia Tunsului, creneluită până la Dumnezeu, rămăsese pentru mine doar o dorinţă. Vârful Călţunului, mai „mărunt” parcă, avea pe vârful semeţ, amintirile sale. Muntele Scara, înălţa desupra noastră, cupolă uriaşă, pe care, dacă n-am fi aflat că de curând fusese marcată o potecă nouă, prin căldări, aveam intenţia să-i urcăm muchia dreaptă, până pe creştetul lui.
 
Ne-am desprins cu greu de pe platoul odihnei noastre şi am purces la drumul aproape lin, care avea să ne ducă pe negândite la ramificaţia pe care acum trebuia să o vedem prima oară. Altădată urmasem poteca ce ajungea în drumul de creastă şi de acolo urcasem din greu panta dură a muntelui Scara. Ajunsesem de câteva ori pe vârf, poate nu atât de înalt, dar ridicat parcă până la cer. Acum poteca asta nouă, la ramificaţia din cale, la care ne oprisem să luăm hotărârea pe unde aveam să mergem mai departe, avea până la urmă să ne scutească de oboseala urcuşului cunoscut.
 
Am purces la drumul ăsta nou, prin căldarea nordică a Scării, căreia eu îi spun a Porumbăcelului, după numele apei care o străbate, chiar dacă i-o mai spune şi Puha, după numele muchiei care ne stătea în faţă. Căldarea era una largă şi coborâşul nu era prea adânc şi nici urcuşul până la stâlpul de marcaj din creasta pe care-o vedeam, nu părea prea lung. Am coborât prin locurile acestea molcome, străjuite de abruptul stâncos al Scării, pe marcajul aplicat de curând – crucea galbenă - şi am trecut firul unui pârâu, după care am început urcuşul spre creasta Puhei. Până aici ne urmase tăcut, câinele întâlnit prin lăstărişul Bârcaciului, prin locurile acestea dovedindu-se de mare folos. Câinii unei turme, aflate probabil pe aici pe undeva, s-au apropiat ameninţător de noi. Noroc cu câinele care ne urmase credincios şi poate flămând, care cu statura sa impozantă şi pe limba canină, s-a mârâit oleacă cu fioroşii şi-au frecat capetele şi potăile ciobăneşti care păreau să ne fi pus gând rău, s-au potolit de nici măcar nu ne-au mai lătrat. 
       
Am depăşit pajiştea întinsă de pe fundul căldării şi pe nesimţite am început urcuşul prin grohotiş, pe lângă ceva pereţi stâncoşi şi după puţin timp am ajuns la stâlpul de marcaj cu săgeţi, văzut încă de când părăsisem poteca din muchia Scării. Când am atins creasta, am întâlnit poteca ce venea din drumurile cabanei Negoiu. A urmat un drum râpos, cu zgrunţuri cam alunecoşi, aşezat cam într-o parte pe faţa muntelui. Am sfârşit poteca asta pe un horn scurt, îngust, strecurat printre pereţi apropiaţi. Când am depăşit şi hornul, am ajuns în locul de unde am privit noul refugiu din Scara, aşezat în scurta porţiune de şes înalt, alături de cel vechi, care-şi sfârşise traiul. Acolo ne-am instalat şi ne-am ocupat locurile, gândind că mai pe seară vor mai sosi şi alţii.
 
În refugiu a fost linişte multă şi cei puţini oameni care au mai venit, n-au făcut decât să întreţină atmosfera de bună voie. Când înserarea a început să-şi facă simţită prezenţa, ne-a părăsit căldura de peste zi. A coborât răcoarea începutului toamnei. Crestele erau scăldate în lumina soarelui-apune şi îşi marcau frumuseţea pe cerul senin. Negoiul era tot acolo unde-l văzusem de când ajunsesem pe plaiul înalt. Îl întovărăşea vârful Şerbotei şi ceva din Custura Sărăţii, pe care-mi chinuisem copii la vârstă fragedă, de ajunsese Floriana acum ,să-şi dorească numai vârfuri înalte. Musceau Scării, apropiată nouă, îşi etala stâncăriile sale cu umbre şi lumini în bătaia soarelui care scăpăta după înalturile Ciortei. Cât priveşte aceasta din urmă, alături de Boia Mare, alias Cuculeiul cum îi spun Perişănenii, începea să-şi estompeze înălţimea în umbra apusului pierdut în spatele lor. Acolo pe vârfurile Ciortei, stătea amintirea unei căţărări tinereşti cu coardă şi harnaşament zornăitor, pe care nici măcar nu-l folosisem. În căldarea de sub ţancurile astea înalte ,aflasem după îndelung umblet, venind dinspre lacul Avrigului, traversând custură după custură, ochiul de apă bine ascuns al Lacului cu Avion şi mai departe, după întâlnirea cu ciobanul amintit, cunoscusem umbletul cel lung de pe muchia Faţa Sfântului Ilie. Erau toate astea amintiri de neşters şi acum, aflat în locuri cu vizibilitate fără limite, treceau repede prin faţa ochilor minţii.
Înserarea cobora peste munte şi răcoarea ne-a gonit în refugiu. Peste noapte, s-a luminat fereastra dinspre Musceaua Scării şi asta ne-a făcut, la momente diferite, să ieşim din căldura sacului de dormit, să privim luna plină ce-şi propusese să-şi arunce raze îngheţate peste coastele munţilor înalţi. Şi până spre ziuă, luna asta „albastra”, ne-a vegheat somnul adânc. 
 
Nu se luminase bine de ziuă când ne-am început pregătirile de drum. Aveam gânduri mari, vroiam să ajungem pe vârful Negoiului. Unul dintre noi a rămas paznic la refugiu. Ceilalţi am plecat la drum cam pe întuneric, dar mai încolo avea să se facă şi ziuă de-a binelea. Peste Musceaua Scării, peste cele vreo două locuri cu treceri ceva mai delicate, am trecut repede şi când am ajuns în şaua dinaintea Şerbotei soarele scălda plaiul. Urcuşul până spre vârf, unul lung, a trecut repede. Ajunşi pe vârful cu privelişti către cel mare şi spre Custură, aveam de luat ceva hotărâri. În ce mă priveşte aveam să rămân pe vârf. Colegele aveau să aleagă poteca de sub Custură şi să-şi continue drumul spre vârf. Am rămas singur curând. Bătea vântul tare şi mi-am găsit un cotlon, ceva mai apărat şi de unde aveam timp să privesc spre căldarea Negoiului. Lăcuţul acestuia, pe care-l ştiam de mult era tot acolo. Poteca ce urca din valea Topologului ,parcursă de câteva ori, ieşea încet din cutia cu amintiri şi chiar dacă n-o vedeam pe de-a întregul mi-o închipuiam aşa cum o văzusem prima oară, trecând pe sub cascada din vale, o  pişătoare”, cum îi spunea ciobanul întâlnit în cale. Din vârful Şerbotei începea poteca ce ducea spre cabana Negoiu şi îmi aduceam aminte întâmplarea de acum vreo doi ani, când îi speriasem pe tinerii care o urcau, răspunzându-le la întrebare, că în ce mă priveşte,o făcusem prima oară, în anul ’57 !.
 
Îmi sfârşisem turul de orizont al crestelor şi amintirilor şi nu mi-a rămas altceva de făcut decât să iau calea înapoi. Căzuse vântul. Soarele îşi arunca raze fierbinţi peste coclauri. Aveam timp din belşug să privesc de jur împrejur. Stâncăriile peste care trecusem în zori, acum le-am găsit lesne de depăşit. Ciortea, Boia şi Faţa Sfântului Ilie erau tot acolo şi tot atât de frumoase. Oamenii întâlniţi în cale mi-au prilejuit vorbe frumoase despre munţi şi aşa, pe negândite, am ajuns din nou la refugiu.
Am apucat să mă odihnesc, până a nu veni un băimăream cu poveşti despre locurile minunate ale „nordului îndepărtat” şi despre oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi. Ceva mai târziu au venit şi parte din colegele care plecaseră spre Negoiu, dar se întorsesră din calea mai grea întâlnită. Ne-am pus la povestit şi vremea a trecut repede, până la sosirea colegei care-şi urmase drumul până spre vârful cel mare. Mai spre după amiază, a sosit şi dânsa şi n-a venit cu mâna goală, ci cu câţiva din cei întâlniţi pe vârf, unii chiar cunoscuţi şi împreună ne-am povestit întâmplări din cele făgărăşene. 
 
Dăduse soarele când am plecat din refugiu, în ultima noastră zi făgărăşană. Am făcut drumul înapoi, prin aceleaşi locuri prin care venisem. În căldarea cu plai întins, lângă pârâul din cale, am poposit îndelung. Apoi ne-am continuat drumul, până când semnul potecii celei noi, s-a desprins spre dreapta şi noi am apucat calea care ne-a scos printre merişoare şi afine ,la drumul pe sub munte, cunoscut, care ne-a condus la cabana Bârcaciu. Acolo ne-am împlinit circuitul nostru, sfârşit cu un ceai şi o ciorbă de să-ţi lingi mai apoi buzele. 
 
De la cabana Bârcaciu ne-am desprins un pic mai greu, gândindu-ne că de acum încolo, aveam să ne despărţim de crestele înalte. Avea să ne cuprindă pădurea străpunsă arareori de raze de soare şăgalnice şi nostalgia crestelor înalte, părăsite pentru cine ştie câtă vreme.
Nu ne-a fost liniştea pentru cine ştie câtă vreme. Pe panta aspră a coborârii, au trecut pe lângă noi, doi turişti, grăbiţi să prindă în goană toate scurtăturile. Noi urmăream poteca şi la o cotitură, doamna cuplului, am găsit-o singură, aşteptând ajutorul după care partenerul se dusese să-l caute. Suferise un accident serios. 112 neprins de partener, acelaşi număr care ne-a răspuns, salavamontul şi ambulanţa sosite foarte repede, sacul uneia din colege folosit drept targă şi până la urmă toate s-au sfârşit cu bine şi doamna a sosit la lumea care avea să-i acorde ajutorul medical necesar.
Cu întâmplările astea neobişnuite s-a terminat şi excursia noastră, dominată de frumuseţea locurilor înalte prin care fusesem, mângâiate de lumina astrelor diurne şi nocturne, care se revărsase peste ele. 













 
Text şi foto: Dinu Boghez
31.08-02.09.2012