vineri, 30 decembrie 2022

Culmea Babei şi o zi fără cusur

 

Motto:

“De unde vii, din care ger

și ce spinare te-a gonit,

de cazi atât de greu și mare

în casa mea de infinit.”

Ștefan Radof

 

              Povestea “Călătorului în ţara minunilor” a început în decembrie 2008, când la una din răscrucile vieţii, am căpătat un pic de timp de aşteptare şi mi-a venit ideea să fac ceva astfel încât minunatele descrieri despre munţi, întâmplări şi prietenii ale tatălui meu să ajungă undeva unde ar putea fi citite mai cu uşurinţă. Apoi, jurnalele au curs firesc unul după celălalt, ani la rând, deşi doar o mică parte au poposit aici. Restul aşteaptă cuminţi acasă să fie redescoperite. Şi “ar fi păcat…” să nu se întâmple aşa. Dorinţa de a scrie o am rareori, îmi place mai mult să citesc ce povestesc alţii. Şi dacă am ajuns să iubesc munţii şi să cunosc câte ceva despre ei şi despre locurile lor fermecate si fermecătoare, toate au venit de la tatăl meu şi s-au întrupat în cel mai frumos cadou al vieţii. A durat peste un an până am găsit momentul potrivit şi am îndrăznit să decid să continui peripeţiile călătorului prin ţara minunilor, dar şi până am trăit plimbarea care să mă stârnească să o povestesc. Dar a apărut o zi de iarnă cu de toate, în luna lui septembrie, în cel mai grozav masiv muntos pentru mine, Făgăraş.






Drumul forestier de pe Valea Dejanilor, cu tăieri active multe, arăta mai rău că anul trecut. Nu am mai urcat cu maşina până în poiana mare de deasupra serpentinelor (poiană care sigur are un nume pe care eu însă nu am reuşit să-l aflu), ci am lăsat-o puţin mai jos. Cabana Radului era pustie şi închisă aşa cum am întâlnit-o de fiecare dată. De aici, în două ore de mers lejer eşti în creasta principală.

În 2 octombrie 2021, în cea mai frumoasă zi a anului trecut, am plantat împreună în căldarea Dejanilor, la limita de sus a pădurii de molid, un zâmbru mititel. L-am aşezat cu grijă sub crengile protectoare ale unui jneapăn. Am dibuit un pic până să îl regăsim acum, sub un strat proaspăt şi destul de gros de omăt, dar tare ne-am bucurat când am dat cu ochii de el. “E viu, e viu!”, mi-a strigat Ciprian. A supravieţuit iernii trecute. La anul, îi vom aduce un frăţior.




În căldarea Dejanilor, după ce am depăşit şi ultimii jnepeni, ceaţa a început să se risipească şi să lase în loc priveliştilor minunate către crestele albe. Izvorul de sub curmătură nu îngheţase şi am putut să ne refacem provizia de apă.







Sus în Curmătura Brătilei, ne-a întâmpinat un soare arzător de nu puteai să priveşti nicăieri fără ochelari. Refugiul era cum îl ştiam, modest, cu tot felul de stricăciuni cauzate mai ales de cei care trec pe aici, aşa că nu l-am mai vizitat şi la interior. Ne-am depărtat de banda roşie şi am urcat spre Vf. Brătilei. Prin valuri de ceaţă, am admirat Iezerul cu muchia Mezea-Oticu şi Ludișorul, cu amintirile lor. Abia am apucat să zărim ținta zilei, Berevoescu Mare, că iar s-a pus ceaţa şi prin ea soarele parcă ardea şi cu mai multă forţă. O ceață de s-o tai cu cuţitul şi care oricum fura orice poftă de înaintare. La un moment dat, am făcut pauza de prânz. Nu mai ţin minte ce am mâncat în afară de cozonac.

Apoi am plecat mai departe, spunându-ne că dacă ceața nu se dă în lături într-un sfert de oră facem cale întoarsă. Şi s-a înduplecat. Când ne-am desprins de banda roşie şi am început urcuşul spre vârf, Făgăraşul s-a lăsat văzut. Bătea un vânt vioi şi am mai pus câte o haină pe noi. Am zărit vechiul şi noul refugiu Berevoescu şi parcă, la un moment dat, şi pe cel din Scoarţa. Şi multe creste până dincolo de Dara. Pe vârf am petrecut doar câteva minute. Nu am reuşit să vedem nimic spre Comisu, doar peretele estic al Berevoescului.






Nu la mult timp după ce am revenit la marcajul de creastă, banda roşie, ne-am întâlnit cu nişte urme cu care nu ne întâlnisem la venire. Urcaseră dintr-o căldare sudică şi coborâseră într-una nordică. Şi da, erau enorme. Şi nu, nu erau de bocanc. Cine s-ar fi gândit că pe ceața aceea, înafară de noi, ditamai ursul se plimbă şi dumnealui pe creasta Făgăraşului?! Poate chiar adulmecase miros de cozonac.

Culmea Babei am dibuit-o uşor acum că era senin. Imediat după intrarea pe ea, am constatat că aveam şi marcaj. O bandă albastră, nou-nouţă. Ne-a ajutat şi ne-a dat încredere în porţiunile unde ne-a cuprins ceaţa. Iar în momentele fără ceaţă, ne-am bucurat de fenomenul “gloria”. Apusul l-am prins pe muchie, la o cină scurtă cu boabe de struguri şi muchii nordice aurii. A fost şi ultimul moment de cer cât de cât senin din seara aceea.







Apoi, prin ceaţa ca dintr-o poveste, am zărit pe dreapta resturile unei stâne cu tot cu ţarcurile ei, iar pe stânga două bălți mari cu vegetaţie înalta în jurul lor. Undeva, mult în spate, mi s-a părut că aş vedea patru capre negre.

Când am ajuns aproape de răscrucea marcajelor, am auzit un urlet înfiorător, care se tot repeta, nu foarte aproape, dar nici atât de departe pe cât ne-am fi dorit. Dintr-odată zona mi s-a părut atât de sălbatică de parcă mă simţeam spectatorul unui film documentar, ceea ce şi eram... Era evident că doar la kilometrii buni de aici mai puteau fi oameni (poate doar la cabana Radului, deşi drumul pe mai departe ne-a arătat că nici acolo nu erau), în rest doar animalele pădurii la ceas de înserare şi zgomotele doar de la ele puteau veni. Ciprian a găsit primele urme de cerb. Deci, nu era urs… Şi era vremea boncănitului. În zilele obişnuite, traversez şi la dus şi la întors două intersecţii mari, pline mereu de maşini, zgomote şi răutatea oamenilor. E ciudat cum acest peisaj a ajuns să reprezinte normalitatea în locul celui în care eşti înconjurat de linişte şi natură cu toate misterele şi minunăţiile ei.

              Mai departe, am continuat coborârea pe o potecă marcată cu punct roşu care ne-a scos în valea Dejanilor printr-o frumoasă pădure de molid, vorbind despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența din munți. Poteca a avut bâjbâielile ei, cu un punct roşu care într-o poiană apuca în mai multe direcţii, dar ne-am împăcat bine cu ea şi am ajuns jos la o punte de lemn care ne-a trecut apa şi am nimerit pe drumul forestier, la marginea de jos a poienii mari de sub cabana Radului. La maşină am ajuns după zece minute când tocmai se lăsa întunericul. Până în satul de vacanţă nu ne-am mai întâlnit decât cu un cabinet de muncitori forestieri, unde era lumină şi o maşină care căra lemne. La mănăstire nu am mai oprit nici de data aceasta. Pe drum, lângă două cafele fierbinţi ne-am gândit că poate fusese cea mai timpurie zi de iarnă veritabilă de până acum.

 

Floriana Boghez

24 septembrie 2022

 

 

marți, 19 octombrie 2021

Am închis ochii spre vise

 


                           Drum lin spre creste, dragul nostru!

                                               Familia

luni, 9 august 2021

Vâlcelul cu Fereastră

 Moto: Astăzi inima timpului

            Își măsoară c-un suspin popasul.

                               Lucian Blaga

 




Trebuia odată să-mi încep periplul prin zonele de abrupt ale Pietrii Craiului. Trebuia doar să-mi aleg unul dintre ele, mai pe puterile mele și mai ales pe măsura cunoștințelor alpine, mai mult citite prin cărți și articole, decât cele aflate de pe cărări de munte. 

Așa m-am hotărât să aleg dintr-un început, traseul din Vâlcelul cu Fereastră. M-au întovărășit doi din bunii mei prieteni de odinioară. Toni și Grig, cel care aducea cu sine și mijlocul alpin de care sigur aveam nevoie. O biată frânghie de rufe, care poate își terminase stadiul de viață pentru care folosise ani îndelungați. După atâtea rufe la uscat pe care le susținuse, acum îi venise rândul să agațe de ea și vreo câțiva oameni. Și până ai veni timpul șă-și deșire vreo două toroane chiar în timpul unei ascensiuni, avea să mai treacă ceva timp. 

Am ajuns cu bine din drumul prăfos de pe valea Bârsei și am parcat mașina în fața cabanei de la Plaiul Foii. Ne-am schimbat repede echipamentul și am pornit către Poiana lui Orlovschi. Aveam în față abruptul Pietrii Craiului, extrem de generos, într-o zi hărăzită nouă cu cer senin. Am poposit atunci, nu prea mult, cât să ne ajungă timpul până la vechea Cabană Ascunsă, pe care mai trebuia să o și nimerim. De la poiana amintită a început urcușul din acea zi. Până la abruptul pe care trebuia să-l învingem n-a mai fost mult. Trebuia să învingem treapta stâncoasă, verticală, de care trebuia să trecem chiar de la începutul turei. Am depășit-o, mai mult cu ajutorul lui Grig, care iată își scotea la iveală calitățile de cățărător. Apoi poteca a rămas doar cu zonele prin pădurea de brad, care ne scoteau din încurcătura pantei cam abrupte. Cu rădăcinile scoase în cale, cu treptele pământoase pe care mai și alunecam, am ajuns pe prispa muntelui pe care era aninat refugiul de la Cabana Ascunsă. Până în apropierea ei, nu ne-am gândit o clipă că acolo ar mai fi urcat și alți turiști și locurile puține nu ne-ar mai fi primit și pe noi.      

Dar odată ajunși la refugiu ne-am bucurat că l-am găsit liber. Până seara am trecut muchia muntelui ca să identificăm locul prin care aveam să urcăm a doua zi. A trecut noaptea, chiar dacă bine cunoscutul sforăit al lui Grig, a trebuit uneori să-l mai potolim.

Am plecat în tura propusă, cea de pe Vâlcelul cu Fereastră cât mai de dimineață. Am urcat creasta din spatele Cabanei Ascunse și am prins hățașul Brâului care venea tocmai dinspre Crăpătura Pietrii Craiului. Intrasem pe poteca Brâului Ciorânga. Aproape imediat am ajuns la Gura Vâlcelului cu Fereastră. A fost un urcuș frumos și ușor cum trebuia să fie unul de gr. 1A, cum ne era prezentat în cartea lui Dunăreanu. Nici măcar nu a trebuit să întindem frânghia de rufe adusă de Grig. O bucată de vreme urcușul s-a desfășurat prin râul de grohotiș, pe care îl întâlnisem de atâtea ori prin Piatră, de câte ori ieșeam din potecile bine umblate. Spălătura dintre jnepeni, un pic surplombată dinaintea ogivei pe care o vedeam înaintea noastră, nu ne-a pus probleme. Ca și peticul de ramonaj din cale, așezat acolo ca să știm bine că aveam de a face cu abrupturi din cele mai semețe. Am ajuns cu bine sub marea boltă a Vâlcelului. Ne-a încântat isprava și ne-am bucurat de ea. Mai departe, pe sub ea am ajuns în poiana de sub creasta Pietrii Craiului la îmbinarea cu Vâlcelul cu Smirdar. Ajunsesem în locul denumit La Amvon. 

Era poiana cu iarbă tremurătoare în bătaia vântului. Acolo, sub seninările crestei, am zăbovit câtăva vreme, să ne mângâie firele de iarbă bătute de pale de vânt tremurător.  Am coborât prin aceleași locuri doar că eu, ajuns la spălătura amintită, m-am tot foit căutând un loc prin care să-mi înving teama coborâșului. Mai cu încurajările colegilor, mai cu ajutorul frânghiei amintite am izbutit să cobor. Apoi totul a fost o joacă. Când am ajuns la hățașul de pe Brâul Răchiții, cum părea să nu aibă niciun fel de greutăți pe parcurs, am luat-o pe el și am ajuns cu bine la firul Padinei lui Călineț. Am coborât până ne-am întâlnit cu el și l-am urmat până la Scara de Fier, semnificând urcușul, scurt de altfel, pe un perete vertical, ajutându-ne de lanțul din margine și am ajuns cu bine la Cabana Ascunsă pe care o părăsisem dimineața. Nu fusese nimeni pe acolo și bucuria parcurgerii taseului, ne-am putut-o manifesta din plin.

Fusese prima noastră izbândă alpină. Ne-am strâns calabalâcul nocturn, rucsacii și am început coborârea. Un pic de ezitare la coborârea peretelui începutului de traseu pe care-l urcasem cu o zi înainte. O pauză bine venită la Izvorul lui Orlovschi și până la mașina care ne aștepta în fața cabanei de la Plaiul Foii nu ne-am mai oprit.

A urmat drumul spre casă, însoțit de comentariile primei noastre cuceriri a unul traseu alpin, chiar dacă era doar unul de gr. 1B.

 Dinu Boghez - 1972




duminică, 18 iulie 2021

Lalele

 Moto: "Lumea mare este lumea mică"

Adrian Păunescu


Mi-am dorit demult să mai ajung o dată la Lale şi în preajma vârfului Ineu (Inău), dar munţii Rodnei fiind puţin cam departe de mine, în 12 ani reuşesc să mă bucur de ei a treia oară. Am plecat de la pensiunea din Ciocăneşti şi pe un drum ca’n palmă am ajuns la Gura Lalei, într-o jumătate de oră. Deşi bariera era deschisă, un anunţ mare ne avertiza că drumul forestier este interzis circulaţiei publice şi că intrarea se pedepseşte cu amendă între 5.000 şi 10.000 lei. Partea a doua ne-a convins. În zonă, sunt foarte multe drumuri forestiere şi destule din ele au la început o pancartă roşie cu circulaţia publică interzisă, dar nu şi cu amendă.

Aşa că ne-am pus bocancii şi am urmat drumul forestier aproape 7 km într-o linişte deplină. Am întâlnit doar o turmă mică de mioare, dar cu şase dulăi. Ciobanul ne-a informat că în zona "avem di tati"şi pentru asta are nevoie de mulţi câini. Pe drum, am găsit şi cel mai înalt curpen de pădure pe care l-am admirat până acum, plin de flori şi cocoţat într-un molid uscat până în vârf.

Am ajuns în locul La Vâltoare. Aici am zărit două stâne la distanţă de câteva sute de metri (una părăsită şi alta activă) şi o rulotă. Mai departe, drumul s-a transformat într-o minunată poteca prin pădurea de brazi, aşternută cu muşchi.

 



Aproape de golul alpin, lângă o veche fundaţie, am întâlnit prima minune a zilei. Una falnica, un zâmbru pe care l-am îmbrăţişat amândoi. Ne doream de mult timp să-l întâlnim. Apoi, am tot întâlnit zâmbrii de toate vârstele. Este o zonă cu sute de exemplare. El, Pinus cembra, cu statura lui falnica şi acele moi verzi-albastrui. Auzisem de când eram mică de la tata de zâmbru; nu ştiam exact cum arată dar mi s-a părut a fi un copac cu nume simpatic. Apoi, mare fiind, am văzut într-o zi din maşină, pe un drum prin munţii Cindrel, o pancartă pe care scria “plantaţie de zâmbrii”; de pe drum, păreau a fi nişte pini obişnuiţi, mai ales că erau încă mititei. Până când, într-o zi, am primit cadou de ziua mea un puiet de zâmbru, luat dintr-o pepinieră specializată în conifere, şi m-am îndrăgostit pe loc de el. Este prima dată când întâlnesc zâmbru şi îl recunosc, aici sub Lala Mare.

 




Am traversat râul de mai multe ori şi am urcat la lac, unde am luat prânzul şi am vorbi cu cei de acasă. Pe malul Lalei Mari, ne-am întâlnit cu un tătic şi fiul lui de 5 ani, care veniseră la lac prin Pasul Rotunda. Băieţelul gusta din plin farmecul muntelui şi el a fost a doua minune a zilei. Sub ameninţări de ploaie, am urcat mai departe la Lala Mică, unde nu am întâlnit pe nimeni înafară de o capră neagră solitară.





Am urmărit marcajul până în şa şi apoi am urcat Vf. Inău. Am zărit şi refugiul de sub vârf, la fel de modest cum îl ştiam. Pe vârf, am admirat zările atât cât ne-au lăsat ceţurile (m-am tot chinuit să nimeresc şaua Gărgălău, de unde cândva coborâsem cu tata peste 27 km, fără strop de mâncare la noi) şi ne-am gândit pe unde am putea coborî. Am scos harta. O variantă era cealaltă vale, prin Căldarea Putredă, dar totuşi cea care ne-a surâs a fost varianta mai scurtă de a coborî pe culmea Pleşcuţei, care continua Inăul spre Gura Lalei, unde lăsasem maşina. Coborârea imediată de pe vârf a fost un pic mai antrenantă, cu bolovani mari ce trebuiau săriţi sau ocoliţi, dar s-a domolit repede. Am trecut peste mai multe vârfuleţe domoale, presărate cu rododendron, de pe fiecare sperând să putem vedea toată muchia şi posibilitatea de a ajunge înapoi în valea Lalei. Am mers totuşi pe o potecă firavă pe care am întâlnit şi momâi. De mai multe ori, ne-am petrecut cu o turmă mare de capre negre sfioase; a fost a treia minune a zilei. Pe toată coborârea, Inăul parcă ţinea piept unui nor negru: “Ia uită-te un pic în spate”, “N-are să plouă!”.

 






Vizibilitate aşa cum ne doream, am avut abia pe ultimul vârfuleţ golaş înainte de pădure, unde cu binoclu la ochi, am concluzionat repede că nu putem trece marea de jneapăn. Avem amândoi amintiri mai multe, deloc plăcute, cu jneapăn care te apucă de mâini şi de picioare şi nu-ţi mai da voie să pleci, şi nu vrem nicio şansă să le retrăim fix acum în prag de seară. Aşa că de acolo, am apucat direct pe un fir în jos, printr-o spărtură în jneapăn, fir apărut exact când aveam mai mare nevoie de el. Nu a fost cea mai comodă coborâre, dar culmea a fost ca şi aici am nimerit peste o potecă, poate una mai veche ciobanesca (conservele şi pet-urile nu au lipsit). ). Ne-am gândit un pic la urșii, lupii si râșii de care ne-a povestit ciobanul de dimineață. Jos am dat de urme multe de mitreți şi un pârâiaş cu apă gustoasă. Şi am nimerit exact la Stâna Lala Ciungi, adică acolo unde drumul forestier traversează râul Lala şi se transformă mai departe într-o potecă. Am apucat să vedem că mioarele de dimineaţă, se adunaseră toate la stâna de deasupra, la odihnă. Le-am dorit o noapte liniştită.

După o baie rece la picioare, am apucat iar cei 6.6 km de drum forestier. Pe jos am văzut mai multe urme de maşini, noi ne-am intersectat doar cu una mare ce cobora doi ciobani de la stâna. Ne gândeam totuşi cine are voie să intre cu maşina pe drumul forestier din rezervaţia Bila-Lala? La maşină, Garmin-ul ne-a anunţat de cei 28 km în cele 10 ore jumătate şi ne-a felicitat în felul lui.

Poate că o informaţie utilă ar fi că magazinul şi cabana de la Gura Lalei sunt complet părăsite. În schimb, lângă magazin se poate lăsa maşina în siguranţă, mai departe de carosabil.

Într-o jumătate de oră, am ajuns în Ciocăneşti în pensiunea noastră tradiţională, prin curtea căreia trece un râu chiar pe sub fereastră şi unde am luat cina şi ne-am bucurat de linişte şi cele întâmplate de peste zi, dar mai ales de îngăduinţă muntelui de a ne lăsa să-i cunoaștem tainele și a ne proteja de ploaie.



Floriana Boghez

luni, 21 iunie 2021

Ajungând la Castelul Crăiței

Moto: Stea care sub carul cel mare abia licărești

                         nedumerită-ntre șapte lumini, a cui stea ești ?

                         De ești a mea, păzindu-mi anul și vatra,

                         n-aruncă nimenea după tine cu piatra ?

                                                           Lucian Blaga

 

Am plecat într-o după amiază, târziu, cât ne permitea lucrul în șantier. La Curtea de Argeș, ne-am oprit cât să-l luăm pe Grig. Eram în formație completă. Până la cabana Plaiul Foii aveam cale liberă. Am ajuns pe întuneric în fața cabanei de la poalele Pietrii Craiului. Ultimele ajustări și pregătiri de ascensiune, le-am făcut repede. Rucsacii în spate și ascensiunea a început. Am traversat șoseaua și n-am avântat pe plaiul străjuit de păduri de brad. Era întuneric deplin și din bârlogurile lor, mistreții începuseră lucrul nocturn. Nu-i vedeam, doar că grohăiturile lor se făceau auzite de o parte și cealaltă a poienii. Mergeam repede, fără să scoatem o vorbă, să nu le scornim cine știe ce gânduri războinice. La Izvorul lui Orlovschi, ne-am oprit să luăm apa care sus avea să ne lipsească. Am depășit treapta stâncoasă de la intrarea în traseu și am pătruns pe clinul accentuat al pădurii de brad. La Adăpătoarea Caprelor am zăbovit. Izvorul era secat de mult, dar așteptam ca din adâncul pădurii să ajungă până la noi răgetul vreunui cerb, aflat la vremea rutului. Am pornit din nou, mai agățându-ne de câte o cracă, mai proptindu-ne în câte o rădăcină aflată la vedere și urcând din greu panta mare prin pădure, am ajuns la Cabana Ascunsă, unde aveam să ne petrecem noaptea. Nu prea aveam ce ne aranja culcușurile, decât din ce găsisem acolo. Ceva paie cam vechi, ceva cetină și nu ne-a rămas decât să ne vârâm în sacii de dormit. Cum era și Grig cu noi, al cărui sforăit era unul vestit, ne-am așteptat la o noapte cu arpegii nocturne.

Dimineața am pornit să parcurgem programul pe care ni-l făcuse Mircea Florian, de departe cel mai bun cunoscător al Pietrei Craiului și nu numai dintre noi.

Am coborât treptele scării din trepte de fier, care ne-a condus la firul Padinei lui Călineț. Am mers puțin pe grohotișul văii, după care am luat-o la stânga. Intrasem pe traseul Crestei Frumoase. A fost o cățărare splendidă și doar într-un loc, Piatra ne-a pus la încercare. Era o strecurătoare în perete, una care-ți măsura diametrul corpului. Într-un fel era încercarea muntelui, să vadă dacă îți dă voie să treci mai departe. Am ajuns la capătul cățărării și ne-am așezat pe grămada de stâncării a locului. Nu numai să ne odihnim, dar să ascultăm conversația, altfel laconică, ce venea din peretele de sub noi, din alt horn decât cel pe care urcasem. De acolo, din genunea pietrei, a ieșit Dinu Mititeanu, senin, un pic obosit, și ale cărui cuvinte, păreau ale unuia care de abia de se despărțise de cei pe care îi întâlnise.      

Fiecare și-a văzut de drum mai departe și în ce ne privește, am poposit mai întâi pe prispa înierbată a Brâului cu Flori. Atât de bine ne-am simțit în așternutul de iarbă proaspătă și moale de parcă nici de aici nu ne-am mai fi desprins. Apoi ne-am îndreptat către coborârea pe Hornul Închis. Am coborât mai întâi pe pajiștea de iarbă de pe clinul muntelui. Poate că oi fi fost obosit, poate că poiana o fi avut un clin cam pronunțat, dar sigur e, că am simțit cum încep să-mi tremure picioarele. Începuse "mașina de scris !". De abia de am avut timp să-mi strig tovarășul din urmă: "Grig ! aruncă coarda". Episodul s-a terminat cu bine și noi am coborât în Brâul Ciorânga și am ajuns teferi la Cabana Ascunsă.

Cu Mircea Florian, în zilele apropriate de începutul de viață al "Castelului Crăiței", am mai bătut seninările Pietrii și în alte împrejurări. Într-una din acestea am urcat Padina Lăncii, am depășit săritoarea din cale și am intrat pe Brâul de Mijloc. La grota "La Urcior", am sorbit din apa adunată din picătura tavanului grotei în cutiuțele în care se adunau lacrimile Pietrii. Apoi ne-am desprins din clipa de răgaz pe care ne-o oferisem și am coborât pe înlănțuirea de hornuri și prispe, prin care Mircea Florian, ne-a condus la refugiul de la Castelul Crăiței. La vremea aceea, căbănuța de abia deschidea ochii pe seninările Pietrii. Avea înăuntrul ei lavițe suprapuse cât să încapă cel mult patru oameni. Pe masa de sub fereastră și pe polița de deasupra ei, găseai ceva din merindele care prisosiseră celor care-i trecuseră pragul. Afară era un loc de făcut foc, așezat în așa fel încât cei de la refugiul de mai jos, de la Șpirlea, să nu-l poată vedea. De aveai nevoie de apă, pe o potecă din spatele căbănuței, traversai o muchie, mergeai pe o brână și când în față aveai doar peretele muntelui, găseai un căuș bine sclivisit de cei amintiți, cu țevușcă de prea-plin, de la care mereu găseai apă cât să umpli o sticlă de un litru și în bazinul de deasupra mai aveai încă unul. Și mai avea ceva căbănuța, util omului, alcătuit din trunchiuri de brad existente de care te țineai zdravăn, atunci când trebuia. Și dacă aș adăuga pe acei tovarăși de drumeție care căraseră cu spatele materialele necesare și cât ridicaseră refugiul dormiseră sub cerul liber, altceva nu mai trebuie să adaug dragostei de munte.

Am avut o noapte liniștită și a doua zi, alături de alt personaj, din cei ce ridicaseră "Crăița" -- Gelu Stoica, cel care de la locul său de munte adusese ochiul de fereastră, de la vreun avion care nu apucase să fie încă montat acolo unde ar fi fost destinat -, am pornit într-o tură printr-unul din hornurile Pietrii, aflat prin apropiere. Apoi prin locurile de abia însăilate, am coborât la mașina care ne aștepta de când o părăsisem în fața cabanei de la Plaiul Foii.

Plecam din Piatra Craiului cu dorul locurilor pe care cei câțiva entuziaști, parcă nu vreau să se despartă de muntele lor iubit.

 

Dinu Boghez            

marți, 15 iunie 2021

Umerii Pietrii Craiului

 

Moto: Eu nu-mi am inima în cap,

             nici creieri n-am în inimă.

             Sunt beat de lume și-s păgân !

                                 Lucian Blaga

               

Plănuisem cu Grig, o ascensiune poate un pic aventuroasă: pe Umerii Pietrii Craiului. Îi văzusem de jos, de câte ori trecusem pe sub abruptul magnific al Pietrii. De data asta chiar ne pregătisem de urcuș. În afara celor scrise de autori cunoscuți care-i descifraseră ascunzișurile, mai obținusem oarecari informații de la un personaj cunoscut la vremea aceea, care-i pătrunsese misterele. Mă gândesc un pic nostalgic, la vremurile acelea depărtate, cele de prin anii 70-72, când cunoscători al locurilor erau puțini și informațiile erau rare și prețioase. Iată-ne așadar, cei doi temerari, Grig și subsemnatul, în pragul unei dimineți, la baza pereților pe care escaladându-i, aveam să parcurgem înălțimea Umerilor.

Am intrat în traseu, depășind un prag peste care atârnau crengi de jneapăn. Mai ajutându-ne unul pe celălalt, mai agățându-ne de crăcile de jneapăn, am intrat în traseul alpin. A urmat escaladarea traseului, care avea și locuri nu tocmai ușor de trecut. Eram echipați, cum se putea prin anul acela, nu prea depărtat de cel din 1975. Urcam mereu, ajutându-ne și așteptându-ne unul pe celălalt atunci când trebuia. Am uitat să spun că vremea ne era potrivnică, ba chiar ne așteptam și la ceva picuri de ploaie, sperând că dacă aveam de întâmpinat așa ceva, tura tot aveam să o ducem la bun sfârșit. Pe deasupra mai era și o ceață de nu vedeai la doi pași. De undeva din poteca ce înconjura muntele pe traseul turistic și pe care noi o părăsisem, a ajuns până la noi, zvon de glas șugubăț, care ne-a urat: ,, ține-te de pălărie! “. Dar noi tot am mers înainte, încercând să găsim repere din cele pe care ni le amintise domnul amintit mai sus, Lupescu, din București. Dar cum să identifici locurile, când de jur împrejurul nostru, era doar ceață deasă!. Am urcat mereu. Când abătându-ne pe stânga sau pe dreapta muchiei, într-o cățărare continuă. Aveam la noi descrierea lui Ionescu-Dunăreanu, dar cum să identifici locurile când noi de abia de vedeam la câțiva pași înaintea noastră. Când ne abăteam din linia crestei aveam de urcat hornuri mai scurte ori mai lungi, abordabile totuși, pe care le-am urmărit cu sfințenie și care ne-au scos la liman din clenciurile traseului. S-a potolit urcușul și am ajuns într-un fel de poiană în mijlocul unei mări de stâncării, din care una dintre ele, trona măreață în mijlocul acestui loc poienit și cu alte stâncării. Era ca un fel de acoperiș de casă în mijlocul muntelui. Am știut că acolo sfârșise cea mai dificilă porțiune a traseului. De aici încolo trebuia să aflăm locul prin care ajungeam în creastă. Se profila în perete urma întunecată a unui horn. Pe acolo ne-am închipuit că vom ieși în creastă. Așa s-a întâmplat. Hornul era aproape vertical dar avea prize multe, care ne-au ajutat să ieșim în creastă aproape cu ușurință. Sus cerul s-a mai limpezit și noi aveam cale liberă pe creasta pe care de altfel amândoi o cunoșteam. Ne-am aranjat materialul alpin cu care urcasem și ne-am urmat drumul pe creasta sudică. Ne-am întâlnit curând cu călători cunoscuți, din cei cu care eram chiar colegi de trust. Ni se încrucișaseră drumurile și ne-am urat fiecare o zi frumoasă. Am parcurs drumul de creastă cu avatarurile lui și am ajuns la hornul prin care trebuia să coborâm în Poiana Ascunsă. Am străbătut despicătura muntelui și îngrămădeala de stânci de la sfârșitul acestuia și am poposit la izvorul din poiană pe care-l știam din alte împrejurări. De coborât, am coborât pe hornul Padinei Lăncii și mai apoi am ajuns pe poteca de pe Brâul de Mijloc, acolo de unde plecasem dimineața, de  la cabana Plaiul Foii, de pe malul Bârsei și de acolo spre casă. Am mai făcut un popas în Șaua Tămașului, acolo unde ne așteptau corturile în care ne petrecusem noaptea dinaintea urcușului. Am strâns corturile și am coborât în drumul de pe valea Bârsei, până în fața cabanei Plaiul Foii, de unde ne-am urcat în mașina care ne aducea din nou acasă.

O întâmplare poate mai anonimă, ne-a dus din nou în fața cabanei de mai sus. Eram cu un grup mai numeros și cu toții am urcat la refugiul din Șaua Tămașului. Eram primii veniți. Nu peste multă vreme au început să urce și alții. Mai întâi doar un băiat stingher. A urmat și grupul acestuia însoțiți de o singură fată. Un fel de vivandieră. Era vădit că nu se așteptaseră să găsească la refugiu și alți oameni. Au făcut focul și s-au pus pe băut. Au aflat de unde suntem și cum Brașovul și Râmnicu Vâlcea aveau în campionatul de footbal câte o echipă amărâtă, s-au pus pe cancanuri stârnite de băutură, gândind că poate-poate, noi cei din Vâlcea vom răspunde provocării și atunci ne-or arăta ei nouă. Nu s-a întâmplat așa și noi ne-am văzut de treabă. Ne-am culcat, unii jos în cabană și alții în podul aflat cu ventilație naturală. S-au suit în pod și dintre brașovenii care între timp erau beți morți și care au căzut răpuși de băutură. Toată ventilația naturală a podului nu a potolit mirosul de nesuportat de băutură al celor care veniseră să doarmă aproape de noi. Dimineața ne-am trezit devreme, aveam încă drum lung de făcut și la plecare am făcut atâta gălăgie încât ar fi trebuit să sculăm și morții, dar bețivii erau atât de turmentați încât nimic n-a putut să-i trezească. Am plecat către ,,Umeri“,  dar ziua a fost stricată de incidentul cu bețivii veniți pe munte doar pentru băutură. 

Ultima dintre ascensiunile mele pe ,,Umeri“, a fost în toamna anului 1979. Împreună cu Chissy, ba parcă mai mult ea, am plecat cu o mașină a ONT-ului, într-o excursie în Piatra Craiului, către faimoșii săi Umeri. Nu se adunaseră câți să ocupe în întregime capacitatea microbuzului, dar știu că pe ultimii amatori de o astfel de excursie, i-am luat aproape de pe stradă. Liota asta cam adunată de pe stradă, nu-mi prea era pe plac, dar până la urmă a fost bine că am izbutit să acoperim costul microbuzului. Drumul a fost unul plăcut, chiar dacă un pic cam multă gălăgie. Până la urmă din drumul de pe malul Dâmboviței, am ajuns în drumul care ducea către cabana Garofița, doar că la începutul drumului, am găsit bariera din acele locuri lăsată și cu lacăt de închidere. Unul dintre noi a urcat drumul până la cabană și s-a întors cu cabanierul și cheile lacătului. Era întuneric de-a binelea când am ajuns la cabană. Seara nu a avut lucruri deosebite și oboseala drumului ne-a cufundat într-un somn zdravăn. Am plecat cât de devreme am putut. Ba pe lângă grupul cu care venisem, s-a mai aciuiat un tinerel aflat la cabană. Am ajuns în Șaua Tămășelului, apoi lângă peretele de la baza Umerilor. Am izbutit să-i urcăm pe toți deasupra primei săritori și am început ascensiunea. Am mers o bucată de drum până când am văzut pe una din coechipiere care urca muntele cam în patru labe. ,,Dar de ce mergeți așa doamnă?. Așa pot merge eu mai bine!. Bine dar așa ne prinde noaptea urcând, așa că mai bine vă leg în coardă și vă duc așa până sus!. Doar ce-am terminat convorbirea și i-am văzut bărbatul, care spunea mai înainte cât de bine urca el. Acum urca în genunchi. Am dezlegat coarda de pe mijlocul meu și cu capătul astfel liber, l-am legat și pe el. Mi-am trecut coarda peste gât și am început să urc. Desigur în ritmul meu. Asta a stârnit urletele și de-a binelea înjurăturile soției, dar le-am replicat că oricât ar înjura, eu tot ajung cu ei sus. Când am sfârșit ultimul horn și am ajuns în creastă, i-am dezlegat pe amândoi și i-am încredințat cui vrea să-i ia de atunci încolo. Am mers cu toții pe creastă, am coborât hornul care trebuia coborât și am ajuns în Poiana Închisă. Până la începutul Marelui Grohotiș am mers oarecum grupați, dar după aceea cinci dintre noi ne-am desprins și am luat-o la goană mai întâi prin grohotișul mișcător și mai apoi prin pădure. Am ajuns repede în vale, lângă cabană, unde am început așteptarea. Cei pe care îi așteptam, doar fusesem împreună când ne începusem coborârea, am ajuns la cabană, încă pe lumină și câtăva vreme am fost liniștiți, dar când s-a lăsat întunericul a început îngrijorarea. O vreme am strigat oarecum liniștiți, apoi am început să-i strig mai necivilizat, de teama nopții care se tot lăsa și a drumului lung pe care-l aveam de făcut până acasă. În sfârșit au ajuns și am pornit repede la drum. În microbuz se lăsase liniștea. Pe unul din cei întârziați, l-am întrebat dacă nu-mi auzise strigătele și mi-a confirmat că le auziseră pe toate!. Altfel, în microbuz se așternuse liniștea și nimeni n-a mai vorbit deloc până la Vâlcea. Asta a fost ultima mea ieșire în Umerii Pietrii Craiului!. Și mi-a fost învățătură de minte, pentru că de atunci, n-am mai urcat în Piatra Craiului, decât cu cei, care mai fuseseră pe astfel de trasee.               

 

Dinu Boghez