luni, 21 iunie 2021

Ajungând la Castelul Crăiței

Moto: Stea care sub carul cel mare abia licărești

                         nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești ?

                         De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,

                         n-aruncă nimenea după tine cu piatra ?

                                                           Lucian Blaga

 

Am plecat într-o după amiază, târziu, cât ne permitea lucrul în șantier. La Curtea de Argeș, ne-am oprit cât să-l luăm pe Grig. Eram în formație completă. Până la cabana Plaiul Foii aveam cale liberă. Am ajuns pe întuneric în fața cabanei de la poalele Pietrii Craiului. Ultimele ajustări și pregătiri de ascensiune, le-am făcut repede. Rucsacii în spate și ascensiunea a început. Am traversat șoseaua și n-am avântat pe plaiul străjuit de păduri de brad. Era întuneric deplin și din bârlogurile lor, mistreții începuseră lucrul nocturn. Nu-i vedeam, doar că grohăiturile lor se făceau auzite de o parte și cealaltă a poienii. Mergeam repede, fără să scoatem o vorbă, să nu le scornim cine știe ce gânduri războinice. La Izvorul lui Orlovschi, ne-am oprit să luăm apa care sus avea să ne lipsească. Am depășit treapta stâncoasă de la intrarea în traseu și am pătruns pe clinul accentuat al pădurii de brad. La Adăpătoarea Caprelor am zăbovit. Izvorul era secat de mult, dar așteptam ca din adâncul pădurii să ajungă până la noi răgetul vreunui cerb, aflat la vremea rutului. Am pornit din nou, mai agățându-ne de câte o cracă, mai proptindu-ne în câte o rădăcină aflată la vedere și urcând din greu panta mare prin pădure, am ajuns la Cabana Ascunsă, unde aveam să ne petrecem noaptea. Nu prea aveam ce ne aranja culcușurile, decât din ce găsisem acolo. Ceva paie cam vechi, ceva cetină și nu ne-a rămas decât să ne vârâm în sacii de dormit. Cum era și Grig cu noi, al cărui sforăit era unul vestit, ne-am așteptat la o noapte cu arpegii nocturne.

Dimineața am pornit să parcurgem programul pe care ni-l făcuse Mircea Florian, de departe cel mai bun cunoscător al Pietrei Craiului și nu numai dintre noi.

Am coborât treptele scării din trepte de fier, care ne-a condus la firul Padinei lui Călineț. Am mers puțin pe grohotișul văii, după care am luat-o la stânga. Intrasem pe traseul Crestei Frumoase. A fost o cățărare splendidă și doar într-un loc, Piatra ne-a pus la încercare. Era o strecurătoare în perete, una care-ți măsura diametrul corpului. Într-un fel era încercarea muntelui, să vadă dacă îți dă voie să treci mai departe. Am ajuns la capătul cățărării și ne-am așezat pe grămada de stâncării a locului. Nu numai să ne odihnim, dar să ascultăm conversația, altfel laconică, ce venea din peretele de sub noi, din alt horn decât cel pe care urcasem. De acolo, din genunea pietrei, a ieșit Dinu Mititeanu, senin, un pic obosit, și ale cărui cuvinte, păreau ale unuia care de abia de se despărțise de cei pe care îi întâlnise.      

Fiecare și-a văzut de drum mai departe și în ce ne privește, am poposit mai întâi pe prispa înierbată a Brâului cu Flori. Atât de bine ne-am simțit în așternutul de iarbă proaspătă și moale de parcă nici de aici nu ne-am mai fi desprins. Apoi ne-am îndreptat către coborârea pe Hornul Închis. Am coborât mai întâi pe pajiștea de iarbă de pe clinul muntelui. Poate că oi fi fost obosit, poate că poiana o fi avut un clin cam pronunțat, dar sigur e, că am simțit cum încep să-mi tremure picioarele. Începuse "mașina de scris !". De abia de am avut timp să-mi strig tovarășul din urmă: "Grig ! aruncă coarda". Episodul s-a terminat cu bine și noi am coborât în Brâul Ciorânga și am ajuns teferi la Cabana Ascunsă.

Cu Mircea Florian, în zilele apropriate de începutul de viață al "Castelului Crăiței", am mai bătut seninările Pietrii și în alte împrejurări. Într-una din acestea am urcat Padina Lăncii, am depășit săritoarea din cale și am intrat pe Brâul de Mijloc. La grota "La Urcior", am sorbit din apa adunată din picătura tavanului grotei în cutiuțele în care se adunau lacrimile Pietrii. Apoi ne-am desprins din clipa de răgaz pe care ne-o oferisem și am coborât pe înlănțuirea de hornuri și prispe, prin care Mircea Florian, ne-a condus la refugiul de la Castelul Crăiței. La vremea aceea, căbănuța de abia deschidea ochii pe seninările Pietrii. Avea înăuntrul ei lavițe suprapuse cât să încapă cel mult patru oameni. Pe masa de sub fereastră și pe polița de deasupra ei, găseai ceva din merindele care prisosiseră celor care-i trecuseră pragul. Afară era un loc de făcut foc, așezat în așa fel încât cei de la refugiul de mai jos, de la Șpirlea, să nu-l poată vedea. De aveai nevoie de apă, pe o potecă din spatele căbănuței, traversai o muchie, mergeai pe o brână și când în față aveai doar peretele muntelui, găseai un căuș bine sclivisit de cei amintiți, cu țevușcă de prea-plin, de la care mereu găseai apă cât să umpli o sticlă de un litru și în bazinul de deasupra mai aveai încă unul. Și mai avea ceva căbănuța, util omului, alcătuit din trunchiuri de brad existente de care te țineai zdravăn, atunci când trebuia. Și dacă aș adăuga pe acei tovarăși de drumeție care căraseră cu spatele materialele necesare și cât ridicaseră refugiul dormiseră sub cerul liber, altceva nu mai trebuie să adaug dragostei de munte.

Am avut o noapte liniștită și a doua zi, alături de alt personaj, din cei ce ridicaseră "Crăița" -- Gelu Stoica, cel care de la locul său de munte adusese ochiul de fereastră, de la vreun avion care nu apucase să fie încă montat acolo unde ar fi fost destinat -, am pornit într-o tură printr-unul din hornurile Pietrii, aflat prin apropiere. Apoi prin locurile de abia însăilate, am coborât la mașina care ne aștepta de când o părăsisem în fața cabanei de la Plaiul Foii.

Plecam din Piatra Craiului cu dorul locurilor pe care cei câțiva entuziaști, parcă nu vreau să se despartă de muntele lor iubit.

 

Dinu Boghez            

marți, 15 iunie 2021

Umerii Pietrii Craiului

 

Moto: Eu nu-mi am inima în cap,

             nici creieri n-am în inimă.

             Sunt beat de lume și-s păgân !

                                 Lucian Blaga

               

Plănuisem cu Grig, o ascensiune poate un pic aventuroasă: pe Umerii Pietrii Craiului. Îi văzusem de jos, de câte ori trecusem pe sub abruptul magnific al Pietrii. De data asta chiar ne pregătisem de urcuș. În afara celor scrise de autori cunoscuți care-i descifraseră ascunzișurile, mai obținusem oarecari informații de la un personaj cunoscut la vremea aceea, care-i pătrunsese misterele. Mă gândesc un pic nostalgic, la vremurile acelea depărtate, cele de prin anii 70-72, când cunoscători al locurilor erau puțini și informațiile erau rare și prețioase. Iată-ne așadar, cei doi temerari, Grig și subsemnatul, în pragul unei dimineți, la baza pereților pe care escaladându-i, aveam să parcurgem înălțimea Umerilor.

Am intrat în traseu, depășind un prag peste care atârnau crengi de jneapăn. Mai ajutându-ne unul pe celălalt, mai agățându-ne de crăcile de jneapăn, am intrat în traseul alpin. A urmat escaladarea traseului, care avea și locuri nu tocmai ușor de trecut. Eram echipați, cum se putea prin anul acela, nu prea depărtat de cel din 1975. Urcam mereu, ajutându-ne și așteptându-ne unul pe celălalt atunci când trebuia. Am uitat să spun că vremea ne era potrivnică, ba chiar ne așteptam și la ceva picuri de ploaie, sperând că dacă aveam de întâmpinat așa ceva, tura tot aveam să o ducem la bun sfârșit. Pe deasupra mai era și o ceață de nu vedeai la doi pași. De undeva din poteca ce înconjura muntele pe traseul turistic și pe care noi o părăsisem, a ajuns până la noi, zvon de glas șugubăț, care ne-a urat: ,, ține-te de pălărie! “. Dar noi tot am mers înainte, încercând să găsim repere din cele pe care ni le amintise domnul amintit mai sus, Lupescu, din București. Dar cum să identifici locurile, când de jur împrejurul nostru, era doar ceață deasă!. Am urcat mereu. Când abătându-ne pe stânga sau pe dreapta muchiei, într-o cățărare continuă. Aveam la noi descrierea lui Ionescu-Dunăreanu, dar cum să identifici locurile când noi de abia de vedeam la câțiva pași înaintea noastră. Când ne abăteam din linia crestei aveam de urcat hornuri mai scurte ori mai lungi, abordabile totuși, pe care le-am urmărit cu sfințenie și care ne-au scos la liman din clenciurile traseului. S-a potolit urcușul și am ajuns într-un fel de poiană în mijlocul unei mări de stâncării, din care una dintre ele, trona măreață în mijlocul acestui loc poienit și cu alte stâncării. Era ca un fel de acoperiș de casă în mijlocul muntelui. Am știut că acolo sfârșise cea mai dificilă porțiune a traseului. De aici încolo trebuia să aflăm locul prin care ajungeam în creastă. Se profila în perete urma întunecată a unui horn. Pe acolo ne-am închipuit că vom ieși în creastă. Așa s-a întâmplat. Hornul era aproape vertical dar avea prize multe, care ne-au ajutat să ieșim în creastă aproape cu ușurință. Sus cerul s-a mai limpezit și noi aveam cale liberă pe creasta pe care de altfel amândoi o cunoșteam. Ne-am aranjat materialul alpin cu care urcasem și ne-am urmat drumul pe creasta sudică. Ne-am întâlnit curând cu călători cunoscuți, din cei cu care eram chiar colegi de trust. Ni se încrucișaseră drumurile și ne-am urat fiecare o zi frumoasă. Am parcurs drumul de creastă cu avatarurile lui și am ajuns la hornul prin care trebuia să coborâm în Poiana Ascunsă. Am străbătut despicătura muntelui și îngrămădeala de stânci de la sfârșitul acestuia și am poposit la izvorul din poiană pe care-l știam din alte împrejurări. De coborât, am coborât pe hornul Padinei Lăncii și mai apoi am ajuns pe poteca de pe Brâul de Mijloc, acolo de unde plecasem dimineața, de  la cabana Plaiul Foii, de pe malul Bârsei și de acolo spre casă. Am mai făcut un popas în Șaua Tămașului, acolo unde ne așteptau corturile în care ne petrecusem noaptea dinaintea urcușului. Am strâns corturile și am coborât în drumul de pe valea Bârsei, până în fața cabanei Plaiul Foii, de unde ne-am urcat în mașina care ne aducea din nou acasă.

O întâmplare poate mai anonimă, ne-a dus din nou în fața cabanei de mai sus. Eram cu un grup mai numeros și cu toții am urcat la refugiul din Șaua Tămașului. Eram primii veniți. Nu peste multă vreme au început să urce și alții. Mai întâi doar un băiat stingher. A urmat și grupul acestuia însoțiți de o singură fată. Un fel de vivandieră. Era vădit că nu se așteptaseră să găsească la refugiu și alți oameni. Au făcut focul și s-au pus pe băut. Au aflat de unde suntem și cum Brașovul și Râmnicu Vâlcea aveau în campionatul de footbal câte o echipă amărâtă, s-au pus pe cancanuri stârnite de băutură, gândind că poate-poate, noi cei din Vâlcea vom răspunde provocării și atunci ne-or arăta ei nouă. Nu s-a întâmplat așa și noi ne-am văzut de treabă. Ne-am culcat, unii jos în cabană și alții în podul aflat cu ventilație naturală. S-au suit în pod și dintre brașovenii care între timp erau beți morți și care au căzut răpuși de băutură. Toată ventilația naturală a podului nu a potolit mirosul de nesuportat de băutură al celor care veniseră să doarmă aproape de noi. Dimineața ne-am trezit devreme, aveam încă drum lung de făcut și la plecare am făcut atâta gălăgie încât ar fi trebuit să sculăm și morții, dar bețivii erau atât de turmentați încât nimic n-a putut să-i trezească. Am plecat către ,,Umeri“,  dar ziua a fost stricată de incidentul cu bețivii veniți pe munte doar pentru băutură. 

Ultima dintre ascensiunile mele pe ,,Umeri“, a fost în toamna anului 1979. Împreună cu Chissy, ba parcă mai mult ea, am plecat cu o mașină a ONT-ului, într-o excursie în Piatra Craiului, către faimoșii săi Umeri. Nu se adunaseră câți să ocupe în întregime capacitatea microbuzului, dar știu că pe ultimii amatori de o astfel de excursie, i-am luat aproape de pe stradă. Liota asta cam adunată de pe stradă, nu-mi prea era pe plac, dar până la urmă a fost bine că am izbutit să acoperim costul microbuzului. Drumul a fost unul plăcut, chiar dacă un pic cam multă gălăgie. Până la urmă din drumul de pe malul Dâmboviței, am ajuns în drumul care ducea către cabana Garofița, doar că la începutul drumului, am găsit bariera din acele locuri lăsată și cu lacăt de închidere. Unul dintre noi a urcat drumul până la cabană și s-a întors cu cabanierul și cheile lacătului. Era întuneric de-a binelea când am ajuns la cabană. Seara nu a avut lucruri deosebite și oboseala drumului ne-a cufundat într-un somn zdravăn. Am plecat cât de devreme am putut. Ba pe lângă grupul cu care venisem, s-a mai aciuiat un tinerel aflat la cabană. Am ajuns în Șaua Tămășelului, apoi lângă peretele de la baza Umerilor. Am izbutit să-i urcăm pe toți deasupra primei săritori și am început ascensiunea. Am mers o bucată de drum până când am văzut pe una din coechipiere care urca muntele cam în patru labe. ,,Dar de ce mergeți așa doamnă?. Așa pot merge eu mai bine!. Bine dar așa ne prinde noaptea urcând, așa că mai bine vă leg în coardă și vă duc așa până sus!. Doar ce-am terminat convorbirea și i-am văzut bărbatul, care spunea mai înainte cât de bine urca el. Acum urca în genunchi. Am dezlegat coarda de pe mijlocul meu și cu capătul astfel liber, l-am legat și pe el. Mi-am trecut coarda peste gât și am început să urc. Desigur în ritmul meu. Asta a stârnit urletele și de-a binelea înjurăturile soției, dar le-am replicat că oricât ar înjura, eu tot ajung cu ei sus. Când am sfârșit ultimul horn și am ajuns în creastă, i-am dezlegat pe amândoi și i-am încredințat cui vrea să-i ia de atunci încolo. Am mers cu toții pe creastă, am coborât hornul care trebuia coborât și am ajuns în Poiana Închisă. Până la începutul Marelui Grohotiș am mers oarecum grupați, dar după aceea cinci dintre noi ne-am desprins și am luat-o la goană mai întâi prin grohotișul mișcător și mai apoi prin pădure. Am ajuns repede în vale, lângă cabană, unde am început așteptarea. Cei pe care îi așteptam, doar fusesem împreună când ne începusem coborârea, am ajuns la cabană, încă pe lumină și câtăva vreme am fost liniștiți, dar când s-a lăsat întunericul a început îngrijorarea. O vreme am strigat oarecum liniștiți, apoi am început să-i strig mai necivilizat, de teama nopții care se tot lăsa și a drumului lung pe care-l aveam de făcut până acasă. În sfârșit au ajuns și am pornit repede la drum. În microbuz se lăsase liniștea. Pe unul din cei întârziați, l-am întrebat dacă nu-mi auzise strigătele și mi-a confirmat că le auziseră pe toate!. Altfel, în microbuz se așternuse liniștea și nimeni n-a mai vorbit deloc până la Vâlcea. Asta a fost ultima mea ieșire în Umerii Pietrii Craiului!. Și mi-a fost învățătură de minte, pentru că de atunci, n-am mai urcat în Piatra Craiului, decât cu cei, care mai fuseseră pe astfel de trasee.               

 

Dinu Boghez