sâmbătă, 14 ianuarie 2017

La manastirea din munte - in locurile inalte din Saua Hadaraului

 Moto: "aici am dat cerului o mie de nume
                                           și nu l-am ajuns cu nici unul."

                                                                   Lucian Blaga
 
     Într-o zi de început de decembrie, cu soare mult și cer senin revărsat peste lumea de toate zilele, iată-ne plecați către cea de piatră a cheilor Builei. Calea Olăneștilor, mai apoi străbaterea satului Cheia, cu fumuri ridicate pe coșuri, drept spre înaltul cerului și mai apoi singurătatea de pe vale, ne-au întovărășit în drumul către cabana către care ne îndreptam.
     Străbateam valea cam pe la amiaza zilei și lumina soarelui avea un fel ciudat să onoreze trunchiurile copacilor. Părea că razele sale luaseră calea uneia paralelă cu pământul și umbrele fagilor aveau un fel special să se aplece asupra coastelor. Undeva sus, pe coasta de pe malul stâng al apei, răsărise aproape peste noapte, un alt schit, decât cel înălțat de curând în șaua Hădărăului, pe care aveam în gând să-l vizităm în ziua ce urma. 
    Când am traversat apa Cheii, trecând peste podul Roș, drumul a început să urce pe serpentine multe. Până într-un loc mai larg, care în alte vremuri, de mult trecute, avea printre fagii înalți, un bordei, numai bun de adăpostit în caz de năbădăi ale vremii. Acolo se afla în vremea aceea, în fața bordeiului, o buturugă cu înfățișare ciudată, care-i dăduseră bordeiului și bineînțeles și locului, cel de "Bătrâna Doamnă". Acum pe aici se aflau doar indicatoare turistice și undeva mai jos o troiță. Locul era și o răscruce importantă de drumuri. Se despărțea drumul spre tunelul de sub munte de cel ce ducea spre Șaua Hădărăului pe partea nordică a vârfului Stogului și spre vale, calea lungă spre Olănești, străbătând muchia Prislopelului. Noi ne-am continuat drumul spre tunel și când l-am străbătut, pe partea cealaltă a muntelui, ne-a întâmpinat o altă lume, cea a munților cu plaiuri nesfârșite.
     Ar mai fi de spus că acum mai bine de 40 de ani, când singur, mă hotărâsem să străbat drumurile de sub Stoguri, poteca urca până deasupra muntelui, ajungând în șaua Stogșoarelor, acolo unde am găsit măsuță cu bănci, numai bune pentru odihnă, după ce parcursesem de unul singur, drumul lung din Olănești până aici. Mai apoi coborârea pantei apreciabile mai departe, am făcut-o prin pâlcurile de tise, aflate aici parcă într-o adevărată rezervație. Bradul ăsta, cu acele verdelui întunecat deasupra și albul zăpezilor care stăpâneau locurile iarna, pe cealaltă parte, pe care cred că nu le mai văzusem până atunci, mi-au rămas întipărite în ochii minții pentru totdeauna.
     Acum locurile se modernizaseră. Trecerea șoselei se făcea printr-un tunel și asta doar o știam de anii mulți și ei, de când tot băteam drumurile prin minunățiile pe care le descoperisem pe îndelete pe meleagurile Builei și împrejurimilor sale. Am început  coborâșul lung, pe coasta muntelui. Mai către finalul acestuia, am întâlnit drumul abrupt, desprins pe altă coastă de munte, care urca spre Șaua Hădărăului, acolo unde se înfiripase de nu prea multă vreme un nou schit, la care aveam intenția să urcăm a doua zi. Apoi am trecut apa Cheii, brutal, coborând ruptura de mal. Odată trecuți apa, deabia un firișor zglobiu, acum la vreme de toamnă, am purces prin pădure, pe vechiul terasament de cale ferată îngustă, pe care am ajuns repede în ochiul de poiană unde ne aștepta Cabana din Chei. Știam că aici, deocamdată vom fi singuri. Fane, omul de toate zilele, statornicit aici pentru câtă vreme or vrea mușchii lui, era plecat pentru niscaiva treburi risipite prin lume. Aveam să ne gospodărim singuri, având la dispoziție întrega cabană.
     La bucătăria de-afară, jăraticul gratarului cu cântec sforăitor și miasmă de prună bătrână, ne-a ținut de urât ceva vreme. Până când înserarea a cuprins pereții de calcar care ne înconjurau. Când a venit noaptea, ne-am retras în camera bine încălzită. Peste noapte, ne-am mai fermecat sufletul, mai întâi cu făcliile cerești pâlpâind pe bolta cerului si mai apoi  cu luna ivită de după clonțanii Stogșoarelor, care așa neterminată cum era, lumina poiana cabanei.
     Dimineața ne-am făcut oarece pregătiri, ne-am urcat în ducipalul cu care venisem și am plecat spre schitul din înaltul muntelui. Am purces pe drumul croit pe vechiul terasament al căii ferate înguste. Era aceasta, așezată aici de uitata societate italiană Carpatina, care-și căra lemnele pădurii către Brezoi printr-o lungă rețea de funicular, pornită din susul muntelui, din Groșii Bodeștilor, trecând peste vârfuri de munte. Lăsaseră în urma ei, din locul amintit, muntele Hădărăului, Folea, ori Cândoaia, cu construcții ale căror urme se mai văd și astăzi. Până prin anii de după revoluție, prin locurile amintite, se mai găseau dotările stațiilor intermediare de funicular. Cabluri, ceva stâlpi metalici, nicaiva rezervoare tot metalice, dar furia goanei dupa... metal recuperat, ușuraseră muntele de vechituri! Funicularul acesta lung, ce străbătea munții, cobora  apoi în Brezoi la fabrica de cherestea. Astăzi doar amintirea locului unde se sfârtecau copacii aduși din inima muntelui, mai are ceva urme. Aici, pe vremea aceea, erau apoi prelucrați cât de cât și erau expediați peste hotare, după rețeta reînviată cu tărie în acești ani.
     Pe drum ne-am întâlnit cu Fane, cabanierul așezământului turistic din Chei. Și pentru că veni vorba de cabană, îmi aduc aminte de vechea casă Zdârcea, construită pe vremea exploatării italiene a pădurii. Numele și-l luase casa după cel al pădurarului de atunci, devenit mai apoi, unul dintr-o veritabilă dinastie. Pe unul dintre ei, mai către zilele noastre, l-am cunoscut într-o iarnă. Venea din locurile depărtate ale cantonului din chei, pe care-l păstorea. De la el, binevoitor, am aflat locul de sub "șeușel" unde-și ținea cheia camerei în care, la căldura sobei bine încinse, cei doi temerari ajunși aici la vreme amarnică, și-au petrecut  noaptea dintr-o iarnă cu zăpezi de pomină.  
     Cu gândurile astea și poate și alte multe, am ajuns la "rădăcina" muntelui, sau altfel spus, acolo unde începea alt drum, croit pe coasta, cel pe care de acum încolo trebuia să-l urcăm către noul schit din Șaua Hădărăului. Atât de abrupt mi se părea acesta, de parcă pe el ar fi trebuit să mă cațăr. Ceilalți doi tovarăși de drum mai aveau niscaiva treburi prin jurul mașinii, așa că am luat-o înainte. Dar nu numai de aceea am plecat mai repede, dar vroiam să pun ceva distanță între noi, știind bine că mersul meu domol nu se compara cu al lor.
     Urcasem Hădărăul în alte împrejurări și nu odată, pe poteca ce urca vârtos prin pădure. Pe alocuri stăpâneau muntele tufe de zmeură, din care mereu ne înfruptam pe săturate. Numai că într-o împrejurare, mirosul acru, de sudoare stătută al unui Moș Martin, aflat și el la micul dejun odată cu noi, ne-a tăiat cheful de atâta zmeură.
     Acum urcam drumul abrupt, greu chiar și pentru mașină, sperând să ajung odată la capătul celor 18 ace de păr întâlnite în cale. Îmi era greu de crezut că drumul ăsta a fost realizat doar din lama și fantezia unui buldozerist, care doar și-a condus monstrul mecanic în urcuș pe coasta muntelui. Panta continuă a drumului, în limita posibilităților unui vehicol auto, curbele  acelor de păr bine amplasate, unele locuri orizontale numai bune de odihnă auto, totul îmi pare gândirea unui om cu pregătire în domeniu. Dar mai bine să las în pace credința unora, dintre aceea că o casă poate fi proiectată si de un crescător de animale, chiar mai bine decât un inginer specialist, care oricum se pricepe mai bine.
     Drumul urcător, cu rare momente de priveliști către munți depărtați, până la urmă se apropie de sfârșit. Ultima ramură urcătoare a drumului, parcă mai domoală decât până acum, lasă să se zărească printre trunchiuri de fagi desfrunziți de zilele anotimpului în care ne aflăm, siluetele a două case, ce par impunătoare în singurătatea locurilor. Încă ceva de mers și iată-ne la schitul din Hădărău. Am ajuns nu numai la schit, dar și la locul de întâlnire  a vechii poteci pe care urcasem – acum drum -, cu poteca ce ocolea muntele Stogului și pe care o întâlnisem, desprinsă din drumul pe care urcasem din valea Cheii.
     Am aflat aici gospodărie în toată regula. Păzită de doi câini nici prea grași, nici prea zgomotoși, cu stive de lemne proaspăt crăpate și în curs de orânduire. Cele două căsuțe pe care le zărisem în urcare făceau parte din gospodăria schitului la care ajunsesem. Două rulote bine amenajate – dintr-una chiar iesea fum pe coșul bine izolat – erau locurile în care cele trei măicuțe își duceau traiul. Pe una din măicuțe am zărit-o în pragul uneia din rulote, aproape ascunzându-se. Celalată după ce a primit cele aduse în spate de unul dintre noi, ne-a servit un ceai, numai bun după atâta osteneală pe coasta muntelui. Pe cea de a treia – atâtea erau pustnicile de aici -, am găsit-o la priveghi în bisericuța mignonă, pe care o slujeau cu rândul. În bisericuță am intrat. Avea, adaptate la dimensiunile acesteia, toate încăperile orânduite uneia din mânăstirile cele mari. Am intrat pentru o scurtă închinăciune, cu aceeași evlavie, ba poate chiar mai multă, ca într-o catedrală. Într-un colț – lângă un calorifer călduț - ședea una din măicuțe, șoptindu-și rugăciunile, deabia mișcând din buze.
     Ne-am întors la măsuța la care ne aștepta ceaiul aburind. De oboseala multă de pe drum, m-am aruncat pe o buturugă-scăunel și bine am făcut. Într-o privire aruncată peste umăr, trebuind să-mi cer scuze pentru că stam cu spatele, am zărit silueta călugăriței care ne servise ceaiul. Și bine am făcut, pentru că figura acesteia, încadrată în acoperământul călugăresc al capului, trăda trăsături nu numai tinerești, dar și frumoase, delicate, cu dantura perfectă, cu zâmbet uneori coborât de pe alte tărâmuri. Pentru o clipă m-am aflat, personaj hârșit într-ale muntelui, în povestirile lui Hogaș. Oboseala și locul în care eram, așezat cu spatele, mi-a ascuns meșterit uimirea și astfel am avut răgazul să-mi pun felurite întrebări, pentru cum se risipește soarta prin căile lumii. Dar cine știe, poate locul ales și canonul schimniciei să fi fost scopul și soarta, care până la urmă o fi adus-o prin locurile acestea. Și la urma urmelor și celelalte două, tot tinere erau, și tot așa erau sortite să-și ducă sihăstria în mijlocul pădurii. Când am plecat, le-am lăsat să-și orânduiască lemnele tăiate de curând, în căsuța de curând întocmită și am luat drumul întoarcerii.
     La mașină am ajuns repede și mai apoi la cabană. De data asta nu mai eram singuri și vocea lui Fane, care cât tot stătea mereu singur, mai ales acum în zile de iarnă, când o fi  vorbit doar cu pisoiul și munții din preajmă, nu se mai sătura povestind.
     O altă noapte petrecută în Chei, cu luna răsărită prin despicătura cheilor, același drum al întoarcerii și din zilele astea frumoase au rămas doar amintiri și dorul altor revederi.                          
  
Text și Foto: Dinu Boghez
05-07.12.2016

joi, 29 decembrie 2016

Muchia Calinestilor - Pesterile Zmeilor


Moto: Cândva mi-am dorit un castel

               Clădit pe-o aripă de porumbel.

                   Astăzi îmi doresc o peșteră

                       Săpată în gură de gușteră.
                                              Nichita  Stănescu



     Era într-o dimineața de noiembrie capricios. Prin oraș și pe valea Oltului, ceața îmbrăca poalele munților printre care ne strecuram. Pe șosea, mașinile deabia își începeau alergătura. Ca de obicei, cam pe la paserela pe care conducta de apă potabilă traversa Oltul, perdeaua pâcloasă începea să se ridice către crestele munților. Am depășit Gura Lotrului și în cei câțiva kilometri ce-i mai aveam de parcurs până la drumeagul strecurat printre casele Calineștilor, soarele a izbutit să risipească pâcla.  
   Parcarea mașinii pe un drumeag lăturalnic, trecerea peste podul șoselei, fereala de monștrii care alergau zănateci pe lângă noi și iată-ne căutand vechea potecă știută ca având pe ea marcajul bătrân al crucii albastre. Numai că timpul doborâse orice urmă de semn turistic, așa că am luat-o voinicește pe panta abruptă. Aproape ca mi-a parut rău ca nu alesesem vechiul drum pe fața pietroasă și abruptă pe care de atâtea ori mă cățărasem. Până sus, deasupra peretelui stâncos amintit, m-am cam chinuit, agățându-mă de copaci și mâna Florianei, întinsă adeseori, ce mi-a fost de ajutor. Sus, deasupra stâncăriilor pe care le evitasem, la început, ne-am odihnit, cu ochii pe fuioarele de ceață ce se pregăteau să părăsească valea Oltului.




    Prea mult n-am zăbovit și printre pinii falnici ai primului urcuș și am început drumul pe care ni-l propusesem către "Peșterile Zmeilor". Casele din vale, unele modernizate de curând, înșirate în lungul drumului, se micșorau văzând cu ochii, devenind repede unele ale pigmeilor,  ce înca nu se hotărâsera, să-și părăsească locurile călduțe de peste noapte.




     Am urcat vârtos printre pinii înalți ai inceputului de drum și mai apoi ne-am avântat pe drumul înșirat în lungul crestei. Când urcând, când coborând, când ocoloind vârfurile întâlnite în cale. Uneori, pe vârfurile întâlnite în cale, ne mai întâlneam în cale cu strălucirea soarelui matinal, zgârcit în căldura cu care potopea zilele de vară. 



    Câtăva vreme ne-am strecurat pe calea crestei, când urcând, când coborând, când agățându-ne de vreo urmă de potecă agățata de coasta muntelui, până când am ajuns într-o "covată", străjuită de stâncării înalte. 





Știam din alte împrejurări despre amăgirea înălțimii peretelui stâncos, țâșnit din liniștea pădurii, interesantă dar și periculoasă. Dar nu prea merită să te cațeri pe ea, iar drumul cel mai bun urcă pe dreapta stâncăriilor, pe acolo pe unde un semn al vechiului marcaj, o cruce albastră, se încăpățâneaza de vreo patruzeci de ani să tot reziste in calea timpului nemilos. Doar puțin ne-a trebuit să luăm calea potecii năpădită de frunzișul tomantec și ne-am abătut la dreapta, către cetatea de stânci căutată. Doar puțin timp ne-a trebuit până am ajuns în poienița din calea stâncilor căutate.









     Ascundeau acestea sfredelituri multe ale vântoaselor ce se abăteau  de amar de ani peste ele. Imaginația oamenilor, o fi scornit multe povești cu zmei ce stăpâneau înălțimile. Nouă, călători căutând locuri minunate pe creste de munți, ne-a rămas doar zborul imaginației peste vremuri închipuite și admirația lucrăturii timpului, care iată, a lăsat urme adânci peste muntele atotputernic. Inconjurul stâncilor din cremene întunecată, înconjurată în ziua asta frumoasă de soarele darnic, sfredeliturile prin care am pătruns, urme de foc lăsate de oameni adăpostiți vremelnic prin aceste locuri, ne-au îndreptățit să rămânem aceiași admiratori ai locurilor. 






    Gândeam acum, în poienița însorită în care poposisem, la întâmplările multe, străbătând locurile crestei Călineștilor, unele chiar în plină iarnă. Mi-a stăruit în minte mai ales, admirația tăcută a locului descoperit pentru întâia dată a locurilor despre care doar poveștile ajunseseră până la mine. Mai apoi ziua de iarnă geroasă, cu fuioare de fum ridicate din coșurile caselor de pe vale, iar sus, pe creasta muntelui, ne întâmpinase vaietul prelung al ciocănitoarei negre și urmele lupului singuratec pe zăpada neîncepută și care ne călăuzise până aproape de "peșterile zmeilor".     




      
     Soarele încălzise locurile și acum stătea de amiază și cu dorul despărțirii de locurile astea minunate, ne-am luat rămas bun, pentru cine știe câtă vreme de acum încolo. Doar că întoarcerea am făcut-o prin locurile cu abrupt stâncos, pe brâneagurile închipuite pe fața muntelui.






Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

duminică, 13 noiembrie 2016

Clipe luminoase

Moto: Muntii voinici de gat cu cerul se-naltau cutezatori
                 Cu pieptare verzi de codri si caciuli albe de nori.
                                              Vasile Voiculescu

                                                               
       Mai catre ora pranzului, intr-o zi frumoasa de toamna, cu perspectiva altora la fel, am plecat din nou catre meleagurile Sureanului. In Brezoiul cu soare bland si molesala unei dupa amieze calde, prinse intre muntii inconjuratori, ne-am oprit la o oarecare complectare gastronomica. Numai ca la sfarsitul pauzei, cheia varata in broasca ducipalului cu care venisem, n-a mai vrut sa-l porneasca, oricate stradanii  i-am oferit.

      Ajutorul unui specialist, dotat cu  mijloace moderne de detectare a defectiunii, n-au induplecat ducipalul nostru sa o ia din loc. Au  durat ore bune, pana ce, cu un alt mijloc de transport, mai modest, am pornit pe drumul intrerupt, parca sa ne faca in ciuda.

    Era trecut de ora 5pm, cand insfarsit ne-am continuat drumul. Am strabatut valea Lotrului, am trecut peste curmatura Manailesei si cand am coborat pe malul marelui lac, inserarea incepuse sa coboare intre munti. I-am strabatut meandrele conturului, zgaltaiti mai la firecare pas, de cate o zguduitura produsa de intreruperile din asfalt, loc al unei viitoare complectari a drumului, in dreptul celor 60 de viitoare podete care brazdau imbracamintea drumului. Si ma tot intrebam, daca oare voi mai apuca sa merg pe drumul asta, fara hurducaturile de acum. 

     Pe langa cabana de la Obarsia Lotrului am trecut in fuga, dar tot am avut ragaz sa observ pe marginile drumului, balciul autohton cunoscut inca din preajma cabanei de la Balea. E drept ca cel de aici, inca nu ajunsese la perfectiunea celui amintit. 
    
    Cand ne-am desprins de soseaua care ne ducea spre inaltimile Parangului, am apucat drumul Ardealului. Poate n-o fi asa cum ma gandesc acum si ca in toate imprejurarile cand ma indreptam catre meleagurile amintite, dar din tinerete si pana in zilele acestea, de fiecare data cand ajungeam pe aici, ma simteam parca in alta lume.  

   Drumul blajin, cu meandrele unuia de munte, cu panglica asfaltului fasaind nesfarsita sub rotile masinii, intovarasind monotonia dinaintea noastra. Sigur locurile se schimbasera de cand pe aici ajunsesem prima oara. Dar si asa locurile aratau mult schimbate, de cand lacul cel mare se adunase in causul creat de mana omului si pe aici mai apucasem inserarea unei zile petrecute pe munte.

    Dupa ce am trecut de fruntea barajului Oasei, ne-am odihnit un pic, la ceasul cand ziua se sfarsea in pragul inserarii. Pe langa poarta manastirii de la Oasa, am trecut doar cu gandul la linstea solemna a locurilor. Pe malul lacului, prin panglica drumului croit in mijlocul padurii, mai apoi prin preajma coloniilor, ori hotelurilor mai mari ori mai mici, strabateam kilometri ce ne desparteau de cabana Sureanului catre care ne indreptam. Ultimii kilometri, intunecati de noaptea care imbratisase muntele, odata strabatuti, ne-au adus in fata portii ,,domeniului” cabanei. In intunecimea locului, venit in intampinarea noastra, de parca ne-ar fi asteptat, doar batranul caine al locului, paznic credincios, ne-a intampinat. Cabanierul ne lasase deschisa camera in care si altadata innoptasem si dupa ceva timp, pana am vazut flacaruia focului pornita in cuprinsul sobitei, ne-am adapostit sub greutatea paturilor cazone, specifice locului. 

    A trecut peste noi, o alta  noapte linisita aidoma celor din anul care, nemilos, mai trecuse odata peste noi. Cand am iesit dimineata in pridvorul cabanei, cerul isi revarsa lumina soarelui peste iarba inlacrimata intinsa covor in fata noastra. Hotarasem inca de cu seara, sa ne poarte batrana carapace cu care venisem, pana in preajma cabanei cu turn, de unde ne luam zborul catre celalalt magnific al Sureanului, varful cu acelasi nume.

    Cand am ajuns acolo, ba inca si mai sus pe coasta muntelui, cu ducipalul cu care venisem, nu ne-a mai ramas decat sa ne luam picioarele la spinare si sa urcam pe drumul scarmanat pe coasta Sureanului, catre care ne indreptam. Am ajuns pe indelete pe coasta muntelui, pana la capatul lui si de acolo am tot privit drumul incolacit mai departe pe coasta altui varf, cel al Carpei, ultimul douamiar inca neurcat, al muntilor Sureanului. Catava vreme am tot privit cununa inalta a acestor munti, de la decanul acestora, cel al lui Patru si pana la cele in preajma carora ne aflam. Undeva sub noi, o poteca firava, ducea catre un mic perete stancos. Cum stiam caracteristica acestor munti, sfredeliti de tot feluri de palate subpamantene, am considerat peretele stancos, pavaza unuia ceva mai mignon.

     Panta muntelui ce-l mai aveam de urcat, era una domoala, inierbata, pe ici pe colo impopotonata cu cate un buchet de jneapan si cu alta priveliste catre muntii indragiti. Una eterna, daca nu m-as mai fi gandit, ca si aceasta ar avea un sfarsit, nu pentru ei, vesnicii, cat pentru vremelnicul calator aflat pe semetia lor.  
   
    Intoarecerea am facut-o pe acelasi drum, doar ca la rascrucea de mai jos, eu am luat-o pe poteca ce ducea catre padurea de brad de deasupra cabanei. Erau frumoase privelistile din poiana insorita pe care o strabateam si pe alocuri, mai din oboseala drumului de mai ’nainte, mai din frumusetea plaiurilor domoale din fata ochilor, am mai tras cate-o odihna si cate-o ochiada catre ele, gandindu-ma ca cine stie cata vreme voi mai avea sa le mai revad.

    Odata intrat in padurea de brad imbatranita pe aceste meleaguri, am ajuns repede la cabana de unde plecasem dimineata. Mai intai rosul aprins al acoperisului ivit printre varfuri de brad, apoi bancutele din poiana de deasupra cabanei si, insfarsit, iata-ma in poienita de unde la ora matinala, incepusem periplul.

    Odihna bine venita in camera unde caldura soarelui mai-mai sa o depaseasca pe cea ramasa dupa focul de peste noapte, mai apoi ,,festinul’’ de ramas bun, si noaptea petrecuta sub cerul cu luna cat sa lumineze locurile cu razele sale batrane. Cu cabanierul, ne-am mai facut promisiunile altui popas pe meleagurile muntelui batran, cu atatea legende ascunse ... si la drum catre casa.












Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

22-24.09. 2016  


sâmbătă, 1 octombrie 2016

Valea Mija Mare

De multi ani imi doream sa ajung la lacul Mija pe drumul ce pleaca din valea Jietului. Anul acesta, la inceputul lui septembrie, am reusit. Pentru ca am gasit putine detalii despre aceasta ruta, am facut o descriere scurta a ei, poate va fi cu folos altora sau chiar si mie cand voi reveni.

Traseul incepe la cabana Mija, este semnalizat cu un triunghi rosu, dar fara nicio alta informatie: nici unde se duce si nici cat dureaza.

Drumul forestier de peste 3 km este umblat doar in primii 500 metri, desi este blocat cu pietre chiar in prima lui portiune. Traverseaza apa de patru ori, dar imediat dupa prima serpentina devine mai mult o poteca din cauza arbustilor crescuti in ultimii ani si a stancilor pravalite din munte. Cred ca dupa o jumatate de ora dispar triunghiurile rosii si se vede o poteca in stanga care urmeaza cursul raului. Drumul merge mai departe spre dreapta si chiar nu stiu ce se intampla cu el de aici incolo.

Poteca pleaca spre stanga prin padure de-a lungul apei. Intai padure de foioase, apoi de brad. Traverseaza mai multe paraie, asa ca apa de baut nu este o problema pe traseu.

Cascada de pe valea Mija Mare poate fi admirata destul de usor, chiar daca poteca nu trece pe langa ea. Se afla acolo unde traseul schimba directia si nu mai urmeaza fidel cursul apei, incepand sa urce usor spre dreapta. Langa un brad falnic curatat de scoarta de ciocanitori, se zareste o carare in stanga care coboara pana la apa inspumata. Sunt multe balarii dar se poate ajunge chiar langa cascada. Are doar cativa metri inaltime dar tot o bucurie este.

Apoi poteca se cam desparte de apa si incepe sa urce. Noi am urmarit drumul presarat cu mizerie de oi si am cam gresit si noi ca si ciobanii, nimerind intre jnepeni. Se vede ca a fost cam greu pentru turma de oi sa se trezeasca in jnepenis. Ciobanii au croit carare, la inceputul verii, cu topoarele dar nu este una comoda. Pana la urma, dupa ceva zgarieturi si injuraturi, iesim mai sus la poteca principala. Aceasta merge pe curba de nivel o suta de metri si apoi coboara iar la apa. Aici se intalnesc doua vai. Apucam pe cea din dreapta, desi probabil cea din stanga este mai directa si duce fix la lac. Cea din dreapta pare mai putin abrupta si mai putin monotona, cu trepte de morena, ceva bujori de toamna si caderi de apa mai spectaculoase. Iesim chiar in marcajul cu punct galben care ne conduce la lac dupa 3 ore de mers. Aici multa liniste, apa destul de scazuta, din pacate fara capre negre si fara marmote. Caldarea stramta lasa putine posibilitati de loc de cort in cazul in care va fi vreodata nevoie.

Coborarea o facem de data aceasta pe paraul care pleaca direct din lacul Mija si mergem pana la punctul unde poteca o coteste spre stanga prin jneapan. De data aceasta nimerim varianta corecta si parcurgem inca o data drumul cunoscut pana la cabana Mija si asfalt.











Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

04/09/2016

Anii vietii

Moto: Mă plimb pe pământ
           sub ceruri de gând.
                          Lucian Blaga
   Acum, când ne pregăteam să ajungem în munții Șureanului, mi-am amintit de împrejurările în care pașii m-au purtat pe meleagurile acestora. Într-o împrejurare, Șureanul fusese doar tranzitul dintre munții înalți ai Cindrelului și cei ai Parângului și popasul făcut la cabana locurilor, în apropierea lacului dintre brazi, aveam să mi-l amintesc multă vreme.  
    Au mai fost și altele, intre care una făcută de unul singur, mi-a rămas întipărita în minte multă vreme. Plecasem din Poiana Muierii, străbătusem poienile Smidei și când să intru în poteca dintre brazi, n-am mai nimerit locul. Am coborât prin hățașe încurcate și când am ajuns la un drum ce părea să urce, pe acolo am luat-o. Am ajuns sub stânele din Gura Potecului și temător, am ales să urc piciorul lui "Pătru". Ultima porțiune a fost ceva mai dificilă, în schimb priveliștea a meritat efortul. Dar în afara cununelor de munți, undeva jos, mai spre poalele sale, am zărit împrejmuirea din pământ, bine înierbată, a unui vechi castru. Și tot de acolo am zărit acoperișul roșu al cabanei la care vroiam să ajung. Când am ajuns la șaua cu castru, nu l-am mai identificat. Poate eram zorit să ajung la cabană, de unde mai aveam încă drum lung de făcut. Sau poate am trecut pe lângă ridicătura de pământ și grăbit cum eram, n-am mai observat-o.
    Au fost acestea gânduri din cele ce-mi treceau prin ochii minții, pe drumul de pe valea Lotrului, adesea zdruncinat de hurducăturile unui drum și stricat și oricum neterminat atunci când fusese dat în exploatare.  
    Din gândurile spre munții pe care deabia așteptam să-i revăd, din salturile pe care uneori le făceam către tavanul mașinii în care eram, odată cu stropi de ploaie veniți parcă din senin, până la urmă am poposit oleacă la cabanele de la Obârșia Lotrului. Aveam să revăd aici vechi prieteni, dintre cei ce păstoreau cam de multicică vreme locurile și mă primiseră întotdeauna cu aceași prietenie.
    Am plecat mai departe, pe drumul care la început m-a făcut să cred că mâna ardeleanului, fusese mai închisă, mai pornită către "lucrul  bine făcut", dar șoseaua cea nouă era tot așa de îngălată ca până acum. Aveam să mă conving repede că meteahna noastră, rămasese tot fanariotă, așa cum o aflasem venind până aici. E drept, că o porțiune din ea era perfectă, dar asta doar cât să te amăgească un pic. Șaua  Tărtărăului și mai apoi valea Frumoasă stăpânită de duhul lui Sadoveanu, a rămas în urmă. Am trecut de cabana Oașa, cea modernă, în care în vremuri nu prea depărtate chiar mă adăpostisem peste noapte. O apucasem atunci și mai altfel, pe malul stâng al Sebeșului, dar de atunci trecuseră atâția ani de nici nu mi-i mai aduc aminte.
    Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, am zăbovit oleacă, cât să ne pierdem privirile peste oglinda apei sau spre adâncul văii de după baraj. Ne-au năucit reclamele de-o șchioapă, despre mulțimea pensiunilor care ne îmbiau cu șederea noastră la ele. Dar noi aveam ca țintă vechea cabană Șureanu. O pauză am făcut la poarta mânăstirii Oașa. Cînd ne îndreptam spre ea, mi-am adus aminte că acolo se retrăsese una din tenismenele noastre de valoare a anilor ‘70, după eșecul căsniciei ei cu Bjorn Borg. Ce tenismenă pierduse România și ce dramă fusese pentru ea evenimentul marital, altfel o bagatelă a anilor în care trăim astăzi. Am intrat în incinta mânăstirii și am zăbovit doar în vechiul așezământ. Clădire veche, din lemn îmbătrânit, ridicată de la pământ, ca nu cumva acolo să se adune zăpada viscolită și astfel ciuperca lemnului să o roadă cu încetul. Se simțea asta la fiecare pas mai apăsat, când tremurul cuprindea așezământul. Biserica cea nouă, cu arhitectură parcă copiată într-un alt exemplar adus aici pe meleagurile râului Sebeș. În așezământul ăsta vechi, cu țugui de lemn înălțat spre ceruri, fiecare a avut gânduri, după cum îi era personalitatea. Gata cu turul mânăstirii și ne-am continuat drumul.
    Pe malul înalt al lacului mai întâi, mai apoi îndreptându-ne spre inima muntelui, șoseaua urca mereu. Undeva ascunsă într-un cotlon de vale, am zărit colonia de copii și mai apoi au început să apară noile clădiri ale pensiunilor turistice. Unele gata și altele, destule, încă în construcție. Mai toate cu bun gust și mai ales, așezate cât să nu deranjeze natura. Sau poate am eu un fel de altă înțelegere pentru tot ce se face în partea asta de țară, de dincolo de munți. Pensiunile s-au rărit, drumul a rămas singur cu muntele și curând ne-a apărut în față vechea casă de la Poarta Raiului. Era, în anii în care o văzusem prima oară, una cu pretenții și pe atunci gândeam că acolo ar fi de petrecut zile frumoase de iarnă, pe întinderea plaiului albit de nea și parcă și întruchipam plimbări lungi pe schiuri. Acum stătea stingheră pe coasta muntelui și doar amintirile mele îi mai găseau locul de odinioară. Pe undeva prin apropiere, se află poteca-scurtărtură, pe care ajungeaai repede la cabana Șurean. Drumul de mașină, ne-a silit la un ocol lung, dar până la urmă am ajuns la poarta cabanei. Omul de acolo, poate bucuros de oaspeți, ne-a deschis poarta și ne-a poftit să ne alegem locul de mas peste noapte.  
    Cabana avea înfățișarea celor de de mult, așa cum mai fusese și cea de la Obârșia Lotrului, păstorită în vremuri trecute de bătrânul Ghișe. Doar că acum, cea de aici căpătaase oarecari măsuri de conservare. Într-una din camerele de la etaj, cu scară de lemn, cu scârțul anilor mulți trecuți peste ea, cu sobiță și cuvetuță cu apă curentă, ne-am aciuiat pentru zilele cât aveam să hălăduim pe aceste meleaguri.
    Vremea era înnourată, cam friguroasă pe cât ne așteptam și din cerul plumburiu,  s-au mai strecurat și ceva stropi de ploaie, de ne-au făcut să credem că zilele frumoase pe care le așteptam, erau cam depărtate.
    Dimineața părea tot una cu picuri de ploaie, dar către înălțimea Pătrului, îngrămădeala de nori alergători, părea să aducă oarece schimbare a vremii. Printre fărâmele de nori întunecați, razele soarelui sfârtecau grăunțe de cer senin. Încurajați, am plecat pe drumul de care știam din alte vremuri, că urca o bună bucată de drum către locul dorit. Am trecut pe lângă țuguiul restaurantului de altitudine și câtăva vreme am urcat pe plai. Până când, pe drum a apărut pământul umezit de curând și din călători auto, am devenit unii pedeștri. Așa am urcat pe vârful Aușelului, până unde ajungea linia telescaunului. Clădirea instalației de telescaun, stătea pustie, în așteptarea zilelor cu omăt, când pe semne locul avea să fie cuprins din nou de frenezia celor urcați până aici să culeagă bucuria zilelor de iarnă.
    Varful lui Pătru, avea căciula înălțimii sale cuprinsă încă de nori și asta ne-a făcut să renunțăm la binețea pe care în ce mă privește, vroiam să i-o mai dau odată. Cam amărâți, am luat calea întoarcerii, de pe care doar niște câini zgomotoși ne-au mai deranjat-o. Am ajuns la casa cu țugui, unde curioși am intrat înăuntru. O fătucă binevoitoare, ne-a îndrumat către șemineul cu foc molcom, unde ca să ne fie statul cu folos, ne-a servit câte o ceașcă de cafea. Vorbe însăilate la repezeală, casa  cu țugui, care a fost primitoare, chiar dacă afară nu erau zile de iarnă și o pisicuță jucăușa ne-au făcut șederea plăcută. 
    La cabana de unde plecasem am ajuns repede și în drum am căutat și izvorul cu apă fermecată, care în zile de iarnă aducea în cabană apa trebuincioasă. Seara a coborât peste cabană cu vreme cam cețoasă și picuri mărunți, mocănești. Cabana Șureanului ne-a mai primit o noapte sub acoperișul său și primitoare cum se dovedise a fi, ne-a smuls promisinuea,  că în zile frumoase de toamnă ce vor veni, vom mai ajunge aici, cu aceeași intenție, neîmplinită acum, de a urca pe vârful lui Pătru, cel către care privirile dacilor, paznici ai înălțimilor la vremea lor, s-or fi ridicat de atâtea ori.      
    Când am plecat din curtea cabanei, sita cerului cernea picuri mărunți. Parcă ar fi trebuit să nu ne pară atât de rău că părăseam meleagurile acestea, dar aici petrecusem clipe minunate și omul care le păstorea, fusese pentru noi un amfitrion plăcut și deopotrivă discret în aparițiile sale. Acum, odată ieșiți pe poarta cabanei ne aștepta doar lungul drum de revenire la șoseaua alpină de lângă barajul Oașei. Nici nu ne-am dat seama cât de repede am trecut prin colonia pensiunilor, apoi pe la poarta mânăstirii Oașa și doar la baraj am stat oleacă să ne dumirim încotro o vom lua. Cei cu ajutorul cărora ajunsesem pe aceste meleaguri mi-au oferit o surpriză. Drumul întoarcerii hotărîseră să-l facem mergând către Șugag. Nu știam drumul de cînd începuse să se modernizeze, așa că plăcerea putea să fie întreagă. Era drumul strecurat printre coaste înalte, bine împădurite și printre ele prezența omului părea să fie departe. Rar, a mai apărut cîte un om. Pe alocuri mai era câte o închipuire de casă trecută prin sita omului și până în locul unei hidrocentrale, nimic nu părea să strice întregul naturii. Aproape de așezarea omenească a Șugagului, a apărut și drumul nou modernizat ce trecea muntele către altele, născute din vremuri deabia știute, din îndeletnicirile moștenite din moși-strămoși. Drumul de peste munte avea serpentine multe și urca pe ele din greu, mai ales că lupta lui cu malurile înalte și râpoase, mai avea mult până să-și liniștească pantele deabia stârnite. Câte o fântână ne-a mai ieșit în cale și de dragul lor, le-am mai sorbit apa cristalină. Dar a avut totul un sfârșit și până la urmă am ieșit pe înălțimea unor plaiuri întinse, cu o închipuire de muzeu care amintea că locurile au un trecut anume. 
    De aici încolo au început alcătuirile omenești ale caselor din Jina, sat de oieri de când s-or fi știut, cam pe lângă cota 1000m, să fie parcă aproape de locurile pe care le păstoreau peste vară. Mai apoi drumul și-a urmat calea înaltă, cu plaiuri nesfârșite, până a coborî la auto-bandul cel nou, cu mașini alergătoare, de-ți venea să te ferești din calea lor. Apucasem pe drumul întoarcerii și până a ajunge pe valea Oltului, nici că am mai avut mult de mers. Când ne-am văzut aici, prin locurile atât de bine cunoscute, am simțit doar regretul celor frumoase, pe unde tot umblasem zilele acestea.     











16-18.06.2015
Text și Foto: Dinu Boghez