duminică, 10 ianuarie 2010

Drumuri obisnuite

Moto: Pentru cel cu frică
învăţat să stea
nu aprinde nimeni
sus în cer o stea.
George Ţărnea
Urcăm din nou în Cozia, devenită acum, în zilele de iarnă grea, muntele cel primitor.
În gara Râmnicului, în întunericul zorilor, suntem doar doi oameni, cu rucsaci în spate, aşteptând trenul care să ne poarte către locurile cunoscute ale muntelui. Coborîrea în halta Păuşii, o facem tot pe întuneric şi nici când apucăm pe vale, zorii încă nu se hotărâseră să coboare. De undeva dintre casele din preajmă, ne sare pe urme Haplea, câinele cel bătrân. Pe aici pe undeva işi are domiciliul şi obişnuit cu turiştii care urcă, mai mereu îi întovărăşeşte până la casa din vârful muntelui. Apoi până la cabana de la Valea Mărului, mergem repede. Apa Păuşii, firavă, drumul întins, fără gheţuş, convorbirea continuă, trecând de la una la alta, cât să ne facem timpul plăcut, ca între oameni care se cunosc îndeajuns şi timpul trece repede. Primul popas îl facem la Troiţa cu izvor. Ne luăm apă pentru drumul lung care urmează, ne potolim foamea care începea să se facă simţită, mai stăm de vorbă câteva clipe cu Racheta, căţeluşa de la Valea Mărului şi continuăm drumul. După vreo două ore ajungem pe plaiul de deasupra mânăstirii Stânişoarei. Ne odihnim, mai schimbăm din hainele de pe noi, pregătindu-ne de ziua primăvăratecă ce se profila în continuare. Privim cu coada ochiului frumoasa privelişte a Colţilor Foarfecilor şi.... pornim la drum. Traversăm vâlcelele din cale şi începem să urcăm vârtos panta cu stejeriş, prima piatră de încercare a traseului ales. Nu e zăpadă prea mare, nici noroiul obişnuit unei zile cu raze de soare puternice, care-ar poate ar fi topit-o. Mergem repede şi nici nu ştim cum am ajuns la valea Bulzului. De aici încolo suntem pe coasta muntelui, pe faţa lui estică şi ne întovărăşesc razele soarelui şi cerul senin de deasupra noastră. Suntem într-o zi primăvăratecă de „ iarnă ”, dar asta nu înseamnă că transpirăm din belşug şi sub picioarele noastre zăpada şiroeşte la vale.
Timpul trece repede. Depăşim Colţii lui Damaschin, apoi celelalte locuri de privelişte, cu pini rotaţi şi stâncării frumoase şi până la urmă iată-ne ajunşi în Poiana Vlădesii, după ce am lăsat în urmă ramificaţia potecii ce duce spre muchia Călimanului. Tot pe aici, pe undeva pierdută în timp, se mai află încă rămăşiţele potecii Păteştilor, strecurate pe coasta văii din preajma stâncăriilor Cetăţii Glămeii.
Mai urcăm puţin, trecem pe lângă alt loc de privelişte, către muchia Fruntea Oii şi abrupturile Durducului şi Bulzului şi iată-ne pe stâncăriile bătute de soare, numai bune de odihnă, apropiate marilor obstacole ce ne stau în cale de aici încolo. Facem o pauză, scoatem din rucsac şocolata şi ne pregătim de încercările la care ne supune muntele în continuare.
Poteca are la început un coborâş prelung şi sub zăpada pe care păşim, suntem pe primele pojghiţe de ghiaţă, care ne dau oarecari emoţii. De aici încolo trebuie să fim atenţi la paşii înşelători, pe zăpada neatinsă de alţii înaintea noastră. Coborâşul se sfârşeşte repede şi ajungem lângă brâna care trebuie traversată. Altădată aici era o punte lungă, pe care traversai fără greutate firul văii. Puntea a putrezit şi din prudenţă a fost doborâtă. Acum trebuie să ne agăţăm de cablul întins pe perete şi să umblăm cu atenţie, păşind pe prizele de picior, până ajungem la firul văii. Pe cloţurile stâncoase era zăpadă, era ghiaţă, dar până la urmă am trecut cu bine. Am traversat şi firişorul de apă ce venea dinspre abruptul Bulzului, în susul căruia am privit caderile de ghiaţă aninate de peretele înalt. Mai departe urma prima treaptă mai dificilă a muntelui, acum, la vremea zăpezii şi gheţii de sub ea. Noroc cu rădăcinile ieşite la iveală de sub startul de zăpadă, aşezate acolo, numai bune de apucat zdravăn de ele. Ajungem în locul liniştit, cu izvorul atâta aşteptat la vreme de vară. Şi acum susură discret, ascuns sub gheţuş şi zăpadă. Mai încolo începem urcuşul serios, cu serpentine multe, care înving panta cea mare de sub peretele Bulzului. E soare mult, dar frigul, încă bântuie muntele şi mersul prin zăpada şi ghiaţa de dedesubt, nu-i deloc uşor. Dar razele lui ne oferă atâtea satisfacţii privind locurile minunate pe lângă care trecem, că nici nu ne pasă de efortul depus. În depărtarea locurilor de unde am plecat, văile încep să-şi desluşească amănunte încă stăpânite de pâcla dimineţii. Deasupra noastră abruptul Bulzului, cu stâncării frrumoase, care la urma umelor pot stârni imaginii zoomorfe, au atârnate de pereţii verticali, cascade de apă încremenite în gheţuşul iernii. Soarele puternic, care tocmai se apucase să încălzească muntele, făcând să sclipească ţurţurii imenşi, mai desprinde câte unul şi până la noi ajung zgomote apropiate. Când tocmai suntem în acul de păr al uneia din serpentinele potecii, unul dintre noi tocmai trecuse de el şi celălalt se pregătea să ajungă acolo, un zgomot infernal coboară din înalturile Bulzului. Rafala de ghiulele montane, venite din cascadele apei îngheţate, dezlegate acum de razele calde ale soarelui, poposeşte o clipă la baza peretelui şi se rostogoleşte cu zgomot mare pe costişa cu copăcei firavi şi trece în grabă pe lângă poteca noastră. Câteva dintre schijele de ghiaţă, îndeajuns de mari cât ar fi fost posibil să ne miruiască, poposesc chiar între noi, în vârful potecii pe care o străbăteam. Încinşi de urcuşul dur, cu ochii după frumuseţile muntelui, cu vorbe de uimire aruncate unul celuilalt, nu ne mărturisim spaima pe care tocmai o traversasem. Şi încă mai aveam locuri de astea de străbătut şi zgomotele ghieţii care se desprindeau mereu, risipeau mereu liniştea de taină a muntelui.
Noi însă am ajuns la firul văii, acoperit de strat mai gros de zăpadă şi aveam în faţă zona de abrupt pe care trebuia să o învingem şi parcă uitasem de pericolul care tomai aici ne pândea mai abitir. Începem urcuşul, unul mai zglobiu în faţă şi celălalt, eu, mai greoi, în urmă. Doar câţiva paşi am făcut pe versant şi de sub zăpadă şi-a făcut apariţia ghiaţa. Fiecare pas, reprezenta o urmă unde să pun piciorul, săpată cu pioletul în stratul de ghiaţă vârtos. Mai ajutat de cablul întins în lungul abruptului, mai spijinit pe urmele făcute şi uneori pe mâna din faţă întinsă cu prietenie şi nădejde, uneori folosind şi copăceii întâlniţi în drum, am scos-o la capăt şi am ajuns la băncuţa de deasupra abruptului – îi zicea în alte vremuri Piatra Aniversării, datorită unor plăcuţe comemorative, fixate acolo şi care cam îmbâcseau muntele.
Ne-am odihnit, nu multă vreme, cât să înfulecăm câte ceva şi să dau un telefon la cabană, să-i spun lui Marian că nu mai avem mult până ajungem, să încălzească bine camera. Mai departe ne înscriem pe serpentinele multe de sub Durduc şi dinspre peretele abrupt, se fac auzite alte zgomote de ţurţuri doborâţi de la locul lor de razele puternice ale soarelui. Dar între noi şi stâncă erau brazi mulţi şi până la poteca pe care urcam nu mai ajung ghiulele de ghiaţă. Depăşim pădurea de brad şi urcăm în Şaua Durducului, locul de unde încep culorile amiezii. Ne mai stă în faţă doar ultima pantă până la drumul ce duce la cabană. Din şa şi până la drum, degeaba ne spijinim privirile pe creasta Făgăraşilor şi cea Iezerului. Acolo vălătuci de nori stau aninaţi de crestele cele înalte şi nimic din frumuseţea ţancurilor cele înalte, acoperite de zăpezile ce par veşnice, nu se lasă văzute. Dar aici şi la cabana la care ajungem în curând, soarele stăpâneşte locurile.
Ne întâlnim cu grupul care avea să-mi ia cu el tovarăşul de drum, pe care de atâtea ori mă sprijinsem în ziua asta. Eu rămân la cabană. Îmi iau în primire camera bine încălzită şi revin în sala de mese. Clopoţeii înserării se apropie de noi odată cu freamătul brazilor, în bătaia vântoaselor venite de munţii cei mari şi întâii licurici apăruţi pe bolta cerului. Pe nesimţite, cabana se umple de turişti veniţi din multe locuri ale ţării, să simtă mai aproape mirajul Coziei. Se leagă conversaţii, frumoase, spontane şi dintre ei, unii îşi deapănă amintiri. Până ce întunericul a pus stăpânire pe munte, am tot sporovăit şi până la urmă fiecare s-a retras la locul de odihnă.
Dimineaţa vremea nu mai semăna cu cea a zilei care se sfârşise. Era ceaţă deasă şi brazii se legănau serios în bătaia vântului. La cabană mi-am băut ceaiul şi am plecat când încă ceilalţi încă nu se sculaseră. Mi-am luat rămas bun şi inima ’n dinţi să pot trece peste Piatra Rea, stâncoasă şi cu ceva ghiaţă pe ea. Dar drumul a fost totuşi uşor, chiar dacă muntele era cuprins de ceaţă. Pe mai departe poteca era bine croită, de cei ce veniseră cu o seară înainte, pe drumul Turneanului. M-am abătut din drum, să ajung în poiana fermecată cu căsuţă primitoare, să-mi sorb cafeau pe care o arvunisem cu o zi înainte. Când am ajuns acolo, era cald şi bine şi cafeau numai bună de băut.
N-am zăbovit mult şi am început drumul coborârii. Stâna din Turneanu, coborâşul prelung pe panta alunecoasă, izvorul din cale, la care ne-am potolit oleacă setea, drumul Stânişoarei la care am ajuns pe nesimţite şi însfârşit coborârea pe drumuri ceva mai ascunse către valea Păuşii. Acolo, la Troiţa cu izvor, ne-am întâlnit cu alţi cunoscuţi, tot oameni de munte. De aici înainte urma drumul forestier bine cunoscut de când urcasem, poate doar ceva mai lunecos, cabana de la Valea Mărului, calea ferată, podul de peste Olt şi aşteptarea scurtă a autobuzului care ne aducea din nou acasă. Până a ajunge la locurile despărţirii, aveam să ne sugerăm unul altuia, locuri dragi, pe care în vara ce va veni, doream să le străbatem şi de ce nu, poate în aceeaşi tovărăşie.