vineri, 2 octombrie 2020

Cu fața spre munți

 Moto: Mi s-a spus să te caut,

            Nu să te găsesc.

                 Ana Blandiana

 

    Către sfârșitul anului IV, se afișaseră locurile de practică ale anului. Dintre cei patru buni prieteni, unul dintre ei, aflase câte ceva despre unele depărtate, tocmai în Banat, la Rușchița. Nu știam nici că există o localitate cu numele ăsta, dar aflasem că era aproape de munții Retezat, pe care mi-i visam acasă în lungile seri din iernile de student. Și din motivul ăsta cred că cel ce descoperise localitatea asta, neștiută, uitată de Dumnezeu, fusesem chiar eu.    

   Pentru practica anului IV, pentru cei patru prieteni, dornici de munte, localitatea asta pierdută, apropiată de Retezat, era una ideală. Cu trenul pentru oameni normali, am ajuns până la Timișoara. Mai departe cu altul către Subcetate, din care noi aveam să ne oprim într-o stație uitată de Dumnezeu, cea a Voislovei, de la care până la Rușchița, aveam să ne descurcăm într-un fel. S-au terminat cursurile anului și sesiunea de examene și cu nerăbdarea firească și entuziasmul tineresc, am călătorit către acele meleaguri. 

    De la gară om fi călătorit noi cu ceva, dar până la urmă acolo am ajuns. Ne-a interesat locul unde aveam să stăm, mai puțin calea ferată îngustă la care urmam să facem practică, dar mai mult cum ajungem în munții Retezatului pe care toți cei patru prieteni ni-l doream. Cel în grija căruia fusesem dați, a cam priceput cât ne stătea nouă mintea la practică și cât a putut, ne-a dat o mână de ajutor. Nici bine nu ne-am cazat, în casa preotului – avea preotul două fete de ți-era mai mare dragul - și gândul ne-a zburat la munții Retezatului, că doar pentru ei venisem. Am aranjat cu maistrul căruia îi fusesem dați în grijă, am așteptat pe una din colegele noastre de facultate să sosească așa cum fusese înțelegerea cu unul dintre noi și iată-ne plecați către Retezat. Am urcat în trenul care ne ducea către etapa Subcetate. Am avut prilejul să vedem cum urca trenul pe calea ferată cu ajutorul cremalierei și în sfârșit am ajuns să o luăm și pe jos. La Sarmisegetuza ne-am oprit o clipă să vedem urmele cetății, dar și la oficiul poștal, de unde mi-am luat propria mea scrisoare ce nu fusese primită de destinatar. Apoi a urmat drumul lung pe valea Râului Mare. Către seară am ajuns  la primul popas, cel de la cabana Gura Zlata.

   A doua zi am plecat către inima munților Retezat. Era către începuturile sale, poteca comună cu cea a casei academiei, loc cu destinație științifică interzis muritorilor obișnuiți. Noi ne-am continuat drumul și până la lacul alpin al Zănoagei nu ne-am oprit. Pe malul lui, într-o zi călduroasă, am început o mare bălăceală. Trecuse de miezul zilei când din feeria de pe malul lui, ne-am gândit că mai avem încă de mers până  la stânca de pe malul lacului Bucura sub care trebuia să dormim. Radu și subsemnatul am pornit mai repede și până s-a lăsat întunericul am ajuns pe malul lacului Bucura și la intrarea sub stei. Acolo ne-am întins una din pături și cu cealaltă am încercat să ne învelim. Doar că nicicum pătura nu a putut să ne acopere. De abia dimineața am aflat că ne așezasem în diagonala păturii și astfel nu avea cum să fie în întregime sub noi. Ne-am așezat la intrarea în substitutul ăsta de peșteră și am început să ne așteptăm colegii rătăciți. Într-un târziu au apărut și ei. Nu fuseseră mai norocoși. Dormiseră sub cetina unui acoperiș de la un bordei ciobănesc întâlnit în cale.

    Am pornit către vale, unde aveam să găsim cabana Pietrele. Am ajuns acolo mai către după amiază, la ora când foamea ne ajunsese de pe urmă. Între noi și datorită mie, a început aproape un scandal. Colegii vreau câte o porție de macaroane, iar eu mă împotriveam pentru că era prea scumpă. Ne-am împăcat până la urmă, dar nu știu dacă eu am fost cel convins să mănânce și el o porție din macaroanele discordiei.

   A doua zi am plecat către Nucșoara, apoi către Ohaba de unde am luat trenul către  Voislova și mai apoi către Rușchița unde am ajuns la momentul promis. În toată această ispravă, trebuie să amintesc de Adina colega noastră care venise cu noi să-și vadă prietenul și să urce cu noi în Retezat. Doar că bocancii nu-i veneau tocmai bine și pe drumul lung către halta Ohaba și i-a scos și până la stația cf, a mers în ciorapii, de lână ce-i drept.

    Cam așa a decurs prima noastră excursie în Retezat. Sau mai bine zis prima a mea din epoca oarecum modernă, pentru că eu am mai urcat și altă dată. Mult mai târziu, prietenia noastră s-a cam risipit și doar uneori mai izbuteam să ne vedem. Apoi ne-am risipit prin lume. Unul a luat drumul Finlandei, după una din iubitele sale, altul a nimerit prin Spania, cel de al treilea a murit în țară, lăsându-și în urmă familia și ultimul sunt eu, cel care iată, își mai amintește cele de atunci.

 

Dinu Boghez  /  1956

 

joi, 24 septembrie 2020

De-a sufletul: Arpășelul si Buteanu

 Moto: A fost o vreme când

                 Închideam ochii direct spre vise

                          Marin  Sorescu

 

    Uneori îți propui trasee deosebite, aștepți cu nerăbdare să le parcurgi și când aproape să-ți atingi țelul, se strică vremea și ești nevoit să parcurgi alte locuri. Amărât, începi să dregi lucrurile ieșite altfel decât voiai și până la urmă constați că muntele are rezerve de frumusețe pe care nici nu le bănuiești. Așa s-a întâmplat într-un sfârșit de august, când doream cu orice preț să parcurgem pretențioasa creastă a Albotei. Am parcat mașina la bătrâna cabană Fata Pădurii, mult cercetată pe atunci de cetățenii victorieni și ne-am îndreptat către traseul pe care ni-l doream. Am început urcușul pe drumul de pe valea Albotei și curând ne-am abătut la dreapta pe poteca ce vrea să urce către muchia cu același nume. Poteca pe care doream să mergem se vedea binișor și acum, la început, nu aveam probleme de orientare. Într-un loc încâlcit de doborâturi de copaci, am găsit o adevărată cultură de bureți de fag și nu ne-am abținut până ce n-am cules atât cât să ne ajungă pentru masa de seară, acolo unde până la urmă aveam să înnoptăm.  

    Am înnoptat sub Furca Albotei, acolo unde seara, am fript la foc din crenguțe de ienupăr, bureții de fag găsiți mai jos, ce ne-au astâmpărat setea pe multe ore în continuare. Acolo am pus cortul și ne-am trezit dimineața, înconjurați de zăpadă, iar crestele erau încă acoperite de cețuri. Am continuat drumul pe creastă, printre valuri de ceață și sbiceala stropilor de ploaie. Nu mai erau acolo, pe pantele când înierbate, când stâncoase, decât noi și un berbece, rătăcit de turma care-l părăsise de mult. Așa am mers pe creastă până pe vârful Sgăucu și când am coborât în Curmătura Albotei, goniți de stihii, am coborât greu de tot pe hornul care cu chiu cu vai, ne-a scos în vale. Ploaia din ajun și mai apoi ninsoarea de peste noapte, făcuseră din horn, calea unui pârâu, care avea să ne însoțească bună parte din drum. Stânca udă, calea cam verticală și apa care ne stropea din belșug, nu ne-a lăsat o amintire tare agreabilă. Dar cum-necum, am ajuns în valea Arpășelului, acolo unde de sus văzusem o potecă și ceva mai mult, chiar întruchiparea unui adăpost. Așa am ajuns prima oară în valea aceasta care își va dovedi minunăția de acolo înainte. În liniștea locurilor, înconjurați de imensitatea stâncilor, tăiate parcă de valurile de ceață, care, nemiloase, ne puseseră pe fugă din creastă, doar șuerături când mai apropiate, când mai depărtate, ne făceau să privim și împrejur, nu numai spre crestele de unde veneam. Țapul pe care-l bănuiam pe aproape, nu a întârziat să-și prezinte turma, cât privește alte șuerături, mai ciudate, aveau să ne lămurească până la urmă, că erau strigătele de primejdie ale marmotelor din locurile ascunse.

    Am găsit repede cheia refugiului, ascunsă deasupra ușii, am intrat înăuntru, ne-am uitat la veșnicele însemnări de pe pereți, printre care spre bucuria noastră aveam să le descoperim pe cele ale lui Szatmary, reporterul-călător, ale cărui imagini montane le admirasem de atâtea ori la televizorul alb-negru de pe atunci. Cum nu încăpeam toți patru în patul de acolo, ne-am petrecut noaptea așezați de-a curmezișul acestuia și cu picioarele pe masa din încăpere. Așa am cunoscut prima oară, ascunzișurile văii Arpășelului. De abia a doua zi, aveam să ne bucurăm de imaginea cununei crestei zimțate cu același nume, din care zvâcneau spre cer faimoasele "Urechi de Iepure". În altă împrejurare, însoțit de un prieten de "meserie", m-am strecurat și eu, novice prin acele locuri înalte, printre urechile amintite, împărtășind din plin bucuriile anevoie obținute.   

    Din coborârea de atunci din Albota, ar mai fi un amănunt pe care nu pot să nu mi-l aduc aminte. Din creastă și din coborâre, pe când aflasem pe aici un berbec rătăcit și jos în vale zărisem oameni mișcându-se oarecum dezordonat, ni se părea că aceștia căutau berbecul și ne-am pornit pe strigăte cât puteam, doar-doar om putea să le atragem atenția că berbecul căutat este pe coasta prăpăstioasă. Când am ajuns jos, odată cu alți turiști care coborau din creasta Netedului, ne-am atras reproșurile acestora, care ne-au amintit că în rezervația în care intrasem fără să știm, liniștea trebuie respectată cu sfințenie !.

    A urmat o noapte liniștită, cu doar disconfortul picioarelor ridicate pe masa din refugiu. Altfel decât așezați de-a curmezișul patului nu izbuteam să beneficiem toți patru de un pat în care să ne odihnim măcar busturile ca lumea.

    Dimineața ne-am trezit și repede am luat-o din loc. Am trecut pe lângă casa pădurarului. Avea la ferestre așternuturi scoase la aerisit și desigur înăuntru și pe cei găzduiți peste noapte. Îmi mai amintesc că pe drum, atâta vreme cât eram la golul alpin sau în preajmă, flora era cu totul deosebită de alte trasee, tot făgărășene. Iarba era crescută ca lumea și nu trăda apropierea de pășunile alpine, devorate de turmele de oi.

    Mai departe am coborât, poteca s-a transformat în drum forestier și până la urmă am ajuns pe malul râului. Pe celălalt mal, era un drum, unde am trecut încălțați apa destul de mică. Drumul de acolo ne-a scos la cabana cu porecla de Fata Pădurii. De acolo ne-am luat mașina și excursia atât de frumoasă a luat sfârșit acasă, la Râmnicu Vâlcea. Fusese răgazul dat de zilele libere ale  lui 23 august 1980.


    Au trecut ani, până când am ajuns din nou pe meleagurile Arpășelului. Acum tocmai îmi sfârșeam periplul meu făgărășan. Terminasem ,,stagiul “ petrecut la șantierul uneia din extinderile combinatului chimic Făgăraș. Profesional nu fusese o ședere tocmai neplăcută. Acum, într-un anume fel îmi luam rămas bun de la meleagurile Făgărașului și cum puteam să o fac cât mai interesant, decât urcând în munți. Alesesem pentru aceasta traseul din lungul văii Arpășelului, cel de care aveam să aflu la începutul său, că este rezervație naturală și deci intrarea prin aceste locuri este oarecum restricționată.     Într-o zi de toamnă frumoasă, am ajuns cu Dacia mea, împreună cu doctorul Iliescu, bun tovarăș de munte, în curtea șantierului din Victoria. De acolo, cu o basculantă de-a șantierului am plecat spre valea Arpășelului, pe drumul care mai întâi a trecut pe la alimentarea cu apă a orașului Victoria și ne-a dus până la urmă la capătul acestui drum. Acolo exista o placă mare, inscripționată cu atenționarea că mai departe  intrăm în rezervație, iar intrarea era interzisă. Ce era să facem ?.  Am intrat în locurile acelea cu toată convingerea.     

    Poteca curgea înaintea noastră, strecurată prin vegetația înaltă și înflorată, cum parcă nu mai întâlnisem în alte locuri. Dar peste munte se lăsa repede întunericul și noi nu ajunsesem nici măcar la locul unde altă dată întâlnisem cabana forestieră. Ar fi trebuit să o întâlnim. Era singurul reper din drumul pe care eram și ar fi trebuit să-l întâlnim până atunci. O incursiune laterală potecii noastre, făcută de colegul meu de tură, a descoperit o mare grămadă de tăciuni. Neverosimil de mare și parcă și neverosimil de proaspătă. O judecată sumară și rapidă, ne-a dus la concluzia că eram pe locul fostei cabane pe care o aflasem în cealaltă incursiune prin locurile acestea. Dintr-un motiv sau altul nu-i mai aflasem decât tăciunii !. Dar cu prilejul ăsta, aflasem că mult nu mai aveam până la golul alpin.  

    Așa s-a întâmplat și curând am ajuns lângă căsuța pe care o știam din împrejurarea precedentă. De ușa cabanei ne-am apropiat și niște voci somnoroase, ne-au atenționat că înăuntrul cabănuței, nu mai încape niciun ac. Ne-am întins repede corturile, cred chiar că am renunțat la masa de seară și ne-am culcat cât am putut de repede. M-a trezit peste noapte o pală de vânt năpraznică, care mi-a deschis cortul. Peste puțină vreme canonada cerească și fulgerele ne-au arătat că în curând va începe ploaia.  Am petrecut o noapte cu vântoasă mare și ploaie amarnică, ce ne zgâlțâia cu putere petecul colorat al cortului, luminat doar din când în când de limbile de foc aruncate din cer. A doua zi ne-a însoțit norocul și soarele strălucea pe un cer senin, promițându-ne o zi de excepție în care aproape nu mai credeam. Ne-am părăsit tabăra de noapte, ne-am aninat pe spate coarda și ceva material zornăitor și am luat-o în susul văii, acolo unde credeam că vom găsi un loc de urcare spre creasta Buteanului pe care ne-o doream.

    Cu ochii minții de atunci și cu priveliștile întâlnite, iată cum am izbutit să parcurgem prea frumoasa muchie de nord a Buteanului. Pe vale în sus, am ajuns până la începutul unei poteci urcătoare, în serpentine dese, până la care n-am făcut mai mult de ½ oră. Apoi pe poteca bine croită de mâna omului, urci serpentine dese, ce-ți fac mai ușoară învingerea diferenței de nivel până în creastă. Te însoțesc șuerături de țap, păzitor al turmei de capre negre, care nu par stingherite de prezența noastră. Întâlnim mai peste tot, ba chiar în potecă, numeroase guri de mici tuneluri, scormonite de șobolanii coastelor, marmotele. Mai sus, la capătul serpentinelor, când scăpăm de panta repede, aflăm ziduri de adăpost bine mascate cu iarbă și mușchi, din spatele cărora pot fi supravegheate sau vânate, caprele negre. Sus, un careu din pietre vopsite în alb, trădează intenția de a urca până aici cu helicopterul. Se spunea, că toate aceste amenajări fuseseră făcute pentru omniprezentul Nea Nicu, Dar de amenajări beneficiau oarecare  din mărimile zilei, altele decât cel amintit. Din șaua largă înierbată, adevărat plai alpin, spre dreapta, găsim drumul peste Netedu. În valea Văiuga, impresionantă prin aglomerare de clonțani de piatră, gasim marcajul punctului albastru, prin care ar trebui – știam cu ani în urmă -, să se desfășoare un drum spre vârful Buteanului, iar la stânga găsim drumul pe care ni l-am propus pe muchie în sus, pașnic deocamdată. Până aici, de la tabăra de unde am plecat, s-au scurs 2 ½ - 3 ore. Apucăm drumul plaiului din stânga, spre semețul vârf al Vânătorii lui Buteanu. A fost un drum anevoios, în mare parte doar pe muchia matematică. Într-un pasaj din aceasta, urcușul îmbrăca verticala muntelui și să recunosc: mie chiar îmi era teamă. Între noi a urmat o convorbire cam așa: -Doctore! Eu pe unde urc? - Păi pe unde am urcat și eu! – Da, dar eu am copii de crescut!. – și am trecut, cu teamă ce-i drept, prin aceleași locuri. Încolo drumul ne-a fost aproape ușor și coarda în care eram legați, niciodată nu a fost întinsă. Pe vârf nu am fost chiar singuri. Mai era un turist, sosit acolo pe drumul marcat, tocmai din vale, dinspre Bâlea. Am avut de pe vârf un tur de orizont magnific, cu priveliști în toate părțile. Ba chiar dacă îmi aduc aminte bine, cum cerul era senin ca sticla după ninsoare, privirile se opreau pe niște vârfuri înalte, către nord, înzăpezite și ele. Am bănuit că erau din cele ale Rodnei, poate Căliman. Numai ele puteau avea zăpadă la vremea acea.

    Am coborât de pe vârf, l-am ocolit pe cel al Caprei și prin primul horn întâlnit în cale, am început coborârea către corturi. Nu ne-a fost ușor. Am depășit blocuri de stâncă uriașe, am coborât printre stâncării la limita posibilului, panta fiind apreciabilă, dar până la urmă am ajuns la pajiște și curând și la corturi. Ne-am strâns tabăra și am pornit la vale, derulând înapoi locurile văii prin care trecusem pe înnoptat. Când am trecut pe la Fata Pădurii era încă ziuă, dar pe drumul spre Victoria, a venit noaptea. Ne-am scos mașina din curtea șantierului și am pornit la drum.

    În drum spre casă am avut un singur incident, dar zdravăn. O namilă de câine ne-a sărit în față, a lovit mașina și noi pe el și s-a dus schelălăind, dar din radiatorul mașinii a început să curgă apă. Am oprit la toate sursele de apă și până la urmă am ajuns acasă. Dar excursia a fost una grozavă, pe care am ținut-o minte până în zilele de acum.


Dinu  Boghez / septembrie 1987     

vineri, 11 septembrie 2020

Aventuri in Munții Căpățânii

 Moto: Se zbuciumă codrul sub vântul

             De toamnă și basmul și-l curmă.

                                   Lucian  Blaga

 

    Cine iși propune să cunoască cât mai mult din interesantul masiv al Narățului, nu poate omite parcurgerea în întregime a Muchiei Vâlturesei. Ba chiar, atunci când cunoștințele despre acest munte sunt cuprinzătoare, acest traseu se recomandă a fi inclus într-un adevărat circuit, sau chiar într-unul de traversare din valea Lotrișorului în cea a Lotrului. Dar câte combinații de trasee nu se pot imagina, incluzând frumoasa muchie a Vâlturesei! Urcând din valea Lotrișorului, prin Poiana lui Pavel, pe marcajul punct roșu, în 2 ½ ore, venind pe muchia dinspre Foarfeca Narățului, în 5 – 5 ½ ore, sau urcând pe Valea Satului, dinspre Brezoi, pe marcaj cruce albastră, în 3 - 3 ½ ore, ajungem in același loc, Șaua Târsei ( 1260m ), acolo unde până nu demult se afla singura stână din masiv, acum o grămăjoară de bârne. Aici, într-o interesantă poiană, mărginită spre nord de fagi falnici și bordată spre celelalte puncte cardinale de abrupturi stâncoase și țancuri impresionante, aflăm un frumos loc de campare chiar dacă dispariția stânei a lăsat în urmă pe o postată bună, o adevărată pădure de urzici. Acest loc de campare are și avantajul, unic în traseele de pe tot cuprinsul stâncăriilor din înaltul Narățului, al unui izvor la nici 5 minute de locul unde ne putem pune cortul. Din spatele fostei stâne, coboară o potecă ce ne conduce într-un fund de sac aparent doar mlășinos, dar care are în prea plinul lui, un firicel de apă, pe care l-am văzut activ, în cei mai secetoși ani și de unde ne alimentăm cu apă pentru tot restul traseului.

    Cu gândul  la frumoasa Șa a Târsei, începem urcușul pe Valea Satului. De la podul aflat la ieșirea din centrul orășelului Brezoi, apucăm la stânga pe starada Liceului, care ne scoate în mai puțin de ½ oră, la stația de tratare  a apei potabile ce alimentează localitatea. Traversăm firul apei pe malul stâng și începem imediat urcușul pe valea pe care nu o vom părăsi până aproape de obârșia ei. 

    Depășim chei înguste, pe care zăpezi rostogolite de pe pante abrupte, dăinuesc în grămezi protejate de covor gros de frunze, până în toiul verii. Traversăm pârâul de pe un mal pe altul, pe trunchiuri de copaci prăbușiți, acoperiti de strat gros de mușchi de culoarea întunericului, în timp ce valea se îngustează văzând cu ochii. Firișoare de apă se preling de o parte și cealaltă, una din ele, pe dreapta cum urcăm, alcătuiește o frumoasă împletitură de cosițe argintii prăvălite de pe pereți întunecați. Vijeliosul pârâiaș, face ca mai întotdeauna poteca să-și schimbe înfătișarea. 

    Ajungem curând la o confluență vizibilă, o furcitură, de unde drumul nostru părăsește firul apei, urcând din greu pantele de pe malul drept al pârâului, uneori în serpentine scurte, alteori direct (timp necesar de la începutul traseului 2-2 ½ ore). Ne-a întovărășit până aici, destul de rar, marcajul cruce albastră. Cu atenție, aflăm chiar la începutul pantei, un fag bătrân, pe care se vede, îngroșată de vreme, scrijelită pe coaja copacului, stilizată, chiar litera "N". Acesta este începutul părții finale a urcușului, la sfârșitul căruia atingem Șaua Târsei, după încă 1 oră. În partea finală, panta se îndulcește vizibil, traversând o poiană întinsă, primăvara acoperită de viorele și floarea-Paștelui și toamna de covor gros de frunze arămii. În apropierea vechii stâne, acum o mică grămăjaoră de bârne, aflăm postata de urzici pișcătoare, vara înalte cât statul unui om. Le ocolim cu grijă și ajungem chiar pe marginea abruptului stâncos, după cel mult 3 ½ ore de la plecare. De aici încolo începe adevăratul drum către muchia Vâlturesei. În această poiană, ajunge și marcajul punctului roșu ce vine dinspre Lotrișor și poteca ce străbate încâlcitul drum spre Foarfeca Narățului. Dar și cea pe al cărui marcaj am venit are o continuare, ea străbătând pădurile pe sub abrupturi, pe un traseu dificil, nerecomandabil. De altfel continuarea drumului pe acest marcaj, nu se mai cunoaște. 

    Ne îndreptăm acum, spre muchia Vâlturesei. Urcăm pe panta împădurită, urmărind marcajul punct roșu, refăcut recent. Ocolim un grup de stânci, ajungem către creasta muntelui traversând o mare de ferigi, dăm de alte stâncării, pe care le ocolim prin dreapta, prin pădure, apoi din nou pe fața din stânga crestei, din nou în creastă și în sfârșit poteca se îndreaptă definitiv către dreapta, intrând pe făgașul muchiei Vâlturesei, pe sub stâncăriile Verdeșului. Dacă am continua drumul drept înainte, fără abatere la dreapta, am ajunge în maximum ½ oră pe vârful Narățului, la 1509m. Din Șaua Târsei până aici, am facut maxim 1 oră. Pe nepusă masă, nu mai găsim decât semnele cele vechi, mai rare, îmbătrânite de vremuri – au totuși 30 de ani -, dar încă vizibile. Suntem pe o curbă de nivel, cu scurte zone de urcuș sau coborâș, pe parcursul căreia pădurea de brad alternează cu cea de fag. Răzbat ici-colo, priveliști ale Coșurilor Narățului. 

    Într-un ungher întâlnim o cruce roasă de timp, la poalele căreia uneori există un fir de apă, locul în care un cioban și-a găsit sfârșitul. La capătul unei porțiuni presărate cu fagi, ajungem la prima traversare dificilă, a unor plăci stâncoase, puternic înclinate. Suntem pe prima dintre punțile Verdeșulu (1448m). La coborâre, aflăm pe fata uneri stânci, semnul punctului roșu, parcurgerea unei poteci clare, printre brazi ne conduce la altă zonă de stâncării puternic înclinate, pe care o depășim cu prudență. Găsim bine ascuns printre brazi, capătul potecii. Acum intrăm pe alte porțiuni de potecă, pe care marcajul nu ne dă prilej de căutări. Depășim zone de pădure, intrăm chiar pe creastă, printre țancuri caracteristice, apoi marcajul se pierde. Îl regăsim după câteva căutări pe stânga crestei. Am intrat în zona de clenciuri ale potecii – Piatra Ciosii -, pe care cu greu o mai regăsim. Apoi pierdem iarăși marcajul. De data asta pentru ceva mai multă vreme. 

    Pe poteca bine conturată, apucăm cale coborâtoare prin pădure. Repede constatăm că muchiile s-au despărțit. Hotărâm să traversăm obârșia unei văi și să ne și să ne întoarcem pe creasta cea bună. Când ajungem sus, găsim marcajul și în continuare alte câteva semne. Încrezători, urmăm din nou altă potecă, bine croită prin pădure. Aflăm prea târziu că nu mai suntem pe traseul cel bun și în loc să ne întoarcem la ultimul semn găsit, acum când ne aflăm doar la 1-1 ½ oră de capătul traseului, continuăm să coborâm, până când hățașul se termină în buza unui abrupt, pe malul unei viroage. 

    De abia de acum încolo începe aventura. Coborâm pe vâlcel, mai alunecând, mai în picioare, prin frunziș și grohotiș mișcător. Apa din bidon s-a terminat demult și realmente suferim de sete. Este greu de redat șirul întâmplărilor care ne-au condus la orbăcăieli prin pădurile stâncoase ale Narățului și mai ales pin labirintul acestora, ca și orbirea nepermisă, de a nu ne întoarce la locul începutului rătăcirii, la ultimul semn turistic întâlnit. Șirul întâmplărilor de-a dreptul periculoase la care ne-am expus, brâne pe care fără mijloace de asigurare le-am traversat sau de pe care am coborât. Chiar unele căzături, care se puteau termina rău. Dar cu chiu cu vai, cu buzele spuzite de sete, chiar după ce supsesem cu disperare dintr-o șuviță de apă, continuăm coborârea. Mai mult decât vie, ne-a amăgit câteva clipe. Când ajungem la firul principal al văii, ne aflăm istoviți, chiar sfârșiți, în fața unei adevărate minuni. O cascadă înșirată pe fața unei stânci, înaltă de circa 10 m, iar la picioarele noastre, adevărate bazine de apă, din care am sorbit cu nesaț. 

    Pentru săritoarea următoare, la fel de înaltă, n-am găsit soluție de coborâre. Începem să urcăm panta muntelui, pentru a putea depăși săritoarea. Dintr-odată, uitându-ne la ceas,  constatăm că se făcuse ora 9 ¼ seara (7 ore de când ne rătăcisem ! ), istoviți, privim spre vale, unde vedem pe plaiul încă însorit, imaginea unei case și auzim lătrăturile unui câine. Noi însă hotărâm să râmânem în pădure, pe panta înclinată puternic, încercând să găsim un loc de dormit. Sub o stâncă, cu câțiva copăcei strânși într-un mănunchi, la nici 1,5 m distanță, așternem una din pelerinele de ploaie pe jos, cu cealaltă încercând să ne acoperim. Nici foame nu ne mai este. Bem zdravăn din sticla pe care o umplusem jos, până când ne dăm seama că de abia ne mai rămăsese ceva pentru noapte și ce ne-o mai aștepta a doua zi.     Se aștern repede culorile întunericului. Pe lângă noi, încep să zboare liniștiți o puzderie de licurici, iar jos în vale, de la casa singuratecă, răzbat până la noi doar lătrături de câine și lumina unui bec stingher. Sus pe cer urmăresc stelele, în speranța că n-o ploua tocmai acum. Poate c-om fi dormit din când în când, sprijiniți cu picioarele în copăceii din față sau totul s-a dus ca o părere, fiecare dintre noi gândindu-ne la drumul de a doua zi. Să tot fi fost orele 4 dimineața – nu aveam nici măcar lanternă -, când întunericul nopții a început să se destrame.     După ora 5 putem să privim ceasul. Aproape de ora 6, plecăm continuând să traversăm obârșii de văi, în speranța că vom găsi creasta cea bună. Ocolim câțiva pinteni stâncoși, pe ultimul însă, nu putem. Nu ne rămâne decât să coborâm în vale la minunea de pârâu cu săritori pe care-l părăsisem seara. Pentru prima oară simt că intru în panică. Știu că jos ne așteaptă cascade, poate de netrecut, dar acolo măcar vom găsi apă, care din nou ni se terminase. 

    Greu, coborând pe brâne, depășind mici pereți cu multe precauții, ocolind și aici o săritoare întunecată, ajungem la firul apei. Aici, aceleași bazine de apă, pe tot întinsul stâncii înnegrite de mușchiul de culoarea întunericului. În susul pârâului, altă cascadă, de câțiva metri buni. În josul apei alta. O coborâm alunecând prin apă. Continuăm să mergem pe firul văii. Alte bazine pline de apă. Stânca tot neagră și câte ne-or mai aștepta, pentru că sub noi altă cascadă. O depășim ușor prin dreapta ei, folosind prize existente. Ce-o mai fi departe! 

    Mergând printre stânci normale, vedem deodată un copac doborât și pe el o tăietură proaspătă. Încep să mijească speranțele. Drumul începe să devină mai ușor și curând ajungem într-o poiană, de unde un drumeag ne scoate la șoseaua de pe valea Lotrului, nu înainte de a constata că mai trecuseră 4 ore de mers în această dimineață. Orbecăisem prin păduri, poate necălcate de picior de om, cu o noapte petrecută sub cerul liber, ceva mai mult de 20 de ore. Apar omenii și la prima casă întâlnită pe vale, întrebăm o bătrână, pe ce pârâu fusesem. Fusesem pe pârâul Vâlturesei ale cărui chei înguste cu cascade și bulboane la tot pasul, ne încântaseră și ne îngroziseră deopotrivă. Sigur ne rătăcisem nepermis. Sigur traseul pe muchia Vâlturesei, chiar bine marcat, nu este o joacă. Sigur lanțul de imprudențe fusese unul nepermis. Dar ceea ce văzusem, cheile înguste cu pereți înalți, uneori cu păduri până la firul apei, alteori cu pinteni stâncoși de netrecut, mulțimea bazinetelor acumulate în stâncile întunecate săpate în cine știe cât timp sau cascadele de stâncă înalte si atât de greu de trecut, ne-or rămâne în minte multă vreme, ca și aventurile trăite din plin, chiar dacă acestea avuseseră în ele dramul de nebunie, care uneori face viața mai frumoasă. 

    Întâlnisem șase cascade mari. Prima de 12m, apoi altele de 10m, 7-8m, 6m, 3-4m și de 3m, totul pe 200-250m, în canionul cu lățimi de 4-5m, greu de trecut fără mijloace alpine, două dintre ele ocolite pe coaste înalte. Iar de o parte și cealaltă a văii pereți împăduriți cu inclinări ce ne-au dat fiori, la traversarea lor.

               

Dinu si Andrei Boghez

miercuri, 2 septembrie 2020

Singur pe potecile Iezerului

 Moto: Nu poți să-mi spui amice

            Cam unde vrei s-ajungi

            Pe drumul ars de soare

            Cu pașii tăi cei lungi......

                       Calistrat Hogaș

 

Eram la Câmpulung. Terminasem studenția, începusem munca pe șantiere și parcă fără să-mi dau seama, zilele în care-mi petrecusem nu numai vacanțe de copil și mai apoi cele de student și tânăr inginer, se apropiau de sfârșit. Erau acolo strânse an de an, zilele copilăriei și alintarea acestora de către lumea bunicilor, într-un anume fel, aproape de sfârșit. Mai era o lume acolo, pe care o priveam în zilele senine de pe una din ferestrele casei celor amintiți, încă de când ochii mei de copil, începuseră să deosebească înălțimile munților depărtați, către care curiozitatea încerca să pătrundă locurile pline de ascunzișuri.

A venit vremea când visele începuseră să prindă contur. Așa s-a născut dorința de a merge în Iezer pe poteci mai puțin umblate și dintre acestea, după ce urcasem pe cele mai cunoscute, poteca de pe muchia Portăresei, parcă mă atrăgea mai mult. Să fi fost într-unul din anii studenției, să fi fost din cei ce au urmat, poate cei ai șantierelor, cert este că într-o dimineață, plecând din Câmpulung, doar cu sfaturile unchiului meu Moșu, iată-mă suit în autobuzul care m-a lăsat lângă poteca ce traversa apa Râului Târgului și pe care aveam să urc pe cea de pe muchia Portăresei. Coborâsem la locul în care urma să se dezvolte în anii ce au urmat, hidrocentrala de la Râușor.     

Câmpulungul era tot acolo cu casele încă vechi, cu farmecul care-mi mângâiase copilăria.

Curtea casei era tot aceeași din copilărie, doar înverzită de iarba crescută prin caldarâmul îmbătrânit, de când bunicul nu mai avea trăsura cu cai pe care-o scotea cu regularitate pe străzile îmbătrânite ale Câmpulungului. Stăruiau în mintea mea încă fragedă, amintiri care nu se ștergeau ușor. Cum să uiți nucul bătrân din  grădina bunicilor. Cum să uiți tufele de coacăz din grădina din care bunica se întorcea mereu cu verdețuri și atâtea altele din care ne pregătea bunătăți la masa de prânz, începută mai mereu cu o cruce și o rugăciune. Slăninuța din beci, pregătită cu dragoste în zilele de iarnă. 

O singură dată mi-a fost dat să particip la bucuria zilelor de iarnă. Atunci, înfofolit zdravăn în pledul meu de copil, asistasem parcă la pregătiri iernatice ale vreunui prânz la care ostenea bunica. Aveam poate puțin peste trei ani și sigur amintiri nu prea pot pretinde că am, dar ieșirea în brațele lui taică-meu, în prispa casei tot mi-o amintesc. Veneam, în convalescența câmpulungeană, după dubla pneumonie, din care cred și acum că numai puteri ascunse mie m-au putut salva. Amintiri din zilele de atunci sau din cele ale vacanțelor petrecute cu regularitate la Câmpulung, mi-au rămas în minte doar fragmentar, peste celelalte așezându-se doar uitarea. Din acele vremuri ale unei copilării mai altfel decât a multor copii, îmi amintesc privirea de pe doar una din ferestrele casei bătrânești, de pe care culmile îndepărtate ale Iezerului se vedeau în zilele senine, în toată măreția lor. Din vremurile acelea ale anilor dinaintea celor din ’60, îmi amintesc că le-am trimis bunicilor o ilustrată cu imaginea casei scării a Poliamiduluiui  de la Combinatul de Fibre sintetice din Săvinești, pe care bunica o arăta la cei care o mai vizitau, spunându-le ce lucruri grozave făcea nepotul. A fost poate, fără să-mi dau seama, imaginea fericită pe care a luat-o cu ea dincolo, pentru că nu mult după aceea, nimicul și-a făcut datoria. Și parcă după ea s-au dus nucile tomnatece, perele pergamute, coacăzele mâncate direct din grădină sau slăninuța bine afumată, cu usturoi proaspăt. Amintirile mai sunt, din ce în ce mai depărtate, dar pe nevrute, mai lasă câte-o geană peste ochii puțin înlăcrimați.

Acum, în dimineața însorită în care eram în autobuzul de Voina, nu gândeam decât la locurile de pe muchia Portăreasei, pe care le aveam de parcurs până a intra pe meleagurile înalte, încă necunoscute mie, ale masivului Iezerului.          

M-a întâmpinat pe malul drept al Râului Tărgului pe care-l traversasem pe o punte cam șubredă, un drum pietros, mai mult o zgârietură profundă, bolovănoasă, făcută special parcă, pentru urcarea turmelor la munte. N-am prea avut timp mult să tot mă necăjesc cu aspectul drumului, că peste munte s-a așezat ceață deasă. Nu vedeam decât cei câțiva metri înaintea mea. Nu mă simțeam prea la îndemână. Eram singur, într-un masiv montan căruia nu-i cunoșteam versantul pe care eram și căruia până la urmă vream să-i dau de capăt.      

Părăsisem de mult ultimele locuri cu iz de civilizație și urcam singur, pe poteca singuratecă pe ceață amarnică, prin locuri prin care nu mai fusesem niciodată. Aveam în față, doar râmătura drumului pastoral și de la un timp încolo și panglica asta iluzorie parcă dispăruse. Dincolo de ce era pe pământ, parcă cerul se străduia să se limpezească. Dincolo de valurile de ceață care păreau învinse, se zărea soarele. Când ultimele zdrențe de ceață dispăruseră, m-am aflat lângă un țarc de oi părăsit de curând. Poate prin apropiere să fi fost și stâna de pe muchia Danciului, dar probabil mai jos la apropierea pădurii. Oricum era bine că n-am dat de câini! 

Părăsisem deci muchia Potărăresei și eram acum pe meleagurile Cernatului și mai apoi pe cele al Danciului. Urcușul era din ce în ce mai însorit, aproape pustiu și doar într-un târziu mi-a apărut în cale o adevărată herghelie de cai. Curioși, unii au sforăit a mirare și și-au continuat apoi, nepăsători, păscutul mai departe. Am trecut de vârful Cernatului, apoi de cel al Danciului, primul din cale de peste 2100m. A urmat urcușul cel mare din ziua aceea și am ajuns pe vârful Obârșiei la 2314m. Era cea mai importantă cotă atinsă în ziua aceea. 

Am avut de pe vârf, imagini din cele fermecate ale crestelor Făgărașilor. Mai mult pâcloase în boarea dimineții, se străduiau să-și arate frumusețea, cățărate unele peste altele, până se pierdeau în orizontul încă neclar. Din locurile acelea, un gând pentru Piatra Craiului tot am avut. Era balaurul din piatră sclipitoare, încă adormit la vremea dimineții. Când scriu rândurile acestea, ca și atunci, locurile îmi erau complet necunoscute  și să nu fie de mirare că cele descrise seamănă aidoma celor din ghidurile vremii, din care cel mai bine documentat îmi părea a fi cel al lui Nae Popescu. De pe urma acestuia din urmă, aș putea data aproape exact și perioada când urcam atunci pentru prima și singura oară prin aceste locuri. Eram deci în prejma anului 1963 și eram încă pe șantierul Combinatului Chimic de la Târgu Mureș. Cele scrise aici sunt pentru a-mi data oarecum exact, anii în care urcam muchia Portăresei. Aveam deci, încă puțină vreme, 28 de ani!

Am urcat din greu vârful Obârșiei de 2314m, de unde priveliștea a meritat un pic de odihnă. Zic un pic, pentru că mai aveam mult de mers în ziua aceea, o bucată încă prin locuri la primă vedere și mai trebuia să ajung la cabana Voina, unde nu vream să pierd autobuzul întoarcerii.           

Am grăbit pașii, am trecut de vârful Iezerului Mic – 2406m- și am ajuns în Șaua Crucii Ateneului la 2263m. Eram pe drumul cel bun și de acum încolo știam ce mă așteaptă. Eram pe meleaguri bine cunoscute, încă de mult, de pe vremea copilăriei, când mentorul meu într-ale muntelui, "Moșu"îmi arătase pentru prima oară frumusețile montane de care mai apoi nu m-am despărțit toată viața. Trebuia să mă grăbesc. Am coborât în fugă oarecum serpentinele potecii, am ajuns la lacul Iezerului. Mi-au fulgerat prin minte momentele când Moșu, cel amintit mai adineaori a măsurat chiar în ziua căsătoriei lui, adâncimea lacului Iezer. Avea 48 de ani. Avea cu el atunci, un fir  de 9m, care s-a coborât până în adâncuri. Confecționat chiar de el, a ajuns la cei 9m cât măsura fundul lacului. E drept că incursiunea era să-l coste viața, pentru că atunci când a revenit pe mal era aproape vânăt și cu greu cei ce-l întovărășeau au izbutit să-l aducă înapoi la culoarea normală, dar ce să zic, chiar la viață!!

Am trecut în goană pe lângă refugiul Iezerului a cărui cotă era întrecută doar de cabana de la Omu. Ar fi de spus că refugiul a fost construit în totalitate cu muncă patriotică, chiar dacă așa ceva e un pic desuet în vremurile acestea. Au fost aduse în fața primăriei din Câmpulung toate materialele necesare, aflându-se acolo și următorul anunț: în ziua de cutare, materialele vor fi duse la cabana Voina cu mașinile și de acolo voluntar vor fi transportate cu spatele de turiști împătimiți. Și ce să vezi, au fost voluntari și nu puțini care au dus materialele de la cota Voinei – cca 900m – până la cei 2165m cât are refugiul.

De aici am început goana. Am coborât aproape permanent în alergătură, până la cabana Voina, unde am ajuns cu puțin înainte de plecarea autobuzului. Sigur, că nici când am intrat în curtea bunicilor, încă nu-mi trecuseră valurile de transpirație de pe urma alergăturii trasă la coborârea din vârful muntelui. După ce am coborât din munte, lui Moșu, om încercat într-ale Iezerului, parcă nu-i venea să creadă că izbutisem o asemenea tură, într-un atât de scurt timp.

De atunci prin locurile acelea nu am mai fost niciodată și nu pentru că nu le-aș fi apreciat frumusețea, ci doar că alte locuri în munții noștri ascundeau în ele atâta frumusețe încât o viață de om, parcă nu-ți ajunge să le poți vedea. Parcă aș mai simți totuși nevoia să mai adaug că într-o împrejurare am urcat pe Valea Văsălatului și am ajuns în creastă, într-o zi superbă de octombrie, fără pic de nor, de unde privirile ne-au zburat către creasta Făgărașului, aflată într-o zi de expoziție aproape teatrală. Tot într-o zi de adevărat blitz-crieg. Dar pe altădată și într-o zi propice amintirilor montane.

 Dinu Boghez

luni, 31 august 2020

Când voi fi îmbătrânit destul

 Moto: O lume în care

            Avusesem un rost

            Și căreia o să-i cer cândva

            Adăpost.

                   Ana Blandiana


Am pornit în amiaza unei sâmbete, ca în mai toate alte împrejurări, de când cabana de la Vârful lui Roman era locuibilă, într-o zi de iarnă veritabilă, cu schiurile în spate, pentru un alt sfârșit de săptămână pe care ni-l doream minunat. Pe Valea Lungă am putut merge cu mașina, până la poiana de la Obârșie. Mai departe zăpada mare ne-a silit să o luăm pe jos, pe cei aproape 10km cât mai erau până la canton. Acolo am ajuns încă pe lumină și ne-am putut pregăti pe îndelete pentru seara care urma. Fusese o zi frumoasă, cu cer senin și zăpada albise muntele de sus și până jos, atunci când ne propusesem să urcăm în creastă și de acolo să ne tot plimbăm pe schiuri, cât ne-or ține puterile.

Mersesem ceva drum cu schiurile în spate, până ce urcușul muntelui se mai potolise și locurile deveniseră numai bune de plimbare cu tălpicile fermecate. Acum când se lăsase noaptea peste munte, într-una înstelată cum ne și doream, plimbarea pe zăpada neîncepută, fără vreo vântoasă care să strice farmecul locurilor parcă încremenite, ne-a ținut mult timp afară. Când am intrat din nou în cabană, cei doi temerari, și-au tot făcut planul drumului pentru a doua zi. Aveam de urcat coasta muntelui până în Curmătura Pietrilor Roșii la aproape 2000m și de abia de acolo înainte urma drumul pe creastă.

    Am avut norocul ca dimineața când ne-am sculat, soarele stătea să dea peste creasta Builei. O dungă portocalie, tivea muchia zimțată a muntelui care ne-a ținut câtăva vreme țintuiți cu privirile fixate pe creasta întunecată a Builei, deasupra căreia lumina urca  spre creste.

Până la urmă ne-am aventurat pe coasta vârfului lui Roman mai întâi. Avea Romanul ăsta povestea lui și era legată de revenirea în țară după un exil, a lui Vlad Țepeș. Fără să-și dezvăluie identitatea, poposise la una din stânele locului. Fusese atât de bine primit, încât la revenirea la domnie, împropietărise cu munți din preajmă, pe cei ce-l găzduiseră cu atâta bunăvoință, fără să-l cunoască, încât aceasta fusese răsplata domniei către cei de pe aici.

Noi am urcat muntele, pe locuri mai drepte, pe cele de coborâre oarecum scurte, pe schiuri și în sfârșit am ajuns în șaua înaltă de peste 1900m, a Pietrelor Roșii. Eram acolo la loc de vedere către valea adâncă a Lotrului, către înălțimea sa Ursu – 2124m – și mai la dreapta, către alte vârfuri în preajma a 2000m, pe care mai trebuia să le urcăm și să le coborâm în ziua aceea. Era totul acoperit de zăpadă și pe atunci drumul de creastă, pământos, încă nu era croit. Doamne câte înfățișări ale muntelui s-au mai schimbat din vremurile acelea!. Par depărtate, dar au în ele anii de început ai celor din ’70. Eram în fața primului vârf peste care trebuia să trecem, cel al Piscului Lung. De data asta eram cu schiurile în picioare și atâta cât ne pricepeam, încercam să trecem peste adâncul zăpezii care acoperea muntele. Așa, mai poticnindu-ne, mai ridicându-ne din zăpada pufoasă, am trecut și peste alte vârfuri tot cam în preajma celor 1900m. Doar că locurile pe lângă care treceam nu mai aveau diferențe de nivel atât de mari, mai ales că erau depășite pe coasta lor. Așa am trecut peste Văleanu și Cocora. Apoi a venit rândul să trecem prin Curmătura Rodeanu, de parcă treceam printr-o alee cu brazi. În locul ăsta, aproape neobservat, a țâșnit din zăpada mare și neîncepută, dintr-un culcuș anume făcut, un cocoș de munte de toată frumusețea. Era speriat,  ca și noi de altfel, de întâlnirea asta neașteptată. Mai văzusem cocoș de munte, dar în foto și într-o împrejurare, pe spatele cabanierului de la Pietrile Roșii. Bine ascuns, că doar făcea braconaj. Acum era unul viu și zburase de sub picioarele noastre. Ba peste toate cele, mai scosese sunete de pasăre speriată. S-a legat Curmătura Rodeanu, aproape neîntrerupt de cealaltă curmătura, a Zănoagei și acolo, înaintea vârfului Zmeurăt, am început coborârea. Până aici, cu toate cunoștințele noastre sumare într-ale schiatului, tălpicile nu le-am dat jos din picioare, nici măcar atunci când am intrat pe serpentinele potecii de sub stâna din Zmeurăt. Până la urmă, stratul de zăpadă s-a cam subțiat, serpentinele s-au înmulțit și am fost nevoiți să ne scoatem schiurile. Cu ele în spate, am coborât ultima parte a cărării care ajungea la primele case din ulița Mălăii, cam pe acolo pe unde îl întâlnisem cu ani în urmă pe tânărul care îmi luase rucsacul din spate și mersese cu el până la stâna de sub vârful Zmeurătului. Se ducea acesta la bunicul său de la stâna locului, aproape statornicit prin locurile acelea, încă de pe când era paznic la acareturile Brătienior, din acele vremuri.

Acum intrasem pe ulița satului Mălaia. Când ajunsesem la șosea, acolo unde poposisem obosiți, cu schiurile în spate, nu ne mai rămânea de făcut decât să așteptăm autobuzul și să sperăm că nu va fi atât de plin încât să nu pătrundem în el.

Până atunci, parcă de nicăieri, a apărut un bătrân, îmbrăcat în straiele țărănești ale locului, cu implicații un pic ardelenești, cum poartă toată lumea pe valea Lotrului și care a intrat în vorbă cu noi. Era Moș Asprei și ne-a tot povestit câte-n lună și stele. Dar ceva din ce ne-a spus el, auzite de la moșul lui, trebuie să fi fost adevărate. Ne-a povestit că pe vremea strămoșului său, turcii veniți în Țara Românească să strângă birurile, s-au aflat într-o iarnă, prin zona Horezului. Trebuiau să ajungă pentru același scop și pe Valea Lotrului. Era cale lungă să ocolească drumurile pe sub munte și atunci însoțiți de călăuză, ruda din vremurile acelea cu Moș Asprei de acum, și-au dotat copitele cailor cu un fel de vârzopi și oamenilor din cele folosite și astăzi prin zona Olteniei și din care chiar aveam și noi în spate la vremea aceea. Le foloseam când zăpada era prea mare și nu puteam folosi schiurile. Așa s-au strâns birurile de pe valea Lotrului !. Și parcă aș crede povestea asta, la câte lucruri neobișnuite se petreceau pe vremea aceea. Ne-a trecut vremea repede cu poveștile lui Moș Asprei. A venit autobuzul. Era aglomerat tare. Strânsese lumea multă de pe valea Lotrului. Ne-a mai luat și pe noi, cu gândurile noastre rămase la zăpezile cele mari din ziua aceea, la cocoșul speriat țâșnit din culcușul său din zăpadă și mai ales la poveștile lui Moș Asprei, care poate or fi fost și adevărate.

Pe Moș Asprei l-am mai văzut în alte împrejurări. Până când într-una din zilele în care coborând din munte, nu l-am mai văzut. Am aflat că la peste 90 de ani ai săi, se dusese acolo unde și-o fi întâlnit moșul care îi condusese pe turci, iarna, până în valea Lotrului.


Dinu  Boghez  /  1972    

vineri, 28 august 2020

Un vis împlinit

 Moto: Și merg și merg....Clopoțelul

            Se aude la capătul lumii.

                              Marin Sorescu

Acum, la capătul unor ani mulți de străbătut munții Căpățânii, puține mai erau locurile prin care nu ajunsesem. Le străbătusem văile și crestele. Mai toate. Mă bucurasem de diminețile însorite de vară, pe când pământul stăpânit de răcoarea nopții, își ridica fuioare de abur în razele de soare ce străpungeau întunericul pădurilor de brad. Mă încântaseră culorile toamnelor de care de atâtea ori mă despărțeam, până când crengile dezgolite de ultima lor podoabă, se pregăteau să primească botezul fulgilor de nea și a viscolelor năpraznice. Mă bucurasem de zburdatul pe tălpici fermecate, peste covorul alb, mătăsos, cu sclipici, de când se trezea la întâile raze de soare și până când cele argintii ale vreunei nopți cu lună plină, umpleau coastele domoale, sfârșite la infinit. Așa a trecut amar de timp, pe nerăsuflate parcă.

Poate-or mai fi fost și alte locuri, dar pentru mine, cotloanele văii Cernei și drumul de creastă al Fometeștilor, al vechii obștii de pe aici, rămăseseră pete albe pe harta unor munți ce mă legaseră aici, cu lanțuri zdravene, o viață întreagă.

Erau aceste locuri  mai greu de ajuns la ele și lungimea drumului de străbătut, le făceau mai anevoie de atins. Am profitat de ocazia unei mașini promise și iată-mă plecând din Horezu, cu destinația Valea Cernei. Trec repede prin Slătioara, de unde părăsesc șoseaua principală. Urc drumul pe Valea Cernei. Mai întâi trec prin Ruget, traversez drumul de sub munte ce vine dinspre Polovragi, depășesc satul Cerna, la capătul căruia descopăr o pensiune și intru pe valea încă adormită.

Curând după capătul satului, descopăr pe dreapta, un drum bine închegat care urcă pe coasta muntelui, către muchia Fometeștilor. Poate că muchia o avea și alt nume, dar eu îmi amintesc întâlnirea cu un om, pe când eram pe muchia vecină, cea de peste apa Recei, Puțu Piscului, cea care coboară spre Vaideeni. Urca muntele. Spre Balota, cea care și atunci sclipea în soarele dimineții. Uscățiv, înalt, trăgea după el o vacă. S-a oprit atunci când i-am dat binețe. L-am întrebat de coama muntelui de pe cealaltă parte, cum se numea și dacă pe acolo sunt drumuri. Mi-a răspuns că pe acolo este obștea Fometeștilor !. Și de atunci tot gândesc la un drum prin acele locuri. 

Mașina urcă pe drumul cu pantă lină, cu apă zglobie, alături cu maluri acoperite de păduri. Într-un loc din grămezi uriașe de lemne așezate rânduit, iese fumul mangalului, care iată, încă se mai fabrică. Curând apar cheile Cernei. Cu pereți și piscuri înalte. Aici calcarul îl simți peste tot. Drumul este presărat cu piatră albă, ruptă din munte. Mă întreb cam pe unde-o fi peștera cu Vâjgău, cea care răzbate în Cheile Oltețului și Polovragi. Ici colo din verdeața malurilor, țâșnește câte un izvor. Apare un drum pe stânga, ce pare a se înfunda într-una din văile laterale. Urcăm mereu pe firul apei. Drumul face o serpentină, apoi alta și se încolăcește pe munte. Exploatarea forestieră de pe aici, a spart drumul și numeroasele făgașe de pe aici, îl fac imposibil de urcat pentru Dacia în care eram. Cobor și la câteva sute de metri, dau de un mic platou. O mașină cu stupi și un vagon dormitor, stau alături de vreo două tractoare. Omul cu stupii habar n-avea de drumurile de pe aici, poate doar în vagon să fie un cunoscător !. Ciocăn la vagon și din înăuntru, îmi răspunde o voce morocănoasă. ,, Intră !“. În vagon, un tinerel adormit, sau doar morocănos după vreo beție,

Îmi tot spune să o iau pe drumul de taf. Până la urmă îl conving să se ridice în capul oaselor și să-mi arate drumul pe fereastră. Urc pe drumul taf-ului, abrupt și pe măsură ce urc, încep să deosebesc locuri cunoscute. Vârful împădurit al Polovragilor, după el locul bine ascuns al ,, Poienii Ascunse  ! “.  Apoi vârfurile Cujbei și undeva sus, pe cel al Corșorului. Când drumul taf-ului se termină, a trecut o oră de mers. Pe muchia pe care sunt, undeva departe, apare însorita culme a Căpățânii. Dar până la ea mai este cale lungă. Deocamdată, când ajung în culme, pe cea a Milescului, încerc să mă orientez. Spre vale o stână mare, așezată sub cupola unui vârf înalt. Aveam să aflu că stâna se numea Găuriciu. Nu pea deosebesc poteca de urcare. Apoi găsesec urma firavă a ei. Străbat poiana și întru în pădure. Mă aflu pe un drum larg, îndelung străbătut de urme proaspete de animale. Drum umbros, bine venit pe arșița asta. Pe partea dreaptă pădurea neatinsă, pe stânga dezastrul tăierilor sălbatece. Urc mereu fără oprire. Aveam de mers mult în ziua aceea. Pe nesimțite apar brazii. Drumul urcă mereu. Arareori apare câte o serpentună care câștigă înălțime mai repede. Creasta înaltă se apropie mereu. Trecuse cam 1 ½ oră, când ajung într-o poiană. Drumul o ia la dreapta, părând a coborî. În poană vreo 2-3 vaci, dar ele , oricât de curioase privesc la mine, nu-mi pot spune care e drumul bun. În față un vârf împădurit pe-o coastă. Pe sub el, pe stânga, pare a fi o potecă. Urc spre ea și poteca pare a fi cea bună. Adică urcă mereu. Cu privirea spre vârfurile înalte, cele ale Balotei și Funicelului, urc fără oprire. Ocolesc vârful împădurit.  Cobor puțin și în față îmi apare abruptul calcaros, cu grohotișul la poale, al unui, vârf ros de vremuri, cu hornuri numeroase. Extrem de fotogenic. Apare apoi o brână înverzită și traversez muchia muntelui. De când am plecat, calcarul m-a întovărășit mereu. De pe brâna înverzită, pe care fac o pauză bine venită, privesc munții golași și stâna cu săivan aflată nu prea departe. Până acolo însă, las pe dreapta al drum și eu urc pe altă pantă, a altui vârf, cel al Milescului. Când îl depășesc,pot privi pe muchia ce coboară spre Vaideeni și la stâna din Cășerie, acolo unde mai acum vreo 2-3 ani, dormisem o noapte. De aici privesc stâna din apropiere, cea cu numele amintit al muntelui. O văd cam aglomerată și hotărăsc să o ocolesc. Câinii mă simt totuși și alergă spre mine. Scot din buzunzr spray-ul și strig la ciobani să țină câinii. O bucată de drum merg cu ei, hămăind după mine. Apoi mă părăsesc. Mă mai întorc odată, să văd unde sunt. Unul alb era lângă piciorul meu, gata să mă muște. Parșivă javră. Pleacă speriat când mă vede întors către el. Dar dacă nu mă întorceam ?. Urc vârful domol arcuit în fața mea. Apoi un altul cu piatră alba scoasă la iveală, cel al Zăvidanului. În fața mnea stă Piatra Stroeștilor, de pste 1700m. După ce trec de ea știu că găsesc fântână zdravănă, cu apă rece. Acolo mi-am propus să fac pauza de masa. Până la ea, mai am din ce în ce mai puțin. Aud de departe un zgomot ciudat. Se întețea pe măsură ce mă apropiam de fântâna dorită. Prin preajma mea, câțiva viței inocenți și câteva vaci cu ugerele pline. Când ajung la fântână, constat că de acolo venea zgomotul. Pe țeavă, apa apărea din când în când, ci zgomot mare. Părea a fi un fel de izbuc. Scot merindea, mă odihnesc, privesc vreo două vaci ice vin întinse spre apă și deabia după aceea îmi potolesc și eu setea. Sunt la poalele marilor înălțimi. Până aici făcusem vreo 4 ore. Drumul urcă albicios spre creasta înaltă. Soarele arde năpraznic și nori din ce îăn ce mai mulți, par a se aglomera către crestele către care mă îndrept. Urc din greu, cu pause dese. În drum dau peste o țeavă ruginită, care duce apa la vale, la fântână. Urc mereu până ajung sub Beleoaia. Apoi drumul o ia la dreapta. De aici privesc valea Cernei. Un drum firav, tăiat în calcarul alb, acum ca o șuviță, urcă până sub piciorul alpin al Corșorului, iar spre culmea pe care o părăsisem, urcă un drum înverzit, printer brazii tineri, până spre șaua Pietrii Stroeștilor. Ajung lângă troița veche, acum refăcută. Sunt în Șaua ,, Le Nedei “. De aici apar crestele Parângului. Mohorul și peste el, țuguiul piramidei Parângului Mare. Mohorul se vede clar, semn că nu mă va prinde vremea rea. Văd și releul de la Rânca. Am semnal la mobil și dau vreo două telefoane. Într-unul sunt întrebat dacă nu mi-e urât. ,, Nu și când îmi e, fluier ! “. Pe lângă mine zboară și se așează pe plai, două familii de corbi. Simt euforia marilor înălțimi, pe ale căror coaste apare roșu ca focul, bujorul, care le acopere până către pădure. Urc drumul către poalele Nedeii. Încep să cobor și mă întreb dacă n-ar fi bine să o  pe după Negovanul,  pe Cuculei, până la vechea stână din Gropiță. Dar o știu dărăpănată și nu-mi vine să ajung acolo. Ocolesc pe drum Negovanul și înaintea Huluzului încep să cobor. Nu mă mai satur privind coastele înroșite de bujor. Când ajung în locuri de care se vede cel al vechii stâne din Gropița, aud lătrături și stâna apare cu înfățișare nouă. Surpriza mă determină să ajung la ea. Aflu o stână nouă, frumos construită și foarte curată.,,  Poate or fi făcut-o pentru UE !‘’. Mă odihnsc aici câtăva vreme, înaintea ultimei etape, cea către stânele din Târnovu Mic. Până la ele mai fac vreo  1 ½ ore și când începusem să merg pe jos din Valea Cernei, trecuseră 9 ½ ore. Aflasem de la stâna din Gropiță, că Țugulescu, please la bâlciul din Vaideeni, la Învârtita Dorului. Așa că nu ă mir că nu-l găsesec. Mai stau de vorbă cu cei de pe aici, mănânc oleacă și sunt invitat la ,, cabinet “, să mă odihnesc. Pat încă curat, cu cearceaf și pernă. Puțin după ora 18, trec în lumea viselor. Noaptea, cu lună plină,trece repede. Către ziuă, încep să mă mă întreb dacă mai fac și creasta Târnovului sau cobor.

Hotărârea de a face Creasta Târnovului, plănuită încă de acasă, n-am luat-o decât în ultima clipă. Un fel de...,, fie ceo fi ! “. Un pic de șocolată un hanorac legat î]n jurul mijlocului, pioletul și…la drum !. Ajung repede la poiana bine cunoscută, de la care în sus, începe traseul crestei. O săgeată și un punct roșu, relative noi, arătau că peste creastă se făceau până în Ciunget 4 ½ ore. Încep să urc. Peste traseul vechi, timpul își lăsase amprenta. Peste toți copaci doborâți, astfel că până în creasta stâncoasă, a trebuit să fac numeroase ocoluri. Drumul este anevoios și când deodată mă trezesc în fața primelor stânci, îmi pare că am greșit drumul. Încep să urc, cu gândul că dacă locurile devin prea abrupte, voi putea să mă retrag. Câteva repezișuri pe stâncăriile înierbate și iată-mă în fața primei clăi a Târnovului. Până sus numai calcar degradat. Imposibil de urcat pe vârful ei, sau măcar periculos. O iau pe coastă. Și ea abruptă. Mai jos sunt brazi și acolo recunosc vechea strung prin care altă data sfârșeam traseul de creastă. Când ajung în strunga amintită, recunosc locurile denumite ,, La Balcoane “ și țuguiul din față ca fiind ,, Dintele Ursului “. De aici încolo se deschide un horn larg, înierbat, care mă scoate în creastă. Vremea este cam înnorată și când ajung în creasta îngustă, vizibilitatea nu este grozavă. Doar piramida Nedeii se profilează pe cerul înnorat. Nu sunt însă nori de ploaie și sper ca până la urmă să mă bucur de soare. Coasta Nedeii deși înnorată, răzbate de pe ea, roșul aprins roșul aprins al bujorului. Urc panta înierbată a hornului. Mai mult mă cațăr !. Răzbat până în creastă, pe piatra albă, teșită ca pentru o potecă, dar îngustă. Din când în când poteca de piatră se întrerupe. Urmează coborâșuri și ocolișuri. Apoi iară potecă de piatră. Dedesubtul meu, spre valea Latoriței, limbi de grohotiș sfârșit în adâncul pădurii de brad, deasă ca peria. Îmi aduc aminte de curiozitatea anilor de demult, când îmi propusesem să străbat hățașul pe care-l vedeam sau mi se părea că-l văd, pe sub abrupt, pe deasupra grohotișului. Curiozitatea mă mâna. Pe acolo spuneau ciobanii, era peștera haiducilor, din care astăzi doar hornul se mai găsește la vedere. O fi fost n-o fi fost așa, dar undeva nu departe de locul hornului, pe versantul dinspre Latorița, la limita dintre grohotiș și pădure, era un mic bordei, pe atunci aproape doborât. Dar nu comorile m-ar fi mânat, ci descoperirea vreunei peșteri necunoscute. Au trecut timpurile alea !. În față mi-a mai rămas puțin până la vârful Pietrii, dar până acolo mai trebuie să trec o limbă de jnepeniș compactă. Atunci când pe aici deschisesem poteca turistică, marcată cu punct roșu, o făcusem cu toporul în mână. Sofi, Mișu Predescu și mai apoi Ilie Juravle, îmi fuseseră tovarăși de nădejde. Acum însă din poteca de pe vremuri nu mai rămăsese nimic și doar nu trecuseră decât 3-4 ani de când o parcursesem ultima oară. M-am chinuit urcându-mă deasupra copăceilor sau strecurându-mă pe sub ei și bucata asta de creastă mi-a luat tot atâta timp, cât mi-a luat restul ei. Până la urmă am ajuns în vârful Pietrii Târnovului la 1885m. era altădată aici o baliză. Acum de abia de era un ochi de poiană, cât să te întinzi la soarele care din nou pusese stăpânire pe cer. Am vorbit de aici, în timpul scurt pe care mi-l oferisem, cu toată familia. Aveam semnal, cât timp stăteam cu mobilul îndreptat spre Cozia. Dar unul prăpădit, cu multe întreruperi. Câtăva vreme am stat întins la soare. Meritam așa ceva după suitul prin copăceii jnepenișului. Apoi m-am îndreptat către coborârea pe care mi-o propusesem. Cea de pe partea abruptă a Pietrii. Pe acolo fusesem la marcaj cu Chissy și-l purtasem în brațe pe Patrocle, cățelușul care de atâtea ori în vara aceea ne ținuse de urât pe coclauri. Am găsit repede însăilarea de brâne pe care se coboară bine, dar cu foarte multă atenție. Ultima oară pe aici găsisem bulbuci înfloriți. Acum era prea devreme. Nu mi-a fost deloc greu, până la peretele brăzdat de striuri pe care îl botezasem ,, Orga Târnovului “. Dar poate fusesem prea pretențios asemuind-o cu cea din Piatra Craiului. De aici însă a început să fie mai greu. Trebuia să ajung la limba de grohotiș și până acolo era o pantă aspră, printre brazi piperniciți și limbi de grohotiș mare și mișcător. Mi-a trebuit acum, mai multă atenție decât pe vremea tinereții. Când am ajuns pe grohotișul compact, nu mi-a mai rămas altceva , decât să intru în pădurea de brad și să cobor la poteca ce înconjura muntele și pe care venisem. Am ajuns ușor și când am intrat în stână, trecuseră 4 ore de când o părăsisem. S-a sfârșit ziua de plimbări pe munte și restul timpului mi -l-am petrecut discutând cu ciobanii, dormind în cabinet și mai spre seară odihnindu-mă în poiana din apropiere. A urmat altă noapte cu lună plină și lumină ca ziua. Doar câinii hămăiseră multă vreme. Asta de bine ce-mi spuseseră ciobanii că pe la ei nu venise ursul până atunci. Nici acum nu venise, dar poate dăduse doar târcoale.

Sosise timpul plecării. Cât m-am dus la izvor să-mi înviorez fața și mi-am făcut rucsacul, ciobanii au terminat mulsul oilor la strungă și mi-am luat rămas bun, mulțumindu-le pentru găzduire. Într-o oră am ajuns în Valea Repedei, pe care se refăcuse oarecum drumul distrus de furia apei. Am trecut peste apa Izvorului Mare, aproape greu și am ajuns la casa în care dormisem cu mai mult de o lună înainte. Pe vale, până la casa, făcusem vreo 20 de minute. Am trecut apa pe punte, tot în locul în care făcuse și Fane una. Dar cu lespezi pe ea, numai bună de trecut fără teamă. Au urmat alte treceri prin apa râului, pentru că drumul nu mai putea utilza podurile. Când am ajuns la Gura Repedei, trecuseră 3 ore de când părăsisem stâna. Se lăsase căldură mare și aveam de a face cu o veritabilă zi de vară. A mai trecut 1 oră până la Gura Latoriței. Mai aveam de așteptat și după ca am sorbit o cafea, m-am mutat pe malul apei, să fac și eu plajă în vara accea. A trecut repede timpul până la sosirea autobuzului și odată cu urcarea în el, s-a terminat minunata mea excursie.

 

DINU  BOGHEZ           

luni, 3 august 2020

Raid in interiorul pietrei - Pe Valea Suhăioasei

 Moto: Ca și cum ai vedea munții plângând,

                              ca și cum ai ceti în deșerturi un gând,

                              ca și cum ai fi mort și totuși alergând,

                              ca și cum ieri ar fi în curând.

                                                Nichita Stănescu

 

   Anul 1967, avea să fie nu numai cel în care ajunsesem pe șantierul Combinatului chimic de la Râmnicu Vâlcea. Cel care avea să-mi marcheze profund activitatea mea profesională, dar și cel în care aveam să fac cunoștință cu munții apropiați. Era anul în care apăruse ghidul montan al munților Căpățânii, așa că pasiunea mea pentru munți, avea după ce să se desfășoare. Doar că, amatori pentru astfel de expediții, nu își găseau ecou în rândul celor de aici, în orașul în care aveam să-mi duc viața și care despre munte știau doar de Cozia.

   Dorința mea de a cunoaște împrejurimile montane al orașului a făcut loc unei prime excursii în munții Căpățânii. Aici nu erau marcaje, nu erau cabane, ci doar ceva drumuri forestiere și stâne. În necunoscutul acesta, am pătruns singur, într-un sfârșit de săptămână de la începutul lunii iunie al anului amintit. Am ajuns în Malaia venind dinspre Gura Lotrului, pe drumul care până în Brezoi era oarecum asfaltat. De aici și până în Malaia, de unde mi-am început periplul montan, era doar drum pietruit, al cărui traseu era oarecum paralel cu cel al căii ferate înguste, doar că fiecare avea malul ei pe care se desfășura.

   Pe o uliță din centrul Malaiei, mi-am început urcușul. Am aflat ceva mai târziu, că acesta era drumul pe care, călări, urcau Brătienii, până la stâna lor de sub Vârful Zmeurăt. Din ce aveam să aflu ceva mai târziu, iată câteva amintiri despre locurile acelea. În afara stânei-anexă din poiana de sub  vârf, mai exista o casă cu etaj, pe care eu, la vremea aceea am mai văzut-o încă în picioare, chiar dacă în vremurile de după 1945, ciobanii aveau să-și țină caii acolo. Nici măcar nu-mi dau seama dacă așa ceva au făcut-o din răzbunare sau doar din nepăsare. Parcă aș asocia acest fapt cu ștergerea oricărei urme a Brătienilor, de pe crucea de piatră din apropierea potecii ce urca la stână și de pe care un nevolnic a șters cu dalta numele Brătienilor. Ar mai fi de adăugat, că la stâna și casa din munte, uneori Brătienii ajungeau cu o avionetă, care ateriza și își lua avânt, din poiana prelungă cu pantă oarecum mică. Cele de mai sus mi le-a povestit, odată ajuns sus, bunicul, paznic pe vremurile apuse la vechea stână, al celui cu care aveam să urc împreună până în Poiana Zmeurătului.

   Drumul de pe ulița satului era unul abrupt și greutatea rucsacului cu tot harnașamentul auxiliar – cort unguresc de 9 kg și sacul cehoslovac și acela de vreo 2-3 kg -, dar și panta mare a drumului ce trebuia urcat, îmi făceau înaintarea grea. Norocul a făcut ca în urma mea, să urce un tinerel, venit de la ultima casă a uliței, lângă care, în seara dinainte, îmi întinsesem cortul. Băietanul, nepotul celui care avea să-mi povestească cele de mai sus, urca la stână să ducă bunicului său, fost paznic al casei Brătienilor, un tranzistor.       

   La stână, câtăva vreme am stat la taifas cu păstrătorul unor taine astăzi aproape pierdute. Cu bătrânul fost paznic al locurilor, am intrat în casa părăsită a Brătienilor, care pe atunci încă se mai afla în picioare. Avusese  12 camere, e drept destul de mici. Avusese cameră de baie cu apă adusă pe jgheab de la izvorul de sub vârf. Astăzi din casă a mai rămas o movilă de pământ, care  a acoperit voit rămășițele locurilor de altă dată. Mi-am luat rămas bun de la companionii mei de-o clipă și cu sfaturile pe care mi le-au dat am plecat mai departe. Poate ar mai fi de adăugat că pe tinerelul care mă întovărășise, l-am mai văzut câteva zile mai târziu, din fuga mașinii în care eram, pe străzile Vâlcii. Dar și ani mai târziu, pe când coboram din vârful Zmeurătului. Atunci tânărul devenise oarecum bătrân. Curăța de praf platforma unei remorci și oarece bucurie s-a așternut pe fețele amândurora, după trecerea atâtor ani. Am plecat de la stână, am urcat în Șaua Zmeurătului și mi-am continuat drumul de creastă. Harta încă destul de sumară la vremea aceea, nu prea mi-a dat șansa identificării locurilor peste care treceam. Ani mai târziu, am aflat numele vârfurilor întâlnite în cale. În alte multe peregrinări prin locurile acelea aveam să aflu că acestea aveau fiecare numele lor. Ionașcu, Priota ori Gera, aveau să-mi fie peste ani prieteni dragi și nu de puține ori aveam să le străbat vârfurile. Acum am știut doar că am ajuns la o stână, poate cea a Bogdanului, unde am mai luat ceva informații despre locurile pe care vream să le străbat. Unul din ciobanii stânei,  avea să coboare la Olănești, cu calul și chiar mi-a propus să mergem împreună. Ce rău mi-a părut după aceea că nu l-am întovărășit !. 

   Am plecat mai departe, pe drumul croit pe munte de societatea Carpatina. Pe el am mers până am întâlnit un băiețandru care m-a îndrumat către locurile stânei sale, orientate cam înspre valea Lotrului, de unde mai departe puteam coborî în vale. Doar că eu am greșit intrarea și am apucat-o pe o poteca presărată cu piese ale vechiului funicular. Străbătusem până atunci vârfurile multe din cale, ultimul dintre ele fiind Gera. Curând poteca pe care începusem coborârea presupusă a fi indicată de ciobănaș, a dispărut sub ierburi și pietre ascuțite, din care pe unele le-am simțit cum îmi sfâșie câte ceva. Pe deasupra barele metalice ale rucsacului, într-o căzătură printre pietrele din cale,  s-au desprins și mi-au mai sfâșiat și spatele. Și ca să fie treaba oablă, la o căzătură din cale, tăișul toporișcăi ținută în mână, mi-a pătruns în palmă și cu greu mi-am oprit sângerarea.   

   Rănit, cu sânge șiroind din mâini și spate, cu cămașă sfâșiată și zgârieturi profunde, ajung pe marginea unei cascade abrupte. M-am hotărât să înnoptez. Nu mai puteam să înaintez. Eram prea obosit. Pe prispa stâncii de pe malul drept al pârâului, întind foaia de cort în două, aștern sacul de dormit, mă strecor în sac și pun la îndemână toporișca și cuțitul,  încercând să dorm. Se lăsase întuneric adânc peste munte. Cerul nu-l vedeam în îngustimea crăpăturii de munte de pe firul văii. Eram pe malul cascadei zgomotoase, la vreo câteva palme de marginea apei. Noaptea, din zgomotul cascadei înaintea căreia mă oprisem, deslușesc un fâșâit aproape de capul meu. Pun mâna pe instrumentele de apărare de lângă mine și....simt cum mi se taie picioarele. Rămân nemișcat și cu picioarele tăiate de spaimă. Îndrăznesc să mă  mișc și fâșâitul se aude din nou. O fi șarpe, o fi vreun animal care cine știe ce-mi pregătea. Ba nu, într-un târziu, speriat de moarte, constat că foaia de cort așezată pe barba mea nerasă de trei zile, fâșâia de mama focului de câte ori se rezema și de câte ori îmi atingea fața. Parcă mă mai liniștesc, dar cu spaimă am dus-o toată noaptea.

   Se crăpa de ziuă și eu trebuie să-mi continui drumul. Îmi recompun rucsacul. Mă uit de sus la cascada de sub mine. Nu mi se pare atât de înaltă ca aseară. Malurile stâncoase prea apropiate ale cascadei nu prea îmi oferă șanse de alegere a unui drum comod. Iau hotărârea omului disperat. Îi dau drumul rucsacului pe firul cascadei. Nimerește în oglinda de apă de la capătul cascadei. Vine partea cea grea. Pe firul cascadei, care poate avea 5, poate 6 m, alunec și eu. Ajung teafăr și ud zdravăn lângă rucsac. Mă uit de jur împrejur să văd pe unde o iau. Pe maluri si pante aspre, mai-mai să fie verticale și eu spre vale trebuie să înaintez. Mă cațăr pe malul stâng, aproape de epuizare. Mă agăț de fiecare copăcel cu picioarele înfipte cât puteam în pământul cam instabil. Ba la un moment dat, aproape sfârșit, mă agăț cu brațul îndoit din cot, de un copăcel. Cam așa, pe malul râpos, cu apa zgomotoasă de sub mine, mă tot târăsc. Ocolind cascadă după cascadă. Malurile se apropie dintr-odată și prin despicătura canionului, întrevăd valea largă de la capătul celei pe care eram și în postata de poiană însorită, de la marginea șoselei. Cum-necum, mă mai agăț de copaci, mai trec pe deasupra altor cascade, nu prea multe, mai ocolesc ultima verticală și iată-mă la lumina zilei, ieșind din ultima strâmtoare a muntelui. Coborâsem pe valea pârâului Șasei ! Zgâriat, însângerat, cu cămașa sfâșiată, cu sperietura în ochi, întâlnesc o femeie, pe care cu glas cam sfârșit o întreb unde sunt. ,,Pe malul Lotrului, lângă drumul de pe șoseaua spre Brezoi“. Mă duc la malul râului, îmi revin oarecum și mă întorc pe marginea șoselei așteptând  mașina salvatoare să mă scoată din coșmarul din care veneam. Am noroc și în scurtă vreme, oprește lângă mine o basculantă cu drum spre Vâlcea. Obosit, rupt, rănit, ajung acasă.

   La șantier panică. La secretariat se știa că fusesem chemat la Pitești la o ședință. Doar șoferul știa unde mă lăsase și văzând că nu sunt dimineață la mașină, în mod discret, cu cei apropiați mie, încearcă să organizeze o echipă de căutare. Doar după telefonul meu, prin care îi anunțam sosirea, s-a liniștit. Cu el am ajuns mai întâi la dispensar să-mi fac un anti-tetanos și apoi la șantier unde mi-am liniștit colegii.

   În alte împrejurări, am parcurs drumul prin munte al vechii societăți Carpatina. Doar că atunci nu m-am mai abătut de pe traseul drumului și am coborât cu bine, mai întâi în sătucul țigăniei de pe valea Satului și mai apoi am ajuns liniștit în valea Lotrului de unde am plecat cu o cursă regulată de autobuz.

 

DINU  BOGHEZ  /  IUNIE  1967