luni, 23 noiembrie 2009

Prietenie

O seara de minune petrecuta pe muchia Raiosu-Museteica...
Foto: Floriana Boghez

duminică, 22 noiembrie 2009

La sfat cu lupii

Moto:zăbranicul lumii şi al tăcerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastră
Vasile Voiculescu

Intr-o zi din toamna capricioasa a acestui octombrie, cu zăpada timpurie a acestor zile, iată-mă coborând din tren la halta mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea şi sus, pe creasta Coziei, ceaţa stăpânea vârfurile înalte. Eram singur şi încă de pe peronul gării din care plecasem dimineaţa, ştiam că nimeni nu va mai urca muntele. Era ora 71/2 când am coborât în gara pustie. Am luat-o spre mânăstire, i-am traversat curtea adormită, străbătută doar de ecourile slujbei ce răzbateau din biserica. La uşa bucătăriei păstorită de Dionisie, ciurda de pisici îşi aştepta tainul dimineţii. Un câine stingher, străbătea incinta mânăstirii. Când am urcat cei câţiva metri până la poteca largă ce străbătea muntele în drum spre cealaltă mânăstire a locurilor, Stânişoara, m-a înconjurat pădurea încă întunecată, îmbrăcată aici jos, în culorile toamnei. Mai departe eram doar eu şi muntele. Urcam repede. Întunericul se risipea văzând cu ochii. Dar cerul stătea încă acoperit de nori compacţi şi nu se întrevedea vreo şansă să fie altfel până spre înaltul muntelui. Mergeam repede, fără alte pauze decît cele scurte, cât să-mi trag sufletul. La bancuţa din primul cot al drumului, am făcut cunoscută halta de ajustare a echipamentului. M-am mai descotorosit de ceva din hainele groase de pe mine. Mai departe am trecut pe lângă căsuţa din cale, din ce în ce mai părăginită, apoi ceva mai departe pe lângă troiţa de la răscrucea de drumuri ce veneau dinspre Poiana Nuceţelului şi refugiul de la Lacul Porcului. Mai aveam puţin până când aveam să mă desprind din drumul Stânişoarei. Un fâşâit in spatele meu, avea să-mi atragă atenţia. Un căţel, din cel cu picioare scurte, venea repede în urma mea. Când s-a apropiat, am întins mâna să-l mângâi. Era o vietate, care poate avea să-mi ţină de urât mai departe. Un mârâit surd, nişte dinţi ca mărgelele sub buza ridicată ameninţător, mi-au tăiat elanul. A rămas să vorbesc cu el doar de departe. Când am părăsit drumul lat spre Stânişoara, câinele m-a urmat. Cam de departe. Iar când şi-a dat seama că nu mai fusese pe drumul ăsta, chiar s-a întors şi... dus a fost. Rămăsesem din nou singur. Pe poteca brânoasă de sub începuturile muchiei Scorţarului mergeam cât puteam de repede. Am ajuns la umărul pietros în care de obicei făceam câte o pauză. Am coborât panta repezită, cu lunecuşuri la vreme de iarnă, am traversat vâlceaua obturată acum de stâncile prăbuşite din peretele înalt de deasupra şi m-am îndreptat către izvorul ,,La Troc”. Apă nu prea avea şi de pe fundul izvorului, cu paharul de alături, am scos mai mult mal decât apa. Nici nu-mi era prea sete şi aici m-am oprit mai mult din obişnuinţă. Mai sus altă căsuţă, făcută tot cu bune intenţii şi devastată de neoameni.
Mai departe poteca începea să urce către „balcoanele” de unde priveai Pietrele Roşii şi valea pe care începea să se înfiripe pârâul Turneanului. O coborâre scurtă, un urcuş lent prin locuri pe care ghioceii primăverilor apăreau de timpuriu, apoi strecurarea printre stâncile unei „pietre rele”, cu strunga în care ajungeai urcând din greu şi uneori punctată cu urmele ursului călător, cu bârlog prin apropiere. Însfârşit poteca ajunge pe albia firavă a Turneanului, care de aici începe să se înfiripe, împletită cu frunzişul coborât din înaltul fagilor. La locul unde izvorul ivit din împreunarea văilor ar fi trebuit sa potolească setea drumeţului, doar pietrele uscate mai amintesc de acesta. Începea de aici urcuşul dur, prelung, adeseori noroios, obositor doar, ce sfârşea în Şaua Turneanului. Apar ici-colo petecele de zăpadă. Poteca mai întâi înşurubată pe firul văii, urcă din greu. Mai apoi când trece pe malul drept al văii, îşi mai domoleşte urcuşul si sfârşeşte pe coasta aproape blajină, cu o pospăilă de zăpadă aşternută peste pământul alunecos de-a binelea.
Ajung în Şaua Turneanului şi intru în căsuţa acestor locuri, cât sa-mi trag sufletul. Ceaţa stăpânea muntele şi nimic prin preajmă nu mai dovedea frumuseţea de altadata a locurilor. Acum poteca îşi însăila firul obişnuit prin stratul de zăpadă devenit consistent. În faţă vizibilitatea nu era mai mare de 20-30m. Nici paşi mai proaspeţi nu trecuseră înaintea mea. Pe întinsul zăpezii, doar fire din iarba verii ce tocmai trecuse, îşi mai iţeau lujerele subţiri. Pe alocuri, mai apărea câte o amărâtă de brânduşă care-şi blestema zilele, că nu-şi sfârşise viaţa cum ar fi vrut. Depăşesc prima înălţime care-mi ieşea în cale. Ajung la pâlcurile de mesteceni, aici de când lumea, unii din ei târându-şi bătrâneţele pe plai. Străbat scurtul palier al potecii. Încep celălat urcuş, mai prelung, punctat de alţi mesteceni , adunaţi în pâlcuri de nuntaşi la hora din curtea muntelui. Continui să urc către stâncile din locurile cu belvedere prelungă, către văi şi munţi depărtaţi, acum toate ascunse în marea volbură din care nu vedeai nimic. Încerc să nu urc chiar pe coama muntelui şi o iau prin pădurea cu fagi bătrâni. Merg repede, cu privirile aruncate pe jos, să văd bine pe unde calc. Mai ocolesc câte o creangă doborâtă şi uneori mă mai feresc de câte una apropiată, atârnată din fagii locurilor mai departate de poteca pe care o părăsisem. Din când în când, îmi mai ridic privirile, să mai străpung ceaţa deasă. Deodată, din pâcla locurilor, o mogâldeaţă neagră, mă ţintueşte locului. Se mişcă, nu poate fi vreun ciot de copac. Se precipită faptele, gândind că acolo nu poate fi decât un urs. Alături de mogâldeaţa neagră, mişcătoare, apar şi doua zgaibe, mai mărunte. Se zbengusec în praful de zăpadă proaspătă. Sunt lupi. Nu m-au simţit. Bătea vântul din creastă spre mine. Încremenesc de spaimă. Scot un răcnet venit din rărunchii omului speriat. Apuc cu o mână spray-ul din buzunar şi pioletul îmi încremeşte în cealaltă, dar nu sunt sigur că picioarele chiar mi-ar fi folosit la ceva. Mogâldeţele atât de apropiate, poate doar vreo 30 m, se opresc din zbenguială şi cu cea neagră în frunte ţaşnesc spre înălţimile muntelui. O clipă mă opresc şi dau drumul gândurilor învălmăşite. Lupii nu atacă, dar oare aceştia ştiu regula?. Dacă mă întorc şi ei işi pun mintea cu mine, din două salturi, m-au ajuns. Mai bine merg mai departe. Dar curând am să dau în drumul meu, de poiana „urlătorii” jocurilor din februarie a lupilor. Şi dacă acestea au pornit mai devreme şi mă pomenesc în mijlocul haitei, ce-o să fac eu cu amărâtul meu spray de câini şi pioletul care-mi tremură în mână?. Am semnal la mobil şi sun la cabana. Macar să-i spun lui Marian, cabanierul, cam pe unde sunt, să ştie pe unde să mă caute, dacă.... Nu-mi raspunde şi plec mai departe. Ajung la urmele proaspete, vădit alergătoare in susul muntelui. Trec pe lângă poiana cu urlătoare, pe care altădată am găsit-o frământată de labele lupilor, in hora dragostei lor nupţiale. Acum locurile par acoperite de liniştea înălţimilor, străpunse doar de răcnetele mele, că altfel nu le pot spune şi de ceaţa care le stăpâneşte. Apuc la stânga, către stâna din Rotunda şi in lungul bătrânei poteci aflu alte urme, numeroase, care mă fac la tot pasul să încerc să străpung adâncurile pădurii. Mă sună Marian şi-i spun repede cam ce-am întâlnit in cale, aici, în locul de la Stâna Măriei. Apoi mă înscriu pe drumul bine cunoscut către stâna cea veche – poate mă adăpostesc în ea la o adică – şi când o depăşesc, pe poteca vârstată cu banda albastră, iuţesc cât pot ritmul paşilor. Pe poteca urme multe, dar par a fi doar ale câinior cabanei, care mai mereu bântuie locurile, dar mai ştii ?. Când mă apropii de căsuţa dintre brazi, câinii adunaţi acolo dau semnal prelung şi când ajung lângă ei, mă înconjoară cu prietenie, ca între cei ce se cunosc de mult. Însfârşit ajung la refugiul unde sunt aşteptat. Mă uit la ceas şi constat că de când coborâsem din tren, trecuseră doar 4 ore şi un pic. Nici in tinereţe nu mersesm atât de repede !. Intru în casa cu foc mângâietor, povestesc pe nerăsuflate întâmplarea, dau peste cap un strop cam mare de palincă ce-mi arde măruntaiele şi parcă mă simt în siguranţă. Capăt asigurări că lupii nu mi-ar fi făcut nimic, că ştiau ei bine că trebuie să se ferească din calea oamenilor. Aşa o fi fost, dar dacă ăştia încă nu învăţaseră regula.
Şi în căbănuţă, la căldura focului zglobiu din sobă, poveştile cu lupi sau fără, curg pe îndelete şi seara vine curând şi locurile se înconjoară de poveşti multe din cele ale muntelui îndrăgit.

24-25.10.2009
Text: Dinu Boghez

duminică, 15 noiembrie 2009

Când peste munte s-a lăsat iarna

Moto: Brazi împodobiţi de ger
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumazii lor de stânci.
Lucian Blaga

Cand am pornit de acasa pe drumul Berislavestilor si mai apoi pe cel al Dangestilor, dorind sa mai urcam odata catre inaltimile Coziei - muntele nostru cel de toate zilele iernatice -, prognosticul meteo nu ne dadea sanse de vreme prielnica. Doar urcam imediat dupa zile cu ninsori zdravene si timpurii, in care toamna trebuia sa nu-si fi terminat zilele frumoase. O pauza la capatul Dangestilor unde schimbam masina cu cea a lui Ite, un ARO cam vechi, mai obisnuit cu drumul muntelui. Urcam printre coaste mai intai aramite de culorile toamnei, pe care zapada inca nu le atinsese, apoi printre palcuri de brazi, unele episodice si pana la urma, ajungem la cabana. Ne extragem cu oarecare greutate dintre rucsacii plini de parca cine stie ce munte mare urcam si ne dezmortim cat de cat in zapada cu strat gros din fata cabanei. Cam luati prin surprindere de frigul iernii care stapanea locurile si de vantul amarnic ce batea dinspre muntii Fagarasului, intampinati de nea Vasile, cabanierul de serviciu si de bine cunoscutii caini prietenosi, intram inauntrul cabanei, doar pentru o clipa. Eram prea multi pentru masul peste noapte din refugiu si mai toti erau oameni lati in spate si inghesuiala prea mare nu ma incanta peste masura. Asa ca am fost singurul care m-am adapostit in cabana primitoare. Ceilalti s-au pierdut in curand pe poteca acoperita de ceata varfurilor, in drumul peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare. Am ramas la cabana si doar a doua zi aveam sa ma indrept si eu pe acelasi drum, catre casuta din padure aflata in ochiul de poiana din mijlocul brazilor.
Deocamdata am intrat in cabana linisita, unde doar trei tineri stateau linistiti la caldura sobei cu flacara zglobie. Ceaiul mi l-am baut alaturi de acestia, care amabili, m-au chemat la masa lor, poate sa nu-mi simt singuratatea. S-a insailat o conversatie sprintena, alaturi de trasee cunoscute, de pe meleagurile Coziei sau de aiurea.
Au plecat tinerii, urcasera doar pentru o zi si noaptea venea repede si mai aveau cale lunga pana la Stanisoara, unde vroiau sa ajunga. Mai apoi in cabana au mai intrat si alti oameni, unii un pic euforici, altii asezati, cu vorba unor cunoscatori ai locului. Se petreceau schimbari prin preajma cabanei si casa silvica din apropiere, de unde uneori vara tasneau zgomote electronice de manele si zbierete iesite din gatlejuri incalzite, trecuse in stapanirea „Parcului”, unde poate i-o merge mai bine.
Despre cotloanele mai putin cunoscute ale Coziei, ale mai departatelor Doabre sau ale nepatrunselor cai ale Lotrisorului, s-au infiripat conversatii repezi. Cu ce stiam unii, cu complectarile celorlati si pe nesimtite avea sa ne ajunga vremea noptii. M-am retras in camera cu limbi de foc mangaietor si peste muntele incetosat s-a asternut noaptea. Peste el mai razbatea pana la mine doar latrat de caine si uneori pale de vant ce poposeau aici din inaltul Fagaras, aduse la casa primitoare a Coziei. Mai apoi s-a asternut gerul si uneori si cerul luminat tainic de luna ce strabatea taramul fermecat al muntelui.
Cand a patruns alba-n ferestruica camerei in care-mi petrecusem noaptea, eram de mult cu gandul la plecare. Am coborat spre ceaiul matinal si vorbe de revedere pentru alta imprejurare. Mi-am aruncat privirile spre crestele Fagarasaului, cand incetosate, cand luminate de soarele inca firav. Apoi m-am pierdut pe poteca strecurata printre brazii care stapaneau Ciuha Mare. Din ograda cabanei, un catelandru din generatia mai noua, mai tafalog, mai necopt, pufos inca si cu labe de adevarat urias, s-a luat dupa mine si cu mare greutate l-am determinat sa se intoarca la casa lui pe care o parasise. Zapada acoperea stancariile Pietrii Rele, dar pasii tovarasilor cu care venisem, inca de ieri stabilisera locurile bune de trecut peste stanci si vantul de peste noapte le mai pastrase conturul.
Stancariile Ciuhei Mari, pereti abrupti, inconfundabili, straluceau din cand in cand printre fuioare de ceata, ingalbenite de culorile soarelui scapate peste caciula Ciuhei cea Mica. Cand am depasit strunga inalta – uneori periculoasa iarna, cand pe aici zapada capata pojghite de ghiata si alteori se desprinde in avalanse ce se arunca peste peretele abrupt -, eram sub pavaza plaiului albit de sub creasta Vamvurei. Un scurt urcus, o trecere peste crestulita coborata din inalturi, uneori iarna granita intre viscole napraznice si linistea brazilor cu varfuri vorbitoare si iata-ma strabatand batrana poteca coboratoare spre locurile vaii Oltului. Inca putin si aveam sa ma desprind din locurile atat de mult strabatute. Zapada framantata de pasii celor ce se abatusera pe aici cu o zi inainte, se vedeau bine printre brazii inca rari. Mai apoi urmele se strecurau printre altii, din ce in ce mai desi. Crengile cu ace verzi, acoperite de stelute pufoase, cazute din norii intunecati ce acoperisera mai deunazi Cozia, se mai scuturau pe fata mea infierbantata. Mergeam inainte, strecurandu-ma pe sub crengile brazilor impodobiti pe care-i admiram cu coada ochiului.
Brusc, brazii cei tineri s-au sfarsit si cei mari, teposi, inaltati spre cerul, acum senin, acum incetosat, le-au luat locul. Incepea coborarea. Adesea brutala, cu pasi intortochiati printre trunchiuri doborate de batranete si furtuni, cand la stanga, cand la dreapta, cand repezindu-te direct pe panta cam aspra a muntelui. Parea ca te indrepti spre nicaieri, atat de inselatoare parea brazda adanca, facuta prin zapada pufoasa. Pana cand undeva, parca departe, a aparut un petec de poiana alba si mai apoi o umbra de acoperis de casa de om. Pana acolo m-au purtat pasii repezi si cand am intrat in casuta, farmecul ei, incalzit de lemnele ce trozneau in soba incinsa si vorbele multe, venite dintr-odata din linistea padurii ce ma inconjurase pana atunci, m-au molesit.
Mai apoi, peste zi, ne-am adaptat la cerintele locurilor din cuprinsul padurilor departate de obisnuinta citadina si in care trebuia sa-ti apropii cele trebuincoase. De la izvorul revenit la viata, pe viroaga din fata casutei, am adus apa gospodariri de peste zi. Cu joagarul cantator ne-am taiat lemnele ce aveau sa ne aduca in casa zumzetul flacarilor jucause, cu ochi inrositi de balaur venit din basmele copilariei. Din gospodarela locurilor si rasplata treburilor infaptuite peste zi, a venit si rasplata, cu ciorba de vacuta cu miresme imbatatoare, dreasa cu un degetar de licoare de pruna batrana, care avea sa ne mai dezlege vorbele si mai spre seara, aroma unor clatite cu miez de fructe venite din vara departata.
Cand soarele si-a stins lumina prin despicatura dintre brazii aflati in calea lui, linistea odihnei s-a asternut peste priciul casutei. Asa, dintr-odata si pe negandite.
Ne-am trezit greu din somnul noptii lungi, de iarna. Ne mai scualsem noi, din cand in cand. Ba sa ne aparam de caldura la inceput napraznica, data de soba apropiata si alteori sa admiram lumina argintie, coborata peste locurile strabatute de luna plina ce trecea peste varfurile brazilor cu fosnet de viata vesnica. Acum zorii aruncau peste poiana micului refugiu, cazute din cerul de funingine, scantei albicioase ce se pierdeau in intunericul brazilor, strabatuti de panzele de painjan ale cetii ce cuprindea padurea.
Leneveala casutei cu foc zglobiu in soba, incepuse sa ne stapaneasca de-a binelea. Dar aveam alte planuri si alte doruri ma manau spre casa. Asa ca m-am desprins din locurile, altfel fermecate de nepatrunsul padurii si am pornit catre drumul intoarcerii. Nu eram singurul pe care-l stapaneau ganduri asemanatoare. Am purces la drumul prin padurea incetosata, prin zapada pe aici inca ne ’nceputa.
Brazii au lasat repede locul fagilor batrani. Am strabatut brana ingusta a locurilor – la vremea toiului iernilor ce acopereau muntele, pe aici erau zapezi uneori miscatoare, ce-ti treceau de brau – si curand am iesit la golul stanei din Rotunda. Ma rog, cat ramasese din ea. Avusese aceasta zilele ei de glorie, pe cand izvorul Armasarului acum atat de firav, era parau ca lumea. Din el, cu samarele magarilor, isi aducea apa la stana, Ionel Mohanu. Baciul din Perisanii Tarii Lovistei, salasluit pe aici prin locurile pe care poate le indragea si de la care descifrasem intaiasi data secretul potecii ce cobora pe Gruiul Jangului, catre valea Oltului. Acum din stana mai ramasesera barnele unui schelet parasit. Pe langa steiul aflat prin preajma stanei, am trecut doar banuindu-l, atata ceata cuprinsese muntele. Am strabatut poiana, am intrat printre fagi batrani, am urmat poteca insailata pe coasta muntelui si am ajuns repede la cea care strabatea drumul marcat catre cabana. Am trecut cu teama altor apropiate zile, pe langa poiana cu „Urlatoarea Lupilor” si ne-am avantat catre stancariile de la care la vreme insorita priveam spre munti inalti. Am coborat repede printre mestecenii adunati intr-o hora de nunta cu veselie mare.
Cand am ajuns la casuta pricajita a unui posibil refugiu de stihii aruncate adesori peste munte, drumul inaltimilor luase sfarsit. Ne ramasese doar coborasul pe repezoiul alunecos la vreme de umezeala, catre adancul vailor din care se infiripa paraul Turneanuluii. La vremea secetei zilelor de toamna, ramaseara doar pietrele uscate de dorul lacrimilor de apa tasnite din inima muntelui. Acum insa paraiasul se incropea din nou. Poteca cea veche, indelung strabatuta, statea in fata noastra acoperita de frunze fosnitoare. Peste ele aveau sa se astearna zapezile cele mari si mai tarziu, din acoperamantul jilavit al vremurilor primaverilor ce veneau mereu, nemuritoare, aveau sa tasnesca florile altor tinereti. Acum era doar ceata adanca si poteca curgea linistita inaintea noastra.
Am ajuns pe negandite la stancariile cu balcoane de catre Pietrele Rosii. Am trecut pe langa izvorul „La Troc”, cu apa ce ne potolise de atatea ori setea drumetiilor multe catre inaltul Coziei. Apoi am coborat in vaiuga unde se pravalisera mai de curand stanci din inaltul muntelui si am urcat panta abrupta pana in strunga de sub muchia impadurita a Scortarului. De aici incolo poteca strabatea locuri din ce in ce mai domoale si cand am depasit brana de dupa Saua „La Melita”, am ajuns in calea Stânişoarei. Ultimul urcus al drumului spre manastirea Turnu statea in calea noastra. Urcam alene, întrebându-ne pe unde ne e mai comodă coborârea spre valea Oltului. Era de jur imprejur liniste deplina. Doar cate o frunza, ici-colo, o mai tulbura, alunecata din inaltul vreunui copac. Deodata, din spatele nostru, frecandu-se de picioarele noastre cat sa-si faca simtita prezenta, Haplea, cainele batran care statuse cu noi la vremea iernii din varful muntelui, ne ajunsese din urma. Isi cauta tovarasi de drum catre Pausa, domiciliul lui permanent. Cand a ajuns in varful pantei pe care o urcam, la locul cu bancuta, s-a intors cu fata catre vale, uitandu-se si catre noi, parca rugator. Eram la locul pe care un vechi drum de exploatare, cobora repede catre cabana de la Valea Marului. Am luat-o si noi intr-acolo. Mai fusesem pe aici, urcand si coborand. Doar ca acum, padurea incepuse sa-si intre din nou in drepturi si drumul vechi, care altadata ranise muntele, acum se inierbase si se facuse una cu padurea. Dar urma lui inca se vedea bine si acolo unde ne mai intrebam pe unde sa o luam, Haplea il gasea repede, dovada ca asta era drumul lui obsinuit. Am ajuns curand in valea Pausii si panta mare, inca neinnoroita nu ne-a ingreunat mersul. Coborasem doar putin mai sus de alt drum, cel de la refugiul de la Lacul Porcilor. Pana la troita cu izvor calea era scurta si acolo ne-am odihnit putin. Cat sa bem un pahar de apa si sa ne tragem sufletul dupa coborarea prin padurea cu repezoi. Prin preajma cabanei de la Valea Marului, domnea linistea si nu ne-a mai ramas de cat sa ne continuam drumul inca lung pana la vreun mijloc de transport care sa ne duca spre casa. Mergea Haplea in fata noastra si amusina mereu prin locurile cu gratarele de asta vara si pana la urma si-a urmat drumul spre casa lui, lasandu-ne pe noi singuri pe drumul muntelui. Cand am ajuns la civilizatia soselei, am avut timp sa privim catre trenul care parasea halta Pausii si nu ne-au mai ramas decat mijloacele auto ce strabateau drumul Calimanestilor, cu care repede am ajuns acasa, sfarsind al nu stiu catelea drum prin Cozia noastra cea de toate zilele.

Text: Dinu Boghez
30.10-01.11.2009

marți, 3 noiembrie 2009