sâmbătă, 29 martie 2014

Traditii de martie

Moto: Crinul umblă pe-un drum
           de căutări jucăușe
           parcă-și duce în potire
           viitoarea cenușă.
                Lucian Blaga
     















Iarna se hotăra greu să părăsească muntele. După zilele cu zăpadă multă din sfârșitul lui ianuarie, pe la noi, pe valea Oltului, mijea a primăvară. Era aproape o tradiție, ca la început de martie, să urcăm pe vârful cel mare al Doabrelor, acolo unde zilelor de primăvară, le hărăzise înflorirea dedițeilor, florile minunate înfrățite cu soarele crestei pe care-și duceau vremelnicul lor trai.
Avea să fie o zi însorită, cum arăta dimineața când ne-am hotărât, așa dintr-odată, să plecăm spre Brezoi și de acolo să urcăm pe valea Doabrelor și mai sus, pe vârful priporos, cu priveliști atât de largi către munții îndrăgiți, care de aici, de sus, ne înconjurau din toate părțile. De aici ar fi trebuit să fie prezenți cei depărtați ai Făgărașilor și ceei mai apropiați ai Căpățânii și Lotrului.
Și peste toate acestea, dacă aveam un pic de noroc, aveam să găsim la vremea lor potrivită, minunile albastre ale dedițeilor. Acolo vroiam să ajungem, la casa lor cea mai de sus.
Un scurt popas   în Brezoiul încă nedesmeticit din noaptea cam lungă, deși ziua asta arăta că iarna se sfârșise și zilele de primăvară băteau la ușă. Cu rucsacii în spate, cu aparatele foto atârnate de gât, iată-ne părăsind orășelul, odată ce am trecut podul peste Lotrul. Am intrat pe ulița Doabrelor, unde tot Brezoi era, dar acolo sălășluiau năpăstuiții, aruncați la marginea orășenilor  cu străzi asfaltate. Am străbătut locurile prntre hămăituri de câini treziți de pașii noștri matinali. Din case răzbătea pe alocuri și câte-un fuior de fum și mai adesea din curți, priveau spre noi rufe spălate cum s-o fi nimerit, cam amorțite de geruțul de peste noapte, atârnate pe câte-un ștreang de sfoară. Trecem de izvorul din cale, pe lângă ultima casă, altădată locuită, traversăm apa din piatră-n piatră și iată-ne așezați la drumul coastelor care aveau să ne ducă la florile dorite ale dedițeilor. Părăsim repede plaiul, lăsăm în spate vârful stingher al Țurțudanului, să păzească orașul pe care-l părăseam, trecem de gardul cu sârmă ghimpată și iată-ne pe poteca urcătoare din greu.        
Știam bine drumul, îl făcusem de multe ori. Într-un sens sau celălalt. Era să zic unul obișnuit, ba chiar unul banal, prea îl făcusem de multe ori. La urma urmelor ce era atât de deosebit să urci pe muchia dintre două văi. Dar câte aveai să vezi pe aici, strecurându-te pe poteca ce urca aproape fără serpentine. Mai întâi aveai de străbătut muchia cu un abrupt apreciabil pe dreapta. Apoi, agățați pe marginea abruptului stăteau, numai ei știu cum, fagi bătrâni, scorburoși, cu trunchiuri cocoșate, aproape spânzurate deasupra prăpăstiei. Bucata asta de potecă era venită din lumea cotoroanțelor și la fiecare dintre copacii întâlniți, parcă ajungeai din nou în basmele copilăriei,  
Lumea asta nu ținea prea mult și aveai de urcat din greu până ajungeai pe muchia mai onorabilă, mai odihnitoare, de unde alte priveliști ne stăteau în față. Privirile îmbrățișau poiana largă a Suliței, cu covorul pajiștei întins printre conacele, ce-or fi fost pe vremuri cu ceva viață în ele. Undeva, cu un acoperiș roșietic, era casa lui nea Niță, ciobanul care aici își întocmise pentru veșnicie, casa lui cea de toate zilele. Păstorea prin munții înalți ai Lotrului, venea iarna la casa lui și la baba care-i purta grija. Stătea cu turmă afară, toată nopțile și doar în cea a Crăciunului venea să și-o petreacă cu nevasta cea aplecată de șale, de greutățile vieții. Până într-o zi când l- a chemat a dânsul ,, nimicul ”.
Dar asta se petrecuse de mult și acum rămăseseră doar amintirile. Poteca a răzbit până la urmă în muchia cu priveliști depărtate. Mergeam cu toți respectând liniștea care ne înconjura și de ce nu și secretele pădurii. Urmam linia crestei, pe alocuri și cu încâlcișul unei pădurici de pini doborâți de vânt, cu trunchiuri îmbârligate peste poteca firavă. Într-o parte, în loc știut din vrenuri depărtate, un hățaș firav scurta urcușul vârfului din față. Numai că poteca avea nu prea departe, clenciul unei trepte agățate desupra hăului, dar și mânere din rădăcini de fag de care te apucai zdravăn, ca să nu-ți fie teamă la coborâre. Pe acolo a luat-o Andrei. Floriana și-a urmat tatăl, mai temător la anii ăștia ajunși de pe urmă și am urcat împreună. Pe vârf ne-am despărțit. Ei s-au dus în calea lor. S-au întâlnit în strunga cu zgrumțuri de piatră măcinată de vremuri. Au coborât pe poteca priporoasă, s-au strecurat printre peretele stâncos și copacii iviți în cale și când au depășit  strunga știută, îngustă, nu le-a mai rămas decât să urce printre pinii uscați, morți în picioare, până spre vârful cu flori albastre, cu ascunzișuri între petale cu ruptură de soare smulsă în zilele senine. Au căutat pâlcuri de copilandri pufoși, unii cu capetele adormite în puful în care se născuseră,  i-au fotografiat, cât să ne bucurăm acasă, pe îndelete, de minunile albastre
Eu am rămas pe vârf câtăva vreme, până i-am văzut pregătindu-se de întoarcere. Mi-am luat picioarele la spinare și am început coborâșul. A ajuns pe potecă, înaintea mea, zvon de zăvod și repede am zărit în față turma de capre și paznicii lor canini. Până a veni și însoțitorul lor omenesc, haita canină se dovedea cam rea și nu vroia să-mi dea pace. Doar unul dintre ei, mai jucăuș, a venit spre mine și ne-am împrietenit repede.  Când ceilalți l-au văzut cum se veselea în brațele mele, s-au potolit și când au sosit copii, oarecum speriați de lătrăturile amenințătoare, eu mă împrietnisem cu ei și chiar cu paznicul de capre care-i însoțea.

Multe nu sunt de spus despre drumul întoarcerii, doar că soarele ne-a bucurat ziua de primăvară frumoasă și de minunile albstre risipite sub cer, de care avusesem parte.     


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez