marți, 24 februarie 2009

Scotocind Parangul

Moto: O clipă inima mi se făcuse cer.
Vasile Voiculescu

Am plecat din Râmnicu Vâlcea atunci când ziua încă nu-şi intrase în drepturi. Era toamnă târzie şi ziua se micşorase mult. Dar curând soarele a mijit peste orizont şi până a ajunge la Horezu, am putut să ne delectăm privirile cu imaginea aproape monumentală a Builei. Sclipea în razele soarelui şi era mereu frumoasă, pe cât o ştiam. Mai departe, şoseaua ne-a purtat pe sub creasta munţilor Căpăţânii, care acum, în pragul dimineţii îşi etala vârfurile sale alpine. Zonele cu adevărat înalte, ale Preotei, Ursului şi Nedeii, se lăfăiau sub razele dintâi ale soarelui. Când ceva mai târziu am intrat pe valea Jiului, peisajul, deschis până acum, s-a schimbat. Până la Sadu, valea largă, ne-a permis să aruncăm o privire spre înălţimile mari ale munţilor către care ne îndreptam. Imaginea Cârjei mai ales era parcă obsedantă. Mai apoi valea a început să se îngusteze, strânsă zdarvăn între pereţi stâncoşi. Peste panglica şoselei zburau care încotro, frunzele colorate, aruncate peste vale de zilele toamnei adânci în care eram. Pe coastele abrupte, oarecari mesteceni, îşi trimeteau până în vale, sclipirile dimineţii senine şi foşnetul frunzelor, ce-şi trăiau ultimele clipe ale visului de peste vară. Jiul, cândva o apă întunecată, acum părea cristalin şi sărea sprinten peste stânci şi pietre de tot felul. Mânăstirea Lainici era tot acolo unde o ştiam. Şoseaua se strecura pe lângă apa de munte, care parcă îşi recăpătase culoarea naturală. Din înaltul abruptului pe lângă care ne strecuram curgeau frunze zburdalnice. Prin locurile ceva mai largi apăruseră construcţii noi şi cele vechi, abandonate, păreau martorele unei alte lumi.
Când am coborât în Petroşeni, în autogara Normandiei, vremea părea încă să fie frumoasă. Am ajuns mai repede decât gândeam la staţia telescaunului şi tot aşa de repede şi la pensiunile de la poalele Parângului Mic. De cum am depăşit pădurea pe deasupra căreia treceam, a început să bată vântul şi pe alocuri parcă începeam să ne legănăm cu scaun cu tot.


Ceva mai departe am trecut prin locul fostei ,, căsuţe din poveşti ”. Erau acum prin acel loc pensiuni zdravene şi o clipă mi-a trecut prin minte că poate tocmai de aceea a dispărut căsuţa amintită. Când ne-am dat jos din telescaun, ne-am hotărât repede la unul dintre locurile în care puteam înopta, unde scurtă vreme ne-am odihnit. Apoi puţin după orele prânzului, am început urcuşul către vârful Parângului Mic. Era acesta primul nostru obiectiv. Nu era o vreme grozavă, dar nici ploaia nu părea să se apropie de noi. Am ieşit din staţiune, am zăbovit puţină vreme lângă panoul cu trasee din masiv, în locul în care primele poteci se răsfirau. Una dintre ele urca spre creasta munţilor şi alta spre vârful ales. Urcam repede şi pe măsură ce câştigam înălţime vântul începea să ne zgâlţâie serios. Când am ajuns pe vârful Parângului Mic – acum, pentru prima oară, după ce trecusem de atâtea ori pe lângă el – o adevărată vijelie se dezlănţuise peste noi. Dar vizibilitate era peste tot locul. Către înălţimea vârfului Cârja vremea înourată ne lăsa să-i privim poteca ce-i învingea semeţia.


Undeva, ascuns vederii, stătea refugiul în care îmi petrecusem o noapte cu lună plină. Către Şurean şi primele sale vârfuri, nu era cine ştie ce vizibilitate. Lângă noi, pe vârful înalt de 2074m, stăteau, martore ale altei tehnologii-meteo, rămăşiţele vechii staţii. Vântul bătea năpraznic şi cum ne-am ridicat din cotlonul în care ne adăpostisem, i-am simţit din plin tăria. Pe poteca crestei, am coborât repede până în şeuţa în care am întâlnit poteca ce urca spre creasta Parângului. Ne-am adăpostit sub o stâncă. Vântul nu mai bătea aici mai deloc. Cobora spre noi un tânăr grăbit. Ne-a spus că venea dinspre lacul Mija. A ţinut să ne spună că venise făcând mai puţin timp decât cel de pe indicatoare. Ştia el nişte scurtături !. Nu mai aveam de ce sta acolo şi am început coborîrea spre locul unde aveam să ne petrecem noaptea. Căldura molcomă din cameră, cerul înstelat văzut pe fereastră şi luminile oraşului, sclipind în noapte, ne-au dat speranţe pentru a doua zi.


Dimineaţa, cât ne permitea toamna înaintată în care eram, am plecat grăbiţi. Nu era o vreme grozavă, dar soarele îşi arunca raze strecurate printre nori. Ceva speranţe că vom avea vreme bună, tot aveam. Am ajuns repede la băncuţa din capătul pârtiei de schi, acolo unde poteca de creastă se abătea spre dreapta. Ştiam că Parângul Mare, atât de apropiat, avea să fie scopul ascuns al colegului meu. Era mai tânăr, mergea repede şi oricum dacă am fi mers împreună îi incomodam ritmul. Aşa că....ne-am despărţit. L-am rugat să se uite le refugiul din cale şi să-mi spună ce noutăţi mai erau pe acolo. Ultima oară l-am zărit deasupra şeii din care eu aveam să mă abat spre lacul Mija. Şi ceaţa a făcut să-l pierd din priviri. Am ajuns şi eu, repede în şaua cu stâlp indicator către lacul Mija. Ceaţa se aşternuse peste creasta muntelui. Nu ştiam cât de bun era marcajul şi nici cât de clară era poteca, dar tot am plecat spre lac. Prea trecusem de atâtea ori pe lângă ramificaţie şi prea dorisem mult să ajung pe malurile lui. Câtăva vreme poteca a mers înaintea mea, fără să coboare. Apoi coborâşul se strecura printre tufe de jneapăn. Ceaţa părea să se ridice şi privirile iscodeau locurile din spatele crestelor, încercând să ghicesc ceva mai devreme, cam pe unde avea să fie lacul. Câteva serpentine scurte şi am ajuns la firul văii, pe acolo pe unde se strecra un pârâiaş. Dacă aveam să mă iau după harta lui Nae Popescu, pârâiaşul trebuia să se cheme Slăvuţul. Crestele tindeau să se acopere de ceaţă, dar uneori lăsau să li se vadă măreţia. Grohotişurile de către poalele crestei, hornurile care le străbăteau coastele, alcătuiau lumea misterioasă în care pătrunsesem. Îmi veneau în minte lucruri citite despre traseele cu iz alpin de prin aceste locuri, misterul ce înconjura lacul către care mă îndreptam şi dialogul cu mine însumi se înfiripa repede, fără teama ceţurilor şi a ploii care se apropia. Am atins firul văii şi stâlpii de marcaj bine aşezaţi mă îndreptau în lungul văii. Ultimul dintre ei, se afla înaintea unei perdele de jnepeni. M-am uitat împrejur şi nu am văzut niciun alt semn. Am luat-o printr-un şleau, pe care oarecari urme de om m-au făcut să cred că nimerisem poteca spre lac. Ajuns la capătul micului horn înierbat, m-am aflat la firul unei văi ce se pierdea în adâncul pădurii. M-am întrebat dacă pe acolo s-ar putea strecura poteca dinspre valea Jieţului. Apoi am căutat din priviri locul unde-ar putea fi lacul. Am străbătut perdeaua de jnepeni, până am ajuns din nou la stâlpul de marcaj pe care doar cu puţin timp înainte îl părăsisem. Undeva, pe un perete stâncos, am zărit semnul punctului galben şi de la el mai sus, poteca abruptă care cu siguranţă mă conducea spre lac. Pierdusem ceva mai mult de ½ oră. Am ajuns la semnul buclucaş, am traversat o hoagă, am parcurs repede poteca abruptă şi am ajuns pe malul lacului, încojurat de tufe de jneapăn şi ascuns printre grohotişurile aruncate până el de crestele înalte, care începeau să se învolbureze.


Mă pregăteam să zăbovesc pe malul lacului. Aveam si de ce. Până la ultimul stâlp de marcaj, mai erau câţiva paşi. Oglinda apei, liniştită, neverosimilă, în marea de piatră care o înconjura, a început pe nesimţite să freamăte. De undeva din norii deveniţi compacţi, ajungeau până aici, mulţimea fină a stropilor mărunţi, strecuraţi prin sită cerească. Nu i-am luat în seamă şi deabia când stâncile din preajmă au început să se umezească de-a binelea şi luciul apei s-a arătat străpuns de picături din ce în ce mai consistente, am realizat că nu aveam încotro şi trebuia să părăsesc locurile. Deocamdată ploaia nu reprezenta chiar un pericol şi câtăva vreme am străbătut poteca fără teamă. Pe poteca priporoasă şi cam alunecoasă acum, apoi pe sub peretele stâncos, părăsind poteca şi scurtând astfel drumul, am ajuns repede la firul văii pe care le venire îl părăsisem. Aici mi-am pus oarecum pelerina şi am plecat mai departe. Tot nu credeam că ploaia va fi una de durată. Curând am părăsit firul apei şi am început urcuşul. Acum ploua de-a binelea şi darabana ploii imi amintea că ar fi trebuit să-mi potrivesc mai bine pelerina şi peste rucsac trebuia să-mi trag îmbrăcămintea protectoare. O să meargă şi aşa , ploaia va trece repede, gândem eu. Dar nu trecea şi pe cât de repede mergeam, ploaia venea din urmă, din ce în ce mai puternică. Auzeam stropii bătând darabana pe spatele meu, dar nu m-am oprit să-mi aranjez mai bine cele ce trebuiau să mă protejeze. Şi când m-a udat de-a binelea, am ajuns şi eu la băncuţa din capătul pârtiei de schi. Norii nu-şi mai scuturau peste mine picăturile dese, dar acum udeala nici n-o mai simţeam. Deabia când am ajuns în cameră am constatat că nu prea rămăseră pe mine lucruri uscate. Nu mi-a mai rămas altceva de făcut decât să-mi pun lucrurile la uscat.


Timpul a trecut repede şi înserarea avea să se aştearnă curând şi colegul meu nu mai venea. Într-un târziu l-am văzut coborând pe drumul larg. Eram curios să aflu cum a ajuns pe vârful cel mare al Parângului şi cam ce vreme a întâmpinat. Şi iată cam ce mi-a povestit.
De când îl pierdusem din vedere, pe creasta care ducea spre vârful Cârjei, ceaţa îl cam supărase. Se oprise o clipă la refugiu, să vadă ce se mai făcuse pe acolo.


Refugiul, prima oară construit în 1899-!-, avea acum hidroizolaţia acoperişului de curând refacută. Iar înăuntru avea fixată o masă. Poate în curând va avea şi nişte priciuri şi atunci va fi şi mai util. Apoi ceaţa, până către Parângul Mare, avusese doar roluri episodice şi deabia sus, pe vârf, devenise oarecum compactă.
Dar către căldarea Roşiilor, vălurile de ceaţă deveneau uneori mai transparente şi oarecare lumină părea că se coboară peste lacurile mirifice de acolo.
S-a coborît colegul pe muchia secundară, nordică, a vârfului, până când ceaţa a prins să se risipească uneori. A zăbovit acolo multă vreme şi i-a trebuit ceva răbdare, până când, printre vălurile zburătoare, a izbutit să prindă imagini dintre cele frumoase şi efortul reîntoarcerii i-a fost astfel răsplătit. La întoarcere l-a prins şi ploaia, tot cam 2 ore cât mă prinsese pe mine, doar că a fost mai atent cu protecţia lui şi a rucsacului şi când ne-am întâlnit, avea mina omului fericit că ziua petrecută pe creastă nu i-a fost cu totul potrivnică. Una peste alta, avusese parte de o vreme ceva mai bună decât mine. Şi când am revăzut împreună fotografiile mulţumirea i-a fost deplină.
Ca mai mereu când muntele se mai burzulueşte câtă vreme eşti în inima lui, întoarcerea am facut-o într-o zi însorită, când imaginea Cârjei se lăfăia în razele soarelui tomnatec. Dis-de-dimineaţă ne-am urcat în telescaun. Jos am avut norocul să întâlnim un mijoc de transport care ne-a dus repede în Petroşeni şi până să apucăm să bem o cafea în autogara cea mică, a şi sosit autobuzul care spre seară ne-a lăsat acasă.
Parângul ne mai oferise încă odată zile fericite !.


Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera şi Dinu Boghez
04-06.11.2008

Ultima zi de toamna

Moto: Aripile care-au încins pământul
Îşi mută-n tine cântul şi descântul....
/ Marin Sorescu.

Iată, suntem din nou în autobuzul care ne lasă în Petroşeni. Privisem îndelung prevederile meteo şi doream nespus ca ele să se adeverească şi zilele pe care le aşteptam să fie intr-adevăr frumoase. Ca un fel de cântec de lebădă al toamnei. Am coborît în micuţa auto-gară, am suit repede într-un taxi şi cam pe la 11¼, am ajuns la frumoasa cabană din Groapa Seacă. Doar un câine ne-a întâmpinat şi într-un târziu şi un paznic morocănos. Acolo nu era nimeni altcineva şi cafeaua pe care ne-o promisesem, am lăsat-o pe altădată. Am prins scurtătura de lângă cabană şi am ajuns lângă prima casă forestieră. Ceva mai departe o alta, cu acoperiş proaspăt renovat, ne-a adus la gura drumului forestier ce urca în susul văii Jieţului. Eram întovărăşiţi, acum la început de drum, de marcajele cu punct roşu, cruce galbenă şi roşie. Nu mult mai departe, cele două cruci le-am părăsit. Ele urcau pe potecile laterale, către muchia Sliveiului, cel puţin prima dintre ele. Cam 4 km am urcat în lungul drumului forestier, care se sfârşea în dreptul captării secundare a Jieţului, cea care ducea apa către acumularea de la Vidra. De aici încolo, doar poteca muntelui avea să ne întovărăşească. Am trecut de puntea peste apa Ghereşului şi am început să urcăm prin pădure, către refugiul Agăţat, unde aveam să ne petrecem noaptea. Am ajuns repede şi când am traversat apa Jieţului, tumultoasă ca întodeauna, îndreptându-ne spre poiana refugiului, deabia de trecuseră două ore de când părăsisem cabana forestieră. Refugiul era tot aşa cum îl ştiam, căţărat pe stânca imensă, înconjurată de brazi.


Am găsit înăuntru joagărul şi toporul, cu care o bucată de vreme ne-am tăiat lemnele bune pentru noaptea geroasă care ne aştepta. Într-un cui stătea agăţat caietul cu impresii, bun prilej de aduceri aminte. Pe negândite a venit înserarea şi ne-am restras în adăpostul înalt. Să recunosc, de când fusesem pe aici prima oară, îmi dorisem o noapte petrecută în aceste locuri. Acum, într-o toamna târzie, îmi vedeam visul aevea şi pe deasupra mă aştepta o noapte cu lună plină şi cerul cu nori risipiţi, îmi dădea speranţa luminii argintii risipite pe întinsul poienii şi a clonţanilor stâncoşi de peste ea. Am intrat in cabană şi am aprins lumânările din fereastră, aşa, ca să se vadă că aici, în mijlocul muntelui, imens, era un loc de adăpost. Sobiţa de tablă, cu lemnele arzând din plin, până la urmă a dat şi căldură şi peste noapte n-am simţit răcoarea gerului de afară. Sau poate doar flăcările jucăuşe, cu limbi năzdrăvane aruncate în încăpere, ne-or fi dat amăgirea căldurii !. Şi când târziu am ieşit pe prispa refugiului, în noaptea cu lună plină, să-i privim razele aruncate în poiana cu brumă groasă, peste brazii înalţi, cu profil enigmatic şi creasta luminată ca ziua, parcă nici nu ne mai venea să intrăm în refugiu. Şi nu ne-am mai trezit, până când a sosit alba-n sat şi a dat semne că trebuie să ne pregătim de plecare. Focul se stinsese de mult şi răcoarea din ,,casă”, ne-a zorit să strângem tărhatul repede şi să coborâm din înaltul refugiului, în mijlocul poienii cu brumă groasă. Din cele două variante de urcuş, am ales pe cea care urca pe coasta muntelui, cu potecă strecurată printre stâncile presărate în cale.

Câteva locuri cu gheţuş aşternut peste pietre, jnepenii, de care din când în când ne mai prindeam şi iată-ne ajunşi repede în poiana de sub căldarea glaciară, cea cu stânca cea mare din mijlocul ei. Au urmat apoi serpentinele potecii care ne-au scos lângă ceeace rămăsese din vechiul bordei ciobănesc al locurilor. Până aici trecuseră aproape 2 ore de mers. A fost acesta momentul de a hotărî traseul în continuare. Dacă am fi ales pe cel marcat până în Şaua Gruiului, nu prea aveam şanse să ajungem acolo unde vroiam, pe lumină. Şi aşa excursia se dorea a fi una cu un traseu cam lung, pentru că vroiam să intrăm şi în munţii Latoriţei şi locul înoptării era unul depărtat. Aşa că ne-am hotărât să urcăm coastele din stânga noastră, cele de pe malul drept geografic al văii Jieţului. Eram în preajma stânei, la circa 1900m şi până în creastă, pe acolo pe unde ne propusesem, în şaua Pâcleşii, aveam mai bine de 300m diferenţă de nivel. Câtăva vreme am urmat întinsul căldării, până a ajunge în preajma lacului Roşiile. Apoi ne-am angajat către locurile mai înierbate de pe coastă, pe acolo pe unde ni se păreau mai accesibile. Panta abruptă şi obstacolele pe care trebuia să le ocolim, stânci întâlnite în cale, limbi de grohotiş şi morenă aruncate pe coastă, pâlcuri de jnepeniş, toate acestea ne-au luat aproape 2 ore. Am avut însă prilejul să admirăm multe din minunăţiile căldării, pe care de pe aici le-am putut privi pe îndelete. Sclipeau în soare culmile Şureanului şi începuturile celor ale Lotrului. Lacul Lung aproape că nu se observa, doar un gheţuş îngust pierdut printre clinurile căldării. Lacul Roşiile era tot un luciu de ghiaţă. Parângul Mare era înveşmântat în razele soarelui.
Şi mai bine decât oricând, am zărit hăţaşul ciobănesc care urca în muchia Sliveiului. Îl ştiam, urcasem pe el într-o împrejurare când ţinusem cu orice preţ să ajung pe muchie şi să cobor pe malul lacului Verde, să-i sorb din priviri verdele apelor sale şi să-mi aprind imaginaţia cu enigma adâncurilor sale. Şi tot acum, printre jnepenii compacţi ce acopereau coasta, venind dinspre Coasta lui Rus, cam de pe lângă lacul Cibanului, am zărit poteca ce cobora prin acele locuri. Atunci, în alte vremuri, păşind pe acolo pentru prima oară, am străbătut poteca din căldarea Ghereşului şi am ajuns până la urmă la bordeiul stânei din Roşiile. Îmi aduc aminte că din bordeiul întunecat a ieşit un bătrân. Părea un uriaş. Şi toată seara ne-a tot povestit, ba despre avionul care se ciocnise de peretele Parângului Mare, ba despre drumul nostru de a doua zi către lacul Verde. Si seara trecuse pe nesimţite cu poveştile baciului. Impresiile de atunci stârnite de lacul Verde, erau visele tinereţii mele, care şi acum păreau aproape. Era cam ora 12 când am ajuns în creastă. Poate dacă colegul meu era singur, ar fi mers mai repede, dar a trebuit să-şi potrivească paşii după ai mei. Ne-am odihnit cât de cât, aproape de vârful Ieşului, ne-am aruncat privirile spre culmea muntelui şi am ajuns acolo, departe, unde era Şaua Ştefanului şi drumul propus pe creasta Latoriţei. Şi atunci am ştiut că drumul nostru va avea alt sfârşit decât cel propus. Gândeam amândoi la fel, dar nu ni l-am mărturisit. Am coborât prelung în şaua Ghereşului, am privit oglinda lacului, acum îngheţat şi am început să urcăm serpentinele către Şaua Pietrii Tăiate, prelungi şi mai ales multe.


Când am ajuns sus, la începutul traseului de pe Coasta lui Rus şi deasupra lacului Zănoaga Mare, îngheţat şi acesta,


am zăbovit aruncându-ne privirile către căldarea Câlcescului şi întrebându-ne dacă n-ar fi mai bine să coborâm către Obârşia Lotrului. Undeva departe se vedeau, întunecate, contururile Apusenilor. Mai păstram o slabă nădejde că vom putea merge către Latoriţa, chiar dacă aceasta debia pâlpâia.... Aşa că am apucat poteca de creastă, peste îngrămădirea de stânci aruncate parcă cu furca din Setea Mică,



apoi peste înaltul vârf al Setei Mari -2365m –şi am coborât spre hornul Lacurilor. De undeva dinspre căldarea Câlcescului urcau doi turisti. Dinspre Mohorul se apropiau trei vânători. Când ne-am apropiat, unul din turişti ne-a povestit cât de amărât era că nu putuse face baie în lac, din cauza gheţii !. Şi noi ne-am făcut că-l credem. Am trecut de vârful aproape plat al Pleşcoaiei şi pe la ora 4 pm, am ajuns în Şaua Mohorului.

Ne grăbeam cât puteam, întunericul era aproape. Undeva către vârf grupul altor turişti ne-au făcut să nu ne simţim singuri. Când am început să coborâm Mohorul, soarele aproape dispăruse, iar când am dat peste creasta Iezerului, întunericul s-a pregătit să cuprindă muntele.

Cei trei tineri ne-au ajuns la coborâre şi cum văzusem o maşină staţionată pe drumul alpin, i-am întrebat dacă este a lor şi ....dacă ne puteau lua până la Rânca. Visul nostru despre creasta Latoriţei până la Voineasa, luase sfârşit.
Am ajuns repede la Rânca, ne-am odihnit într-una din pensiuni şi a doua zi am luat drumul întorcerii, lăsând pe altă dată creasta Latoriţei.



Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera şi Dinu Boghez

marți, 17 februarie 2009

Locuinta de-o seara










A fost undeva nici prea departe si nici prea aproape, ascuns de-o vesnicie, un loc de o incredibila frumusete…
Este un loc unde in zilele de iarna ninge cu soare, un loc unde padurea este atat de deasa incat te strange, un loc unde vantul canta noaptea singur printre stanci, un loc ce se imbraca primavara in branduse.
Si intr-o zi senina de iarna am hotarat sa revedem locul stiut de cateva primaveri. Pe drum am intalnit vanatori tacuti si grabiti in cautarea mistretilor. Apoi totul a ramas undeva in urma, si ne-am gasit doar noi si zapada mare ce trebuia invinsa pana sus in creasta muntelui. Poteca printre brazii cocosati de nea, presarata cu urme sfioase de mici vietuitoare, a fost o desfatare. Ingrijorarea s-a aratat abia sus pe varful muntelui, unde ne-am trezit impresurati de haina alba si adanca a iernii. Gafaind si sub amenintarea noptii, am reusit sa ajungem la adapostul mult ravnit. Si tare ne-am mai bucurat. Locuinta noastra de-o seara s-a aratat a fi cam rece, dar ocrotita de furia viscolului ce trecuse nu de mult peste aceste meleaguri, iar privelistea de pe “veranda” era de vis… Nu mai trecuse nimeni pe aici de ceva timp. La lumina sfioasa a lumanarilor uitate pe o polita, ne-am incalzit cu povesti si ceai fierbinte. Si sub un cer pe care il stiam instelat, am adormit. Salbaticia tinutului m-a facut sa visez un mos Martin ce se straduia sa ne viziteze. In timpul noptii a inceput sa ninga linistit. Vantul calatorea prin alte locuri, pentru ca noi nu l-am intalnit deloc in acea noapte. Si incet, incet, covorul alb a tot crescut.
Perdeaua de nori nu m-a lasat sa admir rasaritul, iar frigul nu ne-a lasat sa ne prelungim prea mult somnul. Dupa un dejun scurt, ne-am luat ramas bun de la casuta si am pornit la drum. Si ningea cu soare… Mii de diamante minuscule roiau in jurul nostru. Poteca se strecura printr-o padure batrana si tacuta de brad, iar noi eram atat de fericiti… Ne-am oprit la izvorul stiut si cu uimire am aflat ca apa lui era calda (cand a noastra din sticle inghetase de mult). Am poposit la locul unde anul trecut ne petrecusem o noapte cu un vant napraznic, cand am crezut ca ne va lua pe sus cu tot cu casa ca intr-o poveste bine cunoscuta. Si incet, incet am coborat tropaind incantati prin zapada proaspata.
Si acum la final de poveste, urmeaza sa va marturisesc in soapta ca acest loc se numeste...
Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

marți, 10 februarie 2009

Pe creste insorite, printre lacuri cu reflexe iernatice

Moto: Suia din prăpăstii ? Cobora din stânci ?
Acoperit de mister,
Cădeau peste el umbre mari şi adânci.
Vasile Voiculescu
Şoseaua de sub munţii Căpăţânii şi mai apoi ai Parângului, parcursă cu autobuzul, se sfârşeşte pentru noi, la ramificaţia Bengeşti. Mai apoi cu diferite ocazii, ajungem la Novaci şi mai departe până la – să-i zicem staţiune -, Rânca. Nu ne prea încântă dezordinea asta urbanistică, dar dacă aşa le-o fi plăcând oamenilor ce şi-au trântit căsoaiele de pe aici, n-avem ce face. Ne rămâne doar regretul plaiului străjuit de brazi, astăzi dispărut, pe care din fericire l-am apucat. Căutăm o pensiune cât mai apropiată de drumul muntelui de a doua zi. Găsim până la urmă. Ne odihnim câtăva vreme şi plecăm spre drumul înalt.
Îl străbatem trecând de ramificaţia potecii către Curmătura Olteţului – pare acum bine marcată -, mai urcăm câtăva vreme şi sfârşim periplul zilei pe vârful Dengheru – 2069m-. Admirăm de aici adânca vale a Urdelor – alias Latoriţa de Jos -, privim peste vârful Muntinului către creasta Latoriţei, de când se desprinde din munţii Parângului. Privirile trec repede pe creasta Latoriţei, peste vârful Ştefanului, peste cel al Borei decanul de înălţime al acestora, peste Puru, Fratoşteanu, terminând cu cel al Repezilor. Apoi ne îndreptăm privirile către munţii apropiaţi. Mohorul şi Iezerul atrag privirile şi încercăm privindu-i să ghicim cum va fi timpul a doua zi.
Mohorul mai ales, este barometrul unei zone întinse din Parâng, până către Buila Căpăţânii. Sfârşim contemplarea crestelor, gândindu-ne la înserarea care nu e departe. Floriana trece şi peste Păpuşa, aşa....pentru că era acolo. Ne întâlnim la,,adăpostul creştinesc”, aflat sub vârf. Ceva mai jos poposim pe plai şi aşteptăm clipele apusului, pentru niscaiva poze frumoase. Când înserarea a pus de-o noapte cu lună plină, intrăm în pensiunea în care înoptam.
Ne-am sculat cât de devreme am putut. Aveam drum lung de făcut. Era întuneric când am ieşit în şoseaua alpină şi chiar dacă luna mai răspândea lumină peste munte, la începutul drumului ne-am folosit de frontale. Mai apoi am constatat că acestea mai mult ne incomodau şi am renunţat la ele. Luna ne-a fost călăuză o bună bucată de drum, până când din geana de tivitură luminoasă ce contura orizontul munţilor, parcă s-a luminat pământul. Când am ajuns sub Păpuşa, zorile stăpâneau locurile şi culmea Mohorului începea să fie stăpânită de primele raze de soare.
Noi urcăm mereu pe drumul alpin. Trecem de ramificaţia spre Curmătura Olteţului, apoi de apropiatul vârf al Dengherului, de înalta şa a Urdelor şi vârful acesteia - 2228m -, apoi coborâm în căldarea adâncă cu acelaşi numne. Cândva prin aceste locuri se afla o stână, acum însă nu se zărea. Începem să urcăm poteca şerpuitoare de pe coasta Iezerului luând muntele în piept. Când ajungem sus, în imediata apropiere a vârfului – 2157m -, doar urcuşul pe poteca din coasta Mohorului, ne stă în faţă. Undeva în apropiere o cruce singuratecă, aminteşte de tragedia săvârşită prin aceste locuri. Începem urcuşul dur al Mohorului şi când poteca ajunge în locul cel mai de sus, ne lăsăm rucsacii şi dăm o fugă până pe vârf. Mai fusesem aici, dar niciodată la vremea când muntele avea risipite pe clinurile lui, petice de zăpadă. Pe cerul senin – sticlă – creste peste creste, se risipeau până departe.
Inconfundabilul profil al Builei, cele mai apropiate ale Latoriţei, Bora şi Ştefanu, iar din Parângul în care eram, peste toate cele ce ne stăteau în faţa ochilor, triunghiul măreţ al vârfului cel mare al acestor munţi. Pe grămada de stâncării de pe vârf, nu ne mai săturam de priveliştile frumoase ce ne înconjurau.
Mai aveam însă cale lungă de făcut în acea zi. De altfel aşa ne propusesem, dacă ziua avea să fie aşa cum ne-o doream. Dacă timpul nu ne-ar fi fost favorabil, aveam să ne întoarcem, iar dacă nu, aşa cum era acum, ne propusesem să coborîm prin hornul Lacurilor, către oglinzile de apă ale iezerelor din căldarea Câlcescului.
Am plecat de pe vârful Mohorului satisfăcuţi de această minunată privelşte, aşteptând în continuare ca ziua frumoasă pe care ne-o dăruia muntele să continue. Aveam încă drum lung de făcut. Am coborît în Şaua Mohorului, am urcat vârful aproape plat al Pleşcoaiei – 2250m -, apoi din acest platou înalt, din şaua acestuia din urmă, am căutat cu oarecare teamă, indiciul care avea să ne poarte către căldarea Câlcescului. Cu ani în urmă, când doream acelaşi lucru ca acum, am ajuns în aceste locuri, pe o ceaţă de s-o tai cu cuţitul şi a trebuit să ne întoarcem din drum. Hornul Lacurilor era invizibil !. Acum vremea senină ne-a fost de ajutor şi aproape pe negândite ne-am trezit în faţă cu momâia şi ceva mai departe şi cu un triunghi roşu. Erau semnele sigure de coborîre către locurile pe care ni le doream. M-am odihnit ceva vreme, cât timp Floriana s-a repezit pe vârful Setea Mare – 2365m - ,
apoi am început să coborâm. Acum revenind la intrarea către aceste locuri, poate ar fi chiar bine ca însemne clare să arate direcţia pe care trebuie să o urmăm de coborîre în căldare, cu atât mai mult cu cât aici sunt minunate locuri de campare, pe marginea a mai toate iezerelor de aici. Coborînd la început doar pe plai, am zărit mai întâi lacurile Păsări, agăţate pe coasta muntelui. Norii apăruseră pe cer şi deocamdată doar înfrumuseţau locurile, iar peticele de zăpadă stăteau agăţate pe coaste reflectându-se în apele lacurilor ce-şi schimbau culoarea de cum soarele străpungea norii adunaţi desupra lor.
Plaiul s-a sfârşit brusc şi a trebuit să ne angajăm pe firul hornului, prin grohotişul mişcător. Nu era o coborîre lesnicioasă dar cu atenţie oricine poate coborî pe aici. Curând am zărit oglinda liniştită a Vidalului. Nicio încreţitură a vântului de creastă nu ajungea pînă la el.
Despărţit doar de o undă a muntelui, celălat fârtat, lacul Pencu, avea marginile năpădite de zăpada căzută la vreme timpurie. Prea puţin timp am zăbovit pe malurile lor, dar atâta cât să ne încântăm ochii cu reflexele crestelor munţilor oglindite în ele. Apoi am coborât către lacul cel mare al Câlcescului. În lungul emisarului venit din lacurile deabia părăsite, privind către ochiurile de apă întunecate de jnepenii aflaţi în preajma lor, am ajuns pe malul Câlcescului.
Ne-a ţintuit locului limpezimea apei. Adierea din creastă deabia de mângâia oglinda lacului. Perdeaua jneapănului din preajma malurilor, arunca întunecimea lor până în adâncurile de nepătruns ale lacului.
De pe malurile înalte, creste de tot felul îşi oglindeau conturul în liniştea apei. Petele de zăpadă aruncate ici-clo pe pantele acoprite de jneapăn, ajungeau pe întinsul apei. Peste tot locul se aşternuse liniştea dinaintea apusului ce se pregătea şi razele soarelui stăteau să se ascundă peste crestele înalte. Mai aveam drum lung de făcut şi când am părăsit malul Câlcescului, aveam impresia că excursia noastră parcă luase sfârşit. Dar am intrat mai întâi printre jnepenii prin care se strecura poteca. Apoi am intrat pe lungul drum pe plai, înainte de a intra printre brazii bătrâni ai pădurii. Şi parcă poteca nu mi-a mai placut ca altădată. Oameni de tot felul urcaseră în vara asta spre lacul minunat şi poate că unii chiar se bucuraseră de frumuseţea lui şi culmile înalte care-l înconjurau. Dar din păcate mai erau şi alţii, poate dintre aceea care chefuiseră mai jos, pe malul Lotrului şi care chiar şi aici, printre brazi, işi lăsaseră gunoaiele nesimţirii. Noi însă am trecut printre locurile acestea, străduindu-ne să nu vedem decât crengile brazilor şi să ascultăm cântecul păsărilor, câte mai rămăseseră acum în prag de toamnă târzie şi freamătul Lotrului, ce-şi trimetea până la noi cântecul apelor.
Şi până la urmă iarăşi am ajuns pe malul Lotrului.
Trecuseră mai puţin de 2 luni, de când peste el trecusem din piatră ’n piatră, atât de scăzută era apa. Acum pe aici nu mai puteam trece ţopăind cum o mai făcusem. Am zăbovit vreo ½ oră, căutând un loc de trecere şi până la urmă, tot prin apă a trebuit să trecem. Era însă atât de rece apa, încât atunci când am ajuns pe malul celălalt, am urlat de durere. A trecut şi asta şi pe drumul podit al vechii exploatări forestiere, am ajuns la capătul celui normal, de pe valea Găuri. Pe aici era linişte deplină. Doar panglica drumului, zgomotul râului, ce devenea din ce în ce mai puternic, amurgul abătut peste noi şi mai ales pe crestele senine pe care nu de mult le părăsisem, ne întovărăşeau. Mai ales acestea din urmă, ne-au făcut să ne oprim de multe ori să Ie sorbim farmecul coastelor care treceau repede de la plaiul luminat de soarele îndreptat spre asfinţit, până la întunecimea care le cuprindea cu încetul. Am sfârşit valea Gaura, am ajuns la intersecţia cu drumul alpin, ce-şi construia noul pod al Ştefanului peste apa Lotrului, în locul în care ne-am întâlnit cu cel ce venea dinspre Groapa Seacă şi iată-ne însfârşit, după 11 ore de mers prin locurile fermecate ale Parângului, la cabana obârşia Lotrului. Oameni cunoscuţi, ce ne-au găzduit peste noapte. Când ne-am trezit dimineaţa, nu ne-a mai rămas de făcut decât să găsim un mijloc de transport către casă. Malul lacului Vidra, drumul peste Mănăileasa, trecerea prin Voineasa, totul prin aceste locuri avea farmecul multor plimbări pe crestele care ne înconjurau. Valea Oltului, frumoasă în sine, cu forfota şi zgomotul maşinilor ce ne înconjurau din toate părţile, ne-au introdus repede în atmosfera cotidiană. Iar când am ajuns acasă, printre primele gânduri au fost cele ale unor alte ieşiri pe crestele pe care atât de mult le îndrăgeam.



Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

15-17.10.2008

luni, 9 februarie 2009

Curmatura Bratilei

Moto:
În miezul fierbinte al pământului / Apele se adună şi cântă.
Zaharia Stancu

În zilele frumoase ale începutului de septembrie, ne-am adunat cu toţii în autogara Câmpulungului. Dinspre Braşov, Bucureşti şi Râmnicu Vâlcea, cei trei ne pregătim de ,,traversarea munţilor ”. Sărim repede într-un taxi şi în scurt timp, iată-ne la cabana Voina. Câteva scurte aduceri aminte despre vechea şi micuţa cabană de prin aceste locuri, acum oarecum tulburate de mulţimea şi zgomotul autoturismelor, un popas scurt pentru obligaţia unui prânz frugal şi iată-ne pornind pe drumul forestier din lungul văii Bătrâna. Pe aici, atunci când ajunsesem prima oară, era doar firul apei şi în lungul ei o potecă, care de ,,33 ” de ori se intersecta pe punti firave, cu apa cristalină. Atunci, de mult, funduleţul unui ursuleţ, sălta înaintea noastră, până când speriat s-a pierdut în pădure. Acum pe aici, era doar puţin praf, pe drumul care rănise muntele. Până a nu ajunge la confluenţa pârâului Bătrâna cu Salcia, ne prinde din urmă o maşină şi ne mai scuteşte un pic din drum. Căldura mare a miezului de zi se risipeşte repede atunci când, traversând apa pâraielor, pătrundem în răcoarea pădurii.
Marcajul nu este prea clar, aici, unde se întâlnesc pâraele, dar până la urmă nimerim drumul cel bun. Câtăva vreme unduim de pe un mal pe celălat şi până la urmă intrăm în pădurea bătrână, încă nealterată şi începem urcuşul dur, strecurat pe poteca dintre copaci. Depăşim fagul, apar brazii, străbatem mici ochiuri de poiană, apoi zmeurişul crescut în locul copacilor doborâţi de cine ştie ce vijelie. Ne mai oprim din când în când să ne înfruptăm din bobiţele roşii de zmeură, până când, într-un tufiş, vedem iarba mare tăvălită de odihna ursului năimit şi el la ce ne plăcea nouă. Ne gândim să nu-l deranjăm prea mult, pentru că tăvălitura ierbii şi mirosul cam acrişor, ne-a făcut sî ne gândim că ,, ursuleţul ” nu putea fi prea departe. Apoi poteca ne poartă repede prin întortocheturile ei şi curând intrăm în jneapănul înălţimilor. Repede traversăm firul Căţunului – aşa cum îl ştiam la vremea copilăriei, deşi acum a căpătat denumirea de pârâul Iezerului – şi printre jnepenii din ce în ce mai compacţi, ne strecurăm pe poteca dintre ei. Când apare prezenţa insistentă a morenei, jnepenii se răresc, urcuşul ajunge pe plai şi după ce lăsăm pe dreapta poteca ce duce pe piciorul Iezerului, marcată cu cruce albastră, ajungem la vechiul refugiu al Iezerului. Arată bine acum. Curat şi priciurile chiar confortabile. Amintiri multe se leagă de casa de piatră ridicată la 2165m. Fusese construită în primii ani de după război, când primăria adusese într-un anume loc din Câmpulung, materialele necesare şi făcuse un apel către cei ce doreau să le urce pe munte. Şi....greu de crezut astăzi, mulţime de oameni le-au cărat pe poteca de la Voina, tocmai în căldarea Iezerului. Aici, refugiul odată construit, avea să aibă şi cabanier, pe Nea Petrică Jderarul, care mai mereu te întâmpina cu ceai cald şi câte-o mămăligă, fiartă în apă de munte. Şi acum te bucuri de refugiul înalţmilor, dar parcă atunci.....
Am petrecut o noapte înstelată şi în pragul zorilor ne-am pregătit de plecare. Aveam drum lung de făcut până să parcurgem coamă ce străbătea munţii. Nu ne-am îndreptat pe poteca marcată, spre Crucea Ateneului şi apoi pe cea marcată spre vârful Roşu, ci direct către vârful Iezerul Mare, urcând prin spatele refugiului.
După ceva mai mult de 1 oră, am ajuns pe vârful înalt de doar 2462m, poate invidios pe apropiatul său, mai ales dacă o fi auzit că din ultimele măsurători, acesta a mai crescut cu câtiva metri. Am făcut un scurt popas, scrutând zările, mai generoase către Păpuşa şi mai pâcloase către Făgăraşul spre care ne îndreptam. Piatra Craiului, argintie în luminile apusului, acum, când soarele săltase peste orizont, era doar o umbră întunecată. Doar Colţii Cremenii, palatul de cleştar cu turnuri aruncate spre cer, apăra înălţimile munţilor cei mari către care ne îndreptam.
Apoi, pe creasta presărată cu stâncării, mai urcând mai coborând câte ceva, ajungem în scurtă vreme pe vârful cel mare, al Roşului, la cei 2472m cât arată ultimele măsurători. Până în adâncul Curmăturii Oticului – 1863m -, unde sperăm să mai găsim izvorul, coborâşul părea unul infernal.
Şi nu mă îndoiam că aşa era, că doar îl mai făcusem de câteva ori. Către Piscanu, Bătrâna şi munţii înfrăţiţi Frăcea şi Tambura, ramura nordică a potcoavei Iezerului, sfârşea în vârful Păpuşii, iar de aici, culmea prelungă a Găinaţului Mare pierdea repede din înălţime, către culmile domoale ale Dobriaşului. Am început coborâşul, prin blocurile aruncate haotic în calea noastră. Ne-au reţinut atenţia câţiva turişti ce-şi făcuseră tabără peste noapte în prima înşeuare din cale. Ceva mai târziu, când ne-am apropiat unii de alţii, am schimbat câteva vorbe despre traseele fiecăruia. Doreau să ajungă în Piatra Craiului şi nu se hotărâseră dacă să apuce pe culmile Dracsinului sau Cascue, sau să coboare către lunga traversare prin pădurile Mârei, Ţefeleicăi şi a muntelui cu denumire neacademică. Pentru noi alte minunăţii începeau să se arate. Şi prima dintre ele a fost căldarea Boarcăşului, cu ochiurile de apă sclipitoare ascunse printre tufe de jneapăn.
Privirile se pierdeau către pajiştea ,,mutătoarei ” stânei din Valea Vladului, acolo unde altădată, ajunşi din întâmplare, petrecusem o noapte înstelată. Coborîm vertiginos printre tufele de jneapăn care ne întâmpină pe muchia Roşului. Apoi ajungem la izvorul Oticului, în Curmătura cu acelaşi nume – 1863m - cu apă cristalină şi rece, atâta câtă mai era după seceta asta. Aveam să constatăm mai târziu, că fusese singurul izvor întâlnit în calea lungă pe care ne-o alesesm. Am zăbovit aici scurtă vreme. Cu evlavie aproape, am păşit peste firul izvorului din Otic, după care ştiam că am pătruns în munţii Făgăraşului.
Am privit îndelung poteca bine înfiptă în coasta muntelui, pe sub vârfurile Oticului, până către înălţimile Mezei, muntele cu trei cocoaşe, din care cea mai înaltă se ridică la 2125m.
Înaintea urcării pe coastele Mezei, ne-am odihnit în şaua înaltă a Păişului, privind abrupturile Făgăraşilor, bine conturate şi mai ales îndepărtata Curmătură a Brătilei ce se zărea pierdută printre vârfuri înalte. Deabia după aceea am abordat serpentinele largi ale potecii pastorale, urcând mai întâi pe primul dintre vârfuri şi apoi ocolindu-le pe celelalte, pe versant sudic. Până aici ne-a călăuzit poteca clară înscrisă pe coasta muntelui şi foarte rarii stâlpi de marcaj, ruginiţi, cu vopseaua de pe ei căzută de mult, dar totuşi utili, acum, pe timp luminos, dar pe ceaţă căutarea lor rămâne problematică. Mergeam liniştiţi pe poteca bine înfiptă în coasta muntelui, când deodată, un freamăt prin iarbă ne-a atras atenţia. Întâlnisem un pui de viperă ieşit la odihna căldurii soarelui tomnatec. Probabil mai erau şi alţii, dar numai pe el l-am vazut, până când s-a ascuns în scorbura pământului de unde venise. Am continuat drumul ceva mai atenţi şi coborând am ajuns în şaua Mezei, adâncă, la 1865m. Acolo ne-am luat masa de prânz. Era trecut de ora 14 şi mergeam de mai bine de 7 ore. Mai departe, doar un dâmb am mai avut de trecut şi ne-am întâlnit cu prima turmă de oi din acea zi. L-am întrebat cum se chiamă locul în care eram. Mi-a răspuns scurt : plaiul Brătilei. Ne-am despărţit şi am început să urcăm panta din faţa noastră. Pe ici pe colo erau câţiva brazi, apoi au început jnepenii. De potecă nici vorbă. Urcam mereu, căutând fire de potecă şi uneori parcă o identificam sub crăcile încurcate a jepilor. Poate noi greşisem angajându-ne pe versantul estic al muntelui, poate poteca prea puţin umblată, s-o fi pierdut în timp, cert este că bâjbâiam. Poate ar fi fost mai bine să urcăm pe creasta. Nu ne-am liniştit decât atunci când am zărit primul stâlp de marcaj. Apoi altul şi încă vreo doi. Erau ruginiţi, cam aplecaţi, dar ne-au condus până când am ieşit din pădurea încâlcită a jepilor. De aici încolo, poteca ciobănească, bine conturată, dar vizibil neumblată, se desfăşura pe versantul răsăritean al Căţunului. Ieşisem din prima şi singura de altfel, enigmă a zilei. Vârful Căţunului era deasupra noastră la 2206m, o cupolă imensă cu câteva stânci răzleţite pe el. Străbătând calea clară a potecii ciobăneşti, am ajuns într-o şa, care-l despărţea de altul, poate tot Căţun – pe hartă nu mai figura un altul. Aici, pe o piatră pe care unul dintre noi tocmai călca, am văzut urmele firave ale vechiului marcaj al triunghiului roşu. Şi poate nu exagerez dacă spun că din Curmătura Oticului până aici, nu văzusem mai mult de zece astfel de semne. Cu siguranţă cineva ar trebui să se ocupe de remarcarea acestui traseu deosebit. Când am coborît acest al doilea Caţun – 2198m -, m-am îndreptat hotărât la izvorul pe care-l ştiam, aflat la începutul altui urcuş. Era aici, doar oglinda unei bălţi stătute. Nici urmă de izvor. Nu rămăsesm fără apă, dar frumuseţea izvorului de altă dată, dispărut acum la vreme de secetă, mi-a lăsat o umbră de tristeţe. Mai departe aveam de mers pe coasta Brătilei – 2274m.
O turmă aflată în cale, bordeiul acesteia şi câinii mulţi pe care-i vedeam, ne-au cam îngrijorat. Un cioban a ieşit din bordei, a strunit câinii, a schimbat câteva vorbe cu noi şi am putut ajunge liniştiţi în Curmătura Brătilei, după care alergasem încă de dimineaţă. Când am ajuns, trecuseră aproape 11 ore de când plecasem din refugiul din căldarea Iezerului.
Se adunase în noi oboseala unui drum lung, cu soare mult şi pe alocuri căldură toridă, uneori cu nori negri ce ne speriaseră oarecum, dar una peste alta, avusesem parte de o zi frumoasă prin care străbătusem locuri de care arareori ai parte.
În curmătura Brătilei să tot fi stat vreo jumătate de oră. Trebuia să coborîm. Nici nu ştiam bine cam unde o să dormim. Poate la stână – trebuia să fie una în vale -, poate la casa de vânătoare, pe prispă, aşa cum căpătasem informaţii anul trecut de la ciobanii din Viştişoara. Aşa că începem coborîşul.
Sub noi se profila o căldare glaciară, cea a Dejanilor, care la prima vedere nu era mai prejos cu cea din Valea Sâmbetei. Şi nimic nu ne-a înşelat aşteptările. Imediat sub creastă, ţâşnind din piatră un frumos izvor cu apă rece, izvorul Radului. O potecuţă firavă ne-a condus până la el. Mai departe poteca bine marcată cu triunghiuri roşii, ne-a purtat pe faţa muntelui, prin grohotiş şi stâncării, când umblând pe brână, când coborând în serpentine strânse. Coborâm prima treaptă glaciară. Nu departe de firul apei, pe celălat mal, se află un bordei ciobănesc. Nu pare un loc de înoptat convenabil. Mergem mai departe şi coborîm cealaltă treaptă glaciară. De data asta atingem firul pârâului, acum devenită adevărata apă a Dejanilor. Apoi poteca se depărtează pe malul stâng geografic, urcă puţin şi începe să coboare accentuat. Suntem în zona arinişului. În scurtă vreme întâlnim brazii şi în vale zărim serpentinele unui drum forestier. Ne apropiem de locul în care ar trebui să găsim casa de vânătoare. Până atunci, în jurul unui foc, întâlnim un grup de oameni veniţi să-şi petreacă ziua de odihnă. Ne înţelegem bine cu ei, că doar sunt nemţi reveniţi în ţară şi conversaţia cu ei se leagă bine, ca între oameni iubitori de natură. Mai jos un foişor de vânătoare. Câteva vorbe schimbate în jurul focului, o scurtă incursiune la foişor -posibilul loc de înoptat-, şi până la urmă acceptăm invitaţia de o coborî în satul Dejanilor împreună cu grupul întâlnit. Dar până atunci am mai avut de aşteptat, mica petrecere prelungindu-se. Oboseala îşi spunea cuvântul, dar ne gândeam la pensiunea de care, ne spuseseră nemţii noştri, Dejanii nu duceau lipsă. Drumul forestier lung, de 9km, până în Dejani a trecut repede, fără să vedem nimic în afara cochetei case de vânătoare – sau ce-o fi fost -, într-adevăr cu terasa pe care ne gândisem să înoptăm, dar pardosită cu gresie, cam răcoroasă. Stâna, păstrăvăria, amintite în ghiduri turistice, nu le-am zărit, sau poate întunericul o fi fost de vină. Când am ajuns la drumul asfaltat periplul nostru s-a apropiat de sfârşit. Amfitrionii noştri de-o clipă, ne-au condus la pensiunea de care ne amintiseră, care s-a dovedit confortabilă, cu apă caldă şi duşul care ne-a odihnit după oboseala lungului şi frumosului traseu pe care-l făcusem. Dimineaţa, după ce gazda ne-a îmbiat la o cafea aburindă şi ne-a poftit să-i călcăm pragul şi altă dată, ne-am luat rămas bun şi am întins pasul către gara Făgăraşului.
Aveam până acolo, doar 18 km şi speram să nu-i facem pe toţi pe jos. Şi cam aşa s-a şi întâmplat. La început pe jos, apoi cu un căruţaş amabil – nu ştiu dacă şi-o fi întrebat şi calul de încărcătura asta suplimentară –şi însfârşit ultimii 15km, cu altă căruţă, auto, care ne-a debarcat exact la gara din Făgăraş. Trenuri diferite ne-au purtat spre locurile din care venisem fiecare. Pe drum, cu siguranţă depănându-ne amintirile unei excursii greu de uitat.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

05-07.09.2008