marți, 19 februarie 2019

De câte ori

Moto:
     "Ma uit la toate lucrurile
      De doua ori,
      O data ca să fiu vesel
      Si o data ca să fiu trist."
Marin Sorescu




“Am hotarat. Mergem in Cozia.”
“Ce bine… Nu exista iarna fara Cozia.”
“Pe unde sa urcam?”
“Hai pe Valea Gardului, e putin mai nervoasa, dar sigur nu ne plictisim cotrobăind prin ea.”

Am umplut bidonul cu apa rece de Turnu si am inceput sa urcam pe drumul atat de stiut. Aproape toate detaliile la care tin erau tot acolo: fagul “meu” cu radacini pline de incredere, resturile de castane salbatice de peste toamna verificate de veverite, conurile de brad Douglas, troita, dar nu si foisorul in care dadeam rucsacii jos si sorbeam pe orice vreme o gura de cafea sau ceai din termos. Iarna asta, vantul l-a biruit si l-a facut una cu pamantul. Poteca larga a continuat pana la Stanisoara si am avut ceva emotie ca bancuta de sub stejar nu va mai fi nici ea, dar am banuit gresit.


Am intrat pe valea Gardului. Am gasit apa multa si in parau si in cascada si ne-am bucurat pentru ca se simtea primavara si aici, unde se ascundeau si primii ghiocei din 2019. 




Apoi am cotit spre stanga urcand pana intr-o șa cu pini de unde inca se mai aude si vede cascada, șa pe care acum vreo doi ani am poreclit-o “șaua cu vorbe”. De aici, doar cativa pasi pana la un horn care ne-a scos imediat intr-un balcon de unde vedeam orice ne trecea prin minte. 




Apoi o brana scurta in stanca si alte “trepte” pana am ajuns intr-o poiana aeriana pe care vara o stiu plina cu irisi si mojdreni. Poteca a continuat discret prin padurea tanara, pe curba de nivel, pana cand a inceput sa coboare spre rau si am ajuns cumva deasupra cascadei.

De fapt, am urcat atat cat sa avem de unde cobori. Am gasit un fag nepretuit care a irumpt aici in urma cu zeci si zeci de ani. Sau poate nu… ca, mai degraba, pare ca a fost aruncat de zei direct din Acropole si infipt aici, in valea nebanuita, intr-o verticalitate desavarsita si ametitoare. Desi nu am apelat chiar la toate bratele disponibile, a fost nevoie de sase din ele sa-l cuprinda pe tot. este locul unde am inceput sa intalnim primele urme cu cinci degete, destul de proaspete, de data asta in directia opusa ideii noastre de mers. Nu m-am putut abtine sa nu rad in hohote imaginandu-mi cu destule detalii cum ar fi sa ne alerge ursul pe aici...




Am continuat de-a lungul apei pana la o cascada micuta de unde stiam ca trebuie sa apucam vertiginos in sus pe versantul din stanga. Si urcusul, nu se mai sfarsea. Nici nu mi-am dat seama cand am alunecat si toate unghiile mi s-au facut  negre de pamant. Dar grija a fost cand am intrat pe zona de zapada inghetata. Desi tot am vorbit ca acum apare “șauța doctorului” unde am sa rasfoiesc tacticos, la ultimele raze de soare, revista plimbata tocmai din Bucuresti, șauța “a venit” dupa o ora in care mi-am tot spus ca pe topoganul asta fara fund de zapada intărita, nu are voie nimeni sa alunece. Dar, cat de vijelios am fi urcat pe aici cu coltarii din debara… Macar, de data asta, fiind iarna, pe panta asta inclinata nu am gasit serpi, orice dezavantaj vine cu avantajele lui.



In “Șauța doctorului” nu am dibuit placa memoriala de prea multa zapada. In urma cu peste 10 ani, intr-o zi torida de august, in timp ce ma cataram pe stanca din mijlocul șeii, tata a avut niste halucinatii hipnagogice care ne amuza si astazi. Acum nu-mi aminteam exact pe unde mergea cararea mai departe, simteam ca prin stanga, dar nu eram sigura si de oboseala nici nu am avut prea mult chef sa cautam facand urme prin zapada adanca. Am zarit un marcaj pe un pietroi ce forma un fel de poarta in stanca. Dar tare mica, de nu incapeam cu tot cu rucsaci prin ea. Ca sa nu mai pierdem timp, l-am sunat pe tata. “Ati ajuns la un fel de gaura in stanca? Da, desi ultimele dati nu am dat peste ea… Puteti trece prin ea. E vechea poteca.” Putem? Da..., dar mai greu, pentru ca dupa ce ca e mica mai are si gheata.
Pana la urma a trecut toata lumea târându-se pe acolo si am intrat in padure unde nu am mers prea mult si am ajuns la gol. Aici este unul din locurile mele favorite din Cozia, de unde se poate admira un abis neasteptat. De graba si oboseala, nu prea am zabovit. Apusul il doream privit totusi de sus.



Stâna din Foarfeci arăta parca mai bine decat asta vara. Ultima panta ne-a scos sufletul pana cand s-a oprit in drumul forestier care, de data asta, era nefiresc. 



Dar apusul, care ne-a lasat sa vedem pana departe, in Fagaraș, Lotru, Bucegi, Iezer si serpuitoarea vale a Oltului, intr-o atmosfera limpede de iarna, ne-a adus multa bucurie. Cabana Cozia si-a cam pierdut farmecul de alta data si o spun cu multa parere de rau.





“Alo, unde esti?”, “In Cozia, am fost iar pe Valea Gardului.”, “Păi, iarna, măi? Câți nebuni ați fost?”, “Suficienți…”.

A doua zi a fost una “normala”. Am coborat pe marcaj si soare pana in curtea manastirii Turnu. Iar de pe Piatra Vamvurei am putut vedea de departe locurile prin care vom umbla data viitoare.



Floriana Boghez


joi, 1 noiembrie 2018

NECUVINTELE: Biserici - Cetăți



Moto: Aici, în această priveliște
             Se intră cu capul descoperit
                                Nichita Stănescu

                
BIERTAN (1283)
Suntem în prima zi a anului. O zi cu cer senin și nu prea friguroasă. Călătorim în dimineața asta frumoasă, către locurile de dincolo de munți. Către “bisericile fortificate” ale sașilor din Transilvania. Nu intrăm în Sibiu, o luăm cumva către valea Târnavelor. Dorim să ajungem la biserica fortificată din Biertan. Gonim pe șoseaua aproape goală. Curând ajungem la biserica-cetate dorită. De jur împrejur liniște deplină.  Ajunul Crăciunului așternuse peste sat odihna târzie a sărbătorii ajunului. În piața dinaintea bisericii ne pregătim de înconjurul bisericii. Altceva nu putem face. Nu știm unde să găsim păstrătorul cheilor cetății. Ne-am mulțumit doar cu înconjurul zidurilor cetății, lăsând pe altă dată celelalte locuri pe care istoria și-a pus amprenta. Ne-am promis să mai venim odată și poate atunci să ne împlinim dorința momentului de evlavie pe care-l datorăm trecutului. 





 
CÂRȚA – CUVANT PESTE POARTA DIN URMA
Au venit, pe meleagurile pe care începem acum să le vizităm – datată cam de prin sec XIII-XIV-lea -, coloniști germani și ceva mai târziu și cei franci. Pentru aceștia din urmă stau mărturie ruinele bisericii-cetăți de la Cârța, ridicată de călugării franciscani, impresionantă prin ruinele rămase în picioare, care în felul lor, luptă cu puterea anilor trecute peste ele. Ne-a impresionat peste măsură, zveltețea zidului clopotniței, ridicate undeva sus, fără cofraje glisante, fără alte elemente de beton armat, sau alte tehnici cunoscute de pământeni în epoci contemporane nouă.
Era alături și o biserică cu iz de construcție mai nouă, folosită. În aceasta n-am avut cum să intrăm, sau poate noi oarecum neobișnuiții locurilor, n-am știut cum să ne adresăm tinerilor care fremătau prin incinta vechii bisericii. Dar și așa, ruinele astea, parte dintr-un întreg altă dată, ridicate cândva prin truda unor oameni, la fel nouă, care au adus până la ce-a mai rămas astăzi, erau impresionante.
Era aici, în ziua de întâi a Crăciunului, în care de abia intrasem, verdeața ierbii nedoborâte de puterea anotimpului pe care-l străbăteam. Iar liniștea locurilor, cu tăria zidurilor care parcă sfidau amar de ani, cobora peste noi. Liniștea de odinioară și pioșenia așternută aici, în locurile care cu alte gânduri, nu s-au schimbat de loc, însoțeau ziua senină a Crăciunului în care ne aflam, aceeași pentru orice orientare religioasă am fi fost.




CISNĂDIE (1204) - EPILOG LA LUMEA VECHE
Într-un oraș cu case vechi și oameni liniștiți, strâmtorată printre case de tot felul, printre trecătorii liniștiți, puțini la ora dimineții, am deschis poarta bisericii-cetăți cu ziduri înnegrite de trecerea anilor. Am pătruns în interiorul bisericii, în tăcerea și evlavia pe care o datorăm fiecărui locaș de închinăciune. Nu era prima oară când sobrietatea lăcașului de alt rit religios decât al nostru, avea să ne surprindă. Pe băncile una în spatele celeilalte, am zărit cu ochii minții, enoriașii – câți or mai fi rămas astăzi – așezați în bănci, cu cartea de psalmi în mână și ridicându-și glasul către înaltul bisericii. Aflată în mijlocul orașului, strâmtorată de obiceiurile mai noi ale orășenilor timpului de acum, să-și fi pierdut din importanța vremurilor trecute, dar și ruga celor puțini câți or mai fi rămas tot acolo trebuie să fi ajuns și tot așa trebuie să fi fost primită.     




CISNĂDIOARA (1223) - PRIVEGHI PESTE LUMEA DE ODINIOARĂ
Am plecat spre Cisnădioara; de era sat sau era oraș, liniștea cuprindea locurile cu aceeași evlavie; o zi mohorâtă, un loc de parcare aproape pustiu și aparența unui restaurant oarecum de ... altitudine, suspendat pe coastă; aleea ce urca înconjurând dealul din centru; ceața cam stăpânea locul și nu-mi amintesc ca de jos să zărim casa bisericii cetate; am întâlnit pe drum fătuca ce probabil înregistra vizitatorii; pe serpentinele dealului se urcă liniștit; intrarea în biserica cetate cu hramul Sfântului Mihail, se urcă pe ultimii metri, din greu; un zid pe care-l depășim, vreo doi bolovani înfipți în pământ și...am ajuns la intrarea în biserică; biserica pustie; scaune risipite pentru vreun concert simfonic cum aveam să aflăm; afară liniștea locurilor înalte cu ceva burhaie; ocolul zidului de apărare și enigmele intrărilor; gânduri ce vin din anii trecuți; coborârea din ziua mohorâtă, cu pisica blândă gudurată printre picioarele noastre și mai apoi pe o bancă torcând în brațele cui vrea să o alinte; la capătul aleii încolăcite pe deal, fătuca de la ghișeul cu plată, avea să ne facă o surpriză: pentru cel foarte bătrân din grup, nu avea să-l taxeze cu bilet; m-am simțit flatat, dar amărât pentru că îmi ghicise vârsta; dar nu numai pentru asta biserica-cetate a Cisnădioarei avea să ne rămână în minte.




AXENTE SEVER (1305)
Am ajuns într-o dimineață senină, din decembrie, la poarta cetății. Am împins cu greutate poarta grea, nu știu datorită cui, dar poate apăsată de anii mulți trecuți peste ea. Ne-a întâmpinat un băiet, cu sandale primitive în picioare. Ne-a deschis biserica și ne-a îndrumat prin curte, împrejurul cetății biserici. Am privit cu curiozitate zidul de apărare interior, oarece săpături cu vreun scop arheologic și rămășițe ale vieții de odinioară. Erau expuse lucruri care de mult trebuie să fi avut importanța lor. Mi-a rămas în minte doar un fel de car, ce susținea o catapultă, dintre acelea care aruncau peste ziduri bolovani mai mici ori mai mari. Or mai fost și altele, dar catapulta mi-a rămas în minte. Am intrat și în biserică. Era acolo, ca în toate celelalte. În fața șirurilor de bănci pentru enoriași, altarul sau mai bine zis locul de unde se oficia slujba. Ne-am închipuit băncile pline de enoriași, care-și împreunau glasurile cântând psalmi cu semnificația fiecăruia. Poate că or mai fi fost lucruri pe care să le rețin, dar pentru mine oamenii mulți din vremurile acelea, stând cu evlavie, cu capetele plecate și uneori cântând cu versuri care le alinau necazurile de peste săptămână, mi-au aprins imaginația și într-un fel mi-au strecurat un fior trecător pe lângă mine.



MOȘNA (1283) - O ZI LUMINOASĂ
Din alergatul nostru pe șosea, ne-am oprit în preajma unul fel de părculeț, aflat sub zidurile bisericii-cetate. De acolo am pătruns în curtea bisericii, înăuntrul fortificațiilor îmbătrânite de anii mulți care trecuseră peste ele. Nu eram chiar singurii vizitatori și cei care veniseră odată cu noi, păreau mai de-ai casei. Poate de aceea cea care avea rolul de custode, ne-a întovărășit cu explicații și oarecari povești. Dintre cele din urmă am reținut că pe aici populația era și din aceea cu care în țara de sub munți, aveam uneori motive să nu ne prea împăcăm. Aici, ne spunea femeia-custode, viața orânduise lucrurile cu înțelepciune și buna înțelegere domnea peste satul din preajma cetății.
Ne-am urmat calea prin biserică și prin locurile de afară, că doar pentru asta venisem. Am privit foișorul agățat de zidul de apărare a bisericii. Pe aici apărătorii cetății își aveau lăcașurile de tragere în dușmanii din vremurile acelea. Înconjurul bisericii, exponatele din preajma ei, ne-au dus oarecum în vremurile cele vechi, de care până la urmă ne-am despărțit continuându-ne drumul propus.



ALMA VII (secolul al XIV-lea)
Părea un sat izolat de restul lumii, atunci când ne-am abătut din șoseaua asfaltată.  Oamenii rar întâlniți, în zi de duminică, aveau fiecare preocupările lor. O mamă își plimba căruciorul cu odrasla îndrăgită; alți vreo doi stăteau la taifas în preajma caselor de sub dealul pe care era înălțată biserica-cetate, așa cum i-o fi apărat în vremurile de demult. Nu ne-au dat oamenii vreo speranță că am avea cum să intrăm în biserică. Așa că ne-a rămas doar să urcăm treptele multe pe dealul bisericii. Erau treptele pe care și copii școlii din deal le urcau în fiecare zi. Le-am urcat și noi și acolo sus am privit zidurile cetății. Era ceva pe acoperișurile cetății, un cuib de barză, din care s-a ridicat însăși barza ce-și luase tocmai atunci un răgaz de odihnă. I-am admirat ritualul răgazului, până când a zburat încotro o mânau treburile. În ziua aceea însorită și noi am făcut la fel, doar cu regretul că biserica rămăsese necercetată.   




PELIȘOR (secolul al XV-lea)
              Pe langa Pelisor mai trecusem o data. De data aceasta am oprit masina sa pot urca pana ea. Are o pozitie de invidiat (pe o colina de unde domina altadata localitatea), dar nu la fel de invidiat sunt si peretii ei. Este incuiata, nu am putut vedea nici macar curtea, dar pe gaura cheii am zarit haosul din interiorul vechii gradini. Tin minte si acum cum cativa localnici s-au uitat uimiti la noi si oarecare repros ca ne urcam pana la acele ruine in loc sa intram in biserica mareata de vis-à-vis.




AGNITA (secolul al XIII-lea) – UN PAZNIC VECHI ÎNTR-UN ORAȘ NOU
La Agnita opream pentru a doua oara. De data acesta am indraznit sa il sunam pe preot sa vina sa ne arate biserica. A ajuns in cateva minute bucuros ca ne poate povesti despre biserica fortificata din Agnita. Ne-a aratat altarul, Turnul Croitorilor, Dulgherilor, Cizmarilor si Slaninilor.




MERGHINDEAL (secolul al XIII-lea)
În mijlocul satului, la orele amiezii încinse de soarele urcat în înaltul cerului, am poposit lângă biserica cetate Merghindeal; păzitorul cetății, aflat cu treburi mai depărtate, și-a mânat până la noi, fata lui, școlăriță; ea ne-a condus pe treptele nesfârșite până la poarta de intrare în cetate; pe taluzul dealului cetății, un om, cosea firele de iarbă ajunse la ceasul cuvenit; în biserica cetate am intrat cu smerenie și aceeași curiozitate ca în toate de până atunci; am aflat aici că într-un anume fel biserica de la Agnita și cea de aici erau într-o anume  înfrățire și ele erau în custodia aceluiași preot; urmau amândouă să fie restaurate, în amplul program ce tocmai își începuse desfășurarea în alte locuri; îl cunoscusem pe preotul de la Agnita, tânăr și entuziast și nu mă îndoiam că includerea celor două în programul de reconstituiri, era strădania lui; am cercetat biserica atâta cât puteau să o facă doar niște amatori de frumos, cu pioșenia celor ce se aflau într-un așezământ cu atâta istorie acumulată în anii mulți trecuți peste el; am mulțumit amfitrionilor și ne-am urmat calea mai departe.  



CHIRPĂR (secolul al XIII-lea)
Se intampla cumva aceeasi poveste. Nu gasim pe nimeni si nici vreun numar de telefon. Vegetatia atat de inalta parca protejeaza totusi monumentul istoriei. Printre ierburi gasim un “nu-ma-uita” pe care nu mai avem cum sa-l uitam. Si bineinteles palcul de salcami de la intrarea in sat din florile caruia ne bucuram cu palmele lipite pe canile de ceai din octombrie…noiembrie…




GHERDEAL (secolul al XVII-lea)
Din șoseaua asfaltată, într-o intersecție anonimă, am luat-o la dreapta. Pe un drum pietruit, strecurat prin câmpul parcă năpădit de culturi întâmplătoare, ne-am îndreptat către anonimul cătun Gherdeal. Ne-a ieșit în cale firul unui pârâu, acum secat, pe care drumul pe care eram, l-a străbătut prin albia seacă. În dreapta noastră, oarecum peste firul văii dar acum vizibil prăbușit, stătea, încă săltat deasupra albiei pe care o traversam, ruina unui vechi pod din lemn. Nu m-a surprins ruina acestuia, cine știe de ce ajuns în starea asta, dacă n-aș fi văzut în ea cursul podurilor de lemn din vremea studenției. Ce grinzi compuse, ce îmbinări din lemn pe care le învățasem la examenul vremii aceleia. Prăbușit podul, dar așa cum îl vedeam acum, era o operă de artă, unicat în rândul altor poduri. Și dacă mă gândesc că traversa doar un firicel de vale amărâtă, în vremea când peste altele la fel, dar la noi în Oltenia, ar fi fost doar o podișcă amărâtă, cu doar vreo atenționare, despre câți cai trebuia să aibă căruța. Dar nu pentru pod ajunsesem aici, ci pentru cătunul celor puține case cât avea Gherdealul în care ajunsesem.  Am oprit mașina lângă o casă cu etaj și aproape de biserica cătunului.
Să fi fost biserica cea ridicată în secolul XIX-lea, pe ruinele alteia din depărtatul secol XVII-lea, cu tot atâta emoție am privit-o. Era așezată în mijlocul caselor părăsite, dar încă vie. Erau de jur împrejur case ce păreau vopsite de curând. La ferestrele acestora, perdele păreau să ascundă în spatele lor, viața discretă a unor oameni cu modestia întipărită în suflet. Din spatele porților năpădite de iarbă, gospodării bine întemeiate, păreau ascunse privirilor. Aveam timp limitat de stat prin aceste locuri. Altfel, dacă am fi mers pe lângă fiecare din casele cătunului părăsit, am fi citit povestea celor ce au părăsit-o.
Când ne-am desprins din povestea locurilor, un câine de pripas, un om trebăluind pe lângă vreo gospodărie, ne-au însoțit gândurile acoperite de tristețea celor ce hotărâseră părăsirea locurilor ce le întovărășiseră viața lor de acum și cea lăsată în urmă de înaintași.   
 


CINCU (secolul al XIII-XVI-lea)
Din ulița satului, am intrat în curtea bisericii-cetăți. Erau prin preajmă acareturi, clădiri ale bisericii. Peste ele trecuse patina timpului. Undeva pe un perete îmbătrânit era o inscripție cam cum trebuia să facem să găsim cheia bisericii. Dar eram la sfârșitul unei zile lungi, cu multe lucruri văzute și trecute prin mintea noastră, dornică de legende vii, așa că ne-am mulțumit doar să înconjurăm biserica, a cărei intrare stătea chiar în fața noastră, de cum am intrat în incinta fortificată. Între zidul de apărare înconjurător și cel al bisericii, era iarbă mare netunsă de cine știe câtă vreme. Pe cealaltă latură, era parcă un parc de brazi vânjoși, înalți și printre ei pare-se că îți găseai liniștea.
Prin preajma bisericii mai erau clădiri, venite și ele din vremuri de demult uitate. Poate nu își aveau tot atâta istorie cuprinsă în ele, dar paragina stătea să le cotropească.
Pe poarta bisericii și printre celelalte clădirii, ne-am strecurat în viața cotidiană, așa cum ne e dat nouă s-o trăim.




VĂRD (secolul al XIII-lea)
La Vărd, am reusit sa sar zidul de fortificatie partial distrus de vreme si oameni. Am intrat in curtea bisericii  cu tot cu aparatul de fotografiat. Biserica este intr-o stare trista de degradare si uitare, cu pereti scorojiti, usi nedeschise de mult timp, buruieni imprejur si un tei imens aflat chiar in fata intrarii principale. Am citit despre ea ca ar avea o retea de tuneluri care pleaca spre 30 de case din sat. Are hramul Sfintei Maria. In fata ei, unul din cei care domina acum tinutul vechilor sasi, s-a aratat curios de prezenta noastra orientata spre aceste ruine.




GUȘTERIȚA (secolul al XVI-lea)
Era în timpul festivalului de teatru, când în diverse locuri, printre altele, se organizau concerte de muzică simfonică, sau doar recitale de orgă. Cele două locuri erau: biserica din cetate, cea de la Cisnădioara, săltată pe înălțimi și cea de la Gușterița, aflată în locuri ușor accesibile. Cu oarecare părere de rău, am ales Gușterița. Si totusi nu ne-a părut rău după aceea.
Am așteptat ceva vreme prin curtea bisericii. Venisem ceva mai devreme și acum nerăbdarea noastră, trebuia să-și găsească câte ceva de făcut înăuntrul fortificațiilor vechi. Nu am avut cum să ne plictisim. Mai întâi o pală de vânt puternic, de credeai că se răstoarnă cerul pe noi. Vârtejurile stârnite, păreau că aduc furtună mare. A trebuit să ne adăpostim în incinta clădirii care cuprindea o școală particulară. Mai apoi ceva picături de ploaie rebele s-au făcut că ne sperie.  
Amfitrionii noștri ne-au poftit în biserică. Era liniște și scaunele așezate pentru spectatori, au început să se ocupe. Ca să ne fie mai plăcută așteptarea, de undeva din școala alăturată, ne-au fost aduse pahare pline cu o băutură gălbuie, un pic dulceagă (cu frunze de roinita) și ne-au fost puse la îndemână. Ceva mai încolo a început concertul de muzică preclasică. Printre compozitorii, unii necunoscuți mie, Bach nu putea să lipsească. Poate mi-ar fi plăcut să nu lipsească din concert, tocata în re minor, dar și așa acordurile impresionante ale orgii, au răsunat în imensitatea bisericii și tot odată în sufletele celor doar 32 de auditori. Și parcă nu erau puțini, gândindu-mă la cât de retras era locul bisericii și mai apoi și la unicitatea lui.
S-a terminat concertul, s-au terminat clipele de reverie și cele ale contemplării locului încărcat de istorie care ne găzduise. Am ieșit din nou în incinta bisericii încărcate de istoria celor vreo 500 și mai bine de ani, de când ne aștepta pe noi, să-i ascultăm acordurile muzicii celeste. Copacii parcă uriași, fremătau în bătaia unui vânt ce nu-și potolise încă acordurile sale. O curiozitate stătea agățată de limbile ceasului adormit. O piatră imensă, atârnată în înaltul turnului paznic al bisericii. În incinta fortificată a bisericii, printre spectatorii de mai ‘nainte a concertului, se zbănțuiau doi pisoi, care parcă așteptaseră sfârșitul acestuia. Se frecau de picioarele spectatorilor, mai săreau în brațele câte unuia și m-am întrebat oare ce vor face când peste incinta bisericii, se va așterne din nou liniștea.



ALȚÂNA (secolul XIII-lea)
Cu regretul de a veni la ora nepotrivită custodelui si a nu vedea decât zidurile exterioare, a trebuit să ne mulțumim doar cu cele ce știam din diverse scrieri, lăsând pe altă dată adevărata cunoaștere a așezământului.




ZLAGNA (secolul al XV-lea) 
Am ajuns în Zlagna, la vreme cam întunecoasă și de unde ne-am oprit, liniștea locurilor, ne-a fost întreruptă doar de umbra unei fete, ce ne-a confirmat că scările care urcau parcă fără sfârșit, duceau la biserica pe care o căutam. Pe lângă zidul bisericii, am deschis poarta de fier, alcătuită mai în zilele noastre și am pătruns în incinta vechiului cimitir. Erau pietrele funerare năpădite de iarbă și de abia de se mai iveau ici colo. Doar într-un loc am aflat una dintre ele, ce părea așezată mai de curând. Cât privește biserica, era ferecată cu lacăt. Turnul, probabil cu clopot era așezat diferit de biserică și prin zidurile lui se vedeau crăpături. Ne-a rămas doar să coborâm treptele multe și să plecăm din satul aproape părăsit.   




HOSMAN (secolul al XIII-lea)
Mai făcusem o încercare să vizităm locașul fortificat din Hosman. Găsisem poarta ferecată cu lacăt și plecasem oarecum nemulțumiți. De data asta, izbutisem să luăm legătura cu stăpânul cheilor. Ne aștepta și doar ora la care soseam, să nu depășească una târzie. Ne-am înscris în cele ce ne-au fost amintite, deși cam la limită. Dar am găsit poarta cetății fără lacătul ce ne pusese stavilă data trecută. Am găsit înăuntru oameni reveniți oarecum pe meleagurile de pe care plecaseră cu ani buni înainte. Veniseră doar să ne împărtășească nouă și altora, din cele ce anii se abătuseră mulți, peste biserica cea veche. Ne-au fost ghizi buni prin locurile, altfel de legendă a bisericii și fortificațiilor ei. Cele ce aveam să vedem, erau amintite în hrisoavele vremii ca fiind cam de prin sec. XIII-lea, cu tot zbuciumul îndurat peste ani, din care urme vizibile au ajuns până la noi. La intrarea în biserică, ghidul nostru ne-a atras atenția asupra două personaje aflate pe stucaturile bolții de deasupra intrării. Parcă erau acolo într-un fel de legătură cu sfinții bisericilor ortodoxe, numai că acestea erau doar cele aparținând raiului la care aspirau cele două culte aflate pe aceste meleaguri.
Orga bisericii ne-a fost arătată ca fiind una ce găzduia concerte anuale, pe care o străfulgerare de gând, ne-a dus la dorința, greu de atins, de a le asculta din stranele bisericii. Afară ne aștepta zidul de apărare cu fantele obișnuite doborârii dușmanilor, dacă ei or fi stat în bătaia puștilor. Când am cam terminat ce era de văzut și amfitrionul nostru și-a sfârșit prelegerea unui entuziast, afară ne aștepta si sotia acestuia. Ne-a spus multe, dar printre acestea a ținut să ne precizeze că la vreme bună, din turnul bisericii se văd munții Făgărașului. Poate că și dânsa o fi fost la vremea ei, umblătoare îndrăgostită de cele ascunse în ferăstrăul crestelor înalte. Și poate de aceea, iubitor a celor din urmă, clipele petrecute între zidurile încărcate de istoria timpului, mi-or fi rămas atâta la suflet.




RĂVĂȘEL (secolul al XVI-lea)
Din șosea se zărea alcătuirea vechii biserici. Până la ea nu se vedeau decât bălării. Până acolo nu părea să fi ajuns om de o bună bucată devreme. Locul fusese părăsit de mult și alcătuirea bisericii urma să se piardă în curând. Cea pe care o vedem din drum, fusese construită în 1825, peste urmele alteia mai vechi. Nu aveam ce zăbovi aici mai mult.




NOCRICH (secolul al XIII-lea)
Ne-am oprit în mijlocul satului, acolo unde știam că se află biserica veche pe care o căutam. Era chiar acolo, în mijlocul satului, acolo unde se afla și centrul activității comunității. Era un așezământ vopsit galben. Cam strident pentru un monument istoric. Cu greu, Floriana a găsit custozii bisericii și așa am izbutit să intrăm. Până a afla noi, istoria așezământului, în interior am remarcat vechimea treptelor, orga care nu mai funcționa, ceasul îmbătrânit care-și bătea orele cu grija custodelui care îl întorcea când trebuia și interiorul, care respecta regulile cele vechi, deși erau mai aproape de zilele noastre. Biserica fusese așezată pe urmele celei dinaintea ei. Poate că de aceea galbenul cam strident acoperise zidurile cele noi. Dar biserica cea nouă, păstra amintirea celei vechi și pe noi ne-a făcut să simțim strădania de a ne transpune in atmosfera aceleia. Ghizii, un neamț neaoș cu barbă și o fătucă olteancă, ne-au făcut să ne simțim la locul nostru în biserica cu vestigii vechi.
                                


ȚICHINDEAL (secolul al XVII-lea)
La biserica din Țichindeal, am ajuns după ce am străbătut, o bucată de drum strașnică, după ce ne-am abătut din șoseaua asfaltată ce pornea din drumul principal. Din pădurea pe lângă care treceam, stăteau la marginea ei, trei dulăi atât de asemănători, de ziceai că sunt frați. Și până să ajungem unde doream, tot la fiorășenia acestora m-am gândit. În cătunul răvășit de niscaiva lucrări cu conducte subterane, am zărit biserica veche proaspăt vopsită într-un fel de bleu. Până la ea n-am ajuns, prea era mare noroiul. Prin preajmă am zărit oameni, mai mult femei și copii, ba chiar și un cărucior purtând un prunc. Pe când ieșeam din sat, un pic dezamăgiți că nu văzusem chiar ce doream, am ajuns la concluzia că satul fusese părăsit de mult de vechii locuitori și alții noi îl ocupaseră, din etnia oropsită. M-am întrebat până la urmă, dacă nu cumva și cultul religios s-o fi schimbat odată cu plecarea vechilor locuitori. La întoarcere câinii de la drumul lăturalnic tot acolo erau. Nu cred că as mai merge încă odată prin locurile acelea.



CRISTIAN (secolul al XIII-lea)
Am plecat din Păltiniș, de la confortabila noastră pensiune, în dimineața cu cețuri coborâte din munții Cindrelului. Avusesem cu o zi înainte, vreme însorită cu privelilști către zările înalte ale Cindrelului și Lotrului. Ne bucurasem de stâncăriile ce ornau vârful Bătrâna, de la cei 1911m ai săi și de vânticelul care aducea din crestele înalte, pe sub vălătucii norilor învolburați, zvonul zilelor de toamnă ce-și pregăteau sosirea. Acum, în dimineața celeilalte zile în care coborîsem din moliciunea camerei în care ne petrecusem noaptea, ceața se așternuse peste Păltinișul primelor începuturi de toamnă autentică. Pe drumuri întortochiate, străbătând uneori singurătatea copacilor, alteori moliciunea plaiurilor întinse, ne îndreptam către tărâmurile comunei Cristian. Acolo căutam linștea bisericii fortificate. În tăcerea locurilor încă netrezite la forfota șoselei, pe malul apei Cibinului, ce-și avea croit drum prin mijlocul satului, ne-au așteptat zidurile cu patina timpului trecut peste ele, ale bisericii fortificate căutate. Primul din cele ce avea să ne lase să-l privim din ce ni se arătau ale vechii biserici, a fost Turnul Slăninei. Crăpat cam peste tot, poate că era înciudat că oamenii nu-și mai țineau proviziile între zidurile lui. Sau poate anul din care venea, 1223 și oricum sec XIII-XIV-lea, să-i fi arătat că l-au ajuns bătrânețile. Ne-am învârtit prinprejurul zidurilor de cetate îmbătrânită ale fortăreței. Le-am admirat, le-am cercetat, ne-am așezat cu gândul în vremurile zbuciumate pe când zidurile țineau pavăză oamenilor, până când din reverie, glasul unei doamne sprințare ne-a invitat înăuntrul bisericii, întrebându-ne dacă vom sta la slujbă. Am intrat, am privit sobrietate interiorului, cu tavan parcă înălțat spre locuri nevăzute, băncile modeste ale enoriașilor, cele câteva cărți de rugăciuni risipite pe bănci, orga care își risipea, la vreme potrivită sunetele în imensitatea spațiului. Parcă măreția locurilor, așa cum erau ele la vremea începutului, ne-a cuprins pe fiecare în felul lui.
Până la urmă șederea noastră în locurile astea încărcate de istorie, a luat sfârșit și pe ușa modestă a plecării, ne-am despărțit de cele cu care, câtăva vreme, avusesem o tainică întâlnire.




CINCSOR (secolul al XIII-lea)
Este o biserica saseasca restaurata, din fericire, si una din cele mai bine conservate biserici din Transilvania. Si orga ei este renumita. Cu o gradina minunata si un paznic pe masura. M-am suit in turn (partea care cred ca imi place cel mai mult) unde am gasit mesaje ce merita a te gandi la ele din cand in cand.  




SOMARTIN (secolul al XIII-lea)
A fost ultimul popas dintr-un lung sir de opriri dupa aceste monumente fantastice si nedreptatite deseori. In curte am putut intra, dar mai departe nu. Pe gaura cheii (din nou) am vazut interiorul bisericii. Mi-a parut aflat in uitare si tare sobru si rece. Noroc cu crinii de toamna din fata intrarii si brazii atat de inalti, care se luau la intrecere cu castanii. Nu stiu de ce, dar m-as intoarce sa ma mai uit o data la ea si poate sa rascolesc satul sa gasesc cheia ei.




ȘOALA (secolul al XV-lea)
La capătul unui drum de țară, am aflat biserica din Șoala. De jos părea oarecum înghesuită, pe dealul puțintel pe care-l ocupa. Zidurile bisericii-cetăți, lăsau doar până la înălțimea lor să se vadă ceva din turnurile sale. Până la poarta bisericii, duceau trepte multe, evident din epoca pe care o trăim. Niscaiva date despre așezământul acesta vechi, aflasem din documentarea inițială. Biserica stăpânea locurile acestea de prin secolul XV-lea. Înăuntru aveam să găsim cristelnița, veche cam de prin 1522. Fortificațiile exterioare erau cam de prin sec. XV-XVI-lea, iar casa parohială era cam de prin 1414. Cu gândurile astea urcam cam anevoie, dacă stau să mă gândesc doar la mine. Cam pe la jumătatea urcușului, ne-a ajuns din urmă un personaj cu înclinări mai mult către vârsta a treia. El ne-a condus mai apoi în urcușul treptelor și mai apoi în incinta fortificată și mai apoi chiar în vechea biserică. Dar odată intrați în fortăreață, ne-a întâmpinat un câine, slab de vedeai ce e și dincolo de coaste. I-am dat ce brumă de mâncare aveam la noi. Cu teamă parcă, a terminat-o în câteva clipe. Ne-am întrebat ghidul de ce stă aici, închis. Am primit răspunsul: este al unui om care lucra aici, să vină să și-l ia. Și până atunci am întrebat noi? Treaba lui!!.
Una peste alta ne-a deschis biserica aflată în stadiul de a acumula materiale utile unei viitoare reconstituiri a unei vechi și chiar importante biserici. Prin harababura temporară de acolo, mai erau vechile bănci ale închinăciunii celor ce-i fuseseră enoriași, altarul văduvit de obișnuita orgă. Pentru mine orga nu era instrumentul care aducea pacea în biserica enoriașilor care când intrau acolo doreau liniștea cerească, ci doar instrumentul muzical care te apropia de cel pentru care intrăm în orice biserică, nu numai din ritul cel diferit de cel ortodox. Ne-a mai vorbit ghidul nostru de cristelnița veche de aproape 500 de ani. Și ne-a mai arătat ghidul nostru și cât de avansată este ruina vechiului zid de apărare și unde se adăpostea clopotul cel mare care aduna enoriașii la slujba duminicală.  Mai apoi la plecarea noastră a închis poarta cea mare și câinele cel oropsit tot acolo era.






ȘEICA MARE (secolul al XIII-lea)
Am poposit doar cateva minute. Am gasit-o inchisa si fara vreun numar de telefon pe usa. I-am dat ocol plimbandu-ne pe cele doua ulite ce o inconjoara unde acum se jucau multi copii. Biserica este veche si la fel si cladirile din jur, complet uitate de cei de azi. Fortificatia nu mai exista...doar un gard de fier destul de amarat si el.



HAMBA (secolul al XII-lea)
Este o biserica saseasca putin cunoscuta, construita pe locul unei vechi biserici romane. Fiind atat de aproape de Sibiu, de ce sa n-o admiram si pe ea? Incercasem cu o saptamana inainte sa gasesc casa din sat unde auzisem ca un localnic produce o miere deosebit de gustoasa. Dar nu am reusit...
Hamba a fost prima biserica la care am poposit in aceea dimineata de toamna. Poarta era bineinteles inchisa. Dar am sunat la numarul de telefon pe care mi-l indica Google si cineva a raspuns si ne-a deschis biserica. Apoi s-a retras discret si ne-a lasat sa ne bucuram de ce vedeam, rugandu-ne ca la plecare sa-i batem in geam in cladirea fostei scoli, ca sa poata inchide poarta la loc. Interiorul ne-a spus ca in biserica nu se mai tin slujbe, cu toate acestea acolo era o expozitie de fotografie alb-negru. Orga nu mai este de ceva timp (am citit ca s-ar afla acum la Biserica Neagra). M-am suit si in turn. Nu mi-a parut rau dar recunosc ca a fost un pic periculos. Scandurile erau vechi, unele se miscau din loc, altele erau putrezite si n-ar fi sustinut greutatea unui om. Am fost mereu cu ochii-in-patru si la dus si la intors. M-am indreptat catre fosta cladire a scolii sa bat in geam cum promisesem. Dar cand mi-am lipit fruntea de fereastra am vazut ca la interior era o adevarata comoara: o "fabrica" de miere. O gramada de ustensile, vase, borcane pline cu miere. Si tare m-am bucurat. Din unele gust si acum. Si da, mierea de Hamba este binecuvantata. Iar cel care o produce si care are grija de biserica, ne-a povestit cate ceva despre ce a fost, ce este si poate ce va fi cu Hamba.




TAPU
La Tapu am ajuns din curiozitate, recunosc. Citisem ca in Transilvania exista o biserica fortificata de vanzare si doream sa vad cum se poate una ca asta. De fapt, nu mai are cine sa o ingrijeasca si se cauta cumparator cu conditia restaurarii. Biserica am gasit-o inchisa si doar i-am dat ocol. Fortificatia s-a pastrat si la fel si santul de aparare, care pentru cele mai multe biserici fortificate nu mai exista. O batranica suspicioasa a venit sa se lamureasca ce cautam pe acolo. Ne-a povestit cate ceva despre cei din cimitir si despre cei se ce ocupau odinioara de biserica. Avea cu ea o pisicuta pe care o iubea atat de mult incat ii facea baie in fiecare seara.




SEICA MICA (secolul al XIV-lea)
A fost o oprire neplanificata. Dar a meritat din plin. Gazdele ne-au deschis cu mare drag biserica si ne-au lasat sa o admiram in tihna. Se tin slujbe in fiecare saptamana, iar orga este functionala. Are o curte mare si una mai mica, interioara unde creste vita salbatica. Primaria satului atat de cochet este lipita de zidul bisericii.





Text: Dinu Boghez, Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez