joi, 12 noiembrie 2020

Acolo sus

 Moto: Cum am putea să ne dorim

            Un cer senin și-o boltă goală,

            Când norii spun povești prin care

            Sîntem salvați în veșnicii ?

                     Ana Blandiana

 

Erau anii în care înălțimile munților bănățeni mă atrăgeau cu precădere. Așa s-a născut ideea străbaterii crestei lor. Încercasem să-mi găsesc tovarăși de drum. Nu-mi găsisem și doar Sofi răspunsese apelului. Și poate asta era mai bine. Ultima oară când ne adunasem mai mulți, când printre noi apăruse un personaj a cărui dragoste de munte nu i-o știam, tovărășia acesteia fusese un eșec pe care parcă nu mi-l mai doream.

Iată-mă așadar într-o zi de vară, plecat împreună cu Sofi, într-un periplu lung, care cuprindea munți dintre cei pe care-i consideram mai mult bănățeni. Urma să parcurgem locurile Muntelui Mic, creasta Țarcului și cea a Godeanului și ce s-o mai găsi prin preajmă.

Am plecat din Râmnicu Vâlcea ceva cam târziu, pentru trenul pe care vream să-l prindem tocmai la Craiova. Am plecat în zori și harul de bun șofer al lui Nea Mitică, ne-a dus în gara din Craiova, tocmai bine să prindem acceleratul care avea să ne poarte până la Caransebeș. Urcați în tren, cam la limita timpului feroviar, am așteptat cu nerăbdare spectacolul malului dunărean, a cărui frumusețe ne-a satisfăcut pe deplin. Am coborât la Caransebeș. De acolo am prins un autobuz către Borlova, de unde mai departe aveam să mergem pe jos, până acolo de unde aveam să luăm munții în picioare. Am parcurs mai întâi o zonă cu desăvârșire defrișată, pe care doar mai târziu aveam să aflăm că era destinată viitorului telescaun. Am ajuns la stațiunea încă de pe atunci una de schi, de la Muntele Mic. La intrarea în stațiune am trecut pe lângă o groapă mare, plină cu apă, evident una care zăbovea cam de mult pe acolo. Era groapa viitorului hotel care ar fi trebuit să se ridice aici. Nu era un spectacol plăcut. Era încă vremea prânzului și ne-am abătut la restaurantul din acele locuri. Câtă vreme am stat acolo, am avut surpriza să auzim transmise aspecte de la meciul de tenis al României cu URSS, care cât l-am ascultat, avea numai victorii românești. În camera de hotel, ne-am putut odihni bine până a doua zi dimineața, când cu rucsacii în spate, am pornit drumul peste munții pe care ni-i doream. 

Am mers lălăind peste muchia al cărui vârf mai răsărit avea să fie cel al Jigorei de 1647m, cât arăta harta noastră. Am ajuns în Curmătura din care se ajungea la refugiul Cuntu, folosit pe atunci mai ales de meteorologii care îl utilizau când urcau sau coborau de la stația meteo din vârful muntelui. Ani mai târziu, pe o vreme câinoasă, lipsită de vizibilitate și cu viscol năprasnic, meteorologii care urcau la stația înaltă, si-au pierdut viața prin locurile acestea. Acum era vreme bună și noi urcam liniștiți, doar obosiți un pic de panta drumului ca și de cel făcut până aici. Am ajuns cu bine la stație, a cărui ușă era deschisă și pe care am intrat cerându-ne scuze pentru deranj. Le-am cerut doar îngăduința unei clipe de odihnă. Ne-au spus că nu ne puteau oferi găzduire și ne-au oferit apă minerală. 

Când am ieșit din stație, ne-am oferit ochilor, spectacolul munților Retezat, care de aici răspândeau măreție. Părea un bunic cel care se învârtea pe afară și când s-a apropiat de bazinul din beton de afară, l-am întrebat dacă îl folosesc pentru ei. Nu. Avea în el zăpadă adunată peste iarnă și apa de acolo o foloseau la acțiuni menajere. Asta a fost ultima informație luată de acolo, înainte de a începe lunga coborâre până în Șaua Șuculețului – 1909m. Prin preajmă era aciuiată o stână pasageră și o clipă ne-am gândit dacă să le cerem adăpost peste noapte. Dar n-am stat pe gânduri și am pornit mai departe. Am coborât muchia muntelui până în Șaua Iepei la 1727m, de unde ne-am desprins din drumul de creastă al munților Țarcu. La coborâre am dat repede de un drum forestier care ne-a condus până la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei, aflată la cota 998m. 

Pe drumul până acolo au fost amănunte pe care le-am memorat. Mai întâi, în două locuri distincte, am întâlnit chiar pe șosea pâlcuri numeroase de fluturi așezate chiar în drum, oarecum bâzâind și fremătând prin locuri pe unde ar fi putut fi chiar călcați. Noroc că drumul nu era circulat. Ceva mai departe, harta ne menționa că se află o cabană cu numele Dorela. Ceva mai târziu, am aflat de la un bun prieten, Mircea Florian, că într-o împrejurare pătrunsese clandestin în cabană, ba chiar și dormise acolo, iar la marginea patului găsise o pereche de papucei de damă. De unde și părerea că locul era destinat perechii prezidențiale. Câtă tevatură pe vremea aceea, pe când astăzi lucrurile par bine autorizate pentru acel scop și nu mai zice nimeni nimic. Am ajuns la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei. Într-o căsuță ne-am adăpostit și noi. Îmi mai aduc aminte încă, după atâta amar de ani, sigur mai mult de 40,  imaginea Sofiei în pragul cabanei unde ne cazasem.

Dimineața am pornit etapa montană a munților Godeanu. Parcă cel mai lung parcurs montan de până atunci. De aici încolo nu aveam să ne bizuim decât pe propriile noastre puteri, gândindu-mă la locurile la care probabil o să avem nevoie doar de amabilitatea celor întâlniți în cale. Era o zi cam înnourată încă de la plecarea de la cabană. Pe drum ceața a început să stăpânească muntele. Se făcuse și frig și ploaia părea iminentă. Ajunsesem la golul montan, trecusem de vârful Branului după harta noastră și cât drum făcusem până atunci, trebuia să fim cam prin dreptul vârfului Gugu - 2291m. De imaginea lacului din preajmă, nici vorbă, atât de deasă era ceața. Bănuiam că vârful amintit avea să fie lăsat în urmă și noi trebuia să găsim neapărat un loc organizat unde să ne adăpostim peste noapte. Ar fi trebuit să mai întâlnim și un alt lac, cel al Morarului, dar și ăsta era ascuns în valurile de ceață. Norocul a făcut să dăm în calea noastră de un bordei, cu ușă bună la intrare și două lavițe pe laturi. Pe vremea aceea și a marcajelor inexistente, singura hotărâre pe care o putem lua, era să rămânem la bordeiul întâlnit. Acolo ne-am întins sacii de dormit și ne-am așezat la odihna aproape forțată. De abia ce ne întinsesem în sacii de dormit și la ușa bordeiului a apărut unul din ciobanii locului, care ne-a invitat la cortul lor. Acolo ne-am dus, la cel care părea unul din șefii stânei și a cărui adresă pe care mi-a lăsat-o, o am și acum: Dragalina Achim-Borlova 225-satul Turnul Ruieni-județul Caras Severin !!. Anul în care mi-o dăduse 1971-72 !. Am stat de vorbă până, spre seară. Ne-au ospătat și la înapoiere, de teama câinilor, unul dintre ei ne-a însoțit.

A trecut noaptea cu bine și mai după miezul ei, cerul s-a umplut de stele și asta ne-a făcut să ne bucurăm pentru ziua următoare.

Am pornit pe o vreme minunată, la o oră cât de matinală am putut. Am trecut prin Șaua Mâțului, înaltă și ea de 2100m. Ne-am continuat drumul pe creastă și după ce am trecut de vârful Scărișoarei, am privit în căldarea strâmtă de pe versantul nordic, lacul cu același nume. Era la fel de albastră apa lui, așa cum fusese și în altă împrejurare când trecusem pe aici. Numai că acum pe malul lui nu mai era tabără de corturi. Am urmat creasta înaltă care de abia de scădea sub cota 2200m. Mai către capătul ei, în sfârșit am ajuns la cota 1936m, într-o coborâre care ne secătuise puterile. Am urcat apoi până pe înaltul vârf al Pietrei Iorgovanului, cu priveliști deosebite către Valea Jiețului, acolo unde se zărea casa Câmpușel la care doream să înnoptăm. Pe vremea când pășeam pe vârful Pietrei altitudinea era de doar 1997m, dar probabil măsurătorile mai recente, poate și mai exacte, au găsit înălțimea de astăzi de 2014m. Ne-am îmbogățit ochii cu imaginile de pe vârf și mi-am amintit ceva dintre legendele locului și despre lupta dintre Iorgovan și balaurul care stăpânea locul în vremurile de demult. Le-am citit și eu cu mintea înfrumusețată de legendele împărtășite într-o carte cvasi-turistică, de către autorul poveștilor culese de prin locurile acelea: Emilian Iliescu. Am început coborârea urmând poteca de pe versantul drept al vârfului.

Curând am ajuns în vale și am intrat în curtea casei văzută de sus. Pe treptele ei stătea un bătrân înalt, cam gârbovit mi s-a părut. I-am dat bună ziua și i-am întins mâna, spunându-mi, cum era politicos numele. Mi-a răspuns și el la fel, dar al lui avea o rezonanță, pentru mine cel puțin, una deosebită. Îl chema Emilian Iliescu și era autorul de ghiduri turistice pe care le citisem, dar și culegătorul legendei Iorgovanului în lupta cu balaurul. A fost clipa de încântare. Îl cunoșteam pe cel care-mi deschisese ochii spre farmecul munților Retezatului și legendele lui și probabil și a celui care scrisese despre ele, care iată și acum era un om cunoscut și poate chiar admirat. Era poate nu atât  de bătrân, dar foarte bolnav și vremea care începuse să se răcorească l-a silit să intre în casă.

Noi am făcut o baie caldă în cada băii cu care era dotat cantonul și ne-am culcat. Toată noaptea însă, aveam să-i auzim tusea celui care era secătuit de boala pe care o avea. A doua zi, am urcat împreună cu Ana, soția lui, pe creasta de calcar pur a Oslei. Pe drumul făcut împreună ne-a depănat povești dintre cele pe care nu le cunoșteam. Despre o turmă de oi omorâtă de puterea unui trăsnet. Dar mai important, ne-a povestit despre boala soțului ei. Avea un cancer în fază terminală și ultima lui dorință, fusese să mai ajungă în locurile din care să mai privească odată înălțimea Pietrei Iorgovanului și să-și mai ducă aminte de pe vremea când ciobănașul care purta pe cal bagajele soților Iliescu și pe care îl admonesta din când în când certându-l și spunându-i calului: fir-ai al ciorilor să fii !. Cu Ana Iliescu ne-am plimbat pe creasta Oslei și parcă acesteia i-am găsit asemănări cu Buila noastră de peste munți.

În ziua următoare am plecat. În Șaua înaltă de la coada Oslei, am aruncat privirea din urmă către munții pe care-i străbătusem cu piciorul, dar și spre crestele Retezatlui, care-și arătau frumusețea și de aici. Am început coborârea pe un drum de care, îmbâcsit de praf și lipsit de surse de apă apropiate. Când ni s-a făcut foame, am scos pentru prima oară aragazul portabil din rucsac și ne-am preparat o crăticioară de gris cu lapte și ne-am băut picăturile de apă care ne mai rămăseseră.  

 Am ajuns mai spre seară la Tismana. Am tras peste noapte la motelul de aici. Ne-am odihnit bine și în seara liniștită petrecută aici, geamul deschis și adierea de afară, ne-au fluturat toată noaptea perdelele. A doua zi, cu regretul de a nu ne fi închinat la mânăstirea Tismana, am părăsit ținuturile montane care ne înfrumusețaseră viața o prea scurtă vreme.

În înghesuiala autobuzului, am ajuns cu bine la autogara Craiovei. Cu alt autobuz, la fel de încărcat și cam tot atât de neprimitor am ajuns acasă, cu gândul la altă excursie la fel de frumoasă.

                     

Dinu Boghez / 1972

luni, 2 noiembrie 2020

Când voi fi îmbătrânit destul

 Moto: Nici un răspuns nu se naște

            Decât când nimeni nu mai are

            Nevoie de el

            Și întrebarea care-l aștepta

            A murit.    

                  Ana Blandiana

 

   După ce un an întreg îmi petrecusem sfârșiturile săptămânale prin munții vâlceni, iată, în vara aceea, una din cele ale anilor ’70, mi-am propus o excursie mai depărtată, pe meleagurile munților Godeanu și Retezat.

   Într-un miez de noapte, iată-ne patru colegi de drumeții, urcați în mașină și plecați către meleaguri montane prin care nici unul nu mai fusese. Am trecut de Craiova, am ajuns pe șoseaua de pe malul Dunării admirând peisajul mirific din goana mașinii și am intrat pe drumul care ne-a condus prin orașul, vestit la vremea lui, cel al Băilor Herculane. L-am depășit și am intrat în lungul Văii Cernei. Undeva în lungul ei, un restaurant ivit în cale, ne-a adus aminte că de ceva vreme ne bântuia foamea.

   Am coborât din mașină de care ne-am și despărțit, am intrat în restaurantul ceva mai pricăjit în interior decât arăta pe dinafară. Probabil responsabilul acestuia, s-a apropiat de noi și ne-a oferit o friptură din păsările care se vedeau prin apropiere. Doar că sosirea acesteia, lângă cei care eram flămânzi, ne-a cam lungit urechile. Într-un târziu friptura așteptată a sosit. Servită de o fată, îmbrăcată într-un halat cam ponosit și care-i era singurul obiect vestimentar. Cum atunci când ne-a servit stătea în bătaia soarelui, ne-a oferit un spectacol pe care nu prea știu dacă ne-a plăcut sau ne-a potolit pofta de mâncare.

   Am pornit sătui, cu rucsacii în spate și ne-am oprit la barăcile viitoarei hidrocentrale care urma să se construiască. Erau ridicate, nu erau nici păzite, nici mobilate, așa că ne-am putut  alege una în care să dormim.        

   Dimineața era una înnourată când am plecat. Am urmat drumul, am depășit satul Cerna, atunci când ne-a apucat și ploaia. Drumul era mai departe unul cam  nămolit, ceea ce l-a determinat pe Toni să o ia direct prin apa Cernei. Am început să urcăm, pe ploaia care parcă nu voia să înceteze. Ne-a apărut într-un luminiș al potecii, un bordei cu ușă și bine acoperit. N-am mai stat pe gânduri și am intrat înăuntrul lui. Am făcut focul care speram să ne usuce cât de cât. Am scos merindea din rucsaci și ne-am pregătit masa. Am pus pe masa pregătită și sticla pe care mi-o dăduse nea Mitică la despărțire. Era cu țuică de Bărbătești numai bună de băut pe vremea câinoasă care ne întâmpinase. Seara ne-a apucat în bordei, unde ne-am culcat, cu speranța că a doua zi vom avea vreme bună.     

   Așa a fost și dimineața ne-a întâmpinat cu soare mult și voioșia celor care tocmai asta așteptau. Am ieșit din pădure și plaiul ne-a întâmpinat cu belșug de lumină și plai strălucind în soarele darnic cu noi în dimineața aceea. Urcasem pe muchia Bulzului și în creasta însorită eram nu departe de locul de unde vedeam oglinda albastră, strălucind în lumina soarelui, a lacului Scărișoarei. Acolo jos, erau corturi și din ele au apărut tineri, fericiți și ei de ziua frumoasă dăruită de munte. Ne-am conversat cu ei, spunând noi ceva, răspunzând ei altceva, dar cele spuse și neînțelese, aveau în ele încântarea crestelor luminoase care ne întâmpinau. Am plecat mai departe, pe creasta strălucind de lumina soarelui. Se depăna în fața noastră creasta Godeanului de cam 2100-2200m. Cam de pe la vârful Sturului și al Paltinului, pe care ni-I arăta harta noastră, am început să coborâm către Șaua Gîrdomanului.  Numai bine cât trebuia să urcăm din nou către Înălțimea Sa Piatra Iorgovanului. Avea Piatra asta înaltă pe harta noastră cam 1997m și mai în timpurile moderne 2014m. Aici, în jurul locurilor astea golașe, erau legende multe, legate de voinicul Iorgovan și balaurul pe care-l învinsese cu sabia lui omenească. Ne-am despărțit repede de locurile astea cu legende, pe care le-or fi simțit și tovarășii de drum. Mai aveam ceva cale de mers până în Șaua Plaiului Mic, la 1879 m, de unde am coborât la cabana Buta la 1580m. Acolo ne-am odihnit o noapte, cât ne-a trebuit ca să luăm la urcat muntele pe care tocmai îl coborâsem. Pe panta repede a muntelui, am ajuns curand în Valea Lăpușnicului, de unde am început urcușul către minunile lacustre ale Retezatului. Am traversat apa Lăpușnicului Mare. Curând am dat de o căsuță, undeva pe dreapta. Avea aceasta să devină peste ani, embrionul unei așezări turistice, cea de le refugiul salvamont din Poiana Pelegii – 1630m. Prin pădurea de jneapăn am găsit loc de apropiere cât să privim oglinda lacului Ana și mai depărtatele Lia, Florica și Viorica. Am ajuns pe malul lacului Bucura și ne-am aranjat cartierul general sub pavăza stâncii aplecate, care era împământenită drept refuigiu de înnoptare. Acolo ne-am făcut și noi adăpost de câte nopți ne trebuiau, ca să ajungem la minunile Retezatului, pe care ni le propusesem. 

   Am petrecut o noapte liniștită – în altă împrejurare înnoptasem acolo după o fragmentare a grupului și ne adăpostisem o noapte în condițiile unui bivuac pe care nu aveam să-l uit niciodată. Noaptea în condițiile precare pe care le oferea acoperișul de stâncă, uneia din colege nu prea i-a priit și tocmai de aceea ne-a părăsit, îndreptându-se catre cabana Pietrele. Cei trei rămași, aveam alte planuri. Dimineața ne-am lăsat rucsacii la piatra sub care dormisem și ne-am îndreptat către lacul Gemeni. Am trecut peste creastă și am pornit către lac. Era către acesta, accesul restricționat, locurile fiind rezervate doar Academiei și pentru a pătrunde acolo aveai nevoie de autorizație. Noi aveam una, dar elaborată de primăria orașului Râmnicu Vâlcea, așa, ca să avem și noi ceva la mână. Am coborât la lac, vorbind în șoaptă, doar nu ne-o auzi cineva. Am ajuns pe malul lacului, în liniștea pe care parcă nu o mai întâlnisem nicăieri. Am stat câtăva vreme acolo, încântați de sălbăticia locului. Iarba mare, florile care întovărășeau malurile, doar adierea vântului de creastă ajuns până aici, m-au făcut atunci și chiar astăzi, să nu uit unicitatea acelor locuri.

   Am urcat din nou creasta pe care părăsisem și apoi la bordul sub care dormisem. Ne-am luat rucsacii în spate și trecând peste Poarta Bucurei, la 2206m, am coborât până la Cabana Pietrele la 1480m. Pe vremea aceea, începutul anilor ’70, adăpostul de la Gențiana încă nu exista. La cabana la care ajunsesem, cea a Pietrelor, ne-am întâlnit colega evadată. Era liniștită și juca cărți cu niște tineri întâlniți acolo. Am înnoptat acolo și dimineața următoare am luat drumul Nucșoarei și de la stația Ohaba de sub Piatră, am urcat într-unul din trenurile care schimbate, ne-au adus acasă. Fusese o excursie în care ne atinsesem toate locurile pe care vroiam să le vedem. Avusesem și vreme rea, soare, vreme bună și încântări sufletești. Doar colega cu alte veleități pe care nu ni le doream, nu a mai fost niciodată invitată la vreo ieșire montană.


Dinu Boghez