duminică, 25 noiembrie 2012

Cozia

Moto:
Se pripasise intr-o iarna
la curtea zanei din povesti
cand peste lume sta sa cearna
faina morilor ceresti.     
            
 George Tarnea










Foto: Floriana Boghez

Suru - dragoste de-o toamna

 
Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
Cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga

 
Mi-a plăcut mult ieşirea de mai deunăzi din Făgăraş, la primitoarea cabană Suru şi mai departe cu mica noastră escapadă către înălţimea Surului. Acum o repetam. De data asta urcând prin alte locuri. Am căpătat ceva experienţă în parcurgerea drumului de la gara Podului Olt până la potecile urcătoare spre înălţimi. Acum suntem aşteptaţi de un microbuz, în care încăpem toţi cei şase membri ai expediţiei. Pe drum, pe când eram în tren, vremea se arăta ceţoasă pe valea Oltului şi doar prognoza meteo ne dădea speranţa unor zile frumoase, când ne-om îndrepta spre creste.
 
Părăsim repede locurile îmbrăcate în pâcla văii Oltului şi ne îndreptăm spre îngrămădirea de case din Sebeşul de Sus, pe alocuri cu fuioare de fum ridicate către albăstrimea cerului, stăpână acum peste ţesătura albicioasă din care tocmai ieşisem. Străbatem uliţa satului, cu case ardeleneşti, închise cu porţi înalte, bine ferecate. Ajungem curând la podul de la capătul satului, de unde începea poteca de pe plai. De când ne urcaserm în microbuzul care ne aşteptase, le spusesem celor care veniseră să ne ia, că dorim să urcăm pe drumul forestier ce întovărăşea apa Moaşei Sebeşului. Nu ştiam până unde avea să ajungă maşina, dar unul din cei care o întovărăşea, când ne-a părărăsit în sat, i-a aruncat în fugă celuillat „îi duci până la pârâul Grotului”. O fi fost mult, o fi fost puţin, dar pe drum în sus, ne-a dus o bucată zdravănă de drum. Ne-am luat bagajele în spate, rămas bun şi mulţumiri celui care ne adusese până aici, am stabilit oarecare repere pentru drumul întoarcerii şi iată-ne la drum. Până aici valea avusese oarecare lărgime, dar acum, pe măsură ce ne îndreptam către inima muntelui, versanţii încă împăduriţi, se apropiaseră unul de celălalt de parcă doreau să strivească intruşii care îndrăzneau să-i calce meleagul. Mai bine ar fi făcut-o cu cei ale căror zgomote de drujbe le auzeam venind de undeva de mai sus.
 
Câtăva vreme drumul al fost numai bun de mers şi doar apropierea iernii se făcea simţită pe alocuri. Dar ne îndreptam către tăietorii pădurii şi noroaiele începeau să-şi facă apariţia. Am ajuns repede la locul de unde răzbătuise şuierul blestemat al drujbei. Aici îngrămădirea copacilor tăiaţi de curând şi locurile de mai sus, pe unde fuseseră târâte trunchiurile de fagi înalţi, omorâte de curând, monstrul cu roţi imense ce le căra spre vale, noroiseră drumul de nu ştiai unde să-ţi mai pui piciorul. Semnul de marcaj, punctul roşu, cam firav până acum, l-am văzut dintr-o dată, căţărat printre copacii rămaşi în picioare, undeva pe malul drept al pârâului Moaşei, devenit acum mai frământat, mai săltat peste praguri stâncoase, cu fuioare de apă strânse în mănunchiuri albicioase, ce se aruncau în ochiuri întunecate. Eram pe coasta muntelui, pe poteca cu praguri înalte, pe unde rădăcinile copacilor îţi mai dădeau şansa de a te agăţa de ele. Urcam mereu şi firul apei părea să se depărteze, dar până la urmă, cum o fi făcut muntele, că tot pe marginea apei ne-a adus. O inscripţie albă, aproape ştearsă de trecerea timpului, ne-a arătat că mai avem puţin până la cascada Moaşei. M-am încumetat să mă apropii de locurile acelea, de care auzisem încă de la primele drumuri pe cărările Făgăraşilor. Pe atunci o bănuiam a fi undeva prin apropierea cabanei, dar deabia acum mi-am dat seama cât era de depărtată. Pe valea cu lespezi pietroase, umede şi alunecoase, singurul din cei cu care eram, am mers câtăva vreme, până când teama locurilor şi poate şi a anilor, mi-au şoptit că e mai bine să mă întorc şi să las frumuseţile pe altă dată, dacă asta o mai veni vreodată.
 
De aici poteca a început să se caţere pe muchia muntelui. Ce fusese până acum, fusese floare la ureche. Nu mai erau pragurile de până acum, pe care din loc în loc să le urci ajutându-te de niscaiva rădăcini ieşite la iveală. Acum fiecare pas era caţărat pe faţa muntelui. Poteca era bine înfiptă înaintea noastră şi marcajele nu ne stârneau îngrijorări, dar era una din cele grele întâlnite prin Făgăraş. Mai sus, după ce am trecut pe versantul dinspre valea din dreapta, a Moaşei, am avut prilejul să privim către firul apei, acolo unde înlănţuirea căderilor de apă, până a ajunge în cea mare pe care nu o văzusem, ne-au stârnit admiraţia. Într-o vale lărgită, pardosită cu stâncării negre, fuiorul de apă înspumată, strânsă în hornuri înguste, se prăvălea în căuşul negru al unei bulboane. Stătea acolo ce stătea şi iarăşi se prăvălea mai departe. Şi iarăşi apa se strângea în fuior alb sfărşit în bulboană întunecată. Cât cuprindeam cu ochii, tot aşa se arunca apa către cascada cea mare, închipuită în ochii minţii.
 
Am urcat mai departe, prin pădurea prin care deabia acum încerca soarele să pătrundă. Arareori am întâlnit ochiuri de pădure prin care ajungea soarele până la noi. Simţeam apopierea înălţimilor, până când copacii s-au rărit, locurile pământoase au trădat oarecare forfotă stârnită de turmele văratece şi atunci am ştiut că până la poiana stânii din Suru, nici că mai aveam mult de mers.
 
Când am ajuns în poiană, soarele îmbrăţişa locurile şi se pregătea să înlăture zăpada căzută de curând. După atâta drum, făcut mai mult cu genunchii la gură, meritam ceva odihnă. Ne-am căutat un loc bătut de soare. Era ora 12 şi de când părăsisem maşina care ne purtase de la gară până pe valea Moaşei, trecuse ceva mai mult de două ore. Era timpul să vedem fiecare ce ne adusesem în traistă şi să ne potolim foamea stârnită de poteca priporoasă pe care venisem. Ajunsesem în poiana stânei din Suru. Acolo cu vreo 2-3 ani în urmă ajunsesem tot pe la mijlocul lui noembrie şi lipsa cabanierului, cu care altfel avusesem o înţelegere, ne-a silit să înnoptăm aici. Fusese frig peste noapte, paturile încropite cât putusem, nu prea confortabile, cetina aşternută cam firavă şi luminiţile unor ochi de pe coasta muntelui, ce ne păziseră o vreme, ne aduseseră ceva teamă. Dar noaptea fusese înstelată şi dimineaţa însorită ne făcuse să uităm de cabanierul lipsit de cuvânt. Acum, câtăva vreme ne-am bucurat de razele soarelui. Dar n-au ţinut mult. Peste poiană umbrele copacilor au început să se lungească, soarele parcă s-a împuţinat, zăpada, câtă fusese se dusese şi peste munte se lăsase frigul iernatic.
 
Încă nu se ştersese amintirea neplăcută, pe care ne-o pricinuise vechiul cabanier, care după ce ne înţelesesem cu el că va veni la cabană, ajunşi acolo, n-am găsit decât uşa închisă. Noroc cu sacii de dormit pe care-i aveam cu noi şi cu stâna la care ajunsesem acum, că doar aşa am avut un acoperiş deasupra capului. Nu putea şi acum să fie la fel, dar oarecum temător îi formez numărul noului cabanier. Mă liniştesc deplin când aflu că doar ½ oră îl desparte de cabamă.
 
Se făcuse cam frig şi pornesc la drum către cabană. Nu mă las în grija celor 3 sau 13 minute înscrise pe săgeata indicatoare, ci urc în dorul meu, convins că mai mult de ½ oră, oricum n-am să fac. Tovarăşii de drum, au început să mă admonesteze că aşa fac mereu, o iau înainte, fără să mai ţină seama că vremurile alea, în care grupul cu care mergeam deabia se ţinea după mine, cam trecuseră de mult. Doar una dintre colege s-a luat după mine şi am mai avut cui să spun câte ceva din amintirile mele legate de aceste meleaguri. O bucată din drum era cu urcuş ceva mai aspru şi presărată cu ceva pietre mai mari aşezate în cale, dar când am ajuns la locul strecurat doar printre brazi, de sus s-au auzit loviturile de topor care ne pregăteau nouă, căldura din casa fermecată. Aşa că eventualele temeri iscate din întâmplarea de demult, s-au risipit pe dată. Fane, cabanierul era la datorie şi ne-a îmtâmpina cu aceeaşi voioşie ca şi data trecută. De acum încolo lucrurile au intrat pe făgaşul pe care îl aşteptam. Focurile ardeau în sobe, mâncarea ne-am scos-o din traiste şi buna voie s-a instalat printre noi. Ca să fie şi ceva desoebit, coana Suzana ne-a oferit un îndelungat recital de „canto”, depănându-şi cu sârg, tot repertoriul de cântece pe care-l ştia. Şi ne-a ţinut treji o grămadă de timp, până când răguşeala început să-i vină de hac şi încă şi atunci, tot ne-a mai tras câte-o cântare.
 
În camera confortabilă era cald şi doar către ziuă, când urmele focului jucăuş se duseseră de mult, am simţit că suntem la munte, în prag de iarnă.
Pregătirile matinale nu ne-au luat multă vreme şi iată-ne din nou în drum către Şaua Surului. Numai că de data asta în căldarea prin care aveam să mergem, se aşternuse ceva zăpadă. Prin pădure, până la monument şi pe poteca la început coborâtoare, doar soarele strălucitor ne-a întovărăşit paşii, printre stâncile parcă luminoase şi pământul încă reavăn. Mai apoi zăpada ne-a primit paşii dintâi, care-i atingeau domeniul iernatec pe care şi-l pregătea pentru multă vreme. Mai întâi pe coastă era aşternut doar un pospai de vremuială şi pe ce ne avântam către înălţimea muntelui, zăpada asta pură căpăta consistenţă. Paşii parcă ne erau mai grei şi frigul ne îndemnase să luăm în seamă începutul iernii. Către creastă a început să bată şi un vânticel cu iz iernatec şi în creasta Şeii înalte l-am simţit din plin. 
                 
Aici sus, muntele avea să ne arate faţa lui sudică, pe care iarna încă nu-şi lăsase hlamida cea albă. Iarba pajiştilor era tot cea tomnatecă, pârlită de soarele care dogorîse atâta vreme. Ba chiar pe coastele coborâte până la întâlnirea cu pădurea şi parcă şi dincolo, erau chiar pârjolite de focul năpraznic care le stăpânise multă vreme, până când ploaia le scăpase de năpasta care coborâse peste ele. Spre crestele înalte al Budislavului şi Ciortei, zăpada îşi găsise loc statornic. 
 
Mai departe, poteca ce ne-a condus în căldarea Surului, a început să fie acoperită de zăpadă. Din ce in ce mai mult, din ce în ce mai consistentă. Marcajele aplicate pe pietre încă se mai vedeau şi nu ne-a fost prea greu să urmăm poteca cea bună, chiar dacă uneori doar o intuiam. Când am ajuns în creastă, primul lucru care ne-a surprins au fost urmele unui singur om, care părea că vine dinspre Turnu Roşu, sau în orice caz din direcţia aceea. Dar asta a fost doar un moment de mirare, chiar dacă ştiam că unul de-ai noştri intenţiona să parcurgă zilele astea creasta Făgăraşului. Doar că ziua în care eram, nu se potrivea cu programul pe care ni-l spusese. Încolo, priveliştea către căldările sudice, era tot cea cunoscută. Plaiul era ceş îngălbenit de culorile toamnei întârziate şi zăpada lipsea cu desăvârşire. Doar pe creasta Vemeşoaiei aprărea un pospai de zăpadă. Pe vârful Budislavului era un pic de albeaţă şi ceva mai multă pe abrupturile Ciortei.
 
Ne-am adăpostit într-un găvan, ceva mai adăpostit de vântul care cam scutura şaua în care ne aflam. Câteva îmbucături luate la repezeală, ceva poze să ne aducem aminte peste ani că mai fusesem la vreme de iarnă prin acele locuri şi am luat drumul coborârii. Soarele începea să plece către asfinţit, să coboare peste creste şi odată cu el peste munte cobora frigul şi umbra, care parcă schimba culoarea zăpezii. Când am ajuns la monument, am mai apucat razele soarelui şi pe iarba din faţa acestuia, m-am întins cu pufoaica sub mine şi chiar am aţipit oleacă.
 
Pe lângă noi au apărut doi din covăsnenii care se anunţaseră la cabană. Am coborât în poiana cabanei când soarele părăsise poiana. Înăuntru era cald şi bine. Acolo am întâlnit şi pe ceilalţi din grupul amintit şi cu ei, oameni plăcuţi la vorbă, am avut multă vreme ce vorbi. Evident despre munţii pe care-i îndrăgeam deopotrivă.
A urmat altă seară cu cântec şi voie bună şi cu un somn zdravăn din care doar alba intrată pe fereastră ne-a trezit.
 
Bagajul, ceaiul şi cafeua caldă au fost ultimele momente petrecute în cabana care ne mai găzduise odată. Ne-am luat rămas bun de la Fane-cabanierul, promiţându-ne alte zile minunate petrecute prin aceste locuri. Drumul pe Plaiul Moaşei, prin pădurea care aproape rămăsese fără frunzişul tomnatec, a fost scurt. Ochiurile de poieni însorite ne-au pricinuit momente de odihnă bine venite şi parcă mai curând decât ne aşteptam, am ajuns la podul peste Moaşa. Când eram încă sus, aranjasem întâlnirea cu cel care trebuia să ne ducă la gară. Nici dacă am fi aranjat la minut întâlnirea nu ne-am fi întâlnit atât de exact. Doar că acum, aveam să mergem cu căruţa trasă de tractor cu care de altfel mai călătorisem şi altădată.
 
Era soare mult, după amiaza avea să se sfârşească curând, imaginea munţilor se estompa pe măsură ce ne depărtam de ei şi când am ajuns la gară, doar amitirile ne mai stăpâneau şi poate gândurile altor plimbări pe meleagurile făgărăşene.
 
16-17-18.11.2012
Text şi foto: Dinu Boghez

vineri, 2 noiembrie 2012

Tandari de timp

Moto: Du-te. Descoperă necunoscutul
Cum se ascunde după munţi.
Rudyard Kipling

Ne-am sfătuit îndelung, dacă să purcedem la drumul nostru făgărăşan, cu trenul de noapte, sau cu cel matinal. A învins comoditatea şi până la urmă dimineaţa, ne-am întâlnit în gara Râmnicului, aflată încă în stăpânirea întunericului. Era cam acoperită de ceţuri Valea Oltului şi mare lucru n-am prea văzut pe fereastra vagonului cam amărât în care ne aflam. Doar când am trecut de Câineni, boaghea şi-a ridicat vălul, s-a dus în lumea din care venise şi noi am putut privi pădurile din preajmă, stăpânite de începutul culorilor de toamnă.
Acolo unde ne-am coborât, la Podul Olt, gara era pustie. Din tren doar noi, stingheri călători, încărcaţi cu rucsaci dolofani, am animat peronul pentru o clipă. Ne-am îndreptat către barieră şi de acolo mai departe, sperând că din urmă avea să ne ajungă vreo maşină care să ne ia din picioare kilometrii pe care-i aveam de parcurs. N-a vrut să ne ia niciun „nene” şi poate de ciudă, la prima ramificaţie, cea care ne-a dus spre Sebeşul de Jos, am luat-o la dreapta. Dovedindu-se ceva mai încolo că am greşit drumul. Doar către centrul satului, aproape de biserică, văzând că tot nu apar semnele turistice cunoscute, am încerrcat să luăm oarecare informaţii. Ne-a îndrumat un sătean pe drumul cel bun.
Mai întâi către biserică, apoi pe poteca de lângă aceasta şi însfârşit peste dealul care ne-a condus în Sebeşul care ne trebuia, cel de Sus. Şi chiar nu ştiu, dacă nu cumva drumul ăsta a fost ceva mai scurt, pentru că am ieşit la circa ¼ oră de locul în care începea poteca spre cabana Suru.
Când am ieşit la uliţa ce străbătea satul, am dat şi de marcajele turistice. Triunghiul roşu care ne ducea peste munte până la cabană, ceva mai scurt şi cel lung pe valea Moaşei, cu câteva case, unele pensiuni, risipite pe începuturile sale şi maşini care cărau lemne la vale, din pădurea ce începea să fie jefuită. O femeie aranja criblura de pe drum, proaspăt aşternută. Mai încolo utilaje încercau să dea drumului un „aspect” ceva mai modern. Şi însfârşit, acolo unde o băncuţă ne-a oprit în cale, un alt personaj feminin a intrat în vorbă cu noi. Era de mult femeia sălăşuită pe meleagurile astea, dar de origine era de prin preajma Horezului şi vorbele, cu noi veniţi cam tot de pe-acolo, s-au însăilat repede. Am sporovăit o vreme despre locurile vâlcene, frumoase şi pe care le cunoşteam bine şi când să ne despărţim, ne-a îmbiat cu ceva mijloace de transport, care să ne uşureze mersul până la gara de care aveam nevoie şi care la întoarcere ar fi fost atât de depărtată.
Ne-am despărţit şi în câteva minute am ajuns la podul peste Moaşa, de unde la stânga, începea poteca noastră. Câtăva vreme am umblat prin poiana de deasupra satului. De undeva răzbeau până la noi hămăituri de câini, cam neprietenoase şi când am intrat în pădure am fost chiar bucuros că nu m-am întâlnit cu ei.
În tainele pădurii întunecoase, am pătruns prin jgheaburi pământoase, alunecoase uneori şi adesea cu pante obositoare. Dar am scăpat cu bine din strânsoarea acestora şi am ajuns la potecă odihnitoare, adăpostită de frunzarul copacilor. Ne-am aşternut la drum. Cerul albastru stăpânea locurile şi căldura de toamnă târzie începeam să o simţim din plin. Străbăteam alene poteca, arareori cu ochiuri de soare şi până la poiana cu izvor, nu ne-am prea oprit. Aşteptam cu nerăbdare apa vie care ne-ar fi înviorat, dar din ţeava ruginită, nu mai curgea nicio picătură de apă. Rămăsese doar amintirea celui care de atâtea ori ne mângâiase odihna. Acum doar ne-am aşezat la odihnă, la umbra copăceilor din preajmă şi nu ştiu ce or fi făcut tovarăşele mele, dar eu chiar am adormit şi somnul mi-a fost străbătut de imaginile colorate ale pădurii care ne înconjura. Am stat aici aproape o oră şi asta avea să ne coste la drumul încă lung pe care-l aveam de străbătut până la cabană, necum că începusem să ne cam lenevim pe poteca muntelui, încălzit zdravăn de soarele tomnatec.
De la izvorul secat, marcajul ne-a dus mai departe pe coasta muntelui, pe drum aproape larg. Mi se păreau altfel locurile de cum le ştiam şi confirmarea modificării traseului, am avut-o doar când am ajuns la cabană. Altfel, drumul cel vechi pe care-l ştiam, ar fi trebuit să urce pe scocul pământos din preajma izvorului, prin locuri cu pădure bătrână şi mai departe să se strecoare pe culmea muntelui. Cel vechi parcă ar fi fost mai scurt, faţă de ăsta nou care străbătea clinurile muntelui. Ne-am bucurat însă de cerul senin, de soarele darnic care lumina bolta pădurii care ne înconjura. Am străbătut calea asta nouă, uneori ceva mai repede, dar de cele mai multe ori cu pauze dese. Peste creasta din dreapta noastră, soarele se apropia pe nesimţite de orizont. Culorile apusului aruncau lumini colorate peste locurile prin care mergeam şi odată cu ele înserarea se aşternea peste pădure. Către ora 6 seara, am ajuns la ramifficaţia drumului ce cobora în Moaşa Avrigului. Coborâsem odată pe aici, pe repezoiul pantei, printre fagii bătrâni, până la drumul forestier, adesea utilizat pe vremea aceea pentru aprovizionarea vechii cabane. Dar odată ajunşi la firul zglobiu al apei şi la panglica drumului forestier, până în Avrig, ne-au aşteptat 18 km de drum adeseori prăfos. Pauza de hidratare de la cabana Ghiocelul, nu ne-a redat toate forţele de care aveam nevoie până în Avrigul cu staţie de autobuz şi gând către casă. Atâta eram de obosit, de lungul drum monoton, încât atunci când colegele de atunci m-au invitat la odihnă, le-am aruncat din mersul paşilor mei metronomici, „că dacă mă opresc, nu mai sunt în stare să pornesc mai departe”. Dar asta era de mult şi acum, ajuns la ramificaţia amintită, cu indicator către cabană, am constatat că până acolo unde trebuia să ajungem, mai era cel puţin 1½ oră şi soarele ajunsese la scăpătat. Începea ultimul urcuş şi ştiam că este unul lung. Leneveala de până atunci începea să-şi spună cuvântul şi poate nu era ăsta singurul motiv de îngrijorare. Or mai fi fost şi anii adunaţi în picioare. Am sunat la cabană, să-i spun omului de acolo că nu ne-am întors din drum şi până la urmă tot acolo vom ajunge. Când a auzit cabanierul cam pe unde suntem, parcă puţin speriat, s-a minunat prin telefon, spunându-ne „vai !, ce deaprte sunteţi”.
Şi aşa,”încurajaţi„ de spusesle cabanierului, am început ultimul urcuş. Ştiam bine că era ultimul şi pe deasupra mai era şi lung. Câte o brână pe coasta muntelui, ceva stânci care ne mai stăteau în cale şi multe, multe rădăcini scoase la iveala din întunericul ce se aşternea peste pădure, special pentru picioarele noastre cam obosite. Licuricii minusculi ai lanternelor noastre, încercau saracii să străpungă noaptea coborâtă parcă dintr-odată peste munte. Poteca parcă se contopise cu întinsul pădurii. Stâncile parcă erau abrupturi impresionante. Marcajele şi aşa foarte rare, parcă se piteau după cine ştie ce copac şi la capătul potecii pe care urcam, ştiam că sunt ceva blocuri mari de piatră şi printre ele trebuia să ne strecurăm. Aşa că, după ce am tot mers prin pădure....mi-am lăsat mândria deoparte şi am sunat la cabană. „vino domnule să ne scoţi din încurcătură, că printre stâncile care urmează mi-e cam teamă că n-o vom scoate la capăt”.
Noi am continuat să mergem şi curând am zărit luminiţele care ne-au ieşit în cale. „Păi de aici până la cabană, mai avem cel mult 5 minute de mers”, ne-au spus cei ce ne ieşiseră în cale. Şi cam aşa a fost şi când am trecut de ultimii brazi, în faţă ne-a ieşit cabana cu ferestrele luminate ca ziua. Mi s-a părut, nu numai că „apucasem pe Dumnezeu de picior”, dar casa asta, ivittă în mijlocul întunericului, ce se pregătea să ne primească cu drag, mi-a părut o adevărată minune.
Cunoscusem mai demult vechea cabană, mai apoi refugiul mizer, denumit parcă dintr-un vechi grajd şi însfârşit alcătuirea cea nouă, scheletul celei de acum, aflat la un stadiu rudimentar. Casa asta de-acum, era pe atunci doar refugiu, pereţii erau din lemn, ca cei dintr-un bordei, adăpost de-o vară, cu pământ pe jos, cu bănci şi masă din scândură neaoşă, cu mansarda ceva mai acătării şi cu cabanier cam zmucit şi prea puţin ospitalier. Acum la fiecare pas apărea câte un lucru minunat. Ne-a întâmpinat Tina cea mare, căţeaua cu cei şapte pitici ai săi, bucuroşi de oaspeţi în parg de seară. Apoi în cabană, pereţii albi, imaculaţi, camera cu paturi molatice, parcă proaspăt aşternute, cu căldură mângâietoare venită din sobiţa cu flăcări jucăuşe şi mai apoi salata de varză fiartă, cu ceva cârnaţi, oferită de cabanierul cu vorbă primitoare. Toate păreau mai altfel decât oriunde.
A trecut noaptea şi dimineaţa a venit cu ceai cald, cu câte-o cafea aburindă şi vreme senină. Ne-am cam întins la vorbă şi către înălţimea Surului, ivită după vârfurile brazilor din poiana cabanei, n-am plecat chiar la ora pe care mi-o doream. Urcuşul l-am început pe poteca cu stânci multe în cale şi mai apoi pe plaiul însorit. Nu părea a fi chiar o zi de toamnă şi soarele începea aproape să dogorească încă de dimineaţa. Până la monumentul ridicat în memoria salvamontistului în misiune, doborît prin aceste locuri de o avalanşă năpraznică, am ajuns repede. Câteva clipe de pioşenie în locul acesta contopit cu cerul albastru şi iată-ne pe potecă mai departe. Eram la o răscruce de poteci. Cea care urca direct în creastă către vârful Moaşei, cea care ducea prin căldare către Şaua Surului şi nu mult mai departe cea care cobora la bordeiul de mioare. Numai că neatenţi, am ales-o pe cea care ne-a dus mai întâi la bordeiul de la poalele Surului. Aşa am văzut de aproape pajiştea pârjolită de focul inconştient pus de ciobani, pasă-mi-te să-şi mărească locul de păşunat în anul care urma să vină, fără gândul incendiilor provocate mai apoi. Am trecut peste izvoarele care aici îşi mai adunau fire de apă de pe unde se mai găseau. Apoi am urcat din greu până să intrăm din nou în poteca ce ne-a scos până la urmă în Şaua Surului. Ne-au stat în faţă priveliştile cunoscute către înălţimile Budislavului şi în spatele lui ceva ţancuri din cele ale Ciortei. Am privit îndelung muchia Vemeşoaiei, de atâtea ori străbătută până în înaltul Grohotişului care o domina. O clipă m-am gândit la căldarea Budislavului, cu lacul de acolo care oglindea înălţimile, la nopţile cu lună plină petrecute în cortul întins pe malul acestuia, dar şi la una mai ales, cu vântoasă mare, care era să ne spulbere de pe faţa pământului. Către zări alte cununi de munţi stăteau unul peste altul. Către mai apropiaţii Căpăţânii, din care ţuguiul Vioreanului din Buila împungea cerul. Mai apoi lanţul vârfurilor Parângului şi cine ştie câţi s-or mai fi văzut, ca să nu spun că mă pricep la toate. Ne-am aşezat la masă, am tăndălit câtăva vreme, amintindu-ne întâmplări petrecute prin locurile astea şi cu gândurile astea şi cine ştie câte altele, m-am avântat către căciula Surului. Şi ceva în urma mea şi colegele de tură.
Din şa, cei vreo 170m până către vârf, păreau o joacă, dar urcând pas cu pas, nu mi s-a mai părut chiar aşa, mai ales că soarele, în goliştea asta de munte, ardea ca ’n toiul verii. Ne-am bucurat de beţia înălţimii, chiar dacă n-o fi fost ea decât de vreo 2200m,dar până la urmă, gândindu-ne la înserarea care acum venea cam repede, am făcut calea întoarsă.
Din şa, am părăsit curând drumul de creastă şi din cel lung care ni se păruse dimineaţa, acum până la monument ni s-a părut tare scurt. Înaintea de a trece creasta, părea că soarele ne părăsise, atâta umbră se aşezase peste munte. Doar când am schimbat versantul şi am trecut pe lângă monument, soarele ne-a bucurat din nou. O clipă m-am gândit că locul ales pentru aducerea aminte a celui sfârşit în munţi, fusese ipotetica pentre bucurie a ultimelor raze de soare, a celui care nu mai era.
De aici încolo, pe măsură ce coboram, soarele părăsea coasta muntelui. Curând am pătruns în pădure, printre brazi şi stâncării. Din urmă părea să ajungă zvon de glas şi nu părea să fie cel al colegelor mele. M-am lămurit curând, când lângă mine a ajuns un om, îmbrăcat ca un astronaut, cu un „motociclu” şi după cum cobora, părea mai mult că-şi duce el motorul în spate. A mai apărut încă unul şi cu fiecare am schimbat câteva cuvinte şi ceva mai multe când am ajuns la cabană.
Curând am rămas numai noi şi cabanierul. Timpul începea să se scurgă repede şi se simţea clipa despărţirii de locurile îndrăgite. A urmat masa de seară, cu ciorbă de fasole din cea paşnică, cu un os încărnat în chip de ciolan şi cu o tocăniţă de ciuperci de să-ţi lingi degetele, sosită pe masa noastră din producţia ultimei ploi.
S-a aşternut tăcerea nopţii şi după atâta odihnă, a venit ziua când trebuia să coborâm şi să ne despărţim de clipele frumoase petrecute pe meleagurile Surului. Acum poteca ni s-a părut fermecată, străbătând pădurea întomnită, cuprinsă de soarele dimineţii şi orele s-au scurs repede. Am intrat pe drumul satului şi am ajuns curând la casa de unde o maşină trebuia să ne ducă până la Podul Olt. Ospitalitatea celor de acolo a fost deplină, poate şi unde veneam din meleagurile copilăriei gazdei. O cafea caldă, cuvinte bune şi iată-ne în ducipalul care ne-adus ca gândul la locul de unde altă maşină, mai mare, avea să ne depărteze de munţii noştri cei dragi.
Până când am ajuns acasă, peste oraş se lăsase întunericul, cu lampadare stradale şi maşini forfotitoare. Era altceva decât luminiţele care ajungeau din vale către munte şi decât liniştea de care avusesem parte prea puţină vreme.






 
Text şi Foto: Dinu Boghez
19-21.10.2012