duminică, 18 septembrie 2016

Liniste in locuri batrane

Moto: In apropiere e muntele meu, munte iubit.
           Inconjurat de lucruri batrane
           acoperite cu muschi din zilele facerii.
                                Lucian  Blaga
    Intr-o dimineata frumoasa, cu cer vioriu, in luminile rasaritului, iata-ne plecati catre culmile departate ale muntilor Sureanu. Ce-i drept, plecarea putea fi mai matinala, pentru cat ne pusesem la cale sa strabatem din culmile acestuia. Drumul pe valea Oltului, linistit la ora asta, cu doar privelistea maretei Cozia si mai apoi cu acoperisul bine cunoscut in fata, falnic saltat deasupra soselei, al Foarfecii Naratului, ne-au infrumusetat drumul serpuitor pe care mergeam, cunoscut aproape de-o viata de cand tot il strabateam. Oarecari valuri de ceata, ridicate din apa Oltului, acum in preajma diminetii insorite, tot veneau sa risipeasca racoarea de peste noapte, abatuta peste coastele pravalatece ale muntilor printre care ne strecuram pe intinsul soselei.
    Doar ce-am intrat de pe valea Oltului, catre Brezoiul cel deabia dezmeticit din stransoarea nocturna si soarele a navalit pe cerul inca vioriu, dand locurilor, viata cea de toate zilele.
     Cand am ajuns in Voineasa, forfota localnicilor, isi intrase in drepturile firesti. Si poate printre acestia, or fi fost si ceva turistii veniti la hotelul cel mare, revigorat de curand.
    Mai departe ne-a intimpinat frumusetea tacuta a vaii Manailesei si pana a ajunge pe malul lacului Vidra, soarele a mai strabatut pe ici pe colo, frunzisul padurilor inca falnice. Doar ceva stive de lemne de pe marginea drumului, m-au facut sa ma gandesc cu tristete la golul lasat sus, pe plai, de unde tot fusesera aduse cu masinile infernale ale omului.
    La Obarsia Lotrului, la cabana cu oameni cunoscuti de-o viata, am zabovit cat sa bem o cafea si sa schimbam vreo doua vorbe cu pastratorii traditiei locurilor, peste care incet si sigur se astern ani din ce in ce mai multi. Locurile se cam modernizasera, de cand pe aici fusese vechea cabana, pastorita din tata’n fiu de familia Ghise, al carui descendent, nici el prea tanar, l-am cunoscut prin anii ’68, pe cand inseninasem prima oara prin locurile acestea. Din urma acestuia, a ramas doar amintirea si crucea de pe marginea drumului si poate portia de ochiuri bine prajite, facute pe vremea aceea, de batrana acestuia.
    Cu intalnirile cu oamenii zilelor astea si amintiri despre cei ce nu mai sunt, am pornit din nou la drum, din care nu ne-am oprit decat in inaltul pas din Groapa Seaca, la cei 1598m ai sai. De aici am pornit catre primele inaltimi ale Sureanului, cele aproiate marelui Parang.



    Pe langa o veche imprejmuire, pe un drum statornicit de mult prin locurile acestea, am pornit prin padurea cu brazi batrani, inca nedoborati de furia omului. Am ajuns curand la golul alpin, in ale carui inceputuri, stateau risipiti cativa brazi, hotarati parca sa infrunte singuri vantoasele cele mari.  Ceva zgomot de talanga, a imprastiat linistea locurilor si curand, profilate pe cerul albastru, s-au aratat si pastratoarele talangilor.





    Pe drumeagul insailat prin pajistea nesfarsita, pe care se vedeau urme mai vechi ori mai noi de ceva mijloace mecanice, am inceput urcusul. Cand am propus excursia pe aceste plaiuri nesfarsite, ale ultimelor inaltimi ale Sureanului, m-am gandit la privelistile magnifice de pe  versantului nordic al Parangului. Dar pentru asta ne trebuia o zi perfecta, cu cer senin si soare mult si daca s-ar fi putut si ceva norisori decorativi.
    Cand am ajuns de-a binelea la plai, coastele dinaintea noastra, rotunjite alene si punctate la inceput de grupul a trei brazi curajosi saltati aici in pofida vanturilor ce-i zguduiau mereu acolo, in calea vantoaselor cele mari, ne imbiau la mers domol. Incepeau sa se zareasca crestele muntilor inconjuratori. Mai cu deosebire creasta Parangului. In urma noastra, creasta domoala, a Lotrului, inierbata, deasupra padurilor de brad, cate au mai ramas din ele. Mai scurta, ceva mai scunda, dar stapana a inaltimilor cu varfuri tantose, cununa muntilor Latoritei, isi dezvaluie frumusetea indemnandu-te sa le strabati potecile crestei. Ca unul care i-a indragit atata, de cand le-am strabatut potecile, privelistile de pe inaltimea Fratosteanului, mai ales, catre cele ale Fagarasului si Parangului, in zile de iarna cu cer senin, sunt unele care intregesc sublimul pe care ti-l daruesc muntii.
    Ajunsi pe prima mare inaltime – 1871m -, cea a Scovardei, am zabovit o bucata de vreme, cat sa ne saturam privirile cu toate cele inaltimi asezate inaintea noastra. E drept ca din locul pietrei de hotar dintre judete, din inalta sa de la Groapa Seaca, dorisem sa ajungem pana in varful Capra, cel mai inalt din aceasta ultima zvacnire alpina a muntilor Surean. Dar plecarea tarzie la drum, ne-a facut sa ne multumim doar cu locul in care ajunsesem. Ne-am asezat la taifasul inaltimilor si deocamdata am privit locurile la care astazi nu aveam sa mai ajungem. Saua Scovarda, cu stana tocmita tocmai in adanca sa stapanita de varfuri inalte, dominate de varful Capra – 1978m, statea in calea drumetilor ce s-ar incumeta sa strabata creasta muntilor Surean. Le strabatusem creasta domoala oarecum, dar stapanita de clipe de istorie, de pe cand sageata si scutul dominau marile batalii. Si vazandu-le pe cele din zilele noastre, victimele nu erau nici pe departe prea putine.






    Strabatusem locurile, pe vremea cand siragul inaltimilor, fiecare urcata cand ii venea randul, de pe valea Frumoasei, innobilata de siragul margaritarelor, povestite de marele Sadoveanu, ori dinspre maratele piscuri ale Parangului. Descoperisem urmele vechiului castru de sub varful lui Patru. Ma plimbasem in lungul apei Frumoasei, cea zglobie, ce trecea peste lespezi care-i impodobeau albia, fara sa stiu daca soarele zilei de vara le dadea sclipiciul auriu sau doar gandurile mele de atunci, infrumusetau locurile. Priveam. din locul in care ne statornicisem oarecare vreme, calea potecii ce strabatea, cat ne tineau privirile, ceva din frumusetile cu legende a acestor munti. In adanca sa dinaintea varfului Capra, statea uitata parca de lume, gospodaria vremelnica a unei stane, de-o fi fost ea cea a Scovardei. Poteca se indrepta catre varful Buha, cu ceva padure de brad care urca de pe celalalt versant.   





    Privind catre adancul vaii Lotrului, ochii s-au oprit mai intai pe oglinda nesfarsita a lacului cel mare, stavilit parca in calea lui, de masivul Manailesei. Ar parea acesta un masiv cu nu prea multe frumuseti, dar odata intrat in el, descoperi multe minunatii, de-ar fi doar acelea de unde culmile inalte ale marelui Retezat iti stau in cale. Undeva mai departe, salasuieste batranul mormant, al "batranului" cioban, in a carui imprejmuire, mai fiecare trecator, arunca cate-un  banut. Din Manaileasa, mai apropiatul Fagaras, isi deapana pe indelete culmi inalte si, de ce n-as spune ca cele mai frumoaes privelisti, le gaseseti acolo iarna, intr-o zi senina si cu vizibilitate, cand privirile zburda nestingherite cand pe o muchie inalta, insorita, cand pe versantul ei umbrit.









    Se vad si varfurile inalte ale Capatanii din care piramida singuratecii Nedeia, iti priponesc privirile. Siragul varfurilor muntilor Latoritei, are la inceputurile, sale in apropierea celor ai Parangului, culmi alpine domoale si deabia in departari varful Fratosteanului cel Mare, sau mai apropiatul varf Puru, masiv cat toata zarea, iti atrag privirile, desi si pana atunci coama prelunga se zvarcoleste cand peste, cand putin sub inaltimea celor 2000m. Si daca privim atenti zarile, asa cam de pe la varful lui Patru, un pic din muntii Cibinului, tot zarim.
    Panorama muntilor Parang, ne statea in fata. Varfurile marete, nu numai mai inalte decat tot ce intalnisem in cale, stateau in fata noastra. Magnifica panorama a abruptului nordic al Parangului, isi arata maretia. Anii multi de cand ii tot ii strabatusem crestele, ori vaile de abrupt, fara de care muntii nu-si dezvaluie adevarata lor fata, imi dadeau dreptul acum, poate mai mult ca niciodata, sa-i trec in categoria celor magnifici, pe care-i avea tara noastra. Acum insa, de cand nu cred ca m-as mai incumeta sa-i strabat inaltimile, iata-ma pe varful Scovarda, la cei 1878m ai sai. Chiar daca initial telul excursiei era inaltimea varfului Capra, la 1978m ai sai, frumoasa panorama a Parangului, vazuta de pe varful mai apropiat pe care ajunsesem, imi era de ajuns. Asezat confortabil in iarba unduioasa a plaiului, mangaiata usor de vanticelul blajin ce trecea peste creasta, am avut ragazul pe care mi-l dorisem. Sa strabat cu privirile abruptul acestor munti si poate sa mai merg cu ochii mintii prin locuri strabatute de atatea ori, de-ar fi fost poteca crestei ori cele nemarcate ale acestora din urma. Priveam cu nostalgia anilor, locurile din caldarile nordice, care de atate ori imi implinisera viata. Dintre toate frumusetile vazute mai intai din creasta si mai apoi strabatand caldarile, mai deosebire imi amintesc lacul Verde, ale caror nuante porneau de la cel al cristalui si coborau pana la cel al intunericului. De acolo de sus, am simtit prima oara cat de navalnica poate fi iubirea si cat de durerosa uitarea. Pe toate celelalte le-am admirat, dar pe acesta chiar l-am iubit. De la iezerul Mija, la cele din caldarea Rosiilor sau cele din caldarea Calcescului pana la cele mai putin amintite, cum ar fi iezerul Singuratic, au toate, amintirile lor petrecute prin preajma. Cand am sfarsit seria amintirilor, strabatute in fuga gandurilor, scopul excursiei noastre luase sfarsit.
    Intoarcerea am facut-o pe acelasi drum pe care venisem. Doar ca acum am intalnit un grup masiv, cu multi copii, adusi de cei maturi sa priveasca minunea muntelui. Si copiii, mai de voie, mai de nevoie, se bucurau de ziua muntelui cea frumoasa si-si vedeau nestingheriti de joaca lor. Cu cei maturi care-i insoteau, am schimabat cateva vorbe, ca intre oameni ce iubeau muntele si se bucurau de ziua frumosa de care aveam parte. Mai jos, cand strabateam poteca dintre brazi, o voce de barbat mana un palc de oi la vreuna din stanele vazute mai sus.  Si nu intotdeauan vorbele erau dintre cele mai ortodoxe cu putinta. Cand ne-am apropiat si am schimbat vorbe ca intre oameni ce se intalneau pe drum de munte. Am aflat ca-si mana spre stana lui, cea de sub muntele Scovarda, turma de berbeci, cu care fusese la "marlit", la vecini, sa le dea o mana de ajutor la "nunta", ce-o pusera la cale ca intre megiesi. Apoi am ajuns repede la masina din pasul Groapa Seaca.






    Cand am ajuns din nou in transalpina, peisajul  crestelor inalte printre care intrasem, ne-a captivat privirile, ca de atatea ori de cate ajunsesem pe aici. Ne-am oprit la "popasul" ciobanesc unde stana din preajma isi valorifica produsele. 
    Ma leaga de stana asta oarecari amintiri. Poposisem candva, cu baiatul meu, la vechea stana din Caseria locurilor, acum doar o ruina pe cale de o lua nimicul. Am fost gazduiti in camera cea buna si la plecare le lasasem o carte de vizita, cum era moda la oras. Peste ani, ajunsi la popasul amintit, ciobanita, sefa acestui restaurant de altitudine, m-a recunoscut si doar numele cel mic nu si-l mai amintea. Cel de familie, ceva mai neuzual, il tinuse minte. Trecusera de atunci vreo 12 ani, daca nu mai multi. Si acum tot cu ea ne-am intalnit si schimburile de vorbe, au cuprins in ele nostalgia amintirilor. Sus, in Saua Stefanului, la 1915m, am facut un popas. Sa urmarim firul soselei alpine care strabatea muntii Latoritei. Undeva pe coasta Stefanului, mai exista inca fundatia unui vechi punct de granita, pe cand acesta era stavila intre Austro-Ungaria si mai proaspatul principat roman. Iar drumul amintit, fusese facut din truda multa, probabil doar cu sapa si roaba si carutele care carasera de colo–colo pamantul rezultat din schimbarile de terasament. Acum era doar un punct de priveliste catre crestele mai modeste ale muntilor Latoritei si cele impresionante ale Parangului.
    Coboram mai departe si muntii tot navalnici erau. Dintr-un loc am admirat oglinda lacurilor Muntinului si caldarea rotunjita a Latoritei. Cand am trecut de pasul Urdelor, am inceput lunga coborare in caldarea cu acelasi nume. Mai departe, dupa trecerea pe sub povarnisul permanent mobil al Papusii, nu ne-a mai ramas dcat sa strabatem ingramadeala caselor din statiune. Mai apoi coborarea la civilizatie si drumul mai scurt pe sub munte, condusi de GPS, ne-a dus pana urma la casa noastra pe care o parasisem dimineata. Pastrasem in noi parfumul inaltimilor si dorul acestora.




Text: Dinu Boghez
Fotografii: Andrei si Floriana Boghez

27.08.2016

miercuri, 20 iulie 2016

A muri in zbor

Moto: Exista o singura viata mare
                la care noi participam.
                                Nichita Stanescu           
   


    In sfarsitul de iunie de-acum, cu inceput calduros, am plecat din Bucurestiul aflat la singuratatea matinala. Iata-ne calatorind prin painjenisul autostrazilor, catre inaltimile Ciucasului, dorit de atata vreme. Singuratatea matinala a drumurilor, lipsite de circulatia furibunda, cu doar linia alba, continua in fata, parca far-de sfarsit, imi producea nostalgia necesara apropierii inaltimilor, pe care prima oara le vazusem pe cand anii tineretii erau doar la inceput. Pe atunci, tanar inginer, cu examenul de stat luat doar de cateva zile, imi incepeam lungul drum printre constructiile industriale intalnite in cale, pe care aveam sa le las in urma, fara sa stiu nimic, nici din frumusetea nostalgica a acestora, nici mai ales, cum aveau sa-mi transforme viata, prin valtoarea acestora.
    Acum calatoream cu Andrei alaturi, povestind vrute si nevrute, despre Ciucasul catre care ne indreptam. S-au sfarsit siluetele industriilor ploiestene, probabil multe dintre ele "copaci morti in picioare". S-a sfarsit si lantul autostrazilor pustii. Am strabatut orasele si satele inca adormite. Am trecut ca gandul pe langa asezaminte monahale si iata-ne pe drumul stingher catre poalele muntelui. Drumul pe alocuri terminat, prin altele lasat de izbeliste ca atatea altele, ne-a dus la poalele muntelui dorit. Vechea "Muntele Rosu", cabana cunoscuta din alte timpuri, se tot extindea, se tot construia si pana la infatisarea finala avea sa mai treaca ceva timp. Aparusera si altele pe langa amintita si parca tot de boala asta aveau si ele parte.
    Ne-am suit rucsacii in spate si ne-am indreptat catre sfarsitul poienii, aflat la marginea padurii de brad. Urcusul cam greu pentru mine, aflat oarecum la sfarsitul sprintenelii, strecurat prin umbra marilor brazi, care insoteau poteca cam abrupta, s-a sfarsit pe inaltimea unui bot de munte, langa statia seismica automata. De aici muntele avea sa-si domoleasca cerbicia pantelor urcate pana acum. Undeva sus, vedeam creasta inalta, golasa, catre care ne indreptam. Strabateam linistea padurii de brad, cu ochiuri de poiana intalnite in cale, in care se lafaia in soare multimea luceferilor in corola carora se mai odihnea cate o albina cautatoare de nectar si razele soarelui isi aflau sfarsitul drumului lung strabatut pana aici.



    Brazii din lungul potecii strabatute, ne mai protejau din cand in cand, de dogoarea caldurii zilei de vara, care parca de acum incolo se asternuse peste munte. Din urma noastra voci zglobii ce pareau multe, incepeau sa ajunga pana la noi si cand am iesit la golul alpin, unele ne-au si depasit. Clinurile stancoase ale Zaganului, coborate din inaltul crestei, isi aratau coltii stancosi, atat de fotogenici in ziua asta insorita. Dintre turistii care parca invadasera muntele, unii s-au indreptat catre locurile de priveliste, de unde cele amintite isi etalau singuratatea frumusetii. Pentru mine ascundeau prin preajma lor amintiri: Puntea Pisicii (asigurati in cablul firav aninat de stanca, oarece teama atunci cand  strabatusem locurile in ziua de primavara iernateca) si cate inca din zilele care se dusesera de mult.







    S-au sfarsit varfurile pe care le strabatea poteca in drumul ei spre creasta oarecum inalta. Am depasit locul "La rascruce", acolo unde drumul nostru isi afla alta cale. Am ajuns si pe creasta, pe care aveam sa o strabatem cu privelisti cat vezi cu ochii. Cabana catre care ne indreptam se lafaia inca departe, pe plaiul ranit oarecum de curand de drumul care aducea pe munte masini sforaitoare, raspandace de miasmele civilizatiei urbane.  





    Curand drumul pe creasta golasa a luat sfarsit si noi ne-am odihnit in saua micuta a Chiruscai. Acolo, la hotarul padurii, ne-am luat odihna cea mal lunga de pana acum. Andrei vazuse inca de pe culmea pe care o strabatusem, un loc inverzit zdravan si s-a repezit pana acolo sa gaseasca izvorul banuit. Sa nu-mi fac griji de atata singuratate, intoarcerea de acolo, a fost un fel de fuga de cal pana crapa, asa ca nu numai din pricina asta am mai zabovit oleaca prin locurile acelea. Anuntul de pe indicator ca pana la cabana mai avem doar ½ ora, ne-a mai molesit drumul prin padurea umbroasa. Dar ca sa fiu drept, mai mult mersul meu a mai tras de timp, cat sa-mi afirm mai cu cerbicie anii cam multi. Altfel anuntul de pe indicator s-ar fi spulberat de mult.
    Cand am iesit din padurea de brad, ne-am odihnit pe plaiul care sfarsea la cabana. Avea cabana alta infatisare, mai tantosa decat cea pe care o stiam la vremea studentiei. Dar si forfota din preajma ei, era galagioasa de umplea plaiul, nu ca pe vremea celei vechi, linistita de-ti tiuiau urechile. Imi aduc aminte ca intr-o iarna, pe cand casuta aflata in bataia viscolului, avea ochiurile de geam micute ale pridvorului, acoperite de zapada spulberata si in spatele acestora, ne adapostisem catava vreme. Era pe atunci inceputul paraginii si poate incepuse sa-i faca loc celei impunatoare de astazi.







    Am ajuns repede langa acareturile cabanei, langa poarta impunatoare, cu parleazuri de o parte si cealalta. Mi-am facut intrarea sarind peste ele, poate doar din dorul zburdalniciei copiariei.
    Era curtea cabanei plina ochi de oameni de toate felurile, sporovaind cat puteau de tare, de parca vroiau sa salveze cetatea Romei. Dar poate si clondirele de bere purtate din mana-n mana, sa fi avut rolul lor in galagia care ne-a intampinat. Incolo oamenii erau de tot felul, veniti pana aici cu vreun mijloc motorizat, mai ales ca si dimensiunile multora dintre ei, tradau modul in care venisera pana aici. Dar una peste alta, harmalaia si coloritul mai ales, intretineau atmosfera de veselie, pasnica totusi, din ziua asta insorita de care aveam parte cu totii. Incet-incet linistea s-a asternut peste cabana, odata cu cei veniti aici mai mult pentru restaurantul cabanei decat pentru dorul inaltimilor.
    Cand peste cabana s-a asternut linistea, am avut si noi ragazul de a ne odihni la una din mesele devenite pasnice si mai apoi intr-una din camerele cu vedere catre creasta insorita pe care tocmai o strabatusem inca de dimineata.
    Catre timpul cand soarele avea sa se ascunda in spatele Tigailor, pe cand asfintitul aducea peste munte racoarea inaltimilor, am iesit la plimbare catre gramezile de stanci, pavaza locurilor omenesti de mai la vale. O turma de oi isi afla sfarsitul zilei de pascut. In spatele ei, ne asteptau pietrele cele mari si frumoase ale Tigailor. Babele la Sfat si mai departe cele ale Ciucasului erau promisiuni pentru a doua zi. Inserarea ne-a gasit la o masa din cabana, palavragind cu doi guralivi intalniti in plimbarea noastra prin culorile asfintitului.






    Dimineata ne-am trezit cu lumina soarelui intrata pe fereastra, venita de peste creasta Chiruscai, intr-un "buna dimineata" spus noua, celor care le oferise cu zi inainte, clipe atat de frumoase. In sala de mese a cabanei, tot asa de singurateca cum o lasasem de cu seara, ne-am luat micul dejun. "La masa de unul singur, sa te porti ca la un banchet", mi-am adus aminte de spusele unui unchi si el umblator pe munte, unul din cei ce-mi implinisera mintii mele de copil, dragostea de munte.
    Apoi am luat drumul crestelor inalte ale Ciucasului. In lumina intaielor raze de soare, aveau inca stancile Tigailor, infatisarea castelului cu turnuri ridicate spre cer. Am strabatut clinurile cu pajiste alpina, am intrat apoi prin paduricea de sub seninari si ne-am cotinuat drumul spre cer. Deocamdata, locurile aveau viata fluturilor si gazelor care insufleteau pajistea. Mai apoi crestele albe cu infatisari de castel deabia parasit de domni si domnite, ne-au trimis intr-o lume de basm. Acum, la alti multi ani, le priveam cu alta intelepciune decat cea sburdalnica a anilor din trecuta tinerete, care ma facuse atunci, sa ma catar peste tot, imbratisand piatra muntelui cucerit. Urcat si pe tancurile risipite pe plai, intr-un nesfarsit camp arheologic de castel ruiniform, Andrei s-a intors din locurile acelea, ale vafului Ciucasului, cu imagini de neuitat. Mai pasnic, asezat pe un tapsan ridicat deasupra abisului, satusem de vorba cu lumea vietatilor amintite. O floricica mignona, alba, parea una de iedera-alba, venita de pe meleagurile Coziei. O gaza era ocupata de un stingher clopotel de munte si curiozitatea unei furnici, nu se hotarase sa aleaga intre bocancul meu si firele de iarba prin care tot alergase.







    Din reveria singuratecului calator, m-a trezit fosnetul pasilor lui Andrei, venit tocmai dintre  ruinele castelului din varful Ciucasului.




    Ne-am luat pasii la spinare si am inceput coborarea, pe aceeasi poteca pe care venisem si care acum, incepea sa se anime cu cei care, ca si noi, urcau sa-si sature ochii si sufletul cu minunatiile alpine pe care le ofereau stancariile Ciucasului.     
   La cabana, o masa frugala, sa ne ajunga pentru drumul intoarcerii si am inceput coborarea spre valea Berii. O ultima privire spre tancurile prin care fusesem, catre cabana cu parleazuri,  catre poiana cu luceferi, albine harnice si fluturi colorati si iata-ne coborand pe repezoiul strecurat printre brazii batrani. Cam "repezit" repezoiul, dar pana la sfarsit, totul a decurs fara alunecari nedorite. Doar ultimii pasi, printre pietrele scoase la iveala de cine stie ploaie napraznica, prudent, i-am facut mai mult mergand pe fund decat in picioare.
    Buldozerul stationat din vale si o masina urcand, au fost primele semne de oarecare civilizatie pe care le intalneam. Mai jos, la fantana lui Nicolae Ion, am poposit un pic, printre altii care tot asa faceau, ca si noi. Ceva mai jos am intalnit poteca ce urca spre cabana Muntele Rosu, finalul drumului nostru prin muntii Ciucasului. A fost o placere sa umblam prin linistea muntelui, pe poteca cel mai adesea larga, de parca ar fi fost numai buna de asfaltat. O poienita cu vreo doua steiuri mari, poposite aici cine stie cum si de cand, ne-au vestit apropierea de locul de unde deabia ce plecasem mai deunazi. In parcarea cabanei, masina cu care venisem, ne astepta cuminte.
    Sumare pregatiri de plecare, o ultima privire locurilor pe care le indragisem si...la drum. In cel al intoarcerii ne-am oprit la cele doua manastiri vechi din cale, amandoua avand cam acelasi an de reintocmire si istorii oarecum asemanatoare. Cea a Cheii avand si o ulita ca un satuc, cu case ale schivnicelor, intr-un anume fel facand-o asemanatoare cu asezarea monahala din preajma Varatecului nemtean. Cam asa ne-au fost ultimele amintiri din Ciucasul anului 2016. Ne-a asteptat drumul prin arsita zilei de vara, aglomeratia soselelor amiezii si Bucurestiul, care tot asa cum il lasasem il si gasisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
27-28.06.2016