duminică, 13 noiembrie 2016

Clipe luminoase

Moto: Muntii voinici de gat cu cerul se-naltau cutezatori
                 Cu pieptare verzi de codri si caciuli albe de nori.
                                              Vasile Voiculescu

                                                               
       Mai catre ora pranzului, intr-o zi frumoasa de toamna, cu perspectiva altora la fel, am plecat din nou catre meleagurile Sureanului. In Brezoiul cu soare bland si molesala unei dupa amieze calde, prinse intre muntii inconjuratori, ne-am oprit la o oarecare complectare gastronomica. Numai ca la sfarsitul pauzei, cheia varata in broasca ducipalului cu care venisem, n-a mai vrut sa-l porneasca, oricate stradanii  i-am oferit.

      Ajutorul unui specialist, dotat cu  mijloace moderne de detectare a defectiunii, n-au induplecat ducipalul nostru sa o ia din loc. Au  durat ore bune, pana ce, cu un alt mijloc de transport, mai modest, am pornit pe drumul intrerupt, parca sa ne faca in ciuda.

    Era trecut de ora 5pm, cand insfarsit ne-am continuat drumul. Am strabatut valea Lotrului, am trecut peste curmatura Manailesei si cand am coborat pe malul marelui lac, inserarea incepuse sa coboare intre munti. I-am strabatut meandrele conturului, zgaltaiti mai la firecare pas, de cate o zguduitura produsa de intreruperile din asfalt, loc al unei viitoare complectari a drumului, in dreptul celor 60 de viitoare podete care brazdau imbracamintea drumului. Si ma tot intrebam, daca oare voi mai apuca sa merg pe drumul asta, fara hurducaturile de acum. 

     Pe langa cabana de la Obarsia Lotrului am trecut in fuga, dar tot am avut ragaz sa observ pe marginile drumului, balciul autohton cunoscut inca din preajma cabanei de la Balea. E drept ca cel de aici, inca nu ajunsese la perfectiunea celui amintit. 
    
    Cand ne-am desprins de soseaua care ne ducea spre inaltimile Parangului, am apucat drumul Ardealului. Poate n-o fi asa cum ma gandesc acum si ca in toate imprejurarile cand ma indreptam catre meleagurile amintite, dar din tinerete si pana in zilele acestea, de fiecare data cand ajungeam pe aici, ma simteam parca in alta lume.  

   Drumul blajin, cu meandrele unuia de munte, cu panglica asfaltului fasaind nesfarsita sub rotile masinii, intovarasind monotonia dinaintea noastra. Sigur locurile se schimbasera de cand pe aici ajunsesem prima oara. Dar si asa locurile aratau mult schimbate, de cand lacul cel mare se adunase in causul creat de mana omului si pe aici mai apucasem inserarea unei zile petrecute pe munte.

    Dupa ce am trecut de fruntea barajului Oasei, ne-am odihnit un pic, la ceasul cand ziua se sfarsea in pragul inserarii. Pe langa poarta manastirii de la Oasa, am trecut doar cu gandul la linstea solemna a locurilor. Pe malul lacului, prin panglica drumului croit in mijlocul padurii, mai apoi prin preajma coloniilor, ori hotelurilor mai mari ori mai mici, strabateam kilometri ce ne desparteau de cabana Sureanului catre care ne indreptam. Ultimii kilometri, intunecati de noaptea care imbratisase muntele, odata strabatuti, ne-au adus in fata portii ,,domeniului” cabanei. In intunecimea locului, venit in intampinarea noastra, de parca ne-ar fi asteptat, doar batranul caine al locului, paznic credincios, ne-a intampinat. Cabanierul ne lasase deschisa camera in care si altadata innoptasem si dupa ceva timp, pana am vazut flacaruia focului pornita in cuprinsul sobitei, ne-am adapostit sub greutatea paturilor cazone, specifice locului. 

    A trecut peste noi, o alta  noapte linisita aidoma celor din anul care, nemilos, mai trecuse odata peste noi. Cand am iesit dimineata in pridvorul cabanei, cerul isi revarsa lumina soarelui peste iarba inlacrimata intinsa covor in fata noastra. Hotarasem inca de cu seara, sa ne poarte batrana carapace cu care venisem, pana in preajma cabanei cu turn, de unde ne luam zborul catre celalalt magnific al Sureanului, varful cu acelasi nume.

    Cand am ajuns acolo, ba inca si mai sus pe coasta muntelui, cu ducipalul cu care venisem, nu ne-a mai ramas decat sa ne luam picioarele la spinare si sa urcam pe drumul scarmanat pe coasta Sureanului, catre care ne indreptam. Am ajuns pe indelete pe coasta muntelui, pana la capatul lui si de acolo am tot privit drumul incolacit mai departe pe coasta altui varf, cel al Carpei, ultimul douamiar inca neurcat, al muntilor Sureanului. Catava vreme am tot privit cununa inalta a acestor munti, de la decanul acestora, cel al lui Patru si pana la cele in preajma carora ne aflam. Undeva sub noi, o poteca firava, ducea catre un mic perete stancos. Cum stiam caracteristica acestor munti, sfredeliti de tot feluri de palate subpamantene, am considerat peretele stancos, pavaza unuia ceva mai mignon.

     Panta muntelui ce-l mai aveam de urcat, era una domoala, inierbata, pe ici pe colo impopotonata cu cate un buchet de jneapan si cu alta priveliste catre muntii indragiti. Una eterna, daca nu m-as mai fi gandit, ca si aceasta ar avea un sfarsit, nu pentru ei, vesnicii, cat pentru vremelnicul calator aflat pe semetia lor.  
   
    Intoarecerea am facut-o pe acelasi drum, doar ca la rascrucea de mai jos, eu am luat-o pe poteca ce ducea catre padurea de brad de deasupra cabanei. Erau frumoase privelistile din poiana insorita pe care o strabateam si pe alocuri, mai din oboseala drumului de mai ’nainte, mai din frumusetea plaiurilor domoale din fata ochilor, am mai tras cate-o odihna si cate-o ochiada catre ele, gandindu-ma ca cine stie cata vreme voi mai avea sa le mai revad.

    Odata intrat in padurea de brad imbatranita pe aceste meleaguri, am ajuns repede la cabana de unde plecasem dimineata. Mai intai rosul aprins al acoperisului ivit printre varfuri de brad, apoi bancutele din poiana de deasupra cabanei si, insfarsit, iata-ma in poienita de unde la ora matinala, incepusem periplul.

    Odihna bine venita in camera unde caldura soarelui mai-mai sa o depaseasca pe cea ramasa dupa focul de peste noapte, mai apoi ,,festinul’’ de ramas bun, si noaptea petrecuta sub cerul cu luna cat sa lumineze locurile cu razele sale batrane. Cu cabanierul, ne-am mai facut promisiunile altui popas pe meleagurile muntelui batran, cu atatea legende ascunse ... si la drum catre casa.












Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

22-24.09. 2016  


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Valea Mija Mare

De multi ani imi doream sa ajung la lacul Mija pe drumul ce pleaca din valea Jietului. Anul acesta, la inceputul lui septembrie, am reusit. Pentru ca am gasit putine detalii despre aceasta ruta, am facut o descriere scurta a ei, poate va fi cu folos altora sau chiar si mie cand voi reveni.

Traseul incepe la cabana Mija, este semnalizat cu un triunghi rosu, dar fara nicio alta informatie: nici unde se duce si nici cat dureaza.

Drumul forestier de peste 3 km este umblat doar in primii 500 metri, desi este blocat cu pietre chiar in prima lui portiune. Traverseaza apa de patru ori, dar imediat dupa prima serpentina devine mai mult o poteca din cauza arbustilor crescuti in ultimii ani si a stancilor pravalite din munte. Cred ca dupa o jumatate de ora dispar triunghiurile rosii si se vede o poteca in stanga care urmeaza cursul raului. Drumul merge mai departe spre dreapta si chiar nu stiu ce se intampla cu el de aici incolo.

Poteca pleaca spre stanga prin padure de-a lungul apei. Intai padure de foioase, apoi de brad. Traverseaza mai multe paraie, asa ca apa de baut nu este o problema pe traseu.

Cascada de pe valea Mija Mare poate fi admirata destul de usor, chiar daca poteca nu trece pe langa ea. Se afla acolo unde traseul schimba directia si nu mai urmeaza fidel cursul apei, incepand sa urce usor spre dreapta. Langa un brad falnic curatat de scoarta de ciocanitori, se zareste o carare in stanga care coboara pana la apa inspumata. Sunt multe balarii dar se poate ajunge chiar langa cascada. Are doar cativa metri inaltime dar tot o bucurie este.

Apoi poteca se cam desparte de apa si incepe sa urce. Noi am urmarit drumul presarat cu mizerie de oi si am cam gresit si noi ca si ciobanii, nimerind intre jnepeni. Se vede ca a fost cam greu pentru turma de oi sa se trezeasca in jnepenis. Ciobanii au croit carare, la inceputul verii, cu topoarele dar nu este una comoda. Pana la urma, dupa ceva zgarieturi si injuraturi, iesim mai sus la poteca principala. Aceasta merge pe curba de nivel o suta de metri si apoi coboara iar la apa. Aici se intalnesc doua vai. Apucam pe cea din dreapta, desi probabil cea din stanga este mai directa si duce fix la lac. Cea din dreapta pare mai putin abrupta si mai putin monotona, cu trepte de morena, ceva bujori de toamna si caderi de apa mai spectaculoase. Iesim chiar in marcajul cu punct galben care ne conduce la lac dupa 3 ore de mers. Aici multa liniste, apa destul de scazuta, din pacate fara capre negre si fara marmote. Caldarea stramta lasa putine posibilitati de loc de cort in cazul in care va fi vreodata nevoie.

Coborarea o facem de data aceasta pe paraul care pleaca direct din lacul Mija si mergem pana la punctul unde poteca o coteste spre stanga prin jneapan. De data aceasta nimerim varianta corecta si parcurgem inca o data drumul cunoscut pana la cabana Mija si asfalt.











Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

04/09/2016

Anii vietii

Moto: Mă plimb pe pământ
           sub ceruri de gând.
                          Lucian Blaga
   Acum, când ne pregăteam să ajungem în munții Șureanului, mi-am amintit de împrejurările în care pașii m-au purtat pe meleagurile acestora. Într-o împrejurare, Șureanul fusese doar tranzitul dintre munții înalți ai Cindrelului și cei ai Parângului și popasul făcut la cabana locurilor, în apropierea lacului dintre brazi, aveam să mi-l amintesc multă vreme.  
    Au mai fost și altele, intre care una făcută de unul singur, mi-a rămas întipărita în minte multă vreme. Plecasem din Poiana Muierii, străbătusem poienile Smidei și când să intru în poteca dintre brazi, n-am mai nimerit locul. Am coborât prin hățașe încurcate și când am ajuns la un drum ce părea să urce, pe acolo am luat-o. Am ajuns sub stânele din Gura Potecului și temător, am ales să urc piciorul lui "Pătru". Ultima porțiune a fost ceva mai dificilă, în schimb priveliștea a meritat efortul. Dar în afara cununelor de munți, undeva jos, mai spre poalele sale, am zărit împrejmuirea din pământ, bine înierbată, a unui vechi castru. Și tot de acolo am zărit acoperișul roșu al cabanei la care vroiam să ajung. Când am ajuns la șaua cu castru, nu l-am mai identificat. Poate eram zorit să ajung la cabană, de unde mai aveam încă drum lung de făcut. Sau poate am trecut pe lângă ridicătura de pământ și grăbit cum eram, n-am mai observat-o.
    Au fost acestea gânduri din cele ce-mi treceau prin ochii minții, pe drumul de pe valea Lotrului, adesea zdruncinat de hurducăturile unui drum și stricat și oricum neterminat atunci când fusese dat în exploatare.  
    Din gândurile spre munții pe care deabia așteptam să-i revăd, din salturile pe care uneori le făceam către tavanul mașinii în care eram, odată cu stropi de ploaie veniți parcă din senin, până la urmă am poposit oleacă la cabanele de la Obârșia Lotrului. Aveam să revăd aici vechi prieteni, dintre cei ce păstoreau cam de multicică vreme locurile și mă primiseră întotdeauna cu aceași prietenie.
    Am plecat mai departe, pe drumul care la început m-a făcut să cred că mâna ardeleanului, fusese mai închisă, mai pornită către "lucrul  bine făcut", dar șoseaua cea nouă era tot așa de îngălată ca până acum. Aveam să mă conving repede că meteahna noastră, rămasese tot fanariotă, așa cum o aflasem venind până aici. E drept, că o porțiune din ea era perfectă, dar asta doar cât să te amăgească un pic. Șaua  Tărtărăului și mai apoi valea Frumoasă stăpânită de duhul lui Sadoveanu, a rămas în urmă. Am trecut de cabana Oașa, cea modernă, în care în vremuri nu prea depărtate chiar mă adăpostisem peste noapte. O apucasem atunci și mai altfel, pe malul stâng al Sebeșului, dar de atunci trecuseră atâția ani de nici nu mi-i mai aduc aminte.
    Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, am zăbovit oleacă, cât să ne pierdem privirile peste oglinda apei sau spre adâncul văii de după baraj. Ne-au năucit reclamele de-o șchioapă, despre mulțimea pensiunilor care ne îmbiau cu șederea noastră la ele. Dar noi aveam ca țintă vechea cabană Șureanu. O pauză am făcut la poarta mânăstirii Oașa. Cînd ne îndreptam spre ea, mi-am adus aminte că acolo se retrăsese una din tenismenele noastre de valoare a anilor ‘70, după eșecul căsniciei ei cu Bjorn Borg. Ce tenismenă pierduse România și ce dramă fusese pentru ea evenimentul marital, altfel o bagatelă a anilor în care trăim astăzi. Am intrat în incinta mânăstirii și am zăbovit doar în vechiul așezământ. Clădire veche, din lemn îmbătrânit, ridicată de la pământ, ca nu cumva acolo să se adune zăpada viscolită și astfel ciuperca lemnului să o roadă cu încetul. Se simțea asta la fiecare pas mai apăsat, când tremurul cuprindea așezământul. Biserica cea nouă, cu arhitectură parcă copiată într-un alt exemplar adus aici pe meleagurile râului Sebeș. În așezământul ăsta vechi, cu țugui de lemn înălțat spre ceruri, fiecare a avut gânduri, după cum îi era personalitatea. Gata cu turul mânăstirii și ne-am continuat drumul.
    Pe malul înalt al lacului mai întâi, mai apoi îndreptându-ne spre inima muntelui, șoseaua urca mereu. Undeva ascunsă într-un cotlon de vale, am zărit colonia de copii și mai apoi au început să apară noile clădiri ale pensiunilor turistice. Unele gata și altele, destule, încă în construcție. Mai toate cu bun gust și mai ales, așezate cât să nu deranjeze natura. Sau poate am eu un fel de altă înțelegere pentru tot ce se face în partea asta de țară, de dincolo de munți. Pensiunile s-au rărit, drumul a rămas singur cu muntele și curând ne-a apărut în față vechea casă de la Poarta Raiului. Era, în anii în care o văzusem prima oară, una cu pretenții și pe atunci gândeam că acolo ar fi de petrecut zile frumoase de iarnă, pe întinderea plaiului albit de nea și parcă și întruchipam plimbări lungi pe schiuri. Acum stătea stingheră pe coasta muntelui și doar amintirile mele îi mai găseau locul de odinioară. Pe undeva prin apropiere, se află poteca-scurtărtură, pe care ajungeaai repede la cabana Șurean. Drumul de mașină, ne-a silit la un ocol lung, dar până la urmă am ajuns la poarta cabanei. Omul de acolo, poate bucuros de oaspeți, ne-a deschis poarta și ne-a poftit să ne alegem locul de mas peste noapte.  
    Cabana avea înfățișarea celor de de mult, așa cum mai fusese și cea de la Obârșia Lotrului, păstorită în vremuri trecute de bătrânul Ghișe. Doar că acum, cea de aici căpătaase oarecari măsuri de conservare. Într-una din camerele de la etaj, cu scară de lemn, cu scârțul anilor mulți trecuți peste ea, cu sobiță și cuvetuță cu apă curentă, ne-am aciuiat pentru zilele cât aveam să hălăduim pe aceste meleaguri.
    Vremea era înnourată, cam friguroasă pe cât ne așteptam și din cerul plumburiu,  s-au mai strecurat și ceva stropi de ploaie, de ne-au făcut să credem că zilele frumoase pe care le așteptam, erau cam depărtate.
    Dimineața părea tot una cu picuri de ploaie, dar către înălțimea Pătrului, îngrămădeala de nori alergători, părea să aducă oarece schimbare a vremii. Printre fărâmele de nori întunecați, razele soarelui sfârtecau grăunțe de cer senin. Încurajați, am plecat pe drumul de care știam din alte vremuri, că urca o bună bucată de drum către locul dorit. Am trecut pe lângă țuguiul restaurantului de altitudine și câtăva vreme am urcat pe plai. Până când, pe drum a apărut pământul umezit de curând și din călători auto, am devenit unii pedeștri. Așa am urcat pe vârful Aușelului, până unde ajungea linia telescaunului. Clădirea instalației de telescaun, stătea pustie, în așteptarea zilelor cu omăt, când pe semne locul avea să fie cuprins din nou de frenezia celor urcați până aici să culeagă bucuria zilelor de iarnă.
    Varful lui Pătru, avea căciula înălțimii sale cuprinsă încă de nori și asta ne-a făcut să renunțăm la binețea pe care în ce mă privește, vroiam să i-o mai dau odată. Cam amărâți, am luat calea întoarcerii, de pe care doar niște câini zgomotoși ne-au mai deranjat-o. Am ajuns la casa cu țugui, unde curioși am intrat înăuntru. O fătucă binevoitoare, ne-a îndrumat către șemineul cu foc molcom, unde ca să ne fie statul cu folos, ne-a servit câte o ceașcă de cafea. Vorbe însăilate la repezeală, casa  cu țugui, care a fost primitoare, chiar dacă afară nu erau zile de iarnă și o pisicuță jucăușa ne-au făcut șederea plăcută. 
    La cabana de unde plecasem am ajuns repede și în drum am căutat și izvorul cu apă fermecată, care în zile de iarnă aducea în cabană apa trebuincioasă. Seara a coborât peste cabană cu vreme cam cețoasă și picuri mărunți, mocănești. Cabana Șureanului ne-a mai primit o noapte sub acoperișul său și primitoare cum se dovedise a fi, ne-a smuls promisinuea,  că în zile frumoase de toamnă ce vor veni, vom mai ajunge aici, cu aceeași intenție, neîmplinită acum, de a urca pe vârful lui Pătru, cel către care privirile dacilor, paznici ai înălțimilor la vremea lor, s-or fi ridicat de atâtea ori.      
    Când am plecat din curtea cabanei, sita cerului cernea picuri mărunți. Parcă ar fi trebuit să nu ne pară atât de rău că părăseam meleagurile acestea, dar aici petrecusem clipe minunate și omul care le păstorea, fusese pentru noi un amfitrion plăcut și deopotrivă discret în aparițiile sale. Acum, odată ieșiți pe poarta cabanei ne aștepta doar lungul drum de revenire la șoseaua alpină de lângă barajul Oașei. Nici nu ne-am dat seama cât de repede am trecut prin colonia pensiunilor, apoi pe la poarta mânăstirii Oașa și doar la baraj am stat oleacă să ne dumirim încotro o vom lua. Cei cu ajutorul cărora ajunsesem pe aceste meleaguri mi-au oferit o surpriză. Drumul întoarcerii hotărîseră să-l facem mergând către Șugag. Nu știam drumul de cînd începuse să se modernizeze, așa că plăcerea putea să fie întreagă. Era drumul strecurat printre coaste înalte, bine împădurite și printre ele prezența omului părea să fie departe. Rar, a mai apărut cîte un om. Pe alocuri mai era câte o închipuire de casă trecută prin sita omului și până în locul unei hidrocentrale, nimic nu părea să strice întregul naturii. Aproape de așezarea omenească a Șugagului, a apărut și drumul nou modernizat ce trecea muntele către altele, născute din vremuri deabia știute, din îndeletnicirile moștenite din moși-strămoși. Drumul de peste munte avea serpentine multe și urca pe ele din greu, mai ales că lupta lui cu malurile înalte și râpoase, mai avea mult până să-și liniștească pantele deabia stârnite. Câte o fântână ne-a mai ieșit în cale și de dragul lor, le-am mai sorbit apa cristalină. Dar a avut totul un sfârșit și până la urmă am ieșit pe înălțimea unor plaiuri întinse, cu o închipuire de muzeu care amintea că locurile au un trecut anume. 
    De aici încolo au început alcătuirile omenești ale caselor din Jina, sat de oieri de când s-or fi știut, cam pe lângă cota 1000m, să fie parcă aproape de locurile pe care le păstoreau peste vară. Mai apoi drumul și-a urmat calea înaltă, cu plaiuri nesfârșite, până a coborî la auto-bandul cel nou, cu mașini alergătoare, de-ți venea să te ferești din calea lor. Apucasem pe drumul întoarcerii și până a ajunge pe valea Oltului, nici că am mai avut mult de mers. Când ne-am văzut aici, prin locurile atât de bine cunoscute, am simțit doar regretul celor frumoase, pe unde tot umblasem zilele acestea.     











16-18.06.2015
Text și Foto: Dinu Boghez

duminică, 18 septembrie 2016

Liniste in locuri batrane

Moto: In apropiere e muntele meu, munte iubit.
           Inconjurat de lucruri batrane
           acoperite cu muschi din zilele facerii.
                                Lucian  Blaga
    Intr-o dimineata frumoasa, cu cer vioriu, in luminile rasaritului, iata-ne plecati catre culmile departate ale muntilor Sureanu. Ce-i drept, plecarea putea fi mai matinala, pentru cat ne pusesem la cale sa strabatem din culmile acestuia. Drumul pe valea Oltului, linistit la ora asta, cu doar privelistea maretei Cozia si mai apoi cu acoperisul bine cunoscut in fata, falnic saltat deasupra soselei, al Foarfecii Naratului, ne-au infrumusetat drumul serpuitor pe care mergeam, cunoscut aproape de-o viata de cand tot il strabateam. Oarecari valuri de ceata, ridicate din apa Oltului, acum in preajma diminetii insorite, tot veneau sa risipeasca racoarea de peste noapte, abatuta peste coastele pravalatece ale muntilor printre care ne strecuram pe intinsul soselei.
    Doar ce-am intrat de pe valea Oltului, catre Brezoiul cel deabia dezmeticit din stransoarea nocturna si soarele a navalit pe cerul inca vioriu, dand locurilor, viata cea de toate zilele.
     Cand am ajuns in Voineasa, forfota localnicilor, isi intrase in drepturile firesti. Si poate printre acestia, or fi fost si ceva turistii veniti la hotelul cel mare, revigorat de curand.
    Mai departe ne-a intimpinat frumusetea tacuta a vaii Manailesei si pana a ajunge pe malul lacului Vidra, soarele a mai strabatut pe ici pe colo, frunzisul padurilor inca falnice. Doar ceva stive de lemne de pe marginea drumului, m-au facut sa ma gandesc cu tristete la golul lasat sus, pe plai, de unde tot fusesera aduse cu masinile infernale ale omului.
    La Obarsia Lotrului, la cabana cu oameni cunoscuti de-o viata, am zabovit cat sa bem o cafea si sa schimbam vreo doua vorbe cu pastratorii traditiei locurilor, peste care incet si sigur se astern ani din ce in ce mai multi. Locurile se cam modernizasera, de cand pe aici fusese vechea cabana, pastorita din tata’n fiu de familia Ghise, al carui descendent, nici el prea tanar, l-am cunoscut prin anii ’68, pe cand inseninasem prima oara prin locurile acestea. Din urma acestuia, a ramas doar amintirea si crucea de pe marginea drumului si poate portia de ochiuri bine prajite, facute pe vremea aceea, de batrana acestuia.
    Cu intalnirile cu oamenii zilelor astea si amintiri despre cei ce nu mai sunt, am pornit din nou la drum, din care nu ne-am oprit decat in inaltul pas din Groapa Seaca, la cei 1598m ai sai. De aici am pornit catre primele inaltimi ale Sureanului, cele aproiate marelui Parang.



    Pe langa o veche imprejmuire, pe un drum statornicit de mult prin locurile acestea, am pornit prin padurea cu brazi batrani, inca nedoborati de furia omului. Am ajuns curand la golul alpin, in ale carui inceputuri, stateau risipiti cativa brazi, hotarati parca sa infrunte singuri vantoasele cele mari.  Ceva zgomot de talanga, a imprastiat linistea locurilor si curand, profilate pe cerul albastru, s-au aratat si pastratoarele talangilor.





    Pe drumeagul insailat prin pajistea nesfarsita, pe care se vedeau urme mai vechi ori mai noi de ceva mijloace mecanice, am inceput urcusul. Cand am propus excursia pe aceste plaiuri nesfarsite, ale ultimelor inaltimi ale Sureanului, m-am gandit la privelistile magnifice de pe  versantului nordic al Parangului. Dar pentru asta ne trebuia o zi perfecta, cu cer senin si soare mult si daca s-ar fi putut si ceva norisori decorativi.
    Cand am ajuns de-a binelea la plai, coastele dinaintea noastra, rotunjite alene si punctate la inceput de grupul a trei brazi curajosi saltati aici in pofida vanturilor ce-i zguduiau mereu acolo, in calea vantoaselor cele mari, ne imbiau la mers domol. Incepeau sa se zareasca crestele muntilor inconjuratori. Mai cu deosebire creasta Parangului. In urma noastra, creasta domoala, a Lotrului, inierbata, deasupra padurilor de brad, cate au mai ramas din ele. Mai scurta, ceva mai scunda, dar stapana a inaltimilor cu varfuri tantose, cununa muntilor Latoritei, isi dezvaluie frumusetea indemnandu-te sa le strabati potecile crestei. Ca unul care i-a indragit atata, de cand le-am strabatut potecile, privelistile de pe inaltimea Fratosteanului, mai ales, catre cele ale Fagarasului si Parangului, in zile de iarna cu cer senin, sunt unele care intregesc sublimul pe care ti-l daruesc muntii.
    Ajunsi pe prima mare inaltime – 1871m -, cea a Scovardei, am zabovit o bucata de vreme, cat sa ne saturam privirile cu toate cele inaltimi asezate inaintea noastra. E drept ca din locul pietrei de hotar dintre judete, din inalta sa de la Groapa Seaca, dorisem sa ajungem pana in varful Capra, cel mai inalt din aceasta ultima zvacnire alpina a muntilor Surean. Dar plecarea tarzie la drum, ne-a facut sa ne multumim doar cu locul in care ajunsesem. Ne-am asezat la taifasul inaltimilor si deocamdata am privit locurile la care astazi nu aveam sa mai ajungem. Saua Scovarda, cu stana tocmita tocmai in adanca sa stapanita de varfuri inalte, dominate de varful Capra – 1978m, statea in calea drumetilor ce s-ar incumeta sa strabata creasta muntilor Surean. Le strabatusem creasta domoala oarecum, dar stapanita de clipe de istorie, de pe cand sageata si scutul dominau marile batalii. Si vazandu-le pe cele din zilele noastre, victimele nu erau nici pe departe prea putine.






    Strabatusem locurile, pe vremea cand siragul inaltimilor, fiecare urcata cand ii venea randul, de pe valea Frumoasei, innobilata de siragul margaritarelor, povestite de marele Sadoveanu, ori dinspre maratele piscuri ale Parangului. Descoperisem urmele vechiului castru de sub varful lui Patru. Ma plimbasem in lungul apei Frumoasei, cea zglobie, ce trecea peste lespezi care-i impodobeau albia, fara sa stiu daca soarele zilei de vara le dadea sclipiciul auriu sau doar gandurile mele de atunci, infrumusetau locurile. Priveam. din locul in care ne statornicisem oarecare vreme, calea potecii ce strabatea, cat ne tineau privirile, ceva din frumusetile cu legende a acestor munti. In adanca sa dinaintea varfului Capra, statea uitata parca de lume, gospodaria vremelnica a unei stane, de-o fi fost ea cea a Scovardei. Poteca se indrepta catre varful Buha, cu ceva padure de brad care urca de pe celalalt versant.   





    Privind catre adancul vaii Lotrului, ochii s-au oprit mai intai pe oglinda nesfarsita a lacului cel mare, stavilit parca in calea lui, de masivul Manailesei. Ar parea acesta un masiv cu nu prea multe frumuseti, dar odata intrat in el, descoperi multe minunatii, de-ar fi doar acelea de unde culmile inalte ale marelui Retezat iti stau in cale. Undeva mai departe, salasuieste batranul mormant, al "batranului" cioban, in a carui imprejmuire, mai fiecare trecator, arunca cate-un  banut. Din Manaileasa, mai apropiatul Fagaras, isi deapana pe indelete culmi inalte si, de ce n-as spune ca cele mai frumoaes privelisti, le gaseseti acolo iarna, intr-o zi senina si cu vizibilitate, cand privirile zburda nestingherite cand pe o muchie inalta, insorita, cand pe versantul ei umbrit.









    Se vad si varfurile inalte ale Capatanii din care piramida singuratecii Nedeia, iti priponesc privirile. Siragul varfurilor muntilor Latoritei, are la inceputurile, sale in apropierea celor ai Parangului, culmi alpine domoale si deabia in departari varful Fratosteanului cel Mare, sau mai apropiatul varf Puru, masiv cat toata zarea, iti atrag privirile, desi si pana atunci coama prelunga se zvarcoleste cand peste, cand putin sub inaltimea celor 2000m. Si daca privim atenti zarile, asa cam de pe la varful lui Patru, un pic din muntii Cibinului, tot zarim.
    Panorama muntilor Parang, ne statea in fata. Varfurile marete, nu numai mai inalte decat tot ce intalnisem in cale, stateau in fata noastra. Magnifica panorama a abruptului nordic al Parangului, isi arata maretia. Anii multi de cand ii tot ii strabatusem crestele, ori vaile de abrupt, fara de care muntii nu-si dezvaluie adevarata lor fata, imi dadeau dreptul acum, poate mai mult ca niciodata, sa-i trec in categoria celor magnifici, pe care-i avea tara noastra. Acum insa, de cand nu cred ca m-as mai incumeta sa-i strabat inaltimile, iata-ma pe varful Scovarda, la cei 1878m ai sai. Chiar daca initial telul excursiei era inaltimea varfului Capra, la 1978m ai sai, frumoasa panorama a Parangului, vazuta de pe varful mai apropiat pe care ajunsesem, imi era de ajuns. Asezat confortabil in iarba unduioasa a plaiului, mangaiata usor de vanticelul blajin ce trecea peste creasta, am avut ragazul pe care mi-l dorisem. Sa strabat cu privirile abruptul acestor munti si poate sa mai merg cu ochii mintii prin locuri strabatute de atatea ori, de-ar fi fost poteca crestei ori cele nemarcate ale acestora din urma. Priveam cu nostalgia anilor, locurile din caldarile nordice, care de atate ori imi implinisera viata. Dintre toate frumusetile vazute mai intai din creasta si mai apoi strabatand caldarile, mai deosebire imi amintesc lacul Verde, ale caror nuante porneau de la cel al cristalui si coborau pana la cel al intunericului. De acolo de sus, am simtit prima oara cat de navalnica poate fi iubirea si cat de durerosa uitarea. Pe toate celelalte le-am admirat, dar pe acesta chiar l-am iubit. De la iezerul Mija, la cele din caldarea Rosiilor sau cele din caldarea Calcescului pana la cele mai putin amintite, cum ar fi iezerul Singuratic, au toate, amintirile lor petrecute prin preajma. Cand am sfarsit seria amintirilor, strabatute in fuga gandurilor, scopul excursiei noastre luase sfarsit.
    Intoarcerea am facut-o pe acelasi drum pe care venisem. Doar ca acum am intalnit un grup masiv, cu multi copii, adusi de cei maturi sa priveasca minunea muntelui. Si copiii, mai de voie, mai de nevoie, se bucurau de ziua muntelui cea frumoasa si-si vedeau nestingheriti de joaca lor. Cu cei maturi care-i insoteau, am schimabat cateva vorbe, ca intre oameni ce iubeau muntele si se bucurau de ziua frumosa de care aveam parte. Mai jos, cand strabateam poteca dintre brazi, o voce de barbat mana un palc de oi la vreuna din stanele vazute mai sus.  Si nu intotdeauan vorbele erau dintre cele mai ortodoxe cu putinta. Cand ne-am apropiat si am schimbat vorbe ca intre oameni ce se intalneau pe drum de munte. Am aflat ca-si mana spre stana lui, cea de sub muntele Scovarda, turma de berbeci, cu care fusese la "marlit", la vecini, sa le dea o mana de ajutor la "nunta", ce-o pusera la cale ca intre megiesi. Apoi am ajuns repede la masina din pasul Groapa Seaca.






    Cand am ajuns din nou in transalpina, peisajul  crestelor inalte printre care intrasem, ne-a captivat privirile, ca de atatea ori de cate ajunsesem pe aici. Ne-am oprit la "popasul" ciobanesc unde stana din preajma isi valorifica produsele. 
    Ma leaga de stana asta oarecari amintiri. Poposisem candva, cu baiatul meu, la vechea stana din Caseria locurilor, acum doar o ruina pe cale de o lua nimicul. Am fost gazduiti in camera cea buna si la plecare le lasasem o carte de vizita, cum era moda la oras. Peste ani, ajunsi la popasul amintit, ciobanita, sefa acestui restaurant de altitudine, m-a recunoscut si doar numele cel mic nu si-l mai amintea. Cel de familie, ceva mai neuzual, il tinuse minte. Trecusera de atunci vreo 12 ani, daca nu mai multi. Si acum tot cu ea ne-am intalnit si schimburile de vorbe, au cuprins in ele nostalgia amintirilor. Sus, in Saua Stefanului, la 1915m, am facut un popas. Sa urmarim firul soselei alpine care strabatea muntii Latoritei. Undeva pe coasta Stefanului, mai exista inca fundatia unui vechi punct de granita, pe cand acesta era stavila intre Austro-Ungaria si mai proaspatul principat roman. Iar drumul amintit, fusese facut din truda multa, probabil doar cu sapa si roaba si carutele care carasera de colo–colo pamantul rezultat din schimbarile de terasament. Acum era doar un punct de priveliste catre crestele mai modeste ale muntilor Latoritei si cele impresionante ale Parangului.
    Coboram mai departe si muntii tot navalnici erau. Dintr-un loc am admirat oglinda lacurilor Muntinului si caldarea rotunjita a Latoritei. Cand am trecut de pasul Urdelor, am inceput lunga coborare in caldarea cu acelasi nume. Mai departe, dupa trecerea pe sub povarnisul permanent mobil al Papusii, nu ne-a mai ramas dcat sa strabatem ingramadeala caselor din statiune. Mai apoi coborarea la civilizatie si drumul mai scurt pe sub munte, condusi de GPS, ne-a dus pana urma la casa noastra pe care o parasisem dimineata. Pastrasem in noi parfumul inaltimilor si dorul acestora.




Text: Dinu Boghez
Fotografii: Andrei si Floriana Boghez

27.08.2016

miercuri, 20 iulie 2016

A muri in zbor

Moto: Exista o singura viata mare
                la care noi participam.
                                Nichita Stanescu           
   


    In sfarsitul de iunie de-acum, cu inceput calduros, am plecat din Bucurestiul aflat la singuratatea matinala. Iata-ne calatorind prin painjenisul autostrazilor, catre inaltimile Ciucasului, dorit de atata vreme. Singuratatea matinala a drumurilor, lipsite de circulatia furibunda, cu doar linia alba, continua in fata, parca far-de sfarsit, imi producea nostalgia necesara apropierii inaltimilor, pe care prima oara le vazusem pe cand anii tineretii erau doar la inceput. Pe atunci, tanar inginer, cu examenul de stat luat doar de cateva zile, imi incepeam lungul drum printre constructiile industriale intalnite in cale, pe care aveam sa le las in urma, fara sa stiu nimic, nici din frumusetea nostalgica a acestora, nici mai ales, cum aveau sa-mi transforme viata, prin valtoarea acestora.
    Acum calatoream cu Andrei alaturi, povestind vrute si nevrute, despre Ciucasul catre care ne indreptam. S-au sfarsit siluetele industriilor ploiestene, probabil multe dintre ele "copaci morti in picioare". S-a sfarsit si lantul autostrazilor pustii. Am strabatut orasele si satele inca adormite. Am trecut ca gandul pe langa asezaminte monahale si iata-ne pe drumul stingher catre poalele muntelui. Drumul pe alocuri terminat, prin altele lasat de izbeliste ca atatea altele, ne-a dus la poalele muntelui dorit. Vechea "Muntele Rosu", cabana cunoscuta din alte timpuri, se tot extindea, se tot construia si pana la infatisarea finala avea sa mai treaca ceva timp. Aparusera si altele pe langa amintita si parca tot de boala asta aveau si ele parte.
    Ne-am suit rucsacii in spate si ne-am indreptat catre sfarsitul poienii, aflat la marginea padurii de brad. Urcusul cam greu pentru mine, aflat oarecum la sfarsitul sprintenelii, strecurat prin umbra marilor brazi, care insoteau poteca cam abrupta, s-a sfarsit pe inaltimea unui bot de munte, langa statia seismica automata. De aici muntele avea sa-si domoleasca cerbicia pantelor urcate pana acum. Undeva sus, vedeam creasta inalta, golasa, catre care ne indreptam. Strabateam linistea padurii de brad, cu ochiuri de poiana intalnite in cale, in care se lafaia in soare multimea luceferilor in corola carora se mai odihnea cate o albina cautatoare de nectar si razele soarelui isi aflau sfarsitul drumului lung strabatut pana aici.



    Brazii din lungul potecii strabatute, ne mai protejau din cand in cand, de dogoarea caldurii zilei de vara, care parca de acum incolo se asternuse peste munte. Din urma noastra voci zglobii ce pareau multe, incepeau sa ajunga pana la noi si cand am iesit la golul alpin, unele ne-au si depasit. Clinurile stancoase ale Zaganului, coborate din inaltul crestei, isi aratau coltii stancosi, atat de fotogenici in ziua asta insorita. Dintre turistii care parca invadasera muntele, unii s-au indreptat catre locurile de priveliste, de unde cele amintite isi etalau singuratatea frumusetii. Pentru mine ascundeau prin preajma lor amintiri: Puntea Pisicii (asigurati in cablul firav aninat de stanca, oarece teama atunci cand  strabatusem locurile in ziua de primavara iernateca) si cate inca din zilele care se dusesera de mult.







    S-au sfarsit varfurile pe care le strabatea poteca in drumul ei spre creasta oarecum inalta. Am depasit locul "La rascruce", acolo unde drumul nostru isi afla alta cale. Am ajuns si pe creasta, pe care aveam sa o strabatem cu privelisti cat vezi cu ochii. Cabana catre care ne indreptam se lafaia inca departe, pe plaiul ranit oarecum de curand de drumul care aducea pe munte masini sforaitoare, raspandace de miasmele civilizatiei urbane.  





    Curand drumul pe creasta golasa a luat sfarsit si noi ne-am odihnit in saua micuta a Chiruscai. Acolo, la hotarul padurii, ne-am luat odihna cea mal lunga de pana acum. Andrei vazuse inca de pe culmea pe care o strabatusem, un loc inverzit zdravan si s-a repezit pana acolo sa gaseasca izvorul banuit. Sa nu-mi fac griji de atata singuratate, intoarcerea de acolo, a fost un fel de fuga de cal pana crapa, asa ca nu numai din pricina asta am mai zabovit oleaca prin locurile acelea. Anuntul de pe indicator ca pana la cabana mai avem doar ½ ora, ne-a mai molesit drumul prin padurea umbroasa. Dar ca sa fiu drept, mai mult mersul meu a mai tras de timp, cat sa-mi afirm mai cu cerbicie anii cam multi. Altfel anuntul de pe indicator s-ar fi spulberat de mult.
    Cand am iesit din padurea de brad, ne-am odihnit pe plaiul care sfarsea la cabana. Avea cabana alta infatisare, mai tantosa decat cea pe care o stiam la vremea studentiei. Dar si forfota din preajma ei, era galagioasa de umplea plaiul, nu ca pe vremea celei vechi, linistita de-ti tiuiau urechile. Imi aduc aminte ca intr-o iarna, pe cand casuta aflata in bataia viscolului, avea ochiurile de geam micute ale pridvorului, acoperite de zapada spulberata si in spatele acestora, ne adapostisem catava vreme. Era pe atunci inceputul paraginii si poate incepuse sa-i faca loc celei impunatoare de astazi.







    Am ajuns repede langa acareturile cabanei, langa poarta impunatoare, cu parleazuri de o parte si cealalta. Mi-am facut intrarea sarind peste ele, poate doar din dorul zburdalniciei copiariei.
    Era curtea cabanei plina ochi de oameni de toate felurile, sporovaind cat puteau de tare, de parca vroiau sa salveze cetatea Romei. Dar poate si clondirele de bere purtate din mana-n mana, sa fi avut rolul lor in galagia care ne-a intampinat. Incolo oamenii erau de tot felul, veniti pana aici cu vreun mijloc motorizat, mai ales ca si dimensiunile multora dintre ei, tradau modul in care venisera pana aici. Dar una peste alta, harmalaia si coloritul mai ales, intretineau atmosfera de veselie, pasnica totusi, din ziua asta insorita de care aveam parte cu totii. Incet-incet linistea s-a asternut peste cabana, odata cu cei veniti aici mai mult pentru restaurantul cabanei decat pentru dorul inaltimilor.
    Cand peste cabana s-a asternut linistea, am avut si noi ragazul de a ne odihni la una din mesele devenite pasnice si mai apoi intr-una din camerele cu vedere catre creasta insorita pe care tocmai o strabatusem inca de dimineata.
    Catre timpul cand soarele avea sa se ascunda in spatele Tigailor, pe cand asfintitul aducea peste munte racoarea inaltimilor, am iesit la plimbare catre gramezile de stanci, pavaza locurilor omenesti de mai la vale. O turma de oi isi afla sfarsitul zilei de pascut. In spatele ei, ne asteptau pietrele cele mari si frumoase ale Tigailor. Babele la Sfat si mai departe cele ale Ciucasului erau promisiuni pentru a doua zi. Inserarea ne-a gasit la o masa din cabana, palavragind cu doi guralivi intalniti in plimbarea noastra prin culorile asfintitului.






    Dimineata ne-am trezit cu lumina soarelui intrata pe fereastra, venita de peste creasta Chiruscai, intr-un "buna dimineata" spus noua, celor care le oferise cu zi inainte, clipe atat de frumoase. In sala de mese a cabanei, tot asa de singurateca cum o lasasem de cu seara, ne-am luat micul dejun. "La masa de unul singur, sa te porti ca la un banchet", mi-am adus aminte de spusele unui unchi si el umblator pe munte, unul din cei ce-mi implinisera mintii mele de copil, dragostea de munte.
    Apoi am luat drumul crestelor inalte ale Ciucasului. In lumina intaielor raze de soare, aveau inca stancile Tigailor, infatisarea castelului cu turnuri ridicate spre cer. Am strabatut clinurile cu pajiste alpina, am intrat apoi prin paduricea de sub seninari si ne-am cotinuat drumul spre cer. Deocamdata, locurile aveau viata fluturilor si gazelor care insufleteau pajistea. Mai apoi crestele albe cu infatisari de castel deabia parasit de domni si domnite, ne-au trimis intr-o lume de basm. Acum, la alti multi ani, le priveam cu alta intelepciune decat cea sburdalnica a anilor din trecuta tinerete, care ma facuse atunci, sa ma catar peste tot, imbratisand piatra muntelui cucerit. Urcat si pe tancurile risipite pe plai, intr-un nesfarsit camp arheologic de castel ruiniform, Andrei s-a intors din locurile acelea, ale vafului Ciucasului, cu imagini de neuitat. Mai pasnic, asezat pe un tapsan ridicat deasupra abisului, satusem de vorba cu lumea vietatilor amintite. O floricica mignona, alba, parea una de iedera-alba, venita de pe meleagurile Coziei. O gaza era ocupata de un stingher clopotel de munte si curiozitatea unei furnici, nu se hotarase sa aleaga intre bocancul meu si firele de iarba prin care tot alergase.







    Din reveria singuratecului calator, m-a trezit fosnetul pasilor lui Andrei, venit tocmai dintre  ruinele castelului din varful Ciucasului.




    Ne-am luat pasii la spinare si am inceput coborarea, pe aceeasi poteca pe care venisem si care acum, incepea sa se anime cu cei care, ca si noi, urcau sa-si sature ochii si sufletul cu minunatiile alpine pe care le ofereau stancariile Ciucasului.     
   La cabana, o masa frugala, sa ne ajunga pentru drumul intoarcerii si am inceput coborarea spre valea Berii. O ultima privire spre tancurile prin care fusesem, catre cabana cu parleazuri,  catre poiana cu luceferi, albine harnice si fluturi colorati si iata-ne coborand pe repezoiul strecurat printre brazii batrani. Cam "repezit" repezoiul, dar pana la sfarsit, totul a decurs fara alunecari nedorite. Doar ultimii pasi, printre pietrele scoase la iveala de cine stie ploaie napraznica, prudent, i-am facut mai mult mergand pe fund decat in picioare.
    Buldozerul stationat din vale si o masina urcand, au fost primele semne de oarecare civilizatie pe care le intalneam. Mai jos, la fantana lui Nicolae Ion, am poposit un pic, printre altii care tot asa faceau, ca si noi. Ceva mai jos am intalnit poteca ce urca spre cabana Muntele Rosu, finalul drumului nostru prin muntii Ciucasului. A fost o placere sa umblam prin linistea muntelui, pe poteca cel mai adesea larga, de parca ar fi fost numai buna de asfaltat. O poienita cu vreo doua steiuri mari, poposite aici cine stie cum si de cand, ne-au vestit apropierea de locul de unde deabia ce plecasem mai deunazi. In parcarea cabanei, masina cu care venisem, ne astepta cuminte.
    Sumare pregatiri de plecare, o ultima privire locurilor pe care le indragisem si...la drum. In cel al intoarcerii ne-am oprit la cele doua manastiri vechi din cale, amandoua avand cam acelasi an de reintocmire si istorii oarecum asemanatoare. Cea a Cheii avand si o ulita ca un satuc, cu case ale schivnicelor, intr-un anume fel facand-o asemanatoare cu asezarea monahala din preajma Varatecului nemtean. Cam asa ne-au fost ultimele amintiri din Ciucasul anului 2016. Ne-a asteptat drumul prin arsita zilei de vara, aglomeratia soselelor amiezii si Bucurestiul, care tot asa cum il lasasem il si gasisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
27-28.06.2016