La sfat cu lupii

Moto: „zăbranicul lumii şi al tăcerii se pierdeau in tainele de dincolo de zarea noastră”
Vasile Voiculescu

Intr-o zi din toamna capricioasa a acestui octombrie, cu zăpada timpurie a acestor zile, iată-mă coborând din tren la halta mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea şi sus, pe creasta Coziei, ceaţa stăpânea vârfurile înalte. Eram singur şi încă de pe peronul gării din care plecasem dimineaţa, ştiam că nimeni nu va mai urca muntele. Era ora 71/2 când am coborât în gara pustie. Am luat-o spre mânăstire, i-am traversat curtea adormită, străbătută doar de ecourile slujbei ce răzbateau din biserica. La uşa bucătăriei păstorită de Dionisie, ciurda de pisici îşi aştepta tainul dimineţii. Un câine stingher, străbătea incinta mânăstirii. Când am urcat cei câţiva metri până la poteca largă ce străbătea muntele în drum spre cealaltă mânăstire a locurilor, Stânişoara, m-a înconjurat pădurea încă întunecată, îmbrăcată aici jos, în culorile toamnei. Mai departe eram doar eu şi muntele. Urcam repede. Întunericul se risipea văzând cu ochii. Dar cerul stătea încă acoperit de nori compacţi şi nu se întrevedea vreo şansă să fie altfel până spre înaltul muntelui. Mergeam repede, fără alte pauze decît cele scurte, cât să-mi trag sufletul. La bancuţa din primul cot al drumului, am făcut cunoscută halta de ajustare a echipamentului. M-am mai descotorosit de ceva din hainele groase de pe mine. Mai departe am trecut pe lângă căsuţa din cale, din ce în ce mai părăginită, apoi ceva mai departe pe lângă troiţa de la răscrucea de drumuri ce veneau dinspre Poiana Nuceţelului şi refugiul de la Lacul Porcului. Mai aveam puţin până când aveam să mă desprind din drumul Stânişoarei. Un fâşâit in spatele meu, avea să-mi atragă atenţia. Un căţel, din cel cu picioare scurte, venea repede în urma mea. Când s-a apropiat, am întins mâna să-l mângâi. Era o vietate, care poate avea să-mi ţină de urât mai departe. Un mârâit surd, nişte dinţi ca mărgelele sub buza ridicată ameninţător, mi-au tăiat elanul. A rămas să vorbesc cu el doar de departe. Când am părăsit drumul lat spre Stânişoara, câinele m-a urmat. Cam de departe. Iar când şi-a dat seama că nu mai fusese pe drumul ăsta, chiar s-a întors şi... dus a fost. Rămăsesem din nou singur. Pe poteca brânoasă de sub începuturile muchiei Scorţarului mergeam cât puteam de repede. Am ajuns la umărul pietros în care de obicei făceam câte o pauză. Am coborât panta repezită, cu lunecuşuri la vreme de iarnă, am traversat vâlceaua obturată acum de stâncile prăbuşite din peretele înalt de deasupra şi m-am îndreptat către izvorul ,,La Troc”. Apă nu prea avea şi de pe fundul izvorului, cu paharul de alături, am scos mai mult mal decât apa. Nici nu-mi era prea sete şi aici m-am oprit mai mult din obişnuinţă. Mai sus altă căsuţă, făcută tot cu bune intenţii şi devastată de neoameni.
Mai departe poteca începea să urce către „balcoanele” de unde priveai Pietrele Roşii şi valea pe care începea să se înfiripe pârâul Turneanului. O coborâre scurtă, un urcuş lent prin locuri pe care ghioceii primăverilor apăreau de timpuriu, apoi strecurarea printre stâncile unei „pietre rele”, cu strunga în care ajungeai urcând din greu şi uneori punctată cu urmele ursului călător, cu bârlog prin apropiere. Însfârşit poteca ajunge pe albia firavă a Turneanului, care de aici începe să se înfiripe, împletită cu frunzişul coborât din înaltul fagilor. La locul unde izvorul ivit din împreunarea văilor ar fi trebuit sa potolească setea drumeţului, doar pietrele uscate mai amintesc de acesta. Începea de aici urcuşul dur, prelung, adeseori noroios, obositor doar, ce sfârşea în Şaua Turneanului. Apar ici-colo petecele de zăpadă. Poteca mai întâi înşurubată pe firul văii, urcă din greu. Mai apoi când trece pe malul drept al văii, îşi mai domoleşte urcuşul si sfârşeşte pe coasta aproape blajină, cu o pospăilă de zăpadă aşternută peste pământul alunecos de-a binelea.
Ajung în Şaua Turneanului şi intru în căsuţa acestor locuri, cât sa-mi trag sufletul. Ceaţa stăpânea muntele şi nimic prin preajmă nu mai dovedea frumuseţea de altadata a locurilor. Acum poteca îşi însăila firul obişnuit prin stratul de zăpadă devenit consistent. În faţă vizibilitatea nu era mai mare de 20-30m. Nici paşi mai proaspeţi nu trecuseră înaintea mea. Pe întinsul zăpezii, doar fire din iarba verii ce tocmai trecuse, îşi mai iţeau lujerele subţiri. Pe alocuri, mai apărea câte o amărâtă de brânduşă care-şi blestema zilele, că nu-şi sfârşise viaţa cum ar fi vrut. Depăşesc prima înălţime care-mi ieşea în cale. Ajung la pâlcurile de mesteceni, aici de când lumea, unii din ei târându-şi bătrâneţele pe plai. Străbat scurtul palier al potecii. Încep celălat urcuş, mai prelung, punctat de alţi mesteceni , adunaţi în pâlcuri de nuntaşi la hora din curtea muntelui. Continui să urc către stâncile din locurile cu belvedere prelungă, către văi şi munţi depărtaţi, acum toate ascunse în marea volbură din care nu vedeai nimic. Încerc să nu urc chiar pe coama muntelui şi o iau prin pădurea cu fagi bătrâni. Merg repede, cu privirile aruncate pe jos, să văd bine pe unde calc. Mai ocolesc câte o creangă doborâtă şi uneori mă mai feresc de câte una apropiată, atârnată din fagii locurilor mai departate de poteca pe care o părăsisem. Din când în când, îmi mai ridic privirile, să mai străpung ceaţa deasă. Deodată, din pâcla locurilor, o mogâldeaţă neagră, mă ţintueşte locului. Se mişcă, nu poate fi vreun ciot de copac. Se precipită faptele, gândind că acolo nu poate fi decât un urs. Alături de mogâldeaţa neagră, mişcătoare, apar şi doua zgaibe, mai mărunte. Se zbengusec în praful de zăpadă proaspătă. Sunt lupi. Nu m-au simţit. Bătea vântul din creastă spre mine. Încremenesc de spaimă. Scot un răcnet venit din rărunchii omului speriat. Apuc cu o mână spray-ul din buzunar şi pioletul îmi încremeşte în cealaltă, dar nu sunt sigur că picioarele chiar mi-ar fi folosit la ceva. Mogâldeţele atât de apropiate, poate doar vreo 30 m, se opresc din zbenguială şi cu cea neagră în frunte ţaşnesc spre înălţimile muntelui. O clipă mă opresc şi dau drumul gândurilor învălmăşite. Lupii nu atacă, dar oare aceştia ştiu regula?. Dacă mă întorc şi ei işi pun mintea cu mine, din două salturi, m-au ajuns. Mai bine merg mai departe. Dar curând am să dau în drumul meu, de poiana „urlătorii” jocurilor din februarie a lupilor. Şi dacă acestea au pornit mai devreme şi mă pomenesc în mijlocul haitei, ce-o să fac eu cu amărâtul meu spray de câini şi pioletul care-mi tremură în mână?. Am semnal la mobil şi sun la cabana. Macar să-i spun lui Marian, cabanierul, cam pe unde sunt, să ştie pe unde să mă caute, dacă.... Nu-mi raspunde şi plec mai departe. Ajung la urmele proaspete, vădit alergătoare in susul muntelui. Trec pe lângă poiana cu urlătoare, pe care altădată am găsit-o frământată de labele lupilor, in hora dragostei lor nupţiale. Acum locurile par acoperite de liniştea înălţimilor, străpunse doar de răcnetele mele, că altfel nu le pot spune şi de ceaţa care le stăpâneşte. Apuc la stânga, către stâna din Rotunda şi in lungul bătrânei poteci aflu alte urme, numeroase, care mă fac la tot pasul să încerc să străpung adâncurile pădurii. Mă sună Marian şi-i spun repede cam ce-am întâlnit in cale, aici, în locul de la Stâna Măriei. Apoi mă înscriu pe drumul bine cunoscut către stâna cea veche – poate mă adăpostesc în ea la o adică – şi când o depăşesc, pe poteca vârstată cu banda albastră, iuţesc cât pot ritmul paşilor. Pe poteca urme multe, dar par a fi doar ale câinior cabanei, care mai mereu bântuie locurile, dar mai ştii ?. Când mă apropii de căsuţa dintre brazi, câinii adunaţi acolo dau semnal prelung şi când ajung lângă ei, mă înconjoară cu prietenie, ca între cei ce se cunosc de mult. Însfârşit ajung la refugiul unde sunt aşteptat. Mă uit la ceas şi constat că de când coborâsem din tren, trecuseră doar 4 ore şi un pic. Nici in tinereţe nu mersesm atât de repede !. Intru în casa cu foc mângâietor, povestesc pe nerăsuflate întâmplarea, dau peste cap un strop cam mare de palincă ce-mi arde măruntaiele şi parcă mă simt în siguranţă. Capăt asigurări că lupii nu mi-ar fi făcut nimic, că ştiau ei bine că trebuie să se ferească din calea oamenilor. Aşa o fi fost, dar dacă ăştia încă nu învăţaseră regula.
Şi în căbănuţă, la căldura focului zglobiu din sobă, poveştile cu lupi sau fără, curg pe îndelete şi seara vine curând şi locurile se înconjoară de poveşti multe din cele ale muntelui îndrăgit.

24-25.10.2009
Text: Dinu Boghez

Când peste munte s-a lăsat iarna

Moto: Brazi împodobiţi de ger
Atârnând ca nişte salbe
Pe grumazii lor de stânci.
Lucian Blaga

Cand am pornit de acasa pe drumul Berislavestilor si mai apoi pe cel al Dangestilor, dorind sa mai urcam odata catre inaltimile Coziei - muntele nostru cel de toate zilele iernatice -, prognosticul meteo nu ne dadea sanse de vreme prielnica. Doar urcam imediat dupa zile cu ninsori zdravene si timpurii, in care toamna trebuia sa nu-si fi terminat zilele frumoase. O pauza la capatul Dangestilor unde schimbam masina cu cea a lui Ite, un ARO cam vechi, mai obisnuit cu drumul muntelui. Urcam printre coaste mai intai aramite de culorile toamnei, pe care zapada inca nu le atinsese, apoi printre palcuri de brazi, unele episodice si pana la urma, ajungem la cabana. Ne extragem cu oarecare greutate dintre rucsacii plini de parca cine stie ce munte mare urcam si ne dezmortim cat de cat in zapada cu strat gros din fata cabanei. Cam luati prin surprindere de frigul iernii care stapanea locurile si de vantul amarnic ce batea dinspre muntii Fagarasului, intampinati de nea Vasile, cabanierul de serviciu si de bine cunoscutii caini prietenosi, intram inauntrul cabanei, doar pentru o clipa. Eram prea multi pentru masul peste noapte din refugiu si mai toti erau oameni lati in spate si inghesuiala prea mare nu ma incanta peste masura. Asa ca am fost singurul care m-am adapostit in cabana primitoare. Ceilalti s-au pierdut in curand pe poteca acoperita de ceata varfurilor, in drumul peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare. Am ramas la cabana si doar a doua zi aveam sa ma indrept si eu pe acelasi drum, catre casuta din padure aflata in ochiul de poiana din mijlocul brazilor.
Deocamdata am intrat in cabana linisita, unde doar trei tineri stateau linistiti la caldura sobei cu flacara zglobie. Ceaiul mi l-am baut alaturi de acestia, care amabili, m-au chemat la masa lor, poate sa nu-mi simt singuratatea. S-a insailat o conversatie sprintena, alaturi de trasee cunoscute, de pe meleagurile Coziei sau de aiurea.
Au plecat tinerii, urcasera doar pentru o zi si noaptea venea repede si mai aveau cale lunga pana la Stanisoara, unde vroiau sa ajunga. Mai apoi in cabana au mai intrat si alti oameni, unii un pic euforici, altii asezati, cu vorba unor cunoscatori ai locului. Se petreceau schimbari prin preajma cabanei si casa silvica din apropiere, de unde uneori vara tasneau zgomote electronice de manele si zbierete iesite din gatlejuri incalzite, trecuse in stapanirea „Parcului”, unde poate i-o merge mai bine.
Despre cotloanele mai putin cunoscute ale Coziei, ale mai departatelor Doabre sau ale nepatrunselor cai ale Lotrisorului, s-au infiripat conversatii repezi. Cu ce stiam unii, cu complectarile celorlati si pe nesimtite avea sa ne ajunga vremea noptii. M-am retras in camera cu limbi de foc mangaietor si peste muntele incetosat s-a asternut noaptea. Peste el mai razbatea pana la mine doar latrat de caine si uneori pale de vant ce poposeau aici din inaltul Fagaras, aduse la casa primitoare a Coziei. Mai apoi s-a asternut gerul si uneori si cerul luminat tainic de luna ce strabatea taramul fermecat al muntelui.
Cand a patruns alba-n ferestruica camerei in care-mi petrecusem noaptea, eram de mult cu gandul la plecare. Am coborat spre ceaiul matinal si vorbe de revedere pentru alta imprejurare. Mi-am aruncat privirile spre crestele Fagarasaului, cand incetosate, cand luminate de soarele inca firav. Apoi m-am pierdut pe poteca strecurata printre brazii care stapaneau Ciuha Mare. Din ograda cabanei, un catelandru din generatia mai noua, mai tafalog, mai necopt, pufos inca si cu labe de adevarat urias, s-a luat dupa mine si cu mare greutate l-am determinat sa se intoarca la casa lui pe care o parasise. Zapada acoperea stancariile Pietrii Rele, dar pasii tovarasilor cu care venisem, inca de ieri stabilisera locurile bune de trecut peste stanci si vantul de peste noapte le mai pastrase conturul.
Stancariile Ciuhei Mari, pereti abrupti, inconfundabili, straluceau din cand in cand printre fuioare de ceata, ingalbenite de culorile soarelui scapate peste caciula Ciuhei cea Mica. Cand am depasit strunga inalta – uneori periculoasa iarna, cand pe aici zapada capata pojghite de ghiata si alteori se desprinde in avalanse ce se arunca peste peretele abrupt -, eram sub pavaza plaiului albit de sub creasta Vamvurei. Un scurt urcus, o trecere peste crestulita coborata din inalturi, uneori iarna granita intre viscole napraznice si linistea brazilor cu varfuri vorbitoare si iata-ma strabatand batrana poteca coboratoare spre locurile vaii Oltului. Inca putin si aveam sa ma desprind din locurile atat de mult strabatute. Zapada framantata de pasii celor ce se abatusera pe aici cu o zi inainte, se vedeau bine printre brazii inca rari. Mai apoi urmele se strecurau printre altii, din ce in ce mai desi. Crengile cu ace verzi, acoperite de stelute pufoase, cazute din norii intunecati ce acoperisera mai deunazi Cozia, se mai scuturau pe fata mea infierbantata. Mergeam inainte, strecurandu-ma pe sub crengile brazilor impodobiti pe care-i admiram cu coada ochiului.
Brusc, brazii cei tineri s-au sfarsit si cei mari, teposi, inaltati spre cerul, acum senin, acum incetosat, le-au luat locul. Incepea coborarea. Adesea brutala, cu pasi intortochiati printre trunchiuri doborate de batranete si furtuni, cand la stanga, cand la dreapta, cand repezindu-te direct pe panta cam aspra a muntelui. Parea ca te indrepti spre nicaieri, atat de inselatoare parea brazda adanca, facuta prin zapada pufoasa. Pana cand undeva, parca departe, a aparut un petec de poiana alba si mai apoi o umbra de acoperis de casa de om. Pana acolo m-au purtat pasii repezi si cand am intrat in casuta, farmecul ei, incalzit de lemnele ce trozneau in soba incinsa si vorbele multe, venite dintr-odata din linistea padurii ce ma inconjurase pana atunci, m-au molesit.
Mai apoi, peste zi, ne-am adaptat la cerintele locurilor din cuprinsul padurilor departate de obisnuinta citadina si in care trebuia sa-ti apropii cele trebuincoase. De la izvorul revenit la viata, pe viroaga din fata casutei, am adus apa gospodariri de peste zi. Cu joagarul cantator ne-am taiat lemnele ce aveau sa ne aduca in casa zumzetul flacarilor jucause, cu ochi inrositi de balaur venit din basmele copilariei. Din gospodarela locurilor si rasplata treburilor infaptuite peste zi, a venit si rasplata, cu ciorba de vacuta cu miresme imbatatoare, dreasa cu un degetar de licoare de pruna batrana, care avea sa ne mai dezlege vorbele si mai spre seara, aroma unor clatite cu miez de fructe venite din vara departata.
Cand soarele si-a stins lumina prin despicatura dintre brazii aflati in calea lui, linistea odihnei s-a asternut peste priciul casutei. Asa, dintr-odata si pe negandite.
Ne-am trezit greu din somnul noptii lungi, de iarna. Ne mai scualsem noi, din cand in cand. Ba sa ne aparam de caldura la inceput napraznica, data de soba apropiata si alteori sa admiram lumina argintie, coborata peste locurile strabatute de luna plina ce trecea peste varfurile brazilor cu fosnet de viata vesnica. Acum zorii aruncau peste poiana micului refugiu, cazute din cerul de funingine, scantei albicioase ce se pierdeau in intunericul brazilor, strabatuti de panzele de painjan ale cetii ce cuprindea padurea.
Leneveala casutei cu foc zglobiu in soba, incepuse sa ne stapaneasca de-a binelea. Dar aveam alte planuri si alte doruri ma manau spre casa. Asa ca m-am desprins din locurile, altfel fermecate de nepatrunsul padurii si am pornit catre drumul intoarcerii. Nu eram singurul pe care-l stapaneau ganduri asemanatoare. Am purces la drumul prin padurea incetosata, prin zapada pe aici inca ne ’nceputa. Brazii au lasat repede locul fagilor batrani. Am strabatut brana ingusta a locurilor – la vremea toiului iernilor ce acopereau muntele, pe aici erau zapezi uneori miscatoare, ce-ti treceau de brau – si curand am iesit la golul stanei din Rotunda. Ma rog, cat ramasese din ea. Avusese aceasta zilele ei de glorie, pe cand izvorul Armasarului acum atat de firav, era parau ca lumea. Din el, cu samarele magarilor, isi aducea apa la stana, Ionel Mohanu. Baciul din Perisanii Tarii Lovistei, salasluit pe aici prin locurile pe care poate le indragea si de la care descifrasem intaiasi data secretul potecii ce cobora pe Gruiul Jangului, catre valea Oltului. Acum din stana mai ramasesera barnele unui schelet parasit. Pe langa steiul aflat prin preajma stanei, am trecut doar banuindu-l, atata ceata cuprinsese muntele. Am strabatut poiana, am intrat printre fagi batrani, am urmat poteca insailata pe coasta muntelui si am ajuns repede la cea care strabatea drumul marcat catre cabana. Am trecut cu teama altor apropiate zile, pe langa poiana cu „Urlatoarea Lupilor” si ne-am avantat catre stancariile de la care la vreme insorita priveam spre munti inalti. Am coborat repede printre mestecenii adunati intr-o hora de nunta cu veselie mare.
Cand am ajuns la casuta pricajita a unui posibil refugiu de stihii aruncate adesori peste munte, drumul inaltimilor luase sfarsit. Ne ramasese doar coborasul pe repezoiul alunecos la vreme de umezeala, catre adancul vailor din care se infiripa paraul Turneanuluii. La vremea secetei zilelor de toamna, ramaseara doar pietrele uscate de dorul lacrimilor de apa tasnite din inima muntelui. Acum insa paraiasul se incropea din nou. Poteca cea veche, indelung strabatuta, statea in fata noastra acoperita de frunze fosnitoare. Peste ele aveau sa se astearna zapezile cele mari si mai tarziu, din acoperamantul jilavit al vremurilor primaverilor ce veneau mereu, nemuritoare, aveau sa tasnesca florile altor tinereti. Acum era doar ceata adanca si poteca curgea linistita inaintea noastra.
Am ajuns pe negandite la stancariile cu balcoane de catre Pietrele Rosii. Am trecut pe langa izvorul „La Troc”, cu apa ce ne potolise de atatea ori setea drumetiilor multe catre inaltul Coziei. Apoi am coborat in vaiuga unde se pravalisera mai de curand stanci din inaltul muntelui si am urcat panta abrupta pana in strunga de sub muchia impadurita a Scortarului. De aici incolo poteca strabatea locuri din ce in ce mai domoale si cand am depasit brana de dupa Saua „La Melita”, am ajuns in calea Stânişoarei. Ultimul urcus al drumului spre manastirea Turnu statea in calea noastra. Urcam alene, întrebându-ne pe unde ne e mai comodă coborârea spre valea Oltului. Era de jur imprejur liniste deplina. Doar cate o frunza, ici-colo, o mai tulbura, alunecata din inaltul vreunui copac. Deodata, din spatele nostru, frecandu-se de picioarele noastre cat sa-si faca simtita prezenta, Haplea, cainele batran care statuse cu noi la vremea iernii din varful muntelui, ne ajunsese din urma. Isi cauta tovarasi de drum catre Pausa, domiciliul lui permanent. Cand a ajuns in varful pantei pe care o urcam, la locul cu bancuta, s-a intors cu fata catre vale, uitandu-se si catre noi, parca rugator. Eram la locul pe care un vechi drum de exploatare, cobora repede catre cabana de la Valea Marului. Am luat-o si noi intr-acolo. Mai fusesem pe aici, urcand si coborand. Doar ca acum, padurea incepuse sa-si intre din nou in drepturi si drumul vechi, care altadata ranise muntele, acum se inierbase si se facuse una cu padurea. Dar urma lui inca se vedea bine si acolo unde ne mai intrebam pe unde sa o luam, Haplea il gasea repede, dovada ca asta era drumul lui obsinuit. Am ajuns curand in valea Pausii si panta mare, inca neinnoroita nu ne-a ingreunat mersul. Coborasem doar putin mai sus de alt drum, cel de la refugiul de la Lacul Porcilor. Pana la troita cu izvor calea era scurta si acolo ne-am odihnit putin. Cat sa bem un pahar de apa si sa ne tragem sufletul dupa coborarea prin padurea cu repezoi. Prin preajma cabanei de la Valea Marului, domnea linistea si nu ne-a mai ramas de cat sa ne continuam drumul inca lung pana la vreun mijloc de transport care sa ne duca spre casa. Mergea Haplea in fata noastra si amusina mereu prin locurile cu gratarele de asta vara si pana la urma si-a urmat drumul spre casa lui, lasandu-ne pe noi singuri pe drumul muntelui. Cand am ajuns la civilizatia soselei, am avut timp sa privim catre trenul care parasea halta Pausii si nu ne-au mai ramas decat mijloacele auto ce strabateau drumul Calimanestilor, cu care repede am ajuns acasa, sfarsind al nu stiu catelea drum prin Cozia noastra cea de toate zilele.

Text: Dinu Boghez
30.10-01.11.2009

Începutul unei povești albe

Foto: Floriana Boghez

Daca e Toamna, e Cozia

Moto:
Las sub vanturi si sub ceti,
Stelelor le las in sama,
Toate-aceste frumuseti,
Toamna asta de arama.
George Lesnea

Hotărâsem să urcăm în Cozia. Eram în pragul unei dimineţi de toamnă molatecă. Pe valea Oltului forfota maşinilor matinale. Din Călimăneşti am apucat drumul de centură şi din el, pe cel de pe valea Păuşii. Puţină vreme am mai mers printre case. Unele de când lumea. Alte câteva noi, erau înghesuite una’ntr-alta, în puţinul loc poienit de pe malul pârâului Păuşei. Apoi în lungul panglicii drumului s-a aşternut liniştea muntelui. Copacii îmbrăcau pe nesimţite culorile toamnei şi parcă şi stânca îşi schimbase înfăţişarea. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului şi ea puţin înnoită şi de lângă ea, doar un câine a catadicsit să ne latre prezenţa. Am ajuns repede deasupra mânăstirii Stânişoarei, acolo unde am părăsit maşina cu care venisem, lăsând-o în paza celor sfinte. Am coborât până spre poarta mânăstirii, singuratecă acum, în pragul dimineţii. Doar ce am apucat să-i trecem acareturile şi de undeva dintr-un cotlon, doi căţei pufoşi, mici de stat, paznici vânjoşi, ne-au lătrat până ne-am îndepărtat către poiana din faţa mânăstirii. De aici a început periplul nostru cozian.

Am intrat repede pe valea Gardului, încă de la început strâmtă şi întunecoasă, nu numai pentru că soarele încă nu ajunsese pe acolo. Poteca se depăna înaintea noastră, însoţind firul de apă al pârâului firav al Gardului, atins de seceta zilelor acestea. Mai apoi am început urcuşul mai dur şi curând a trebuit să ne strecurăm printre stâncile locului. Cascada Gardului – nu ştiu de ce îi zice şi a Urzicii, căci locurile cu acest nume sunt tocmai hăt departe, pe versantul vestic al masivului - firavă, dar căzută din înaltul peretelui, deabia de se făcea auzită. O scurtă pauză şi ne-am angajat pe coasta priporoasă, prin locuri însăilate cu greutate până în şaua crestei pe care am ajuns.

Un scurt popas şi iată-ne angajaţi în căţărarea pragului stâncos pe care trebuia să-l depăşim până a ajunge la poiana Gardului. Nu era chiar uşoară scurta căţărare prin horn şi pe brână şi locurile apropiate acestora, altfel cu privelişti frumoase, pot fi chiar periculoase. Dar am ajuns cu bine în poiana amintită.
De aici am privit către pereţii stâncoşi din Fruntea Oii şi adâncurile văilor, către Puntea Iadului şi mai departe către înaltul Colţilor Foarfecilor.

Din poiană, aparent fără continuare, pentru cei ce cunosc locurile, se despart potecile. Una mai aventuroasă urcă spre Colţii Foarfecii, alta, pe care acum o vom urma, urcă pe Valea Gardului. Nimic nu trădează poteca pe mai departe, dar îndrăznind să înfrângem lăstărişul crescut din belşug, găsim însăilarea potecii ce ne ve călăuzi mai departe.

Un luminiş, vreo câţiva pini ce răspândesc mireasma revănă ce le încălzesc ramurile, fagi înalţi, cu coroane bogate colorate de toamnă şi iată-ne la firul pârâului, care se prăvăleşte în cascada întâlnită mai jos. Când ajungem la firul văii, poate privirile găsesc pe trunchiul unui fag falnic, un triunghi încrustat pe coaja lui. Este semnul lăsat aici de cel mai bun cunăscător al Coziei, dovada trecerii pe aici a celui ce fost doctorul Petre Măldărăscu.
Înaintea noastră poteca pare oarecum umblată, poate de oameni, poate doar de animalele ce vin să se adape la „ceasul oprit de datini şi de lege”. E destul de greu să descrii poteca acestor locuri. Ea urmăreşte firul apei, trece de pe un mal pe celălalt, pe sub un trunchi uriaş, căzut peste poteca ce o traversează şi însfârşit începe să urce. Ici colo mai sunt semne ce te ghidează şi ele urmăresc firul drumului de urmat. Când începem să urcăm, ne îndepărtăm mult de firul apei.

O stâncă boltită mult, atârnă desupra văii, lăsând sub ea locul unei cavităţi nu prea adânci. Câtăva vreme poteca se conturează clar pe malul drept, geografic, al văii. Apoi ne apropiem de pereţii stâncoşi, traversăm talvegul unei văii coborâte din înaltul muntelui, presărată cu rupturi de stânci, prăvălite tot de acolo. Locurile par a se linişti.

Suntem prin ochiuri de poiană pe care razele soarelui zilei de toamnă călduroasă în care suntem, răzbat cu dărnicie. Dar aici sunt şi locurile în care poteca se descifrează mai greu. Găsim totuşi locurile aproape de brână pe care ne strecurăm mai departe. Când am ajuns la un fel de strungă, cu copaci mai serioşi decât lăstărişul din urmă, suntem aproape de locul coborârii din nou către firul apei. Poteca redevine din nou uşor de urmărit. Dar albia pârâului la care ajungem, acum toamna, e din nou seacă. Câteva stânci ocolite de potecă şi iată-ne ajunşi la locul ultimului urcuş.

Puţin înainte, găsim pe peretele stâncos din stânga, o săgeată care arată şi alt mod de a urca. Noi însă evităm varinata arătată de săgeată şi urcăm din greu panta aspră, cu grohotiş mişcător şi locuri năpădite de soarele puternic care ne chinuie un pic până ajungem la locul înierbat, odihnitor, al Şauţei Doctorului. Printre mesteceni, brazi şi stânci, locul de odihnă de aici, este primul pe care ni-l acordăm de când am început traseul.

Suntem în locul de unde putem urca Colţii Foarfecii, printr-un hăţaş cu umbră de marcaj, puţin aventuros. Pereţii Gardului, verticală ameţitoare a Coziei, de aici încep să se zărească.

Prin preajmă se mai află una din „ferestrele” Coziei prin care te strecori de-a buşilea până în Şauţă. Pe faţa unei stânci, dacă privim cu atenţie, zărim placa fixată acolo, deloc ostentativ, în memoria celui ce a fost doctorul Petre Măldărăscu, care şi-a dedicat viaţa montană doar Coziei, căreia i-a străbătut vâlcele, hornurile şi crestele, în întregime.
Plecăm mai departe. Mirosul bradului încins de soare, domină locurile. Poteca aproape nu se mai vede, dovadă că cei mulţi veniţi în Cozia, nu ajung mai deloc pe aici, ci se opresc mai mult la cabană, pentru obiceiurile citadine de care sunt mai mult atraşi. Dar poate aşa e mai bine pentru munte.
Ajungem curând pe creasta însorită unde aflăm vechea stână din Foarfeca.

Privirile nu se mai desprind de pereţii Gardului, înalţi, străpunşi de hornuri şi surplombe şi unul dintre ele, face parte din traseul un pic alpin, dar accesibil, al „amfiteatrului” locurilor.

Stâna, părăsită de câţiva ani buni, îşi trăieşte ultimele clipe şi curând din ea nu va rămâne decât o grămadă de bârne, cât or mai rezista şi acestea. Continuăm drumul prin arşiţa soarelui, pe coasta înierbată şi când ajungem la drumul releului, mai avem câţiva paşi până la cabană. De când plecasem de la mânăstire, trecuseră ca gândul, 4 ore. Găsim cabana atât de familiară, însorită şi însoţită de căldura oamenilor care o păstoresc. Suntem doar noi şi se pare că nimeni nu şi-a mai anunţat sosirea. Vorba multă a celor ieşiţi pentru o clipă din singurătatea cu care de obicei sunt înconjuraţi ne bucură oarecum. Câtăva vreme ne odihnim. Ne ducem rucsacii în camera unde suntem găzduiţi, ne bucurăm încă de pe acum de supa caldă promisă la întoarcerea din locurile în care aveam intenţia să mergem şi plecăm oarecum grăbiţi de ziua scurtă de toamnă în care eram.
Încă de când plecasem eram hotărâţi să ajungem la unul din locurile de interes turistic ale Coziei, la Poarta de Piatră. Era aceasta una din cele nouă asemănătoare ale masivului şi toate se descoperă cu răbdare şi mai apoi cu admiraţie pentru natura făuritoare de locuri minunate. Acum pornim liberi de poverile purtate în spate, pe drumul ce coboară către Dângeşti.

Când ajungem la ramificaţia potecii, începem să urcăm către Babolea, primul vârf al culmii care până la urmă coboară în valera Băiaşului. Trecem printr-o adevărată colonie de larice şi ramurile ei, în prag de toamnă, sunt mlădioase, mătăsoase şi soarele amiezii luminează crengile care în curând vor rămâne pustii. Coborîm, apoi urcăm din nou spre locurile de deasupra stânei din Mocirle – singura activă din întreg masivul – şi poteca vârstată cu punct roşu se abate la stânga.
Când intrăm în pădure, doar punctul roşu pare a ne conduce.
Curând însă, poteca prinde contur şi se strecoară printre fagii înalţi, ale căror coroane îngălbenite de toamna aşternută peste munte, este luminată de soarele blajin al amiezii. Mergem mult ni se pare şi coborâm şi mai mult, până când traversăm un vâlcel, după care urcăm din greu. Apare lângă noi abruptul stâncos care ascunde încă Poarta de Piatră. Ajungem la ultimul urcuş. Unul dur, pe grohotiş şi însfârşit ajungem la locul dorit. Poarta de Piatră reprezintă o mare arcadă care străpunge colosul de stâncă.

Mulţumiţi de cele văzute ne întoarcem pe acelaşi drum. Pare mai scurt şi mai uşor de data asta. Când ieşim în muchia de pe care coborâsem spre Poartă, peste partea asta de munte se lăsase umbra şi răcoarea începea să stăpânească locurile.

În pas alert ne întoarcem la cabană. Lipsisem ceva mai mult de două ore. Suntem aşteptaţi cu supa promisă şi cu focul făcut în cameră. Soarele va apune frumos şi asta determină o mulţime de fotografii. Peste Narăţ şi creasta Căpăţânii, peste Parângul îndepărtat, cerul se pregăteşte de noaptea care va veni. Nu ne mai rămâne decât să adormim cât mai repede!
Toată noaptea Cozia a fost învăluită în ceaţă şi nici acum, dimineaţa, nu era altfel. Intrăm în cabană, ne bem ceaiul şi ne luăm micul dejun. Ne punem rucsacii în spate, ne luăm rămas bun de la cabanier, amintindu-i să ne aştepte în zilele Crăciunului şi ne îndreptăm către drumul Turneanului. Trecem peste Piatra Rea, ocolind Ciuha Mare, coborâm, urmărim drumul marcat şi undeva, pe potecă mai mult închipuită, coborîm la refugiul din inima muntelui, acolo unde am promis cu o zi înainte că le vom face o vizită celor care pregăteau locul pentru zilele de iarnă apropiate. Pădurea stăpânea muntele şi noi urmăream firul invizibil al locurilor.

Ocoleam brazi bătrâni, ne strecuram pe sub ramuri uscate, depăşeam trunchiuri doborâte de bătrâneţe şi coboram mereu.

Până la locul cu ochi de poiană şi căsuţă primitoare, am ajuns repede. Ne-au întâmpinat oameni bucuroşi de oaspeţi şi câteva clipe ni le-am petrecut cu ei. Apoi am început coborârea, peste văi şi brâne, peste stâncării şi până la relicva stânei din Rotunda, nu ne-am oprit.
Era ceaţă deasă peste tot şi pădurea avea înfăţişarea basmului din „Inima rece”, cine şi-o mai aminti de filmul german al copilăriei mele. Aveau copacii înfăţişările basmului de atunci şi coroanele lor se pierdeau în perdeau pâcloasă. În firul potecii trunchiurile apăreau şi dispăreau ca gândul şi umbrele lor ceţoase înfrumuseţeau pădurea. Mare minune ca pădurea asta să nu fi fost pictată mai înainte.

Ne-am unit cu poteca marcată ce cobora pe Turneanu şi pâlcurile de mesteceni, printre fagi cu frunza colorată, căzătoare acum în pragul întâiei ninsori, alcătuiau hore de mirese înlănţuite.

Pe jos mai erau câteva brânduşe, dar atmosfera ce ne înconjura, anunţa marile zăpezi. Am ajuns la refugiul pricăjit din Şaua Turneanului şi de la el mai jos, a urmat coborâşul abrupt, pe poteca umezită de ceaţa zilei.

Prin pădure, pe poteca îndelung bătută de mii de picioare, peisajul întomnit, se desfăşura neîntrerupt.

Izvorul adunat al Turneanului era secat. Mai departe balcoanele de piatră de pe care puteai admira stâncile Roşii, erau tot acolo unde le stătea bine. Mai jos vechiul izvor „La Troc”, avea apă şi din ea mi-am răcorit fierbinţeala coborâşului repede.

Ne-am strecurat pe sub peretele de stâncă prăbuşit de curând şi am urcat din greu până la belvederea de unde stăpâneam locurile înalte şi pe cele adânci. A trecut repede coborâşul până la şaua Meliţei şi până în drumul mânăstirii am străbătut o potecă veche şi neumblată. Drumul spre mânăstire s-a sfârşit repede, prin Cozia nimerită într-o toamnă frumoasă şi odată ajunşi la maşina care ne aştepta cuminte, a venit şi finalul.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Al doilea act al Toamnei

Foto: Floriana Boghez

Brazii

Vazduhul muntilor e crud,

Padurea tremura departe...

Cand ferestraiele s-aud

Li-i teama brazilor de moarte.

Trec corbii croncanind solemn,

E trista linistea poienii.

Ca niste lesuri lungi de lemn,

Trag boii catre vai bustenii.

Starnind adanci bubuituri

Aici, in bocet de paraie,

Sar ascutitele securi

Si grabnic pielea le-o jupoaie.

Le canta vantul de prohod,

Mestecenii tin albul tortii.

Si goi, culcati cu soldu-n glod

Miroase a rasina mortii.

George Lesnea

Poveste de toamna

Moto:
Prin munţi coteşte o cărare
Ce se coboară pînă-n văi.....
Vasile Voicullescu

Începem tura noastră de toamnă prin munţii Căpăţânii. Când am ieşit din casă, întunericul încă mai stăpânea oraşul. Pe străzi oameni puţini, strecuraţi pe străzile cu felinarele încă aprinse. Spre dealurile răsăritului, o geană de lumină părea a se înfiripa. Ajungem la autogară şi în scurtă vreme ne aşezăm pe scaunele microbuzului de Brezoi. Când ajungem la capătul drumului, după aţipeala din legănatul maşinii, Brezoiul ne întâmpină cu străzi pustii, doar un pic animate de călătorii coborâţi la capăt de drum. Câţiva curioşi se uită miraţi la poverile din spatele nostru, în timp ce noi, cuminţi, ne aşezăm la răscruce de drum, sperând în vreo ocazie care să ne ducă spre Gura Latoriţei, etapă în drumul spre locurile unde aveam intenţia să urcăm. Opreşte repede lângă noi, un nene cu maşină confortabilă şi mai apoi mers zgâlţâit şi coborâm la ramificaţia spre Ciunget. Parcurgem de aici doar vreo câteva sute de metri şi din urmă ne ajunge altă maşină, care ne lasă la Gura Repedei. Aveam de mers pe aici cale de vreo 6-7 km, pe drumul din lungul văii Repedea, atât de mult încercat de viiturile vreunei ploi torenţiale, până când începeam urcuşul spre stâna din Târnovul Mic, altă etapă în drumul de urmat mai apoi. Şi iarăşi norocul ne aduce din urmă o maşină de cărat lemne, care ne mai ia din picioare şi aceşti din urmă kilometri.
O luăm voiniceşte la drumul întortochiat, cu serpentinele sale în ac de păr. Străbatem culorile toamnei încremenite pe frunzele fagilor prin care se strecoară drumul.

Urcăm pe nesimţite, ba din când în când, câte o scurtătură mai taie câte una din serpentinele prea lungi. Pe drum, în faţa noastră sunt urme nu îndeajuns de vechi, cât să nu recunoaştem urmele unor bocanci de munte. Par a fi când trei, când patru şi dintre ele una pare de femeie sau oricum de picior mic. Urmele sunt şi de întors şi par a fi făcute pe vreme ploioasă. Cu ele în calea noastră ajungem la izvorul cel mare al stânei.

Un popas aici, la vâna de apă puternică chiar la vremea asta de secetă, ne dă prilejul primului popas lung. Din urmă, ajunge până la noi zgomot de motor care pare a se apropia. Uneori nu se mai aude, alteori porneşte din nou. Ne gândim că dacă am mai fi aşteptat puţin jos, am fi împlinit şi ultimul noroc din ziua aceea, tractorul care urca până la stâna la care mergeam. Dar aşa continuăm drumul scurt până la stâna din Târnovul Mic.

Lăsăm pe dreapta refugiul construit de ciobani pentru turişti, care dacă sunt mulţi, poate nu-i mai deranjează. Deşi ospitalitatea Ţuguleştilor, cei ce stăpânesc locurile de pe aici din tată’n fiu, este bine cunoscută. Dar obiceiurile au mai evoluat în timp şi de când l-am cunoscut pe tatăl celor de acum, un bărbat înalt, puternic, deşi în vârstă – avea pe atunci aproape 70 de ani şi mergea în fiecare an la stâna lui de suflet, construită cu mai bine de 100 de ani în urmă – poate s-or mai fi schimbat. Atunci, în anul acela – 1970 - cu furtună grozavă, când l-am întâlnit prima oară, deşi eram cam mulţi, a trimis după noi un băieţandru, Ştefan, cel ce în anii din urmă începuse să îmbătrânească şi el, să ne cheme în stâna lui cea de poveste. Şi nu s-a lăsat până nu ne-a omenit pe toţi, strânşi în jurul focului cu fum cam înecăcios.
Acum când ajungem la stână, constatăm că de multicică vreme pe aici nu mai fusese picior de cioban şi stâna părea cam alunecată într’o parte.

Şi nostalgia vremurilor de altă dată, parcă stătea prin preajmă. Dar muntele era însorit şi căldura molcomă a toamnei stârnise gâzele pregătite de adormirea iernii celei lungi. Peretele Pietrii Târnovului sclipea în soare şi pe lângă el urca limba de brână înierbată, către vârful cel mare.

Ziua era scurtă şi mai aveam de ajuns şi până la stâna din Gropiţa, unde vroiam să înnoptăm. Drumul până spre vârf nu era tocmai uşor şi cu toate insistenţele Florianei am pregetat să-i urc înălţimea. Pe deasupra ştiam, de când îi trecusem lungul crestei, cu doar vreo 3-4 ani în urmă, că poteca tăiată altădată cu toporul, printre jepi, nu mai era si aceştia crescuseră din nou şi nici atunci nu-mi fusese uşoară trecerea prin ei. Dar Floriana a ţinut morţiş să urce şi a făcut-o pe faţa înierbată, pe drum de brână, pe verticala munteluii, până deasupra avenului cu legende haiduceşti. Incursiunea a durat puţin, dar la întoarcere mi-a mărturisit că numai uşor nu-i fusese.

Când s-a întors Floriana, ne-am mai odihnit oleacă, cât să mai privim spre locurile înalte ale Făgăraşilor, Lotrului şi Latoriţei, pe care acum ajungeam doar cu gândul şi până la urmă ne-am desprins din mirajul pietrii argintii şi am plecat spre vechea poteca ce înconjura muntele.

În locul acesteia ne-am trezit cu ditamai drumul croit prin grohotişul muntelui de calcar şi prin colonia de paltini de la poalele lui.

Bine că izvorul cu apă rece rămăsese intact. Cât priveşte paltinii de altădată, unii mai stăteau în picioare. Dar versantul Târnovului, cu grotele sale bănuite şi ne’ncercate, turnurile de calcar înălţate până la cerul muntelui, sunt tot ca odinioară.

Soarele scălda piatra argintie şi vârfurile mari din împrejurimi, ale Negovanului şi Nedeii la care urma să ajungem, erau însorite şi păreau blajine în lumina după amiezii. Urcând şi coborând, aşa cum făcea şi vechea potecă, drumul cel nou ne poartă pe la şaua din Borogeana, apoi urcă spre locurile de unde ne despărţim de drumul către şaua Negovanului. Noi ne abatem la stânga, pe poteca ce ne poartă paşii spre stâna din Gropiţa, aflată la cota 1680m.
Am ajuns la stână cam în două ore de când plecasem de la Târnovu Mic.

Am găsit stâna aşa cum o ştiam, curată şi parcă întocmită cu un soi de noimă „tehnologică”, aşa cum mi-o prezentase ciobanul de acum 3-4 ani. Numai că de data asta se vedea clar că nu mai fusese întrebuinţată de mult. Se schimbaseră obiceiurile pastorale şi nu pot să-mi dau seama dacă era bine sau rău. Apă aveam la doi paşi, priveliştea de pe prispa stânei – avea şi aşa ceva -, ne prezenta Târnovul în toată măreţia lui şi încăperea în care ne hotărâsem să ne petrecem noaptea era podită şi tăvănuită şi avea pereţii îmbrăcaţi în şiţă. Urma să avem o noapte liniştită şi nici răcoroasă nu avea cum să fie. Doar ceva urme de şoricei, ne stârneau oarecum îngrijorarea. În încăperea în care altădată se prepara brânza, pe o grindă a ei, am privit la o ciudăţenie. Trei cuiburi de lăstun, unul lângă altul şi poate se aşezaseră aşa să treacă mai uşor peste năpastele ce-i pândeau mereu. Am urmărit cum se pierdea lumina soarelui peste creasta Negovanului, cum profilul semeţ al Târnovului îşi pierde culorile argintii şi când peste munte s-a lăsat întunericul, am intrat şi noi în sacii de dormit.

A fost noaptea una cu lună plină şi peste munte se lăsase lumina ei rece. Ne-am trezit cu geana de lumină anunţată de răsăritul soarelui şi am mai stat ceva timp până să-şi facă apariţia şi dânsul.

Deabia atunci am apucat poteca ce mai întâi urca şi apoi cobora la firul apei Gropiţei, atâta cât mai era din ea la vremea asta de secetă. Prin pădurea de brad prin care se strecurau vechile hăţaşe ale oilor ce ieşeau la plai, apoi printre tufele de jneapăn ce punctau coasta muntelui, am străbătut Cuculeiul, cum îi spuneau locului ciobanii, până sus aproape de vârful Negovanului. Ne-a luat aproape 2 ore să urcăm coasta dură şi când am ajuns aproape de vârful amintit, am avut de admirat căldarea nordică a acestuia. Cât am urcat coasta muntelui pe culmea dinspre Huluzu, a apărut o umbră de animal mare, cam roşcat după cum părea şi mare de se vedea profilat pe cer şi nu putea să fie câinele vreunei stâne întârziate, sau vreo vulpe pricăjită, ci doar un lup singuratec. Noroc că era departe şi nu avea el treabă cu noi. De aici încolo ne-am abătut pe coasta sudică a munţilor Căpăţânii. De unde ajunsesem, Parângul îşi etala înălţimile, ba chiar şi clădirile din staţiunea Rânca se vedeau bine. Era cerul senin şi zările se vedeau până departe. Dar vântul bătea cu putere şi peste munte se lăsase o pală de frig. De aici a venit şi umbra de îndoială că vom putea coborî pe unde ne propusesem, mai ales că ştiam că o muchie sudică, ca mai peste tot, era extrem de lungă şi existau temeri că în Polovragi vom ajunge pe înnoptat.
Floriana s-a urcat pe creştetul Nedeii şi a privit spre locurile nimicniciei pe care le domina. Acolo, printre momâile şi pietrele din vârf, a verificat şi altitudinea acestuia şi altimetrul avut la îndemână, care pe Negovanul îi arătase bine cota – 2094m -, acum arăta chiar 2168m şi ne-am gândit apoi că tot Nedeia e cel mai înalt vârf din munţii Căpăţânii, chiar dacă n-o avea el cât arătase ceasul.

Ne-am întâlnit apoi la ciotul vechii troiţe ridicate aici, în şaua largă, la locul nedeii ciobăneşti din vremuri de mult apuse. Nu eram chiar din vremurile acelea, dar troiţa, ceva mai roasă de trecerea anilor tot era în picioare. Acum din ea mai rămăsese doar bucata de lemn scămoşat ce ieşea din pământ. De aici am plecat mai departe, aveam încă drum lung de făcut până dădea întunericul. Nu atât drumul pe coastele golaşe, ni se părea lung, cât cel ce-l aveam de făcut pe valea Târâiei, pe drumului forestier ce ne scotea la Polovragi. Era cam ora 11 şi aici ne-am luat masa de prânz.

Cu priveliştile Balotei şi Ursului în faţă, cu cele ale crestelor mari ale Parângului şi cele ce se pierdeau în adâncul văilor pe care le aveam de străbătut, am petrecut multă vreme.

Aveam de urmat poteca crestei. O ştiam bine, mai fusesm pe ea de vreo câteva ori, urcând sau coborând şi de fiecare dată de aici avusesem amintiri de neşters. Doar că acum şi pe aici buldozerul făcuse drum, către un plai întins, undeva spre apa Cernei. Dar vârfurile înalte ale Beleoaiei, Corşorului – 2065m – şi Cujbei tot acolo rămăseseră. Cerul căpătase acum norişori din cei decorativi şi vântul din creste căzuse cu desăvârşire.

Am întins pasul cât am putut şi nimic nu ne hotăra să mai facem vreun popas. Curând coborâşul a devenit accentuat şi vârful Polovragilor din faţă părea din ce în ce mai aproape. Mergeam teleleu, fără nicio grijă, când pe nepregătite lătrăturile venite din faţă şi mai apoi vreo 2-3 dulăi ciobăneşti, ne-au scos din amorţeală. Ne-am oprit, am tot strigat către stâna din faţă, cea din Pleaşa, dar alţi câini veneau spre noi. Se adunaseră vreo 8 – şi ciobanul ne-a spus apoi că erau cu toţii vreo 14. Ne-am aşezat jos şi i-am spriţuit cu spray-urile noastre cu piper, de care câinii nici nu s-au sinchisit. I-a trecut supărarea ciobanului, care venise până la urmă, doar când a auzit că spray-ul nu era paralizant. Am mai stat de vorbă, ne-a spus de primarul satului, ce doar plecase de vreo două ore, ne-a îndrumat la drum şi ne-a liniştit spunându-ne că până în Polovragi, doar fix 20km, mai aveam. Ne-a mai şi precizat că pe valea Tărâiei nu sunt exploatări forestiere şi nici circulaţie de maşini.
Am trecut peste vârful Polovragilor, de unde am admirat ultimele imagini ale Parângului, apoi am ajuns la lungul drum către valea Tărâiei. Era o linşte totală şi doar frunzele întomnite mai fluturau prin aer.

Dar din urmă s-a auzit un zgomot de motor şi chiar am zărit capota unui ARO albastru ce ieşea dintr-un drum secundar. Şi iar s-a aşternut liniştea şi noi mergeam mereu. Până când am ajuns pe firul Târâiei nu s-a mai întâmplat nimic. Din urmă maşina părea că nu ne mai ajunge. Şi noi, cum puteam, număram kilometri care parcă se înmulţeau mereu. Când am auzit din nou zgomotul maşinii şi mai ales când am fost invitaţi să urcăm sus, pe lemne, nu ne-a venit să credem. Cocoţaţi pe lemne, cam chinuiţi, dar frumuseţea cheilor Tărâiei, cu pereţii înalţi de calcar, din care curgeau râuri de grohotiş, venite din guri întunecate, cu albia pârâului secat, pierdut prin cine ştie ce sorb, tot ne-au încântat. Doar că n-am putut fotografia frumuseţile, că prea trebuia să ne ţinem zdravăn pe grămada de lemne. Ne-am dat jos de pe lemne în rudărie, acolo de unde era şi şoferul şi însoţitorul cu pălărie de oier novăcean pe cap. Ne-au întrebat oamenii unde mergem şi când au auzit că ar fi trebuit să prindem un autocar spre Vâlcea şi până atunci mai era destul timp, ne-au şi propus să ne ducă cu maşina lor, cea boierească, un Opel. Sigur nu pe gratis. Până acolo am ajuns în vreun ¼ oră şi am mai avut de aşteptat până la sosirea autocarului Normandiei. Şi seara ne-am petrecut-o acasă, mâncând liniştiţi căpşunile tomnatice cumpărate de la marginea şoselei dinspre Polovragi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez