luni, 20 martie 2017

sâmbătă, 18 martie 2017

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Viata in satul de pe creasta

Moto:
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streașini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Lucian Blaga

Ajunsesem din nou într-un alt ajun de Crăciun. Unul cu soare mult și cer senin. Doar cu ceva ger, coborât pe meleagurile apropiate munților ce-și începeau urcușurile din preajma Olăneștilor. N-am intrat în stațiune și înaintea acesteia, am luat-o pe drumul oarecum ocolitor al acesteia. Străbătând ultimele extinderi ale stațiunii, coborând aproape de albia râului și mai apoi urcând pe malul înalt, până la urmă am ajuns în locul în care oarecum se închidea circuitul drumului ce venea din stațiune.
Era o vreme magnifică, cu cer senin, cu copacii pădurii înălțați așa, dintr-o dată, deasupra șoselei pe care venisem. Valea pârâului din lungul drumului pe care urcam, avea pe el filigranul gheții care stăpânea pârâul și pe sub ea, mai gâlgâia pe alocuri, firicel de apă.


Într-un loc cu izvor și băncuțe alături, am zăbovit cât să ne tragem pe mâini mănușile și să ne strângem mai bine hainele de pe noi. Ne dovedise gerul de pe vale și fâșia de cer senin, cât o lăsau coamele înalte atât de apropiate. Într-un cot al drumului, un ac de păr care ne muta pe celălalt versant, ne-a întâmpinat strânsoarea laolaltă a văilor. Una din ele mai ales, își deschidea parcă porțile întunecate, să pătrundă soarele aflat încă pe versantul acoperit de lumina zilei și de trunchiurile fagilor înalți. Era un contrast de întuneric și lumină, pe care parcă acum îl vedeam prima oară.
De aici încolo drumul urca repede pe coasta muntelui și nu mult mai departe, panta lui aproape că nu se  mai cunoștea. Am ajuns curând la placa avertizoare, că urmează satul Tisa și nu mult mai departe ne-a întâmpinat troița locurilor. Cu forme geometrice, un pic rigidă în comparație cu cele ale caselor care se profilau pe muchia urcătoare spre locurile înalte, ale munților din zare. În adâncul văii de sub troiță, poteci coborâtoare, ajungeau la fântâna de unde oamenii își aduceau apa de toate zilele. 
  

Un pic de odihnă și la drum către singura uliță a cătunului. Ajunsesem printre casele vechi, cu alcătuiri ancestrale. Printre ele câte o ogradă cu vietăți, dintre cele care le asigurau traiul, puținilor oameni, care nu cred că vreodată s-au gândit să se desprindă de locul în care se născuseră.




Când am ajuns pe ulița satului, am luat-o la dreapta și imediat ne-a ieșit în cale o construcție nouă, un fel de motel, aflat aici din cine știe ce fantezie. Oricum era închis și cu anunț mare agățat afară, pentru doritorii de petreceri bine ascunse, că putea fi închiriat la nevoie. Până una alta era bine ferecat.
Era Ajunul Crăciunului și printre casele bătrânești era liniște. Într-o fereastră a uneia din case un pisoi se încălzea la soarele ce invadase ulița. Dintr-un țarc cu grajd alături, un om își îngrijea cele câteva oi și ieșit la uliță odată cu trecerea noastră pe acolo, ne-a dat oarecari lămuriri despre bisericuța satului, către care ne îndreptam. Poate vroia să se laude cu ce avea cătunul și i-a dat bisericii vreo 500 de ani. N-am vrut să-l contrazic, dar bisericuța, nu împlinise încă suta.      


În drumul nostru țintit pe bisericuță, ne-a ieșit în cale o femeie cu două găleți cu apă, poate de la alt izvor. Dar ce m-a uimit, că atât de lin îi era mersul, că apa din găleți aproape că nu se mișca. În câte o ogradă, câțiva din berbecii viitoarelor turme, se arătau surprinși de trecătorii neobișnuiți. Casele întâlnite în cale purtau patina timpului, așezată temeinic peste ele.



La bisericuță am ajuns repede. Nu era cine știe ce monument de arhitectură și nici veche nu era, ci doar din anul 1943, cum scria pe pisanie. Dar pe mine mă lega de ea o anumită amintire. Era prin anul 1968, când pe aici ajunsesem prima oară. Mă îndreptam către prima mea excursie din Buila. Străbătusem cătunul Tisa și ajunsesem la capătul lui. Acolo, în pragul unei dimineți însorite, ajunsesem la micuța biserică, așezată oarecum pe un loc ridicat, în bătaia soarelui matinal. O fotografie contre-jour, avea să arate frumusețea așezământului bisericesc. Aveam să aflu la întoarcere, după developarea filmului, că fotografia făcută atunci, în pragul dimineții, urma să-mi fie dragă toată viața.




Pe negândite am ajuns la bisericuță. Era proaspăt renovată sau cel puțin așa părea. În preajma ei se afla cimitirul satului, cu morminte vechi, ce păreau uitate de soartă. Poate de când se construise drumul și accesul în Olănești era unul ușor și mulți acolo stăteau, lumea sătucului își mutase rudele trecute dincolo tot acolo. Dar așa cum arăta micuțul cimitir, cu priveliște spre dealurile și munții din zare, avea în el pitorescul pe care-l așteptam. În adăpostul amenajat de curând, cu bănci și acoperământ, am zăbovit câtăva vreme. Cât să mâncăm o felie de cozonac și să ne odihnim oleacă. Câteva poze ale locului și mai ales creasta zimțată a Builei, meritau fotografiate.


Apoi am luat drumul înapoi, am ieșit din sat, am trecut din nou pe la izvorul întâlnit la urcare, după care am ajuns la mașină și...asta ne-a fost excursia din ajunul Crăciunului.


Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
24.12.2016


sâmbătă, 14 ianuarie 2017

La manastirea din munte - in locurile inalte din Saua Hadaraului

 Moto: "aici am dat cerului o mie de nume
                                           și nu l-am ajuns cu nici unul."

                                                                   Lucian Blaga
     Într-o zi de început de decembrie, cu soare mult și cer senin revărsat peste lumea de toate zilele, iată-ne plecați către cea de piatră a cheilor Builei. Calea Olăneștilor, mai apoi străbaterea satului Cheia, cu fumuri ridicate pe coșuri, drept spre înaltul cerului și mai apoi singurătatea de pe vale, ne-au întovărășit în drumul către cabana către care ne îndreptam.
     Străbateam valea cam pe la amiaza zilei și lumina soarelui avea un fel ciudat să onoreze trunchiurile copacilor. Părea că razele sale luaseră calea uneia paralelă cu pământul și umbrele fagilor aveau un fel special să se aplece asupra coastelor. Undeva sus, pe coasta de pe malul stâng al apei, răsărise aproape peste noapte, un alt schit, decât cel înălțat de curând în șaua Hădărăului, pe care aveam în gând să-l vizităm în ziua ce urma. 
    Când am traversat apa Cheii, trecând peste podul Roș, drumul a început să urce pe serpentine multe. Până într-un loc mai larg, care în alte vremuri, de mult trecute, avea printre fagii înalți, un bordei, numai bun de adăpostit în caz de năbădăi ale vremii. Acolo se afla în vremea aceea, în fața bordeiului, o buturugă cu înfățișare ciudată, care-i dăduseră bordeiului și bineînțeles și locului, cel de "Bătrâna Doamnă". Acum pe aici se aflau doar indicatoare turistice și undeva mai jos o troiță. Locul era și o răscruce importantă de drumuri. Se despărțea drumul spre tunelul de sub munte de cel ce ducea spre Șaua Hădărăului pe partea nordică a vârfului Stogului și spre vale, calea lungă spre Olănești, străbătând muchia Prislopelului. Noi ne-am continuat drumul spre tunel și când l-am străbătut, pe partea cealaltă a muntelui, ne-a întâmpinat o altă lume, cea a munților cu plaiuri nesfârșite.
     Ar mai fi de spus că acum mai bine de 40 de ani, când singur, mă hotărâsem să străbat drumurile de sub Stoguri, poteca urca până deasupra muntelui, ajungând în șaua Stogșoarelor, acolo unde am găsit măsuță cu bănci, numai bune pentru odihnă, după ce parcursesem de unul singur, drumul lung din Olănești până aici. Mai apoi coborârea pantei apreciabile mai departe, am făcut-o prin pâlcurile de tise, aflate aici parcă într-o adevărată rezervație. Bradul ăsta, cu acele verdelui întunecat deasupra și albul zăpezilor care stăpâneau locurile iarna, pe cealaltă parte, pe care cred că nu le mai văzusem până atunci, mi-au rămas întipărite în ochii minții pentru totdeauna.
     Acum locurile se modernizaseră. Trecerea șoselei se făcea printr-un tunel și asta doar o știam de anii mulți și ei, de când tot băteam drumurile prin minunățiile pe care le descoperisem pe îndelete pe meleagurile Builei și împrejurimilor sale. Am început  coborâșul lung, pe coasta muntelui. Mai către finalul acestuia, am întâlnit drumul abrupt, desprins pe altă coastă de munte, care urca spre Șaua Hădărăului, acolo unde se înfiripase de nu prea multă vreme un nou schit, la care aveam intenția să urcăm a doua zi. Apoi am trecut apa Cheii, brutal, coborând ruptura de mal. Odată trecuți apa, deabia un firișor zglobiu, acum la vreme de toamnă, am purces prin pădure, pe vechiul terasament de cale ferată îngustă, pe care am ajuns repede în ochiul de poiană unde ne aștepta Cabana din Chei. Știam că aici, deocamdată vom fi singuri. Fane, omul de toate zilele, statornicit aici pentru câtă vreme or vrea mușchii lui, era plecat pentru niscaiva treburi risipite prin lume. Aveam să ne gospodărim singuri, având la dispoziție întrega cabană.
     La bucătăria de-afară, jăraticul gratarului cu cântec sforăitor și miasmă de prună bătrână, ne-a ținut de urât ceva vreme. Până când înserarea a cuprins pereții de calcar care ne înconjurau. Când a venit noaptea, ne-am retras în camera bine încălzită. Peste noapte, ne-am mai fermecat sufletul, mai întâi cu făcliile cerești pâlpâind pe bolta cerului si mai apoi  cu luna ivită de după clonțanii Stogșoarelor, care așa neterminată cum era, lumina poiana cabanei.
     Dimineața ne-am făcut oarece pregătiri, ne-am urcat în ducipalul cu care venisem și am plecat spre schitul din înaltul muntelui. Am purces pe drumul croit pe vechiul terasament al căii ferate înguste. Era aceasta, așezată aici de uitata societate italiană Carpatina, care-și căra lemnele pădurii către Brezoi printr-o lungă rețea de funicular, pornită din susul muntelui, din Groșii Bodeștilor, trecând peste vârfuri de munte. Lăsaseră în urma ei, din locul amintit, muntele Hădărăului, Folea, ori Cândoaia, cu construcții ale căror urme se mai văd și astăzi. Până prin anii de după revoluție, prin locurile amintite, se mai găseau dotările stațiilor intermediare de funicular. Cabluri, ceva stâlpi metalici, nicaiva rezervoare tot metalice, dar furia goanei dupa... metal recuperat, ușuraseră muntele de vechituri! Funicularul acesta lung, ce străbătea munții, cobora  apoi în Brezoi la fabrica de cherestea. Astăzi doar amintirea locului unde se sfârtecau copacii aduși din inima muntelui, mai are ceva urme. Aici, pe vremea aceea, erau apoi prelucrați cât de cât și erau expediați peste hotare, după rețeta reînviată cu tărie în acești ani.
     Pe drum ne-am întâlnit cu Fane, cabanierul așezământului turistic din Chei. Și pentru că veni vorba de cabană, îmi aduc aminte de vechea casă Zdârcea, construită pe vremea exploatării italiene a pădurii. Numele și-l luase casa după cel al pădurarului de atunci, devenit mai apoi, unul dintr-o veritabilă dinastie. Pe unul dintre ei, mai către zilele noastre, l-am cunoscut într-o iarnă. Venea din locurile depărtate ale cantonului din chei, pe care-l păstorea. De la el, binevoitor, am aflat locul de sub "șeușel" unde-și ținea cheia camerei în care, la căldura sobei bine încinse, cei doi temerari ajunși aici la vreme amarnică, și-au petrecut  noaptea dintr-o iarnă cu zăpezi de pomină.  
     Cu gândurile astea și poate și alte multe, am ajuns la "rădăcina" muntelui, sau altfel spus, acolo unde începea alt drum, croit pe coasta, cel pe care de acum încolo trebuia să-l urcăm către noul schit din Șaua Hădărăului. Atât de abrupt mi se părea acesta, de parcă pe el ar fi trebuit să mă cațăr. Ceilalți doi tovarăși de drum mai aveau niscaiva treburi prin jurul mașinii, așa că am luat-o înainte. Dar nu numai de aceea am plecat mai repede, dar vroiam să pun ceva distanță între noi, știind bine că mersul meu domol nu se compara cu al lor.
     Urcasem Hădărăul în alte împrejurări și nu odată, pe poteca ce urca vârtos prin pădure. Pe alocuri stăpâneau muntele tufe de zmeură, din care mereu ne înfruptam pe săturate. Numai că într-o împrejurare, mirosul acru, de sudoare stătută al unui Moș Martin, aflat și el la micul dejun odată cu noi, ne-a tăiat cheful de atâta zmeură.
     Acum urcam drumul abrupt, greu chiar și pentru mașină, sperând să ajung odată la capătul celor 18 ace de păr întâlnite în cale. Îmi era greu de crezut că drumul ăsta a fost realizat doar din lama și fantezia unui buldozerist, care doar și-a condus monstrul mecanic în urcuș pe coasta muntelui. Panta continuă a drumului, în limita posibilităților unui vehicol auto, curbele  acelor de păr bine amplasate, unele locuri orizontale numai bune de odihnă auto, totul îmi pare gândirea unui om cu pregătire în domeniu. Dar mai bine să las în pace credința unora, dintre aceea că o casă poate fi proiectată si de un crescător de animale, chiar mai bine decât un inginer specialist, care oricum se pricepe mai bine.
     Drumul urcător, cu rare momente de priveliști către munți depărtați, până la urmă se apropie de sfârșit. Ultima ramură urcătoare a drumului, parcă mai domoală decât până acum, lasă să se zărească printre trunchiuri de fagi desfrunziți de zilele anotimpului în care ne aflăm, siluetele a două case, ce par impunătoare în singurătatea locurilor. Încă ceva de mers și iată-ne la schitul din Hădărău. Am ajuns nu numai la schit, dar și la locul de întâlnire  a vechii poteci pe care urcasem – acum drum -, cu poteca ce ocolea muntele Stogului și pe care o întâlnisem, desprinsă din drumul pe care urcasem din valea Cheii.
     Am aflat aici gospodărie în toată regula. Păzită de doi câini nici prea grași, nici prea zgomotoși, cu stive de lemne proaspăt crăpate și în curs de orânduire. Cele două căsuțe pe care le zărisem în urcare făceau parte din gospodăria schitului la care ajunsesem. Două rulote bine amenajate – dintr-una chiar iesea fum pe coșul bine izolat – erau locurile în care cele trei măicuțe își duceau traiul. Pe una din măicuțe am zărit-o în pragul uneia din rulote, aproape ascunzându-se. Celalată după ce a primit cele aduse în spate de unul dintre noi, ne-a servit un ceai, numai bun după atâta osteneală pe coasta muntelui. Pe cea de a treia – atâtea erau pustnicile de aici -, am găsit-o la priveghi în bisericuța mignonă, pe care o slujeau cu rândul. În bisericuță am intrat. Avea, adaptate la dimensiunile acesteia, toate încăperile orânduite uneia din mânăstirile cele mari. Am intrat pentru o scurtă închinăciune, cu aceeași evlavie, ba poate chiar mai multă, ca într-o catedrală. Într-un colț – lângă un calorifer călduț - ședea una din măicuțe, șoptindu-și rugăciunile, deabia mișcând din buze.
     Ne-am întors la măsuța la care ne aștepta ceaiul aburind. De oboseala multă de pe drum, m-am aruncat pe o buturugă-scăunel și bine am făcut. Într-o privire aruncată peste umăr, trebuind să-mi cer scuze pentru că stam cu spatele, am zărit silueta călugăriței care ne servise ceaiul. Și bine am făcut, pentru că figura acesteia, încadrată în acoperământul călugăresc al capului, trăda trăsături nu numai tinerești, dar și frumoase, delicate, cu dantura perfectă, cu zâmbet uneori coborât de pe alte tărâmuri. Pentru o clipă m-am aflat, personaj hârșit într-ale muntelui, în povestirile lui Hogaș. Oboseala și locul în care eram, așezat cu spatele, mi-a ascuns meșterit uimirea și astfel am avut răgazul să-mi pun felurite întrebări, pentru cum se risipește soarta prin căile lumii. Dar cine știe, poate locul ales și canonul schimniciei să fi fost scopul și soarta, care până la urmă o fi adus-o prin locurile acestea. Și la urma urmelor și celelalte două, tot tinere erau, și tot așa erau sortite să-și ducă sihăstria în mijlocul pădurii. Când am plecat, le-am lăsat să-și orânduiască lemnele tăiate de curând, în căsuța de curând întocmită și am luat drumul întoarcerii.
     La mașină am ajuns repede și mai apoi la cabană. De data asta nu mai eram singuri și vocea lui Fane, care cât tot stătea mereu singur, mai ales acum în zile de iarnă, când o fi  vorbit doar cu pisoiul și munții din preajmă, nu se mai sătura povestind.
     O altă noapte petrecută în Chei, cu luna răsărită prin despicătura cheilor, același drum al întoarcerii și din zilele astea frumoase au rămas doar amintiri și dorul altor revederi.                          
  




Text și Foto: Dinu Boghez
05-07.12.2016

joi, 29 decembrie 2016

Muchia Calinestilor - Pesterile Zmeilor


Moto: Cândva mi-am dorit un castel

               Clădit pe-o aripă de porumbel.

                   Astăzi îmi doresc o peșteră

                       Săpată în gură de gușteră.
                                              Nichita  Stănescu



     Era într-o dimineața de noiembrie capricios. Prin oraș și pe valea Oltului, ceața îmbrăca poalele munților printre care ne strecuram. Pe șosea, mașinile deabia își începeau alergătura. Ca de obicei, cam pe la paserela pe care conducta de apă potabilă traversa Oltul, perdeaua pâcloasă începea să se ridice către crestele munților. Am depășit Gura Lotrului și în cei câțiva kilometri ce-i mai aveam de parcurs până la drumeagul strecurat printre casele Calineștilor, soarele a izbutit să risipească pâcla.  
   Parcarea mașinii pe un drumeag lăturalnic, trecerea peste podul șoselei, fereala de monștrii care alergau zănateci pe lângă noi și iată-ne căutand vechea potecă știută ca având pe ea marcajul bătrân al crucii albastre. Numai că timpul doborâse orice urmă de semn turistic, așa că am luat-o voinicește pe panta abruptă. Aproape ca mi-a parut rău ca nu alesesem vechiul drum pe fața pietroasă și abruptă pe care de atâtea ori mă cățărasem. Până sus, deasupra peretelui stâncos amintit, m-am cam chinuit, agățându-mă de copaci și mâna Florianei, întinsă adeseori, ce mi-a fost de ajutor. Sus, deasupra stâncăriilor pe care le evitasem, la început, ne-am odihnit, cu ochii pe fuioarele de ceață ce se pregăteau să părăsească valea Oltului.




    Prea mult n-am zăbovit și printre pinii falnici ai primului urcuș și am început drumul pe care ni-l propusesem către "Peșterile Zmeilor". Casele din vale, unele modernizate de curând, înșirate în lungul drumului, se micșorau văzând cu ochii, devenind repede unele ale pigmeilor,  ce înca nu se hotărâsera, să-și părăsească locurile călduțe de peste noapte.




     Am urcat vârtos printre pinii înalți ai inceputului de drum și mai apoi ne-am avântat pe drumul înșirat în lungul crestei. Când urcând, când coborând, când ocoloind vârfurile întâlnite în cale. Uneori, pe vârfurile întâlnite în cale, ne mai întâlneam în cale cu strălucirea soarelui matinal, zgârcit în căldura cu care potopea zilele de vară. 



    Câtăva vreme ne-am strecurat pe calea crestei, când urcând, când coborând, când agățându-ne de vreo urmă de potecă agățata de coasta muntelui, până când am ajuns într-o "covată", străjuită de stâncării înalte. 





Știam din alte împrejurări despre amăgirea înălțimii peretelui stâncos, țâșnit din liniștea pădurii, interesantă dar și periculoasă. Dar nu prea merită să te cațeri pe ea, iar drumul cel mai bun urcă pe dreapta stâncăriilor, pe acolo pe unde un semn al vechiului marcaj, o cruce albastră, se încăpățâneaza de vreo patruzeci de ani să tot reziste in calea timpului nemilos. Doar puțin ne-a trebuit să luăm calea potecii năpădită de frunzișul tomantec și ne-am abătut la dreapta, către cetatea de stânci căutată. Doar puțin timp ne-a trebuit până am ajuns în poienița din calea stâncilor căutate.









     Ascundeau acestea sfredelituri multe ale vântoaselor ce se abăteau  de amar de ani peste ele. Imaginația oamenilor, o fi scornit multe povești cu zmei ce stăpâneau înălțimile. Nouă, călători căutând locuri minunate pe creste de munți, ne-a rămas doar zborul imaginației peste vremuri închipuite și admirația lucrăturii timpului, care iată, a lăsat urme adânci peste muntele atotputernic. Inconjurul stâncilor din cremene întunecată, înconjurată în ziua asta frumoasă de soarele darnic, sfredeliturile prin care am pătruns, urme de foc lăsate de oameni adăpostiți vremelnic prin aceste locuri, ne-au îndreptățit să rămânem aceiași admiratori ai locurilor. 






    Gândeam acum, în poienița însorită în care poposisem, la întâmplările multe, străbătând locurile crestei Călineștilor, unele chiar în plină iarnă. Mi-a stăruit în minte mai ales, admirația tăcută a locului descoperit pentru întâia dată a locurilor despre care doar poveștile ajunseseră până la mine. Mai apoi ziua de iarnă geroasă, cu fuioare de fum ridicate din coșurile caselor de pe vale, iar sus, pe creasta muntelui, ne întâmpinase vaietul prelung al ciocănitoarei negre și urmele lupului singuratec pe zăpada neîncepută și care ne călăuzise până aproape de "peșterile zmeilor".     




      
     Soarele încălzise locurile și acum stătea de amiază și cu dorul despărțirii de locurile astea minunate, ne-am luat rămas bun, pentru cine știe câtă vreme de acum încolo. Doar că întoarcerea am făcut-o prin locurile cu abrupt stâncos, pe brâneagurile închipuite pe fața muntelui.






Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez