miercuri, 23 aprilie 2014

Poiana Sulitei

Moto: "Să ții o liturghie, stareț sfânt"
           "Pentru cine?"
           "Pentru – gândul meu"
                      Lucian Blaga

În întunericul nocturn al unei dimineți ce promitea să fie senină, la lumina felinarelor obosite, ne-am adunat câțiva împătimiți ai pădurilor și crestelor pe care le spijină acestea. Pe peronul gării, așteptând trenul cu gâfâieli multe, care avea să ne ducă până la meleagurile dorite, umbre de oameni forfoteau așteptându-l. În vagoanele aproape primitive, cu miros de zarzavat și tigară stătută, ne-am găsit locurile pe care cuminți, aveam să stăm până în gara Lotrului. Ne-au întâmpinat pe peron, câinii bine cunoscuți, aerul rece al dimineții și pe lac, stufărișul cu freamăt de zburătoare prin el. Am traversat podul cel nou, mai apoi șoseaua încă adormită și iată-ne pe ulița Proenilor, cu cele câteva case agățate de malurile pârâiașului timid. Am zăbovit o clipă la izvorul din captul drumului, ne-am luat ceva apă pentru drumul care ne aștepta și....am început să urcăm costișa bine cunoscută.
Pe aici fusese odată potecă râpoasă, cu glod mult la vreme ploioasă. Acum fusese croit drumeg cu pante mai dulci și până una alta ploile nu-și croiseră făgașe adânci. 



Printre gardurile sătenilor, ceva mai sus pe lângă fagi scorburoși, am ajuns la islazul satului. Un drumeag care părea că duce spre străjerii stâncoși din preajmă, se ivea undeva spre stânga și dacă l-am fi urmat ajungeam prin locurile apropiatului Brezoi, cu alte locuri minunate, cele ale Doabrelor. 





Am trecut strunga dealului și am început coborâșul spre apa Bețelului. Mai departe, pe drumul care urca în fața noastră, am luat calea Poienii Suliței. Din calea noastră s-a desprins un drum care altă dată ne scotea tot în Poiana amintită, dar poate pe căi mai scurte. Și acesta străbătea locuri frumoase, pe sub stâncării și prin pădure de fag cu pârâiaș zglobiu. Dar unul câte unul fagii falnici căzuseră sub secure și drumeagul căpătase făgașuri amarnice la vreme de ploaie, cu noroi de nu-ți scoteai picioarul cu una cu două din ele. 

Așa că acum am urmat dumul care urca zdravăn la începutul său. S-a terminat urcușul și am ajuns repede în locul cu îmbinare de pâraie cu apă zglobie. Doar putin am urcat pe valea celui din dreapta și am aflat începutul potecii care avea să ne scoată în locurile pe care ni le doream. Urca zdravăn poteca și chiar la începutul ei se afla poarta împărăției, semn că locurile erau bine însemnate. Eram la vama poienii, cu locuri stăpânite din tată’n fiu de pâlcul de oameni înfrățiți cu muntele. Doar că aceștia, cu trecerea timpului, părăsiseră locurile cu atâtea vitregii pe care le înfruntasem amar de ani. Coborâseră în vale sau aiurea și cine știe câtă vreme tot oftaseră după vremurile trecute.
Acum mergeam pe poteca priporoasă, cu fagi înalți, aruncând umbre lungi prin pădure, până aveau din nou să adăpostească cântători prin frunzișul verde al primăverii. 



Am străbătut și locuri mai potolite, unde am apucat să ne mai tragem sufletul. Am străbătut pâlcuri de mesteceni și din nou am avut de înfruntat coasta dură a muntelui. Când am ajuns deasupra, soarele ne mângâia trupurile ostenite. Ne-ar fi dat inima ghes să ne aventurăm până aproape de firul pârâului pe care-l auzeam zbătându-se în adâncul văii, să  poposim la gura peșterii Dracului, dar parcă prea era drumul greu, când trebuia să urcăm înapoi, amar de pantă. Așa că mi-am mulțumit tovarășele de drum cu povestea hoțului ce furase prostovolul pescarilor de pe Olt și-l ascunsese tocmai aici. Și sfârșitul poveștii nu era niciodată prea clar, dacă, atunci când prinseseră hoțul, totul se sfârșise cu o bătaie zdravănă sau chiar cu  crimă.
Am pornit mai departe și am ajuns repede la casa lui Todorof. Încă în picioare și înconjurată de livadă de pruni. 



Era Todorof ăsta, mare vânător și consumator al fructelor din livadă, după ce le trecuse prin cazanul din vale. L-am cunoscut pe când își păștea vaca și casa îl mai adăpostea. El m-a condus la peștera amintită, după ce s-a convins că nu sunt dintre aceia care risipesc secretele muntelui chiar în van. Și când s-a hotărât să-mi arate drumul, mi-a verificat talpa bocancului, să vadă dacă n-am să alunec la vale pe zgrumțurii coborâșului.     
Am poposit în livada lui Todorof, am povestit câte ceva despre drumurile încâlcite ale Doabrelor, care tocmai de aici porneau și ne-am urmat drumul către casa lui nea Niță, ultima care mai pălpăia în locurile acestea. La un cot de drum, poteca se agăța pe un clin de pădure și urca repezit printre copacii din cale.
Câtăva vreme semnele crucii roșii ne-au stat într’ajutor. Apoi s-au pierdut, sau poate niciodată n-au fost prea clare. Am apucat pe poteca de lângă gardurile livezilor. Știam că până la urmă ne-ar fi scos la drumul croit de curând – cât o mai dura și curândul ăsta -, dar undeva pe coasta din față era aninată o casă, ce părea să aibă ceva noutăți. Era vădit pornită să adăpostească oameni statornici. Avea sub casă, pornită fântână cu ghizduri, să prindă apa din adâncul pământului. De langă casă pornea și poteca ce ne-a scos la casa lui Nea Niță.




În curtea acesteia am poposit. Un cîine care hămăia pașnic, un altul ceva mai violent, un ștreang de sfoară pe care poposiseră ceva rufe la uscat, câteva vietăți cotcodacitoare și însfârșit, urmașa celui pomenit, fata dânsului, trecută și ea de multișor de granița celor 60 de ani. Ne-a întâmpinat bucuroasă de oaspeți. Le-a omenit pe tovarășele mele cu ceva urzici, culese pentru godacii pe care-i auzeam grohăind prin apropiere. Am sporovăit câtăva vreme și am pornit la drumul întoarcerii.
Din apropierea drumului care ne-ar fi scos la valea Călineștilor, doar puțini metri mai încolo, am prins poteca ce cobora chiar în fața bisericii din sat. Era poteca frumoasă, mai totdeaauna cu coborâșuri repezite. Străbătea locuri cu amintirile celor din casa pe care o părăsisem. Undeva un petec de poiană ascundea în  el amintirea unei văcării. Într’altul, locul unde un urs căzuse în capcană și nu-mi e clar dacă femeia care ne povestise, vroise să-l salveze sau chiar era înțeleasă cu cei ce l-au hăcuit mai apoi. Și poteca cu frunze foșnitoare în cale, curgea înaintea noastră. Cine știe dacă atunci când și "fata lu Nea Niță" n-o mai putea urca, locurile astea frumoase, cu nostalgia lor ascunsă printre fagi, s-or pierde pentru totdeauna.
Am străbătut pădure de fagi bătrâni, am trecut prin pâlcuri de mesteceni, printre locurile stăpânite de brazi, pe lângă cele cu priveliști către muchia prăpăstioasă a Bețelului și până la urmă am ajuns în poiana care prevestea apropierea de casele călineștenilor. Am străbătut serpentinele multe ale coborâșului, care ne-a scos la apa Bețelului și la drumeagul satului cu ceva urme de modernizare. Am ajuns curând la șoseaua cu mașini sforăitoare și miasme care ne-au amintit repede  că părăsisem locurile minunate și acum ne rămăsese doar gândul să prindem trenul care avea să ne aducă din nou acasă. 
     
Text și foto: Dinu Boghez
15.03.2014

duminică, 13 aprilie 2014

Spre Dosul Pamantului


Moto: Îmi plac ceasurile
          pentru că ele măsoară ceea ce nu este.
                     Nichita Stănescu





Îmi era gândul la locurile din adâncul pădurilor, păstorite pe îndelete la vremurile de demult. Dosul Pământului era printre acestea. Pe acolo, printre locurile pierdute în inima pădurii, cu copaci înalți ridicați la cer, cu frunze ițite în zile primăvăratice și mai spre toamnă cu ele foșnindu-ți sub picioare, mi-am petrecut minunile unor zile aducătoare de clipe fermecate, dintre acelea de care acum deabia de-mi aduc aminte.
Cu părul nins zdravăn, cu pași mai greoi, ce încă-și mai doreau poteci cu amintiri frumoase, iată-mă gândind din nou la locurile stăpânite de misterele din mijlocul pădurilor aproape nepătrunse. Când urcasem de mult, încercând să descifrez potecile îmbătrânite încă de pe atunci în adâncul unei lumi în care bănuiai mistere și întrebasem femeia întâlnită în cale, cam pe unde am ajunge mai repede la Dosul Pământului. Apăruse pe fața ei nedumirirea locurilor de care nu auzise. Așa, gânditoare, dintr-odată i s-a luminat fața, când ne-a spus ,, că doar n-oți căuta Curul Pământului ?,,.  Și așa am ajns atunci, în locurile acelea, cu hățaș de păduri arareori străbătut. Mi-au trebuit mai apoi zile multe de trudă, cu borcane de vopsea atârnate de gât, așternând  prin pădure semne, dintre acelea care să te facă să descoperi mai ușor, frumusețea locurilor, alături de misterul pe care-l răspândeau. Așa s-a născut poteca cea neobișnuit de lungă, dintre șoseaua Călimăneștilor, tulburată de zgomote mecanice și vechiul drum de care al Carpatinei brezoiene, mistuitoare de aurul verde a locurilor, aflat sub vârful lui Stan, primul din cele multe ale acestor munți.
De când străbătusem labirintul potecilor ce duceau către magnetul terestru al acestora, Dosul Pământului cu doar cei 1205m ai săi, trecuseră iată, ani mulți, poate mai bine de 30 și acum dorul locurilor acelea, de care se aninaseră oarecari transformări, mă atrăgea din nou.    
Se anunța o zi frumoasă, când în dimineața cam matinală, ne-am urcat în mașina confortabilă, care ne-a lăsat repede pe valea Olăneștilor, în apropierea vechii case silvice, parcă mai amărâtă decât în zilele în care o cunoscusem și aproape de podul peste apa Olăneștilor. Dincolo de pod era croit drum nou, către locurile înalte oarecum, în care oameni înfrățiți cu plaiul, aproape sihăstriți, își duceau traiul.

Începea drumul cu apa pârâului Comancăi în dreapta, pe albie zăgăzuită, cât să nu facă prăpăd la ploi năpraznice. Fusese podul, cu ceva vreme în urmă și nou și pe lângă el se vedeau și urme ale cablurilor ce susțineau pe atunci, vechea punte firavă. Cu ani mulți în urmă, trecusem peste ea cam legănat și cam cu teamă să nu scap piciorul printre scândurile, care pe alocuri zburaseră poate, în apa cristalină a Olăneștilor. Trecut peste podul cu oarecare lărgime, măcar pentru căruțele sătenilor, ne-a întâmpinat drum lat, croit în serpentine multe, cât să fie panta mai ușoară. O casă întunecată și bine ferecată, o fântână alături, cât să ne îmbie la un scurt popas și din nou la drum. Era pământul cam uscat și calea ne era ușoară și poate tocmai de aceea ne era mersul domol, de parcă plecasem la nuntă. Poate de aceea, când ajunsesem la troița din capul plaiului, oamenii întâlinți în cale, după ce ne-au spus cât mai facem la Dosul Pământului unde vroiam noi să mergem, au adăugat că dacă mergem ca melcul, să ne luăm gândul. Am continuat să urcăm alene, deloc stimulați de apostrofa omului, care ne gratulase cu epitetul de mai sus. Am intrat în sat, pe ulița principală – mai erau și pe de lături altele -, pintre casele arhaice, unele încă locuite, altele de mult părăsite. Dintre acestea din urmă, cîte un geam, sclipea în lumina soarelui, pătruns peste plai în dimineața asta cu cer albastru. Clipea soarele în sticla ferestrei, cât să ne amintească de dincolo, că pe aici fusese odată viață și zumzetul copiilor, însuflețiseră curtea școlii de mai sus, astăzi bine ferecată.

Pe lângă gardurile îmbătrânite, multe schiloade și sprijinite în câte un ,, toiag ”, ne mai latră câte un câine, ne mai întâmpină câte un bătrân, de la care mai smulgem vârsta vreunuia dintre ei. Se fixaseră aceștia la vreo 77-78 de ani și parcă niciunul  nu vroia să aibă mai puțin. Drumul strecurat printre case părea chiar unul lat, față de poteca de-o știam înainte și ogrăzile din preajma lui, începeau să aibă viață. Dar casele vădeau trecerea timpului necruțător. O casă mai pătrățoasă, așezată într-un loc mai larg, fusese cândva școala cătunului. Acum stătea ferecată, așa, cam în paragina neamului, în locul ăsta îmbătrânit, din care copii se sfârșiseră de mult. Din prispa unei case, au răsărit doi tineri, poate nepoți, înalți, frumoși, veniți parcă din altă lume, cu care ne-am conversat cât să mai aflăm câte ceva despre locurile dătre care ne îndreptam. Lumina soarelui, ajunsă peste satul cu pomi în floare, cu albul varului aninat pe pereți și acoperișul din șiță înegrită de vremurile trecute peste el, aduceau la noi, bucuria zilei de prmăvară tumultoasă și nostalgia anilor ce treceau prea repede și cu unii dintre ei, eram și eu contemporan. Într-un loc se afla o casă cu pridvor și lemne adăpostite sub acesta. Într-altul o casă ceva mai nouă, vopsită papagal, cum se vedea din drum. Mai sus, poate cam ultima, avea în curte târlă de oi, cuvântătoare în pragul dimineții, ce-și așteptau scosul la pășunatul în islazul satului.

De aici încolo drumul se transforma într-o potecă îngustă, cu firișor de apă căzut printre pietrele așezate în chip de trepte. La capătul drumului, am pășit pe islazul sătucului și îndată am ajuns la o troiță, îmbătrânită și ea, cu izvor în preajmă. Către pădurea ce străjuia culmea depărtată, am avut de străbătut calea printre tufele de păducel țepos, care parcă stăteau să cucerească plaiul. Era ziua asta de primăvară, caldă, cu soarele care se ridicase binișor pe cer și pașii noștri se cam moleșiseră, când am ajuns în creasta străjuită de copacii desfrunziți. Am făcut un popas și când ne-am ridicat, cam alene, am căutat vechea potecă, ce ar fi trebuit să-și afle locul pe culme. Se vedea și nu se vedea și vorbele celui care ne spusese că locurile nu prea mai erau umblate, începeau să se adeverească.
Pe muchia cu copaci desfrunziți, cu umbre prelungi aruncate de soarele ridicat binișor pe albastrul cerului, ne-am început umbletul prin pădure. Înaintea noastră, parcă ar fi fost o geană de potecă, ba chiar într-un loc mi s-a părut că văd oarecari urme de bocanc cu talpă profilată. Or fi fost ale vreunui călugăr  dintre aceia de care știam și mai aflasem de curând, că s-ar fi adăpostit în găoacea muntelui de sub vârful la care am fi vrut să ajungem. Aveam să aflăm câteva zile mai târziu, că pe acolo trecuseră niscaiva oameni, tot ca noi, ba poate și mai și, umblători pe coclauri și dornici de frumusețea muntelui și liniștea lui.

Umblam pe creasta pădurii, uneori coborând, alteori urcând, încercând să aflăm urmele vechiului marcaj cu cruce albastră. Nici când avea anii tinereții, acesta nu era prea ușor de urmărit, fiind arareori aplicat pe copaci. Dar acum îl mâncase timpul și din el nu mai era nimic. Nu ne rămăsese decât să urmărim scrijeliturile făcute pe copaci de oameni, în drumul lor spre stâna din Jiliști sau spre alte locuri unde i-or fi mânat nevoile. 
În cale ne-a apărut un vârf pleșuv, bătut de soare și pe dreapta lui o potecă firavă, agățată de coasta muntelui, cam repezită spre valea abruptă. Am străbătut-o, am coborât până acolo unde creasta pe care o urmărisem până atunci, își schimba brusc direcția și cobora într-o șa adâncă. Ne-am așezat la oarece tocmeală, uitându-ne către locurile împădurite pe care le aveam în față și mai ales la  țuguiul depărtat al vârfului cu profilul bine cunoscut al Dosului Pământului. Până acolo mai aveam ceva drum și întoarcerea era tot cea pe care umblasem până acum.     
  
Era aproape ora amiezii când lălăiala noastră prin pădurile Comancăi, trebuia să capete decizia normală. Aveam să ne întoarcem și Dosul Pământului avea să rămână pe altădată. Plăteam tribut mersului nostru alene prin pădurea dinspre Comanca. Ne rămăsese doar să ne aruncăm privirile prin locurile prin care nu mai aveam răgaz să mergem. Vedeam săltat bine peste pădure, țuguiul înalt al vârfului Dosul Pământului. Clinurile muntelui pe care ar fi trebuit să le străbatem erau bine împădurite și peste ele ne-am imaginat cam cât timp ne-ar mai fi trebuit să treacă până am fi ajuns în locul dorit în ziua asta frumoasă. În josul locului unde ajunsesem, stătea o șa adâncă și mai departe stăteau clinurile muntelui, destule, care ne-ar fi dus în locul dorit. Erau orele amiezii, soarele încălzise pădurea și moleșeala care ne cuprinsese și-a spus ultimul cuvânt: trebuia să ne întoarcerii. Am străbătut iară brâna ce ocolea vârful grăunțos, am urcat din nou prin pădurea cu umbre mișcătoare, după cum umbla soarele pe cerul albastru și până la umă am poposit pe plaiul cu păducei țepoși.

Câtăva vreme ne-am lăfăit pe plaiul însorit, după care am luat din nou drumul satului. Ne-am oprit la troița îmbătrânită, cu izvor alături. Din urmă ne-au ajuns vreo doi călugări, care cine știe de unde coborau. Poate din înjghebarea de căsuțe de la Dosul Pământului de care tot auzisem. Poate din Frăsineiul aflat cam tot pe meleagurile astea. Păreau cam stânjeniți când i-am întrebat de sihăstria pe care o căutasem și au încercat să ne îndrume pașii în locuri în care oricum n-am fi găsit Dosul Pământului. Poate doreau să mai păstreze o vreme tăcerea așternută pe meleagurile vârfului adormit în mijlocul pădurii.

Noi ne-am continuat drumul pe plai. Apoi pe drumeagul dintre case, cu pomi parcă mai în floare decât dimineața când îl urcasem. Într-altul cu urzici deabia răsărite. Am aflat apoi oameni mai  vorbăreți și mai prinși în treburile gospodărești, ne-am oprit la troița din josul satului și însfțrșit am coborât la apa Olăneștiului. Am zăbovit oleacă la izvorul sulfuros din cale. În poiana de sub biserica din Pietriș, veche cam de pe la 1700 și ceva, ne-am odihnit cu gândul la locurile la care nu ajunsesem și plimbarea noastră a luat sfârșit în forfota Olăneștiului, la autobuzul care avea să ne ducă spre casele fiecăruia.    

Text și foto: Dinu Boghez
23.03.2014

marți, 1 aprilie 2014

Ce imbatraneste in noi? Varful Fratosteanu Mare

Moto: Prin lumea poveştilor
           zumzetul veştilor.  
           Prin vuietul timpului
           glasul nimicului.
                                    Lucian Blaga




Într-o dimineață, nu atât de matinală cât mi-aș fi dorit-o, cu soarele care încă nu dăduse peste blocul din față, iată-ne plecați către Curmătura Vidruței. Pe valea Oltului, circulație mai domoală, ca într-o zi de weekend, deocamdată cu mașini puține trezite la viață de "mișcarea auto".
Nu eram încă hotărâți dacă să urcăm pe Mănăileasa sau chiar pe Fratoșteanu. Dar asta aveam să ne  hotărâm atunci când vom ajunge în Curmătura Vidruței, la cota 1500m, în cel mai înalt loc al șoselei de pe firul Mănăilesei. Depășim șoseaua de pe valea Lotrului, intrăm în Brezoiul inundat de soare, cu Țurțudanul cel înalt, păzind orășelul ca de când se știa pe meleagurile astea. Pe fundal, carapacele stâncoase ale Doabrelor, păzesc locuri ascunse și pe înălțimile mai depărtate, florile minunate, vestitoare ale unei primăveri numai de ele știute.
Străbatem cele câteva case ale Văii Satului. După ce-i trecem apa firavă, pe un pripor stâncos, stă agățată poteca de început a crestei Căpățânii. Mai sunt mulțime de începuturi de poteci străbătute mai în toți anii care s-au scurs peste mine. Depășim îngrămădirea de case din Malaia, unele cu ceva noutăți turistice printre ele și când ajungem la tabla care amintea sfârșitul așezării, îmi amitesc că demult, un șugubăț, adăugase particola Hi, alături de cea a satului. Poate străbătuse iarna înălțimile Căpățânii, cu zăpezi mari, care-l ostenise, poate prinsese și vreun pui de viscol pe sus și scăpat din oboseala drumului, poate un pic înfricoșat, găsise munților pe care-i părăsea, asemănări cu locurile depărtate, cărora sus, nici nu mai credea că le dă de capăt. Mai departe am lăsat în urmă Gura Latoriței, prilej altădată de mari frumuseți montane, am străbătut Voineasa, cu forfotă printre casele înșirate de-a lungul apei și cele ale stațiunii, părăsite, pustiite de nepăsarea oamenilor. Mai departe a început drumul pe valea Mănăilesei și acesta cu locuri cunoscute, către crestele unor munți mai  năpârstoci, dar pline de un farmec alpin pe care merită să-l cercetezi.
Am ajuns repede în Curmătura Vidruței. Ne-am luat cele trebuincioase și am început fără alte consultări, să urcăm pe drumul care avea să ne ducă spre vârful Fratoșteanu Mare. Erau ceva urme pe drumul ales, dar și acelea ascunse de zăpada căzută cu doar câeva zile în urmă.  Avea zăpada scrob și doar arareori piciorul cobora ceva mai în adâncul ei. 



Nu se vedea niciun ochi de pământ în calea noastră. Pe plaiul Mănăilesei, soarele răzbise binișor zăpada. Pe cele ale Lotrului deasemenea și doar crestele înalte, mai păstrau mantia cea albă. Urcam mereu și până a ajunge la stâna din Nopteasa, nu ne-a trebuit mult timp. Am vrut să intrăm în stână, dar a trebuit să ne cocoșăm zdravăn să putem să ne strecurăm pe ușa întredeschisă. Zăpada era proptită sub stână, până să-i atingă streșina și poate, când o fi fost iarna în toi, nici vorbă să te adăpostești înăuntru.




Ne-am luat o clipă de odihnă, prilej să-mi anunț copii, că doar până aici mă hotărâsem să urc. Ceva controverse, câteva sfaturi pentru mine despre locurile înalte de mai sus și iată-mă pornit mai departe împreună. Pe coastă erau ceva urme de schiuri, poate de sănii mecanice, dar erau doar urme acoperite de pospăiala de zăpadă proaspătă. Nici aici scrobul nu se dezmințea și ne lăsa să plutim pe covorul alb dinaintea noastră. Peste coasta priporoasă a Noptesei, primul vârf stâncos înălțat în cale, pe care zăpada astupase locurile pe care altădată, în toiul iernii, le străbăteam cu greutate și un pic de teamă când înfigeam piciorul în troianul de zăpadă, acum le-am străbătut cu ușurință.



De pe vârful Noptesei am avut primele imagini către munții înalți ai Parângului. 


Ne-am întors privirile către cei ai Făgărașului. Speram să avem imagini către crestele înalte, așa cum le privisem  de atâtea ori din locurile acestea. Erau ascunși în pâcla care nici pe aici nu ne oferea imaginile care de fiecare dată ne făceau să plutim cu gândul la marile excursii estivale.

Până pe Fratoșteanul Mare, calea era deschisă, așa că ne-am întins la drum. Bătea un vânticel cam aspru și se simțea la mâini "răcoarea" muntelui. Am depășit repede cocoașa Părănginosului, doar o umflătură aflată în calea noastră și sub coasta ceva mai abruptă din calea Fratoșteanului ne-a apărut în față însuși vârful dorit. La ridicătura cu stânci din vârf am ajuns aproape pe negândite și cum nu obosisem prea tare, mi-au înviat speranțele pentru încă un sezon cu vârfuri înalte, la care am tot gândit în iarna ce tocmai se pregătea să treacă.   
          
Ajunsesem din nou la cei 2053m cât avea vârful pe care altădată, la alți ani, îl urcasem de atâtea ori. De pe stâncăriile care împodobeau vârful, îmi sprijineam piciorul ca un "mare învingător". 


Cu copii alături, care îmi mânaseră pașii până aici, simțeam victoria din plin și uitându-mă la ei, simțeam că las muntele pe mâini bune.
Ne-am rotit privirile pe crestele mari din jur. Parângul se lăfăia în soarele primăvaratec. De la Mohorul mai apropiat până spre vârful ceva mai depărtat, piramida inconfundabilă a Parângului Mare. Erau munții aceștia frumoși, cu zăpadă așternută pe coastele lor, ce părea veșnică. Doar priporul unor coaste stâncoase, răzbătea din neaua imacultă. Și parcă îmi apăreau gânduri că și munților cu adevărat mari, tot așa li se vedeau coamele stâncoase.

Către Făgăraș, hotărâse vremea să-i vedem doar ceva din coamele mai joase și nu acelea ne stârneau gândurile cele mari. Din munții Căpățânii, Nedeia și Ursu, parcă stăteau să învingă pâcla. Către coasta de deasupra cabanei de la Plaiul Poienii, soarele câștigase bătălia cu iarna și doar iarba nu înverzise încă muntele.
Cu imaginile astea fermecate, ne-am îndestulat ochii cu nerăbdarea zilelor călduroase, care poate ne-or aștepta împreună să le mai putem străbate potecile.
Am început coborârea, mai ușoară acum pe urmele pe care venisem. Doar că n-am mai luat-o chiar pe unde venisem, ci am ocolit Nopteasa, prin locurie sale vestice, necălcate de picior de om în iarna asta. 




Erau priveliști frumoase către Mogoșul cel pietros, dar și locurile prin care mergeam erau din ce în ce mai înclinate. Dar zăpada ne-a ținut bine și la stâna pe care o părăsisem de curând, am ajuns repede. Mai apoi drumul ultimei părți a excursiei noastre a fost chiar comod. Doar că soarele se vedea că își propusese să termine grabnic cu zăpada și razele sale încălzeau locurile și pe noi ne făcea să transpirăm din belșug.
În Curmătura Vidruței am ajuns pe negândite, parcă prea repede, pe cât de frumoasă fusese ziua. Pe drumul întoarcerii zăpada dispărea repede și când am ajuns în forfota orașului din care plecasem, muntele rămăsese undeva în urrmă, cu doruri încă nestinse.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana și Andrei Boghez
29.03.2014