miercuri, 20 iulie 2016

A muri in zbor

Moto: Exista o singura viata mare
                la care noi participam.
                                Nichita Stanescu           
   


    In sfarsitul de iunie de-acum, cu inceput calduros, am plecat din Bucurestiul aflat la singuratatea matinala. Iata-ne calatorind prin painjenisul autostrazilor, catre inaltimile Ciucasului, dorit de atata vreme. Singuratatea matinala a drumurilor, lipsite de circulatia furibunda, cu doar linia alba, continua in fata, parca far-de sfarsit, imi producea nostalgia necesara apropierii inaltimilor, pe care prima oara le vazusem pe cand anii tineretii erau doar la inceput. Pe atunci, tanar inginer, cu examenul de stat luat doar de cateva zile, imi incepeam lungul drum printre constructiile industriale intalnite in cale, pe care aveam sa le las in urma, fara sa stiu nimic, nici din frumusetea nostalgica a acestora, nici mai ales, cum aveau sa-mi transforme viata, prin valtoarea acestora.
    Acum calatoream cu Andrei alaturi, povestind vrute si nevrute, despre Ciucasul catre care ne indreptam. S-au sfarsit siluetele industriilor ploiestene, probabil multe dintre ele "copaci morti in picioare". S-a sfarsit si lantul autostrazilor pustii. Am strabatut orasele si satele inca adormite. Am trecut ca gandul pe langa asezaminte monahale si iata-ne pe drumul stingher catre poalele muntelui. Drumul pe alocuri terminat, prin altele lasat de izbeliste ca atatea altele, ne-a dus la poalele muntelui dorit. Vechea "Muntele Rosu", cabana cunoscuta din alte timpuri, se tot extindea, se tot construia si pana la infatisarea finala avea sa mai treaca ceva timp. Aparusera si altele pe langa amintita si parca tot de boala asta aveau si ele parte.
    Ne-am suit rucsacii in spate si ne-am indreptat catre sfarsitul poienii, aflat la marginea padurii de brad. Urcusul cam greu pentru mine, aflat oarecum la sfarsitul sprintenelii, strecurat prin umbra marilor brazi, care insoteau poteca cam abrupta, s-a sfarsit pe inaltimea unui bot de munte, langa statia seismica automata. De aici muntele avea sa-si domoleasca cerbicia pantelor urcate pana acum. Undeva sus, vedeam creasta inalta, golasa, catre care ne indreptam. Strabateam linistea padurii de brad, cu ochiuri de poiana intalnite in cale, in care se lafaia in soare multimea luceferilor in corola carora se mai odihnea cate o albina cautatoare de nectar si razele soarelui isi aflau sfarsitul drumului lung strabatut pana aici.



    Brazii din lungul potecii strabatute, ne mai protejau din cand in cand, de dogoarea caldurii zilei de vara, care parca de acum incolo se asternuse peste munte. Din urma noastra voci zglobii ce pareau multe, incepeau sa ajunga pana la noi si cand am iesit la golul alpin, unele ne-au si depasit. Clinurile stancoase ale Zaganului, coborate din inaltul crestei, isi aratau coltii stancosi, atat de fotogenici in ziua asta insorita. Dintre turistii care parca invadasera muntele, unii s-au indreptat catre locurile de priveliste, de unde cele amintite isi etalau singuratatea frumusetii. Pentru mine ascundeau prin preajma lor amintiri: Puntea Pisicii (asigurati in cablul firav aninat de stanca, oarece teama atunci cand  strabatusem locurile in ziua de primavara iernateca) si cate inca din zilele care se dusesera de mult.







    S-au sfarsit varfurile pe care le strabatea poteca in drumul ei spre creasta oarecum inalta. Am depasit locul "La rascruce", acolo unde drumul nostru isi afla alta cale. Am ajuns si pe creasta, pe care aveam sa o strabatem cu privelisti cat vezi cu ochii. Cabana catre care ne indreptam se lafaia inca departe, pe plaiul ranit oarecum de curand de drumul care aducea pe munte masini sforaitoare, raspandace de miasmele civilizatiei urbane.  





    Curand drumul pe creasta golasa a luat sfarsit si noi ne-am odihnit in saua micuta a Chiruscai. Acolo, la hotarul padurii, ne-am luat odihna cea mal lunga de pana acum. Andrei vazuse inca de pe culmea pe care o strabatusem, un loc inverzit zdravan si s-a repezit pana acolo sa gaseasca izvorul banuit. Sa nu-mi fac griji de atata singuratate, intoarcerea de acolo, a fost un fel de fuga de cal pana crapa, asa ca nu numai din pricina asta am mai zabovit oleaca prin locurile acelea. Anuntul de pe indicator ca pana la cabana mai avem doar ½ ora, ne-a mai molesit drumul prin padurea umbroasa. Dar ca sa fiu drept, mai mult mersul meu a mai tras de timp, cat sa-mi afirm mai cu cerbicie anii cam multi. Altfel anuntul de pe indicator s-ar fi spulberat de mult.
    Cand am iesit din padurea de brad, ne-am odihnit pe plaiul care sfarsea la cabana. Avea cabana alta infatisare, mai tantosa decat cea pe care o stiam la vremea studentiei. Dar si forfota din preajma ei, era galagioasa de umplea plaiul, nu ca pe vremea celei vechi, linistita de-ti tiuiau urechile. Imi aduc aminte ca intr-o iarna, pe cand casuta aflata in bataia viscolului, avea ochiurile de geam micute ale pridvorului, acoperite de zapada spulberata si in spatele acestora, ne adapostisem catava vreme. Era pe atunci inceputul paraginii si poate incepuse sa-i faca loc celei impunatoare de astazi.







    Am ajuns repede langa acareturile cabanei, langa poarta impunatoare, cu parleazuri de o parte si cealalta. Mi-am facut intrarea sarind peste ele, poate doar din dorul zburdalniciei copiariei.
    Era curtea cabanei plina ochi de oameni de toate felurile, sporovaind cat puteau de tare, de parca vroiau sa salveze cetatea Romei. Dar poate si clondirele de bere purtate din mana-n mana, sa fi avut rolul lor in galagia care ne-a intampinat. Incolo oamenii erau de tot felul, veniti pana aici cu vreun mijloc motorizat, mai ales ca si dimensiunile multora dintre ei, tradau modul in care venisera pana aici. Dar una peste alta, harmalaia si coloritul mai ales, intretineau atmosfera de veselie, pasnica totusi, din ziua asta insorita de care aveam parte cu totii. Incet-incet linistea s-a asternut peste cabana, odata cu cei veniti aici mai mult pentru restaurantul cabanei decat pentru dorul inaltimilor.
    Cand peste cabana s-a asternut linistea, am avut si noi ragazul de a ne odihni la una din mesele devenite pasnice si mai apoi intr-una din camerele cu vedere catre creasta insorita pe care tocmai o strabatusem inca de dimineata.
    Catre timpul cand soarele avea sa se ascunda in spatele Tigailor, pe cand asfintitul aducea peste munte racoarea inaltimilor, am iesit la plimbare catre gramezile de stanci, pavaza locurilor omenesti de mai la vale. O turma de oi isi afla sfarsitul zilei de pascut. In spatele ei, ne asteptau pietrele cele mari si frumoase ale Tigailor. Babele la Sfat si mai departe cele ale Ciucasului erau promisiuni pentru a doua zi. Inserarea ne-a gasit la o masa din cabana, palavragind cu doi guralivi intalniti in plimbarea noastra prin culorile asfintitului.






    Dimineata ne-am trezit cu lumina soarelui intrata pe fereastra, venita de peste creasta Chiruscai, intr-un "buna dimineata" spus noua, celor care le oferise cu zi inainte, clipe atat de frumoase. In sala de mese a cabanei, tot asa de singurateca cum o lasasem de cu seara, ne-am luat micul dejun. "La masa de unul singur, sa te porti ca la un banchet", mi-am adus aminte de spusele unui unchi si el umblator pe munte, unul din cei ce-mi implinisera mintii mele de copil, dragostea de munte.
    Apoi am luat drumul crestelor inalte ale Ciucasului. In lumina intaielor raze de soare, aveau inca stancile Tigailor, infatisarea castelului cu turnuri ridicate spre cer. Am strabatut clinurile cu pajiste alpina, am intrat apoi prin paduricea de sub seninari si ne-am cotinuat drumul spre cer. Deocamdata, locurile aveau viata fluturilor si gazelor care insufleteau pajistea. Mai apoi crestele albe cu infatisari de castel deabia parasit de domni si domnite, ne-au trimis intr-o lume de basm. Acum, la alti multi ani, le priveam cu alta intelepciune decat cea sburdalnica a anilor din trecuta tinerete, care ma facuse atunci, sa ma catar peste tot, imbratisand piatra muntelui cucerit. Urcat si pe tancurile risipite pe plai, intr-un nesfarsit camp arheologic de castel ruiniform, Andrei s-a intors din locurile acelea, ale vafului Ciucasului, cu imagini de neuitat. Mai pasnic, asezat pe un tapsan ridicat deasupra abisului, satusem de vorba cu lumea vietatilor amintite. O floricica mignona, alba, parea una de iedera-alba, venita de pe meleagurile Coziei. O gaza era ocupata de un stingher clopotel de munte si curiozitatea unei furnici, nu se hotarase sa aleaga intre bocancul meu si firele de iarba prin care tot alergase.







    Din reveria singuratecului calator, m-a trezit fosnetul pasilor lui Andrei, venit tocmai dintre  ruinele castelului din varful Ciucasului.




    Ne-am luat pasii la spinare si am inceput coborarea, pe aceeasi poteca pe care venisem si care acum, incepea sa se anime cu cei care, ca si noi, urcau sa-si sature ochii si sufletul cu minunatiile alpine pe care le ofereau stancariile Ciucasului.     
   La cabana, o masa frugala, sa ne ajunga pentru drumul intoarcerii si am inceput coborarea spre valea Berii. O ultima privire spre tancurile prin care fusesem, catre cabana cu parleazuri,  catre poiana cu luceferi, albine harnice si fluturi colorati si iata-ne coborand pe repezoiul strecurat printre brazii batrani. Cam "repezit" repezoiul, dar pana la sfarsit, totul a decurs fara alunecari nedorite. Doar ultimii pasi, printre pietrele scoase la iveala de cine stie ploaie napraznica, prudent, i-am facut mai mult mergand pe fund decat in picioare.
    Buldozerul stationat din vale si o masina urcand, au fost primele semne de oarecare civilizatie pe care le intalneam. Mai jos, la fantana lui Nicolae Ion, am poposit un pic, printre altii care tot asa faceau, ca si noi. Ceva mai jos am intalnit poteca ce urca spre cabana Muntele Rosu, finalul drumului nostru prin muntii Ciucasului. A fost o placere sa umblam prin linistea muntelui, pe poteca cel mai adesea larga, de parca ar fi fost numai buna de asfaltat. O poienita cu vreo doua steiuri mari, poposite aici cine stie cum si de cand, ne-au vestit apropierea de locul de unde deabia ce plecasem mai deunazi. In parcarea cabanei, masina cu care venisem, ne astepta cuminte.
    Sumare pregatiri de plecare, o ultima privire locurilor pe care le indragisem si...la drum. In cel al intoarcerii ne-am oprit la cele doua manastiri vechi din cale, amandoua avand cam acelasi an de reintocmire si istorii oarecum asemanatoare. Cea a Cheii avand si o ulita ca un satuc, cu case ale schivnicelor, intr-un anume fel facand-o asemanatoare cu asezarea monahala din preajma Varatecului nemtean. Cam asa ne-au fost ultimele amintiri din Ciucasul anului 2016. Ne-a asteptat drumul prin arsita zilei de vara, aglomeratia soselelor amiezii si Bucurestiul, care tot asa cum il lasasem il si gasisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
27-28.06.2016   

A muri in zbor

Moto: Exista o singura viata mare
                la care noi participam.
                                Nichita Stanescu           
    In sfarsitul de iunie de-acum, cu inceput calduros, am plecat din Bucurestiul aflat la singuratatea matinala. Iata-ne calatorind prin painjenisul autostrazilor, catre inaltimile Ciucasului, dorit de atata vreme. Singuratatea matinala a drumurilor, lipsite de circulatia furibunda, cu doar linia alba, continua in fata, parca far-de sfarsit, imi producea nostalgia necesara apropierii inaltimilor, pe care prima oara le vazusem pe cand anii tineretii erau doar la inceput. Pe atunci, tanar inginer, cu examenul de stat luat doar de cateva zile, imi incepeam lungul drum printre constructiile industriale intalnite in cale, pe care aveam sa le las in urma, fara sa stiu nimic, nici din frumusetea nostalgica a acestora, nici mai ales, cum aveau sa-mi transforme viata, prin valtoarea acestora.
    Acum calatoream cu Andrei alaturi, povestind vrute si nevrute, despre Ciucasul catre care ne indreptam. S-au sfarsit siluetele industriilor ploiestene, probabil multe dintre ele "copaci morti in picioare". S-a sfarsit si lantul autostrazilor pustii. Am strabatut orasele si satele inca adormite. Am trecut ca gandul pe langa asezaminte monahale si iata-ne pe drumul stingher catre poalele muntelui. Drumul pe alocuri terminat, prin altele lasat de izbeliste ca atatea altele, ne-a dus la poalele muntelui dorit. Vechea "Muntele Rosu", cabana cunoscuta din alte timpuri, se tot extindea, se tot construia si pana la infatisarea finala avea sa mai treaca ceva timp. Aparusera si altele pe langa amintita si parca tot de boala asta aveau si ele parte.
    Ne-am suit rucsacii in spate si ne-am indreptat catre sfarsitul poienii, aflat la marginea padurii de brad. Urcusul cam greu pentru mine, aflat oarecum la sfarsitul sprintenelii, strecurat prin umbra marilor brazi, care insoteau poteca cam abrupta, s-a sfarsit pe inaltimea unui bot de munte, langa statia seismica automata. De aici muntele avea sa-si domoleasca cerbicia pantelor urcate pana acum. Undeva sus, vedeam creasta inalta, golasa, catre care ne indreptam. Strabateam linistea padurii de brad, cu ochiuri de poiana intalnite in cale, in care se lafaia in soare multimea luceferilor in corola carora se mai odihnea cate o albina cautatoare de nectar si razele soarelui isi aflau sfarsitul drumului lung strabatut pana aici.


    Brazii din lungul potecii strabatute, ne mai protejau din cand in cand, de dogoarea caldurii zilei de vara, care parca de acum incolo se asternuse peste munte. Din urma noastra voci zglobii ce pareau multe, incepeau sa ajunga pana la noi si cand am iesit la golul alpin, unele ne-au si depasit. Clinurile stancoase ale Zaganului, coborate din inaltul crestei, isi aratau coltii stancosi, atat de fotogenici in ziua asta insorita. Dintre turistii care parca invadasera muntele, unii s-au indreptat catre locurile de priveliste, de unde cele amintite isi etalau singuratatea frumusetii. Pentru mine ascundeau prin preajma lor amintiri: Puntea Pisicii (asigurati in cablul firav aninat de stanca, oarece teama atunci cand  strabatusem locurile in ziua de primavara iernateca) si cate inca din zilele care se dusesera de mult.






    S-au sfarsit varfurile pe care le strabatea poteca in drumul ei spre creasta oarecum inalta. Am depasit locul "La rascruce", acolo unde drumul nostru isi afla alta cale. Am ajuns si pe creasta, pe care aveam sa o strabatem cu privelisti cat vezi cu ochii. Cabana catre care ne indreptam se lafaia inca departe, pe plaiul ranit oarecum de curand de drumul care aducea pe munte masini sforaitoare, raspandace de miasmele civilizatiei urbane.  




    Curand drumul pe creasta golasa a luat sfarsit si noi ne-am odihnit in saua micuta a Chiruscai. Acolo, la hotarul padurii, ne-am luat odihna cea mal lunga de pana acum. Andrei vazuse inca de pe culmea pe care o strabatusem, un loc inverzit zdravan si s-a repezit pana acolo sa gaseasca izvorul banuit. Sa nu-mi fac griji de atata singuratate, intoarcerea de acolo, a fost un fel de fuga de cal pana crapa, asa ca nu numai din pricina asta am mai zabovit oleaca prin locurile acelea. Anuntul de pe indicator ca pana la cabana mai avem doar ½ ora, ne-a mai molesit drumul prin padurea umbroasa. Dar ca sa fiu drept, mai mult mersul meu a mai tras de timp, cat sa-mi afirm mai cu cerbicie anii cam multi. Altfel anuntul de pe indicator s-ar fi spulberat de mult.
    Cand am iesit din padurea de brad, ne-am odihnit pe plaiul care sfarsea la cabana. Avea cabana alta infatisare, mai tantosa decat cea pe care o stiam la vremea studentiei. Dar si forfota din preajma ei, era galagioasa de umplea plaiul, nu ca pe vremea celei vechi, linistita de-ti tiuiau urechile. Imi aduc aminte ca intr-o iarna, pe cand casuta aflata in bataia viscolului, avea ochiurile de geam micute ale pridvorului, acoperite de zapada spulberata si in spatele acestora, ne adapostisem catava vreme. Era pe atunci inceputul paraginii si poate incepuse sa-i faca loc celei impunatoare de astazi.







    Am ajuns repede langa acareturile cabanei, langa poarta impunatoare, cu parleazuri de o parte si cealalta. Mi-am facut intrarea sarind peste ele, poate doar din dorul zburdalniciei copiariei.
    Era curtea cabanei plina ochi de oameni de toate felurile, sporovaind cat puteau de tare, de parca vroiau sa salveze cetatea Romei. Dar poate si clondirele de bere purtate din mana-n mana, sa fi avut rolul lor in galagia care ne-a intampinat. Incolo oamenii erau de tot felul, veniti pana aici cu vreun mijloc motorizat, mai ales ca si dimensiunile multora dintre ei, tradau modul in care venisera pana aici. Dar una peste alta, harmalaia si coloritul mai ales, intretineau atmosfera de veselie, pasnica totusi, din ziua asta insorita de care aveam parte cu totii. Incet-incet linistea s-a asternut peste cabana, odata cu cei veniti aici mai mult pentru restaurantul cabanei decat pentru dorul inaltimilor.
    Cand peste cabana s-a asternut linistea, am avut si noi ragazul de a ne odihni la una din mesele devenite pasnice si mai apoi intr-una din camerele cu vedere catre creasta insorita pe care tocmai o strabatusem inca de dimineata.
    Catre timpul cand soarele avea sa se ascunda in spatele Tigailor, pe cand asfintitul aducea peste munte racoarea inaltimilor, am iesit la plimbare catre gramezile de stanci, pavaza locurilor omenesti de mai la vale. O turma de oi isi afla sfarsitul zilei de pascut. In spatele ei, ne asteptau pietrele cele mari si frumoase ale Tigailor. Babele la Sfat si mai departe cele ale Ciucasului erau promisiuni pentru a doua zi. Inserarea ne-a gasit la o masa din cabana, palavragind cu doi guralivi intalniti in plimbarea noastra prin culorile asfintitului.





    Dimineata ne-am trezit cu lumina soarelui intrata pe fereastra, venita de peste creasta Chiruscai, intr-un "buna dimineata" spus noua, celor care le oferise cu zi inainte, clipe atat de frumoase. In sala de mese a cabanei, tot asa de singurateca cum o lasasem de cu seara, ne-am luat micul dejun. "La masa de unul singur, sa te porti ca la un banchet", mi-am adus aminte de spusele unui unchi si el umblator pe munte, unul din cei ce-mi implinisera mintii mele de copil, dragostea de munte.
    Apoi am luat drumul crestelor inalte ale Ciucasului. In lumina intaielor raze de soare, aveau inca stancile Tigailor, infatisarea castelului cu turnuri ridicate spre cer. Am strabatut clinurile cu pajiste alpina, am intrat apoi prin paduricea de sub seninari si ne-am cotinuat drumul spre cer. Deocamdata, locurile aveau viata fluturilor si gazelor care insufleteau pajistea. Mai apoi crestele albe cu infatisari de castel deabia parasit de domni si domnite, ne-au trimis intr-o lume de basm. Acum, la alti multi ani, le priveam cu alta intelepciune decat cea sburdalnica a anilor din trecuta tinerete, care ma facuse atunci, sa ma catar peste tot, imbratisand piatra muntelui cucerit. Urcat si pe tancurile risipite pe plai, intr-un nesfarsit camp arheologic de castel ruiniform, Andrei s-a intors din locurile acelea, ale vafului Ciucasului, cu imagini de neuitat. Mai pasnic, asezat pe un tapsan ridicat deasupra abisului, satusem de vorba cu lumea vietatilor amintite. O floricica mignona, alba, parea una de iedera-alba, venita de pe meleagurile Coziei. O gaza era ocupata de un stingher clopotel de munte si curiozitatea unei furnici, nu se hotarase sa aleaga intre bocancul meu si firele de iarba prin care tot alergase.






    Din reveria singuratecului calator, m-a trezit fosnetul pasilor lui Andrei, venit tocmai dintre  ruinele castelului din varful Ciucasului.



    Ne-am luat pasii la spinare si am inceput coborarea, pe aceeasi poteca pe care venisem si care acum, incepea sa se anime cu cei care, ca si noi, urcau sa-si sature ochii si sufletul cu minunatiile alpine pe care le ofereau stancariile Ciucasului.     
   La cabana, o masa frugala, sa ne ajunga pentru drumul intoarcerii si am inceput coborarea spre valea Berii. O ultima privire spre tancurile prin care fusesem, catre cabana cu parleazuri,  catre poiana cu luceferi, albine harnice si fluturi colorati si iata-ne coborand pe repezoiul strecurat printre brazii batrani. Cam "repezit" repezoiul, dar pana la sfarsit, totul a decurs fara alunecari nedorite. Doar ultimii pasi, printre pietrele scoase la iveala de cine stie ploaie napraznica, prudent, i-am facut mai mult mergand pe fund decat in picioare.
    Buldozerul stationat din vale si o masina urcand, au fost primele semne de oarecare civilizatie pe care le intalneam. Mai jos, la fantana lui Nicolae Ion, am poposit un pic, printre altii care tot asa faceau, ca si noi. Ceva mai jos am intalnit poteca ce urca spre cabana Muntele Rosu, finalul drumului nostru prin muntii Ciucasului. A fost o placere sa umblam prin linistea muntelui, pe poteca cel mai adesea larga, de parca ar fi fost numai buna de asfaltat. O poienita cu vreo doua steiuri mari, poposite aici cine stie cum si de cand, ne-au vestit apropierea de locul de unde deabia ce plecasem mai deunazi. In parcarea cabanei, masina cu care venisem, ne astepta cuminte.
    Sumare pregatiri de plecare, o ultima privire locurilor pe care le indragisem si...la drum. In cel al intoarcerii ne-am oprit la cele doua manastiri vechi din cale, amandoua avand cam acelasi an de reintocmire si istorii oarecum asemanatoare. Cea a Cheii avand si o ulita ca un satuc, cu case ale schivnicelor, intr-un anume fel facand-o asemanatoare cu asezarea monahala din preajma Varatecului nemtean. Cam asa ne-au fost ultimele amintiri din Ciucasul anului 2016. Ne-a asteptat drumul prin arsita zilei de vara, aglomeratia soselelor amiezii si Bucurestiul, care tot asa cum il lasasem il si gasisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
27-28.06.2016