marți, 4 septembrie 2018

Cărări ascunse din Cozia - Valea Gardului


Demult imi doream sa urc Cozia intr-o zi. Cap – coada. Nu stiu de cand nu am mai facut-o, dar cu siguranta a trecut foarte mult timp. Imi imaginam plimbarea pornind de la Manastirea Turnu si apucand-o pe Muchia Turneanu. Nu avea cum sa dureze mult; in jur de 5 ore.
Nu a fost sa fie asa. Am lasat-o pe Floriana sa aleaga traseul. A ales sa plecam de la Stanisoara, urcand pe Valea Gardului pana deasupra Coltilor Foarfecii, pe langa fosta Stana Foarfeca, pana la cabana Cozia. Coborare clasica pe dunga albastra pana la Stanisoara.



Poteca, asa cum mi-a spus tata, era folosita de ciobani. Coborau pe aici pentru slujba de duminica de la Stanisoara. Mie mi s-a parut nu usor de urcat; de coborat nu prea vreau sa ma gandesc cum ar fi... Pare ciudat, nu? Atata efort pentru o slujba religioasa! Dar poate alte lucruri erau importante acum ceva vreme. Si poate alte lucruri sunt importante cand esti atata timp sus in munte.
Bun! Poteca incepe destul de aproape de manastirea amintita. Se merge pe firul vaii pana la Cascada Valea Gardului. De-a dreptul pe vale sau pe poteca ce se mai zareste pe malul stang, adica pe dreapta cum urci. La un moment dat, poteca din dreapta chiar incepe sa urce si e bine de urmat. Nu stiu de ce, dar marcajul a fost anulat de baietii de la Parcul National Cozia. Poate e mai bine asa; am gasit foarte putine urme de civilizatie (ma refer la gunoaie si pet-uri).
Ajungem la cascada. Ne minunam, cascam gura, facem poze. Dar pana aici poate ajunge oricine, nu? 




Sa mergem mai departe. Plecam de la cascada urcand pe versantul din stanga (malul drept al apei adica). Urmam putin timp o curba de nivel, apoi urcam pieptis. Ajungem in muchie; privim de sus acum. Culeg ghinde (o sa le plantez acasa cu cei mici; sa vedem ce iese). Poteca coteste la dreapta, urca apoi pe stancarie, printr-un mic horn. Se zareste un marcaj vechi mai sus pe stanca, asa ca stim sigur ca am apucat-o pe unde trebuie. Deasupra facem stanga pe o poteca parca sapata in piatra. Taman buna pentru o plimbare de capra neagra. 





Chiar sub poteca troneaza un copac incapatanat cu radacinile infipte in stanca. 




Peste putin timp ajungem in alt punct de belvedere la capatul unei poieni pline cu irisi. 


In dreapta se intrezareste o carare printre copacei. Nu imi mai aduc aminte cum se numesc, dar Floriana stia; nu am retinut decat ca asta e cam dimensiunea maxima la care cresc. Carevasazica, daca revenim peste o buna bucata de vreme, o sa ii gasim cam la fel.



Continuam prin umbra padurii si ajungem la o micuta cascada. Cateva fotografii de caciula si o luam din loc, urcand in continuare pe versantul din partea stanga, spre Saua Doctorului. 




N-am ajuns acolo. Pierzand marcajul si zona fiind umblata mai mult de vietuitoarele padurii, am ajuns ceva mai sus. Pe drum am mai intalnit locuri de unde puteam admira varful Ciuha Mica, usor de recunoscut dupa impozanta statie meteo si releele de langa, si varful Durduc.


In sfarsit, iesim la lumina. Gata cu padurea. Putem sa vedem amenintatoarele stancarii ale Coltilor Foarfecii. Intregul traseu de pana acum ne-a purtat de fapt pe sub Muchia Coltii Foarfecii. E timpul pentru pauza si pentru recuperarea caloriilor lasate in urma pe traseu. Lenevim la soare, iar timpul parca nu mai conteaza. Nu ne vine sa mai plecam de acolo. Soarele pare bland, semn ca se apropie toamna.



Cu greu ne urnim din nou la drum. O apucam spre stana din apropiere, Stana din Foarfeci. Apoi urmam muchia pana sub Ciuha Mica si ajungem la Cabana Cozia. Parca nu se mai termina urcusul...




In rest, traseul a fost cel clasic pentru coborarea la Stanisoara, unde ne-am suit in masina ce ne-a furat din taramurile fantastice ale Coziei si ne-a purtat inapoi in lumea reala si civilizata.



P.S. Nu am mentionat marcajul pentru ca nu apare pe nici o harta. Totusi, acolo unde nu a fost sters de cei de la parc, el este punct galben.
Trebuie sa ii multumim lui Tata pentru acest traseu, pentru indicatiile date chiar inainte de abordarea lui.
Am mai intalnit pe traseu 2 semne: jos in vale punct rosu, inscris in cerc alb, inscris in cerc rosu; sus pe muchie, acelasi lucru, dar cu galben.



Text: Andrei Boghez
Foto: Andrei si Floriana Boghez

Ultima noapte de vara, intâia zi de toamna - valea Arpașelului

Moto: Intr-o natura perfecta
             omul nici nu ar fi existat.
              Adrian Paunescu



Seara am petrecut-o la Pastravaria Albota. Cortul l-am montat pe intuneric in perimetrul pastravariei. Noaptea a fost relativ linistita (desi cate doi ochisori la lumina lanternei tot am mai vazut), tulburata periodic doar de un tun de speriat animale salbatice, care nu stiu daca functiona in pastravarie sau mai departe in Arpasu de Sus.
Dimineata ne-am trezit dupa 7. Dupa ce ne-am pregatit rucsacii, am parcat chiar la intrarea pe drumul forestier (acolo unde suntem avertizati ca intram intr-o rezervatie faunistica si trebuie sa ne comportam corespunzator). Drumul este placut, prin padure de foioase, si chiar daca exista o bariera cu "Acces interzis turistilor", pe stanga lui apar cateva proprietati si case cu garduri lungi si avertizari ca acelea sunt domenii private.



Pe un singur stalp de electricitate, am gasit doua marcaje turistice foarte vechi: un punct galben si un punct rosu. Desi intentionam sa coboram pe punctul galben, nu avea sa se mai intample. Iar punctul rosu l-am mai intalnit o singura data pe vale, cocotat pe o stanca.


Cred ca pe drum am mers aproape o ora, pana in momentul in care am intalnit o ruptura mare in el, pe care am ocolit-o fiecare cum s-a priceput mai bine. 



Imediat dupa aceasta zona, drumul s-a transformat mai mult intr-o poteca (desi parapetii inca se recunosteau din cand in cand). Forestierul s-a finalizat in mod oficial la prima trecere peste apa. Vechea punte de lemn (candva solida si lata) era acoperita de pietre si ape. Raul era destul de maricel, asa ca am decis sa il traversam fara bocanci. Ceea ce avea sa se mai intample.
Cred ca am trecut apa de sapte ori, dar sunt sigura ca de patru ori cu picioarele goale, gustand pana in suflet raceala Arpaselului care imi lua respiratia pana reuseam sa ajung la celalalt mal. Cateva punti au ramas in picioare si ne-au usurat trecerile (nu toate inspirau incredere ca ar fi rezistat greutatii, dar am preferat sa riscam). Majoritatea podetelor au fost insa doborate de timp si forta apei. Dar vazand totusi ce a mai ramas din ele, ne-am dat seama ca acum multi ani aceasta vale era amenajata de om astfel incat sa fie comoda picioarelor.




Poteca prin padure era firava. Mereu am stat cu emotii sa nu o pierdem printre ierburile inalte si tufele de mure si zmeura. Urzicile au fost tare sacaitoare. Nu m-am mai urzicat atat de mult de cand eram copil si stia tata vreo scurtatura…
Din cand in cand, intalneam frunze mari de ferigi rupte, calcate probabil in picioare de fiinte cu o greutate pe masura. Urme pe pamant, de orice ce altceva decat bocanci. 


Cum mai tot timpul cararea urca de-a lungul apei, zgomotul raului a fost mereu cu noi. Asa se face, ca intr-un moment de ganduri care mi se rostogoleau prin minte cum doreau ele, ridicand ochii din poteca, chiar langa mine de partea cealalta a raului, am zarit cu mare uimire si senzatie de imposibil, doi ursi. Se plimbau linistiti printre pietre, ca intr-un documentar. Ne-am lasat jos si pret de doua minute i-am privit cu spaima, admiratie si multa ezitare despre ceea ce trebuia sa facem mai departe. Ezitarea a disparut instantaneu cand unul dintre ursi s-a hotarat sa traverseze apa spre noi. Dar tot nu ne vazuse sau auzise niciunul din cauza apei învolburate. Dupa ce i-am vazut bine capul brun presarat cu fire de par aproape blonde, ne-am ridicat repede si am coborat vreo 50 m, astfel incat sa nu ne mai vedem unii pe altii, orice ar fi. Daca ei ne-au zarit sau nu, pana la urma, nu stim. Cert este ca am incalcat regula fundamentala a rezervatiei si am inceput sa facem cat zgomot am putut din fluiere, timp de zece minute.
Sa ne intoarcem la pastravarie, nu prea intra in calcul, nu aveam nici un chef sa ne luptam iar cu apa si vegetatia. Am continuat in sus. Ursii nu mai erau. Urmele lor sau ale prietenilor lor le-am tot intalnit pe poteca. Si da, era atat de clar ca adora zmeura si ca saptamanile astea nu au mancat altceva inafara de zmeura! Iar noi ne fâțâiam printre tufele astea uneori mai inalte decat noi.
Golul alpin s-a lasat asteptat si nu a aparut dintr-o data. Au aparut intai poieni si ele pline de vegetatie neprietenoasa. Intr-una am gasit un vechi refugiu, despre care de multe ori imi povestise tata ca dormise aici dupa o ascensiune pe muchia Albotei si alta pe muchia Buteanului. O placuta metalica tare veche aminteste celor care poate ajung pe aici, ca vanatoarea este oprita. Intr-o alta poiana, dupa ce am trecut apa, am pierdut firava poteca. 



Apoi am continuat sa mergem de-a lungul apei si la un moment dat am ocolit o cascada destul de inalta prin dreapta. Dupa ea, au aparut si afinele care ne usurau ascensiunea, dar vegetatia tot mare era si lasa impresia ca aici candva au pascut multi ani turmele de oi. Pana la urma am intalnit si stâna. De oboseala, nu am mai mers sa-i cercetam interiorul, dar jumatate din ea parea sa arate mai bine si surprinzator avea geam. Cam unde am gasit stâna, râul s-a ascuns sub pamant. Si da, creasta Arpășelului este monumentala si din acest unghi.



Pe deasupra ei, pe sus la vreo 200 m, l-am zarit pe cel de-al treilea urs. Țopaia printre tufele de afine si din cand in cand se oprea curios sa se uite in jos la ce mai facem noi.
De aici, noi am mai continuat urcusul putin pe vale si apoi, cum poteca o pierdusem demult am inceput de-a dreptul sa luam in piept versantul muchii Buteanu. Pe toata urcarea (in care ne-am folosit si de maini si de picioare) ne-a ploua, uneori cu grindina. Prin ploaie, am intalnit capre salbatice, uneori foarte aproape. O alinare a fost muchia Albotei pe care puteam s-o admiram in momentele de repaus.


Sub saua Netedu, am auzit voci si am intalnit doi oameni, imbracati in nuante de gri si verde inchis. Au fost foarte curiosi sa afle ce facem pe acolo, de unde venim si ce animale salbatice intalnisem in drumul nostru, dar cand am indraznit si eu sa-i intreb ce fac ei pe acolo la ora de seara si unde se duc, ne-au intors spatele si au plecat in jos spre valea Arpaselului.
Cu apa băltind in bocanci, am ajuns in saua Netedu cand a iesit soarele. Am admirat muchia Netedu-Buteanu, muchia Albota si acoperisul Viștea-Moldoveanu si am inceput coborarea spre Bâlea Lac. 


Bineinteles ca nu mai era timp pana la intuneric sa incercam sa coboram direct la Balea Cascada si nici vorba sa mai cautam marcajul care cobora pe muchie pana jos la Pastravaria Albota (ma indoiesc ca mai exista).
Cu multa dibacie si putin noroc, am gasit la Bâlea alti iubitori de munte care ne-au ajutat mult coborandu-ne intr-un mijloc auto foarte comod chiar pana la masina. Apoi am gasit repede prin preajma o camera calda. Toata seara am vorbit de ursii nostri... din prima zi de toamna.



Valea Arpășelul este o zona salbatica cu padure virgina, transformata azi intr-una din cele mai mari rezervatii faunistice. Este o vale fara versanti defrisati, drumuri de taf si gunoaie, asa cum se intampla in multe vai nordice ale Fagarasilor, pe care ii pedepsim tot mai mult in fiecare an. Valea Arpășelului este normalitate si este asa cum mi-a descris-o tata ca a vazut-o acum mai bine de treizeci de ani, cand poate romanii indrageau mai mult natura. Imi doresc mult ca cei care indraznesc sa o străbata sa respecte si sa protejeze padurea, dar mai ales animalele din ea. Daca si aici se practica braconajul (cum am citit si cum banuiesc ca urma sa se intample urmatoarele zile), atunci nu stiu daca mai exista speranta.




Floriana Boghez

luni, 20 august 2018

ALUNECAREA GÂNDULUI - CHEILE CHEII

Moto: Nu se poate decât o singură dată.
A doua oară nu este decât o amintire.
Nichita Stănescu


Hotărâsem însfârșit, să pornim către Cheile Cheii. Era domeniul acestora, unul necunoscut și poate misterele cuprinse între pereții înalți ai Stogșoarelor și Claia Strâmbă, să-mi fi stârnit imaginația. Pentru că la urma urmelor, eu eram cel care închipuise plimbarea prin marea strâmtoare a acestor chei. Gândul ăsta năstrușnic, îmi venise cu vreo 2-3 ani înainte. Atunci, plecasem într-o dimineață senină de iunie, să străbat meleagurile Builei. În satul Tisa de deasupra Olăneștilor, un bătrân, mi-a explicat mersul pe plaiul Pietrii Tăiate, până sus, în Șaua adâncă dintre Stogșoare și Stogul, acolo unde o masă cu băncuțe, oferea odihnă călătorului obosit. Era aici primul popas între țancuri pietroase, între vuietul tiselor și brazii cu ace înălbite pe o parte, înfrățite cu calcarul deasupra căruia stăpâneau muntele. Mai departe poteca, deabia aninată pe coasta muntelui, cobora repede la firul apei Cheii și când îl traversai, ajungeai la cantonul lui Zdârcea, pădurarul din tată-n fiu care într-un fel dădea culoare muntelui și pe care mi-l amintise bătrânul la începutul drumului. Acolo ar fi trebuit să găsesc animație turistică și oameni care să mă îndrume mai departe.

Ajunsesem cam obosit, după drumul crestelor de până atunci, nu chiar așa de scurt. După spusele bătrânului, aici ar fi trebuit să găsesec o adevărată animație, dar spre surpriza mea totul era pustiu și ce era mai grav, de aici încolo nu se vedea nicio potecă. Am luat-o la vale, la început pe lângă firul apei. Apoi valea a început să se strecoare printre bolovani imenși și panta văi a devenit din ce în ce mai abruptă. Am coborât un bolovan imens, spălat bine de șuvoiul de apă, de unde drumul prin șuvoiul năvalnic al apei, nu părea să-mi ofere vreun drum de coborâre. Am încercat să mă întorc, dar bolovanul de pe care coborâsem, era bine spălat de apă și alunecos. Atunci, în zgomotul infernal al torentului, am strigat după ajutor, prima oară și ultima de atunci încoace. Cine să mă audă !. Cu chiu cu vai am ajuns din nou la canton și de acolo, străbătând lanul de urzici din spatele acestuia, am găsit poteca care mi-a permis mai apoi să străbat drumul pe care-l intuiam că mă va scoate la Bărbătești. Nici drumul pe sub seninările Builei, pe care atunci le vedeam prima oară, n-a fost lipsit de surprize, dar până la urmă, obosit mort, după un drum de 16ore de când plecasem de acasă, am ajuns în satul Bărbăteștilor, cam pe la ora 21, la casa lui nea Mitică, cel care mă așteptase cam toată ziua. Asta a fost prima mea incursiune către Cheile Cheii.

Acum, cei patru colegi de muncă și aventuri, ne-am întâlnit cu toții la mânăstirea Cheia, de unde mai departe am plecat către cheile visate. A fost un drum nu prea scurt până am intrat în strâmtoarea acestora. În întunecimea pădurii, am ajuns la un loc de unde apa ieșea dintre doi pereți, nedându-ne nicio șansă să pătrundem printre ei. Era un ochi de apă liniștit, despre care mult mai târziu, am aflat că se numea Iapa cu Brânză, sau Sângele lui Dudă. Am încercat să găsim drumul mai departe. Pe malul stâng era o pantă abruptă, stîncoasă. Prin despicătura prin care curgea apa era imposibil să mergem. Așa că am început să ne cățărăm pe malul drept, pământos și abrupt. Cu chiu cu vai am ajuns sub un perete stâncos, pe sub care am mers până pe o muchie, lângă trunchiul bâtrân al unul brad. De acolo ne-am avântat pe altă muchie, în josul căreia, departe, bolborosea frământata apă a Cheii. Am plecat mai departe, urcând muchia pe care eram, apoi traversând panta umedă și alunecoasă, pe sub un perete. Am ajuns pe altă muchie stâncoasă, de pe care, pe un perete aproape vertical am coborât la o pantă plină cu grohotiș. Pe aceasta am ajuns la firul apei zbuciumate, lângă care am găsit trupul unei capre negre căzută de sus, din pereții aninați deasupra apei. Șuvoiul apei era extrem de puternic și numai curajul lui Grig, ne- arătat că apa se poate traversa. De aici încolo tot pe malul apei am mers, traversând-o de pe un mal pe celălalt. Lumina și așa puțină în cheile înguste, se micșora pe măsură ce și ziua începea să se sfârșească. Am trecut de marele bolovan care mă speriase în prim mea incursiune, am ieșit din apa Cheii urcând malul drept și am intrat în pădure când întunericul cuprinsese muntele. Nu ne-a fost ușor nici pe aici. Nu era niciun fel de potecă. Doar stânci pe care trebuia să le ocolim, uneori grohotiș mișcător, mesteceni și brazi ce ne încurcau calea. Lanternele noastre pirpirii ca pe vremea aceea, ne ajutau și ele cât puteam. Noroc cu noaptea senină, cu lună plină, care mai lumina din când în când întunericul pădurii.Din întâmplare am ajuns la un fel de tunel pe sub care am trecut. Din fericire era acesta chiar drumul pe care trebuia să-l urmăm. Mai departe au urmat zone de brână, un coborâș până aproape de firul apei, o zonă liniștită de ariniș pe sub abruptul Sentinelei Cheii, cum aflat mult mai târziu că a fost denumită și însfârșit pădurea de fagi care ne-a scos în poiana în care am aflat cantonul la care trebuia să înoptăm. Era acesta casa pădurarului din tată-n fiu, cantonul lui Zdârcea !.

În poiana luminată ca ziua de lumina lunii, am coborât la firul apei și ne-am scăldat în apa cristalină, fericiți după o tură care ne reușise pe deplin. Și ca să fie noaptea de neuitat, pe lângă noi zburau luminițele mișcătoare ale licuricilor. O asemenea noapte, parcă n-am apucat niciodată de atunci încoace.

A urmat o noapte liniștită, odihnitoare și a doua zi am urcat în Șaua Stogșoarelor, ne-m odihnit la masa cu băncuțe, de unde mai departe am coborât poteca care ne-a scos, pe Plaiul Pietrii Tăiate tocmai în Olănești. Ar mai fi de spus că acum drumul trece prin tunelul de sub Șaua amintită, acolo unde cred că și acum stăpânește colonia de tise, bradul cu ace albe pe dosul lor.

A fost o aventură de care ne-am amintit mereu și care chiar dacă n-o fi fost chiar premieră, dar nici departe de așa ceva n-a fost.       
                                             Dinu  Boghez /  iunie  1970

PE PÂRÂUL LUI TOCAN

Moto: uneori adeseori
ne-am mai face zburători
dând din aripi ca din nori
din vise și din cocori  
uneori de multe ori ...
Lucian Avramescu

Un traseu ușor și mai ales frumos, îl reprezintă accesul din valea Latoriței, spre cununa munților cu același nume, în plină zonă calcaroasă, desfășurat în bună parte de-a lungul pârâului lui Tocan. Traseul poate face parte dintr-un circuit, dacă dorim să ne întoarcem la cabanele din vale, de unde tocmai începe traseul propus. Circuitul propus, se desfășoară în lungul acestui pârâu, până la unele din izvoarele sale, ajungând la stâna din Boarneș, în plină zonă centrală a acestor munți. Străbate pe sub creasta calcaroasă a munților în care ne aflăm, pe poteci ciobănești, fenomene interesante de eroziune, cât și fire de apă spectaculoase. Se ajunge la stânele din Turcinu Mic și coboară din nou pe valea de pe care am plecat. Accesul pe valea Latoriței este asigurat de șoseaua cândva asfaltată și astăzi total neîntreținută. Autobuzele Rm. Vîlcea-Voineasa, ne lasă la Gura  Latoriței. Până în fața hidrocentralei Ciunget,  sunt 6km, dar ocazii sunt suficiente. Pentru ceilalți 17km până la Petrimanu, în cazul în care nu dispunem de mijloace proprii, este bine să ne aflăm în dreptul hidrocentralei la orele prânzului, când putem prinde mașina ce asigură schimbul de lucru la barajul de la Petrimanu. Ajunși la Petrimanu, găsim cazare mai mult decât onorabilă la motelul Tudor, eventual la cantonul silvic din apropiere. Cât privește casa școlară, aceasta ar fi putut fi o excelentă bază de cazare, apropiată chiar  a unei hoteliere, dacă obiceiul pământului n-ar fi transformat-o cu încetul, aproape în ruină. Lacul de acumulare din apropiere, ca și cel mai depărtat de la Galbenu, pot deveni cu siguranță noi atracții turistice, dacă.... aici la Petrinanu, datorită lacului cu același nume, dar și celui de la Galbenu din apropiere, se va desvolta o veritabilă bază turistică și sportivă. Atunci abordarea munților Parâng, Latoriței și Căpățânii, va deveni extrem de apropiată și multe din traseele acestora vor fi unele mult îndrăgite.

Pentru traseul propus, plecăm cât mai de dimimeață, pentru a prinde sus în creastă, orele de vizibilitate maximă. Mergem spre coda lacului circa 1 km, după care traversăm podul peste coada lacului, ajungând pe drumul de contur al acestuia, pe care îl vom urmări de acum încolo. După apoximativ 20minute de mers pe drumul de contur al lacului, întâlnim pe coastele din stânga, poteca marcată cu cruce roșie care ne conduce pe valea Lotrului, în apropierea bazei de cazare de la Vidra. Defrișarea a distrus marcajele de început, după care poteca se desfășoară clar. Drumul propus continuă pe malul lacului și după circa 1 oră de la plecare, ne strecurăm pe sub conducta de aducțiune a apei ce vine din lacul Galbenu și se îndreaptă spre marea de la Vidra.  Drumul nostru ajunge la un mic lac înaintea gurii de primire a apei pârâului lui Tocan, într-un ochi de poiană, pe care o traversează pe podeț, spre stânga și intră pe poteca ce ne va conduce către plaiul Boarneșului. Un popas aici este bine venit. Oglinda liniștită a micuțului lac din spatele gurii de captare, pădurea de brad și linștea care ne înconjoară îmbie la pic de odihnă. De la plecare până aici s-a scurs 1 ½ oră.

În acest loc se întâlnesc cele două capete ale circuitului propus, putând eventual să ne hotărâm asupra sensului de mers. La dreapta urmăm calea către stâna din Turcin, la stânga urmăm calea pârâului lui Tocan. Dacă am ales-o pe aceasta din urmă, intrăm în pădurea de brad, în lungul pârâului amintit, unde găsim poteca ciobănească bine conturată.

Intrarea în pădurea de brad, pentru sensul propus, se face mergând drept înainte și traversând spre stânga pârâul. Acesta face curând un cot spre stânga, în timp ce noi urcăm printre brazi pe potecă bine conturată, utilizată din plin de ciobanii din zonă. Trecerea de la lumina poienii însorite, pe care tocmai am părăsit-o, la pădurea de brad întunecată, creaza o senzație stranie. Câtăva vreme urcăm o pantă ușoară. Apoi poteca se abate brusc la stânga, coborând până la firul pârâului părăsit de curând. Săritorile peste care trece pârâul, îngustimea văii, îl transformă într-o apă zgomotoasă și periculoasă la ploi abundente. Odată trecuți pe celălalt mal, urcăm cu atenție la umezeala locului, care poate produce alunecări. Poteca se înscrie de-a lungul malului drept, pe o porțiune de brână, agățată deasupra apei tumultoase. Vom mai traversa apele acestui pârâu, devenit mai calm, după care ne înscriem în lungul altuia, cel al Pietrelor, până către obârșia acestuia. Ne angajăm pe o muchie împădurită, cu potecă clară, urcând pe firul unui  pârâiaș care dispare în apropierea golului alpin. Acum pădurea se depărtează, intrăm pe pajiște și începem să simțim golul alpin, prin care urcăm direct, fără potecă. Poiana se lărgește și în fața noastră apre un grup de stânci izolate, către care ne îndreptăm. Pe aceste stânci apar primele semnale ale crestei calcaroase de deasupra noastră și care ține din Șaua Pietrilor și până dincolo de vârful Părăginosului. Ultimul către est, cu altitudine de peste 2000m, al coamei înalte a Latoriței. Mai sus în creastă, acum sau cu altă ocazie, poți să-ți trimiți măcar gândurile departe în timp și să-ți închipui măcar pentru o clipă, măreția acestor munți. Dacă veți cerceta vreodată locurile, veți descoperi intrări de peșteri, doline, izbucuri și mai ales abruptul nordic. De când am părăsit poiana de unde apa captată devine subpământeană, a mai trecut 1 oră.

În stânga o potecă conduce spre stâna Petrimanu și mai departe spre Șaua Pietrilor, trecând prin apropierea unei frumoase cascade, aflată în plină pădure de brad. În sus, printre stâncile tocite de vreme, aflăm drumul strategic construit în primul război mondial, atunci când granița țării era cam pe vârful Ștefanu, la limita către munții Parâng, la mai puțin de 10 km de locul unde ne aflăm.          

După ce trecem de grupul de stânci amintit mai sus, care poate fi folosit ca punct de reper și odihnă, ne îndreptăm spre dreapta, spre stâna din Boarneș. După ce trecem de izvorul stânei, în câteva îi trecem și pragul. Atunci când am ajuns prima oară prin aceste locuri, casa stânei era una veche, oarecum obișnuită în lumea pastorală. Pereți din bârne cu goluri prin care sufla vântul, pământ pe jos și lavițe amărâte pe care dormeau ciobanii și tradiționalul foc din mijlocul stânei. Dar la unele din stânele Latoriței, au apărut  case noi, cu aceleași dotări ,, tehnologice “, dar parcă mai omenești. Aici, la Boarneș, casa stânei a rămas la fel și nici nu cred că mai este folosită. Dar clipa de atunci, când am intrat înăuntru nu o pot uita. Erau acolo doi bătrâni, bucuroși tare de oaspeți.  Au vrut să mă omenească cu ce aveau ei la îndemână, dar din toate am ales doar cana cu jintiță proaspătă sau berea ciobanului, cum o alintau ei. Am luat câteva informații de la cei de aici, pentru a nimeri mai ușor calea spre un veritabil grup statuar, sculptat în timp de vânturi și ploi în stâncile de calcar. Locul cuprinzând un portal, alături de alte stânci, este denumit în lumea ciobanilor ,, La Bisericuță “. Cândva, aici exista și o icoană, astăzi distrusă de timp sau chiar de oameni. I se mai spune ,, Poarta Soarelui  ”, deși prima denumire, cea a localnicilor, mi se pare mai inspirată. Nu prea de mult, în lunile de sihăstrie voită a ciobanilor, pare de crezut ca ei să fi dorit ă aibă în preajmă un simbol al Dumnezeirii, de care în condițiile dure ale muntelui, nu de puține ori să fi avut nevoie. Orientarea portalului est-vest, face ca razele soarelui să-l străpungă și asta ar fi explicația celeilalte denumiri.De aici încolo, în plin gol alpin, avem de ales între două poteci. Una care se angajează în urcuș, în apropierea crestei și cealaltă mai jos, ajungând într-o vale și apoi urcând din nou la limita pădurii. Amândouă străbat văi de pâraie năvalnice înșirate pe coasta muntelui. Cea din apropierea crestei coboară la stâna din Turcinu Mic, iar cealaltă, la cel Mare. De la plecare până aici au trecut 3 ½-4 ore. Avem de aici o frumoasă priveliște spre munții Căpățânii ( vf Nedeia-Curmătura Oltețului ), spre munții Parâng și evident cei ai Latoriței. Găsim și la stâna din urmă ciobani din Vaideeni. De aici, pentru cei ce și-au propus un circuit, începe coborârea în drumul propus. Coborâm spre dreapta, prin poiană, până acolo unde brazii încep să se îndesească. După 5-10 minute, o luăm la stânga, poteca însăilându-se din ce în ce mai mult. Un coborâș mai lung decât minutele menționate înseamnă că am coborât mai mult decât era necesar. Găsim poteca cea bună, transformată parcă într-o alee, coborând în serpentine. Trecem prin locuri stâncoase, prin pădure de brad și când am ajuns la cea de foioase, la 1 oră de cînd am părăsit stâna, suntem din nou la pârâul lui Tocan, la bifurcația menționată la urcare. Ajungem din nou la cabanele părăsite dimineața, după 5 ½-6 ½ ore de la plecare,  după ce am prcurs o tură de prezentare interesantă a munților Latoriței.
Dinu Boghez

AMINTIRILE ÎNCEP DIN IEZER


Moto: Așa aș vrea
Pe gândurile mele,
Să urc până sus de tot,
Unde e posibilă liniștea.
   Marin Sorescu
    Ți se întâmplă de multe ori lucruri de nebăgat în seamă. Deabia după trecerea anilor, îți dai seama că ți-au marcat viața. Mi-a fost dat să trăesc o astfel de întâmplare, petrecută în anii copilăriei, în orașul aflat într-un anume fel, aproape de poalele munților Iezerului.
Îmi petreceam vacanțele copilăriei în Câmpulungul Muscelului și nu arareori vedeam prin preajmă grupuri de oameni, ce-și pregăteau pe îndelete excursii în munți apropiați ai Iezerului. Gândul meu de copil, le considera adevărate expediții, prin locuri cu întunecimi și pericole la tot pasul. Și fremătam gândindu-mă la aventurile trăite pe înălțimile acelea depărtate. Și asta mai ales când se întorceau din munții cărora le vedeam aevea contururile înalte, mai adesea de lângă trunchiul bătrân al teiului din gruiul de deasupra orașului. Întruchipate mai apoi în imaginația mea de copil, le ascultam cu emoție povestirile și așteptam cu nerăbdare clipa când mă vor lua cu ei. Și când într-o zi mi-au spus că vom merge împreună în Iezer, am țopăit de bucurie.
    Pe vremea aceea, pornind din Câmpulung și până la Voina, tot vreo 20km erau. Așa că în afara unui marș lung și obositor, puteam recurge doar la ,, trancar “. Mai puteai găsi trăsuri sau vreo căruță întâmplătoare. Dar trancarul era cu totul altceva. O bizară căruță relativ încăpătoare, ca un fel de vagon al circului de la bâlciul Sfântului Ilie, ce se ținea an de an în mahalaua de sub dealul Flămânzii. Cu locuri pe ambele părți, trasă de cai, făcea curse regulate, zilnic, nu prea multe și străbătea până la capăt, cele două frumoase sate muscelene: Voineștii și Lereștii. Frumoase erau și pe vremea aceea, cum sunt și astăzi. Casele aspectuoase, rod al muncii la pădure și oierit, le făceau să nu se deosebească prea mult, pe vremea aceea, de cele destule din orașul din care tocmai plecai. Până la podul de peste Râul Târgului, de la capătul Lereștilor, mergea trancarul. Apoi până la cabana Viona, mai erau kilometric buni. Treceai de Valea Ursului, pe la poalele Boldului cel împădurit, pe lângă valea Râușorului, cea de nepătruns – astăzi, treci peste barajul locului și vechiul drum pastoral este înlocuit de unul forestier, care urcă până aproape de crucea Atenelui, la cca 2300m – și într-un târziu, ajungeai la vechea cabana Voina – mai scundă, mai modestă, dar există și astăzi . Era întuneric de-a binelea când am ajuns acolo. Doar o fereastră luminată de o lampă cu gaz, trăda existența omului.     Aici, la casa altfel înunecată, alături de susurul râului ce frământa noaptea, ne aștepta nea Petrică Jderarul, cabanier al acestor locuri. Era cunoscut drept un mare braconier și mulți jderi or fi nimerit în bătaia puștii lui, de vreme ce așa îi era porecla. Ne-a întâmpinat cu așternut curat, cu vorbă bună și bucurie, pentru oaspeții pe care îi aștepta adeseori. După odihna nopții, ne-am trezit devreme și ne-am spălat cu apa rece a izvorului din apropiere. Astăzi și-a pierdut importanța, dar tot acolo se află – și am luat calea văii Bătrânei. Țin minte că eram în anul ’48, anul jocurilor olimpice de la Londra. Mă luase cu el un unchi prin alianță, venit de departe, gonit de prigoana războiului și stabilit în Câmpulung, doar datorită munților. Numele îl trăda ca fiind de pe alte meleaguri, dar toți îi spuneam ,, Moșu “.
    Avea treabă multă în dimineața aceea. Își propusese să marcheze valea Bătrânei și mai departe pe cea a Cățunului și când avea să ajungă la refugiul de lângă lacul Iezer, vroia să monteze acolo o yală, să nu rămână căsuța în bătaia nevolnicilor. De vroiai să înoptezi acolo, cereai cheia de jos, de la cabană. Cum am intrat pe vale, a scos Moșu din rucsac, cutia cu vopsea și a început să marcheze poteca cu un punct albastru. Avea să dăinuie punctul peste ani, până în vremea de acum, desigur refăcut de alte mâini. Dar semnul are în el și acum, o parte din sufletul acelui entuziast. În marea lui dragoste pentru munte, făcuse în Grădina Publică a orașului, orientată cu fața către bulevardul târgului - bulevardul Pardon -, o hartă a masivului Iezer, aflată alături de barometrul, pe care un doctor șugubăț – doctorul Băbiceanu -, îl mai lovea din când în când cu bastonul, ca s-o mai ia și el din loc. Mai sunt acele locuri și acuma, dar lumea grăbită tare, când trece pe lângă ele, habar nu are câtă istorie cuprind.
    Cum arăta valea Bătrânei pe atunci, nu prea îmi aduc aminte. Nu seamăna cu cea de astăzi, care are pe ea un drum forestier. Doar apa, venită de sus, din munte, mereu alta și veche de când e lumea, a rămas aceeași. Marca mereu Moșu, așternând punctul albastru în așa fel încât să-l vezi mereu în față. Amintirea văii, așa cum arăta în vremea aceea - 1948 și țin minte anul, pentru că acesta era cel al olimpiadei de la Londra, prima din ciclul de după război -,  s-a pierdut în mulțimea anilor care au trecut de atunci. Valea era îngustă și poteca trecea de multe ori peste apa repede, pe punți improvizate. Spunea Moșu că pe vale sunt 33 de astfel de punți. Așa o fi fost, le știa bine și numărul lor l-am pierdut repede, dar peste ele treceai cu spaima unei băi strașnice. Străbăteam în liniște valea îngustă, cu zgomot de apă vijelioasă, când deodată, în fața noastră, un funduleț de ursuleț speriat alerga cât îl țineau picioarele. Speriat de prezența noastră, apărută prea repede ca să se ascundă din timp, nu-i rămăsese decât să fugă pe potecă, până a găsit locul prielnic să dispară înghițit de nepătrunsul pădurii. Nu ne-am speriat mai deloc, dar îl bănuiam că stătea ascuns undeva în pădure, uitându-se la noi cu ochii aprinși de spima intrușilor apăruți pe neașteptate. Apoi a venit urcușul pe malul drept al Cățunului. S-au pierdut fagii cu trunchiuri groase, unele îmbrăcate cu mușchi întunecat și au apărut brazii. Erau vestitori ai înălțimilor și printre vârfurile lor înalte, parcă se deschidea cerul.  Se transformau repede locurile și au apărut în cale jepii. Mlădioși, ne mângâiau de câte ori ne apropiam de ei. Așa ceva nu mai văzusem. Alături, torentul Cățunului, despre care mi se spunea că vine tocmai din lacul Iezer. S-au terminat și jepii și fără cine știe ce pregătire, muntele și-a arătat o altă față, cea a morenei. Coasta muntelui era stăpânită de stânci care de care mai colțuroasă. Intrasem în căldarea cea veche a ghețarului. Pe deasupra ei, cine știe cât fusese bătucit locul, stătea poteca ce ducea la refugiul Iezerului. Și dacă tot veni vorba despre el, e bine de știut că primăria orașului, făcuse cu mult timp înainte, un anunț mare. Într-o anume zi, în fața primăriei, se vor găsi materiale de construcție și mijloace de transport, care să ducă până la Voina, oameni și materiale. De acolo, fiecare după puterile lui, să le ducă sus pe munte, unde urma să se construiscă refugiul. Nu știu mai multe, dar cam așa s-a construit refugiul !!. Dar asta era înainte cu puțin de 1948 și cine mai are astăzi năstrușnica idee să care materiale cu spatele în vârful muntelui, necum să mai întruchipeze cu ele un refugiu. Doar helicopterul zilelor noastre a izbutit să înlocuiască entuziasmul de atunci. Dar și structura construcției unei case de adăpost din vârful vreunui munte, cea de astăzi, nu mai seamănă cu cea din vremurile acelea !.
    Pe nesimțite am ajuns la refugiu. Arăta cum îl aflăm și astăzi. O casă de piatră, cu ferestre și obloane, cu ușă metalică, la care Moșu s-a apucat să monteze yala adusă în rucsac. Nu simțeam oboseala și am mai avut timp să urcăm prin spatele refugiului, pe semnele discrete cu punct alb, puse tot de Moșu și care pe poteca priporoasă, duceau până în vârful Iezerului Mare. Nu știam atunci că vârful are 2463m, dar triumful a fost total. De acolo am privit peste volbura munților Făgăraș și atunci am știut prima dată că trebuie să le străbat crestele !. Până ne-am întors și-a făcut Moșu treaba și ne-am îndreptat către muchia de peste lac, acolo unde zăream silueta unei cruci. Era crucea Ateneului din Voinești. În accepțiunea de atunci, un fel de cămin cultural de peste puțini ani. Poate era pusă acolo în memoria dispăruților din războiul ce tocmai se sfârșise, sau cine știe ce alt motiv să fi avut. Au trecut ani mulți și monumentul ăsta modest și-a găsit nașul. Venise vremea haidamacilor puși pe gâlceavă și stricăciuni și până n-au distrus crucea și au aruncat-o undeva pe coasta muntelui, nu s-au lăsat. Dar până atunci au trecut mai bine de 20 de ani. Plecasem târziu de la refugiu și trebuia să coborâm repede spre cabană. Eram pe muchia Văcarei și înserarea ne-a prins unde era pădurea mai întunecoasă. Avea Moșu o lanternă firavă și cu ea ne-a luminat poteca râpoasă. Când am ajuns la cabană, era întuneric de-a binelea și nea Petrică Jderarul era îngrijorat. S-a interesat de refugiu și de ce meșterise Moșu pe acolo, că doar devenea păstrătorul cheilor, pe care mai târziu urma să le înmâneze turiștilor care vroiau să înopteze în munte. Sau poate aflase el câte ceva din cele ce aveau să se petrecă în curând. N-a trecut multă vreme, la cabana cea veche de la Voina, a apărut un alt cabanier, mai în pas cu vremurile și nea Petrică a luat cale muntelui, păstorind ani buni refugiul. Găseai acolo ceai cald, bun la vreme burnițoasă sau la cea cu zloată, cum nimereai pe acolo, pe la sfârșitul lunii august. Lemne însă, trebuia să ți le aduci singur, de la jnepenișul de sub refugiu. Dar serile erau plăcute și poveștile se însăilau repede, între oameni necunoscuți, nimeriți acolo din întâmplare.
    Multă vreme Moșu, de câte ori mă întorceam din Iezer, mă întreba de marcajul lui, de refugiu și de nea Petrică. Și de atunci, Iezerul copilăriei, mi -a fermecat  orizontul vieții și munții de pretutideni mi-au fost prilej de bucurii și vârfurile lor înalte, mi-au alinat necazuri de tot felul. Rând pe rând, s-a dus și nea Petrică, ceva mai târziu și Moșu și munții tot acolo sunt. Să se sprijine lumea pe ei, la bejenia fiecăruia dintre noi.

                                         Dinu  Boghez / august 1948

MUCHIA TĂRÂȚA


Moto: Mi-am înfipt călcâiele în stânci
                             Lucian Blaga
    Alergam în întâmpinarea unor zile frumoase, pe crestele Făgărașilor. Mai întâi cu un autobuz aproape nocturn și mai apoi cu un tren matinal din gara Tâmaciului.  Din gara Ucei, pe poteca dintre porumbi, de cum ajungem în șoseaua către Victoria, mai avem alt noroc, o mașină orecare, ne duce până la poarta combinatului victorian. De aici o luăm pe jos. Nici că am mai avea mult de mers pe drumul de sub munte. O pauză pe drumul ars de soare, la umbra cunoscută a unor copaci pe marginea drumului și iată-ne la ramificația pe care trebuia să o urmăm. Printre ceva case, poate pensiuni ț-actuale ori viitoare, pe drumul parcă înnourat al dimineții, mergem grăbiți. Curând am rămas doar noi și pădurea. Într-un cot de drum, prin pădurea ce părea să se înfiripe, întâlnim amintirea unui om, ce-și afla semnul de dincolo la umbra unei cruci. Parcă de aici a început muntele. Se așterne în urcuș domol, o adevărată alee printre fagii unduioși, vuind năpraznic și aplecându-se în calea vântului venit din creste. 
    Mergeam aplecați în tăria vântului, când la rădăcina fagilor zbuciumați, ne-a apărut în cale primul izvor. Ne-am aplecat la rădăcina acestora să-i sorbim unda. De n-ar fi fost urletul vântului, i-am fi ascultat cântecul venit din adâncul pământului. S-a brodit tot atunci, să sosească aici, din înaltul muntelui, un grup de tineri, grăbiți să coboare. De la ei am aflat cam ce șanse avem să putem găsi locuri de dormit la cabana Podragului. Nu ne-au dat prea multe șanse și s-au pierdut repede pe poteca din pădure. Temători de veștile nu prea bune aflate, ne-am continuat drumul. Nu peste multă vreme am ajuns într-un loc plin de urzici și acolo ne-am gândit că ar fi fost locul unei cabane atât de vechi, de nu mai rămăsese din ea nicio urmă cât de mică. Ceva mai încolo, pe panta înverzită a muntelui a apărut poteca deabia însăilată, de coborâre la cabana Turnuri și undeva în depărtarea văii și acoperișul roșu al cabanei cu același nume.
    Am mai mers ceva vreme, până când de pe locul înierbat al crestei, prevestitoare a înălțimilor pietroase ale muntelui, am privit către colții pietroși ai Gârdomanului, stavilă altor creste stâncoase, ce se succedau în orizontul privirilor noastre. 
    Mai deoparte ne-a așteptat calea pietroasă pe sub creastă, cu urcușuri și uneori și coborâșuri.  Unul dintre ele a fost mai deosebit decât celelalte și de acolo înainte, dinspre crestele cele mari, au început să apară și burhaiele și cu ele teama că ne-ar putea apuca și ceva ploi. Înaintea noastră, nu se mai vedea ca până acum, linia crestei care pe alocuri împungea cerul cu stânci semețe. Am iuțit pașii cât am putut și parcă pe negândite, am început coborârea dintre stânci, pe calea care acum începea să fie înierbată. Într-un loc împoenit, urma unui vechi bordei de mioare, își mai arăta rămășițele. Am coborât mult, către lacul cel mare al Podragului, care-și arăta conturul încrețit de pale de vânt. Mai încolo, urcând,  au apărut din ceața care cuprinsese valea,  zidurile întunecate ale cabanei Podragu, acolo unde urma să rămânem peste noapte. Ca să fie ziua plină și să avem parte de toate cele ce ni le hărăzea Făgărașul, din cer s-a abătut peste noi, o pală năpraznică de funigei, de parcă stătea să vină Crăciunul. Numai că, vârtelnița asta de funigei, când am ajuns pe pragul cabanei s-a potolit.         Zumzetul cabanei, era în toi și ciorba coanei Corina, odihna de peste noapte și gândurile îndrăznețe pentru a doua zi, ne-au făcut somnul unul de ne-ntors. 








Dinu  Boghez
06-08.07.2007

duminică, 22 iulie 2018

De acolo incep amintirile


Moto: Aici am dat cerului o mie de nume

                             Și nu l-am ajuns cu niciunul.

                                              Lucian Blaga


Uneori mă apucă nostalgia faptelor care nu mai sunt. Care s-au petrecut în anii de care de abia de-mi aduc aminte sau poate dimpotrivă îmi stăruie în minte ca și cum s-ar fi petrecut de prea puțină vreme.

Poate întâmplări din acestea au mai fost cu siguranță, unele chiar cu aceleași personaje, trăite cu aceeași intensitate.

Poate acest fragment din viață, n-ar fi trebuit să fie vreodată așternut pe hârtie, prea a fost trăit cu intensitate și prea mi-a marcat tinerețea.

Eram unul din mulții adolescenți care-și trăiau expansiunea sufletească cu aceeași intensitate și aceleași arderi interioare. Nu eram singurul care trecea prin astfel de împrejurări. Dar anii aceea, nu prea mulți la număr, aveau să-mi marcheze  viața încă mulți și chiar și astăzi când mi-i amintesc, îmi trece peste suflet umbra amintirilor. La anii facultății care-și depănau firul, doar patru dintre colegi aveau să rămână în răstimp, prieteni nedespărțiți. Cu unul dintre ei, eram și acum în munții Iezerului. Era prin anii ’54-’55, când am plănuit excursia din Iezer. La drumul acela din munți doream să fiu împreună  cu cea care peste ani avea să rămână simbolul celei dintâi exaltări sufletești. Iar ca să fiu împreună cu ea, l-am invitat pe Puiu Carabin, unul din bunii mei colegi de facultate. Excursia avea să urmeze ruta pe care o mai făcusem de câteva ori. Din Câmpulung, pe valea Râului Târgului, la cabana Voina de pe malul aceluiași râu, mai departe pe valea Bătrânei și mai sus pe cea a Iezerului, până la refugiul din apropierea lacului cu același nume. Am ajuns pe vreme frumoasă la refugiul amintit. Acolo l-am găsit pe Petrică Jderaru, fostul cabanier de la Voina, de pe malul Râului Târgului, oarecum gonit de la cabana amintită, din cine știe ce motive. Dar aici își făcea meseria cu același drag de munte ca și jos, unde păstorise ani îndelungați. Eram aici singurii turiști și am avut parte de primirea ospitalieră a celui amintit. Doar crengile de jneapăn pentru foc, a trebuit să ni le aducem de mai jos de refugiu, prin preajmă nefiind decât gol alpin. Mămăliga mare, rotundă și galbenă, ca niciunde, făcută de nea Petrică, ne-a completat masa, altfel cam sărăcăcioasă, ca a unor studenți din vremea aceea. În cameră ne-a fost bine și până a doua zi am dormit cu gândul la vremea frumoasă de care avusesem parte până atunci. Doar că dimineața oarecare valuri de ceață păreau să invadeze muntele. Am plecat totuși. Am urcat în Șaua Cățunului, la crucea de acolo și ne-am îndreptat către vârful Iezerului Mic. Până sus, ceața anemică la plecare, a invadat muntele.

Am rămas în urmă și la borna de pe vârf, exaltat de simțămintele mele de adolescent, am făcut un gest pe care nu am mai simțit niciodată nevoia de a-l face. Am îngenunchiat lângă borna vârfului. Eram înconjurat de ceață deasă și acolo, nevăzut de cei cu care eram, m-am rugat cu toată puterea sufletului meu încă nealterat de relele pe care aveam să le întâlnesc în anii ce aveau să vină. Doream atunci, ca simțămintele pe care le cunoscusem atunci prima oară, să fie și cele care să-mi întovărășească viața pe mai departe. Eram acolo pe vârful muntelui, singur, înconjurat de ceața deasă și ruga adresată celui despre care credeam că va  avea într-un fel grijă de viața mea, era înălțată undeva în imensitatea de nepătruns a valurilor de ceață. Ruga poate o fi ajuns acolo unde trebuia, dar conținutul ei, peste ceva vreme nu a fost îndeplinit. Poate și astăzi mă gândesc că judecarea gândului înălțat, o fi urmat calea cea bună. Poate exaltarea de atunci, peste ani să se fi dovedit cea care să-mi aducă necazuri și nu fericire îndelungată, cum mi-aș fi dorit atunci. Cine poate ști ?. Dar trăirea de atunci, gândurile de peste ani de prietenie puternică lipsită de alte conotații, ne-au legat fără să ne dorim neapărat . A fost, dacă mă gândesc bine, unul din faptele de care tinerețea mea și anii mulți care au urmat, nu le vor uita. Căile ce le-am urmat fiecare au fost diferite. Cele omenești și cele profesionale. Sunt desigur singular în cele de atunci și în cele ce au trecut peste mine în anii mulți pe care i-am străbătut. Dar adolescența mea, a notat de neșters întâmplarea din ziua aceea mohorâtă.

Când am coborât la căsuța din căldarea Iezerului, ne-au întâmpinat acolo, primii fulgi de zăpadă. Am coborât grabnic a doua zi, după ce am constatat că rezervele bănești de studenți pricăjiți, ajunseseră la fundul sacului.

Am ajuns jos, la vechea cabană Voina și cum nu aveam atâția bani să luăm autobuzul până în Câmpulung, am luat calea de peste munte. Vremea era din nou una frumoasă și parcă ne-a înviorat. Am urcat pe muchia de pe malul stâng al Râului Târgului, cea a Dobriașului, până la cea a Strâmtului și primul lucru pe care l-am făcut, de cum am dat de o postată de zmeură, ne-am înfruptat din ea, cât să ne potolească foamea lăsată doar de ceaiul băut la refugiul din munte. Ne-a mai chinuit foamea pe drum și poate până am ajuns fiecare în locuri în care ne-am potolit-o. Excursia a fost deopotrivă frumoasă pentru fiecare din noi, iar pentru mine a avut chiar și peste ani, o semnificație deosebită.


Dinu Boghez