CĂUTÂND LUMINA DINTRE MUNȚI

             Moto: Să nu uit să o iau de la capăt în fiecare zi.

                                                   Marcel  Brion

   La drum din nou către meleagurile Șureanului. Cu aceeași tovarăși de drum, cu același mijloc de transport dar și cu alții care și-l etalau pe al lor, mai dolofan, mai sforăitor și parcă mai neobișnuit cu drumuri de munte.

   Drumul a fost cel obișnuit. Mai întâi pe valea Oltului, apoi pe cea a Lotrului prin Brezoiul cel adunat la poalele Țurțudanului, apoi prin Voineasa, parcă mai animată ca deobicei. Valea Mănăilesei a trecut cu bine peste curmătura de unde se urcă spre Fratoșteanu. Pe malul lacului cel mare, drumul nu mai avea hopurile din dreptul viitoarelor podețe și la Obârșie, animația gheretelor cu ceva de vânzare, era în toi. A urmat urcușul pe șoseaua care ducea la celălalt lac, cel de la Oașa. Drumul era mai lin, mai ,, ardelenesc “, aș putea spune. Valea Frumoasei avea ritmul zglobiu al celor de munte și purta pe unda ei veselă, poveștile lui Sadoveanu. Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, ne-au întâmpinat felurite chioșcuri, care de care mai improvizate, cât să ne trezim la obiceiurile pământului. De la unul din ele m-am servit cu un fel de terci cu suport de gogoașă. Îmi era foame și am găsit-o bună, ce era să fac !. Mai departe am urmat șoseaua de pe malul lacului, cu pantă cam abruptă spre oglinda lacului. Mi-am tot scormonit mintea, cam cum ar arăta o protecție a șoselei către malul abrupt și parcă n-am găsit nicio soluție. La mânăstirea din cale am zăbovit o clipă, cât să ne despovărăm gândurile de cele lumești din locurile cu oameni de toate felurile din care veneam. Până la cabana Șureanului vremea cam întunecată și frigul aproape pătrunzător de cum ieșeam din mașină, nu ne-a prea dat speranțe pentru isprăvile pe care le pusesem la cale cu vârfurile din munții pe care ni-i doream.

   Am străbătut drumul printre coloniile însorite de case de vacanță, apărute la Luncile Prigoanei și Poarta Raiului. Aici, la cea din urmă, stingheră oarecum fața de mulțimea caselor moderne, mai dăinuia vechiul așezământ al Porții Raiului. Altădată aici era singura casă pe întinsul poienii, dar acum părea aproape umilă printre cele moderne apărute la timpul din urmă. De aici încolo, șoseaua, ceva mai ponosită decât până la ea, ne-a condus repede la cabana Șureanului. Nu l-am găsit acolo pe Onel, dar ușa camerei pe care ne-o hărăzise, ne aștepta deschisă.                                                   

   Ne-am identificat repede cu cele șase paturi cât avea camera. Taman câți eram noi. În soba îmbătrânită – altădată în vremuri de mult trecute, o fi fost un semnal de modernitate, focul a început să mocnească. Camera, până a nu începe să se încălzească, s-a umplut de valuri de fum înecăcios. Până la urmă soba a început să risipească frigul, care altfel stăpânea casa și poiana din preajma ei. Întunericul s-a așternut peste liniștea locului și până a adormi, poveștile cu munți din viața fiecăruia, unele chiar comune, au deschis tolba cu amintiri, până când glasurile s-au stins fără să știm.  

   Noaptea a lăsat peste munte ceață multă și ploaia s-a revărsat peste poiana cabanei. În întunericul nopții, nu prea aveam cum să apreciez intensitatea ploii, dar pe burlanele cabanei apa șiroia din belșug. Și cam așa a ținut-o toată noaptea. Doar spre ziuă, ploaia s-a potolit, dar cerul era îmbrobodit de valurile de ceață ce coborau neîncetat de pe munte. De-ai fi încercat să zăbovești mai mult afară, un frig pătrunzător te gonea înapoi în camera în care focul se stinsese demult. Spre ziuă norii de ceață tot pe lângă cabană zăboveau și din muchia Șureanului, pavăza cabanei, arareori zăreai câte vreun petec din înălțimea muntelui.                                                      

   Cât ne-am foit noi prin preajma cabanei, cât ne-am pregătit să înfruntăm cerbicia muntelui, soarele a început să răzbească muntele. Din Măria Sa Pătru, vârful pe care de atâtea ori îl vedeam în diminețile senine, cețurile ce-l învăluiau, au început să-i străbată în goană nebună poalele, urcându-se către cer, de unde poate și veniseră. Atunci am început și noi pregătirea plecării și care pe jos, care cu mașina, după cum îi era vrerea, ne-am îndreptat către crestele pe care ni le doream.

   Pe drumul către ,,Con“, mai apoi pe lângă așezările acestuia, am urcat pe lângă linia de telescaun, parcă apărută mai de curând. Câtăva vreme am urcat pe plai, până a ajunge la drumul scormonit în munte. Printre zgrumțurii acestuia, cu privirile aruncate pe verdele muntelui până către înălțimile ce se contopeau cu albastrul cerului, urcam mereu. Până într-un loc, de unde drumrile muntelui începeau să umble pe plaiuri diferite.

   De aici drumurile căpătau înfățișarea unei răspântii, sau poate doar gândurile mele de acum, împărțeau muntele. Oarecum în spatele drumului pe care venisem, o pantă domoală urca spre vârful Șureanului. Din șaua adâncă din față, marcajul drumului către cabana Prislop își înșiruie stâlpii de marcaj, pe sub un drum scormonit de curând pe coasta muntelui. Din locul șeii de mai sus, urcă spre vârful Cârpa un drumeag închipuit pe lângă tufele de ienupăr. Ne apar în cale urmele unei vechi tranșee, rămasă pe aici de pe urma vreunei bătălii purtate prin aceste locuri. Până pe vârful cu ceva pietre scoase la iveală de vânturile abătute peste creastă, din locul de unde am părăsit drumul de sub Șureanu, nu facem mai mult de ½ oră. La pavăza unei momâi-gigant și a stâncilor vârfului, am zăbovit câtăva vreme. Ajunsesem pe vârful de unde împrejur stăpâneau munți cât cuprindeai cu ochii. Aș fi vrut să deslușesc din înălțimile Parângului câte ceva, dar volbura stăpânea depărtările și culmile întunecate se contopeau cu norii care nu se dădeau duși cu una cu două. Imaginea întunecată a acestuia era compensată de plaiurile întinse ale crestei coborîte din vârful cel mare al Șureanului. O turma de oi se juca de-a prinselea pe întinsul plaiului, când risipite, când adunate într-o roată albicioasă. Erau priveliști de care nu mă mai săturam.

   Aveam totuși o nedumerire. Cum s-or fi orânduit oare munții ăștia, de și-au risipit bunătate de două miare dincolo de culmea principală a lor ?!. Nu venisem cu harta acestora până aici și poate doar acasă aveam să o mai privesc odată cu mai multă atenție.         

   Am făcut ceva poze, nu cine știe ce de expresive. Mi-am mai rotit privirile într-un fel de tur de orizont și în sfârșit, am luat drumul înapoi, în minte cu întrebarea, dacă o fi fost sau nu, vârful pe care mă odihnisem, cel al Cârpei, de 2012m. Am coborât panta muntelui, am urcat până la locul unde părăsisem drumul pietros pe care venisem de la capătul liniei de telescaun și când am ajuns în preajma acesteia, m-am abătut către stâlpul de marcaj înfipt în plaiul muntelui. N-am ajuns totuși până la el și în loc să urmez linia acestora până la intrarea în pădure, către poteca pe care o știam, m-am abătut la dreapta, într-un coborîș ușor, până când am zărit prin rariștea pădurii, drumul care dimineața ne dusese la așezământul ,, Conului “. Cu ceva ocol evident, străbătând drumeagurile încălzite zdravăn de soarele atotputernic, am ajuns la răcoarea prispei cabanei. Drumul meu luase sfârșit.

   În ziua următoare, sub cerul de un senin aproape neverosimil, am plecat pe drumul către casă, unul fără pauze și poate de asta cam obositor.

   Ajuns acasă, am luat harta Șureanului și explicațiile ghidului acestuia, încercând să aflu daca vârful pe care fusesem era cel bănuit. Așa am ajuns la concluzia că micul platou pe care ajunsesem, cel cu momâia mare din vârf și cu stâncile care mă adăpostiseră de vânt, era de fapt cel al Comărnicelului ori Gropșoare, primul de 1894m și celălalt de 1900m. Dar oricum, de aici îmi încântasem ochii cu plaiul culmii ce cobora din Șureanu și odihna sub pavăza stâncăriilor îmi fuseseră de folos. Pe culmea aceasta din urmă, era și vârful Capra cel căutat de mine. Și de acum încolo, mai aflasem ceva în plus despre acești munți. Cât privește vârful Cârpa, mai aveam de așteptat până să-i pășesc peste creastă !.

Text și Foto: Dinu Boghez

20-22.06.2017   

Clipe luminoase

Moto: Muntii voinici de gat cu cerul se-naltau cutezatori

                 Cu pieptare verzi de codri si caciuli albe de nori.

                                              Vasile Voiculescu

                                                               

       Mai catre ora pranzului, intr-o zi frumoasa de toamna, cu perspectiva altora la fel, am plecat din nou catre meleagurile Sureanului. In Brezoiul cu soare bland si molesala unei dupa amieze calde, prinse intre muntii inconjuratori, ne-am oprit la o oarecare complectare gastronomica. Numai ca la sfarsitul pauzei, cheia varata in broasca ducipalului cu care venisem, n-a mai vrut sa-l porneasca, oricate stradanii  i-am oferit.

      Ajutorul unui specialist, dotat cu  mijloace moderne de detectare a defectiunii, n-au induplecat ducipalul nostru sa o ia din loc. Au  durat ore bune, pana ce, cu un alt mijloc de transport, mai modest, am pornit pe drumul intrerupt, parca sa ne faca in ciuda.

    Era trecut de ora 5pm, cand insfarsit ne-am continuat drumul. Am strabatut valea Lotrului, am trecut peste curmatura Manailesei si cand am coborat pe malul marelui lac, inserarea incepuse sa coboare intre munti. I-am strabatut meandrele conturului, zgaltaiti mai la firecare pas, de cate o zguduitura produsa de intreruperile din asfalt, loc al unei viitoare complectari a drumului, in dreptul celor 60 de viitoare podete care brazdau imbracamintea drumului. Si ma tot intrebam, daca oare voi mai apuca sa merg pe drumul asta, fara hurducaturile de acum. 

     Pe langa cabana de la Obarsia Lotrului am trecut in fuga, dar tot am avut ragaz sa observ pe marginile drumului, balciul autohton cunoscut inca din preajma cabanei de la Balea. E drept ca cel de aici, inca nu ajunsese la perfectiunea celui amintit. 

    

    Cand ne-am desprins de soseaua care ne ducea spre inaltimile Parangului, am apucat drumul Ardealului. Poate n-o fi asa cum ma gandesc acum si ca in toate imprejurarile cand ma indreptam catre meleagurile amintite, dar din tinerete si pana in zilele acestea, de fiecare data cand ajungeam pe aici, ma simteam parca in alta lume.  

   Drumul blajin, cu meandrele unuia de munte, cu panglica asfaltului fasaind nesfarsita sub rotile masinii, intovarasind monotonia dinaintea noastra. Sigur locurile se schimbasera de cand pe aici ajunsesem prima oara. Dar si asa locurile aratau mult schimbate, de cand lacul cel mare se adunase in causul creat de mana omului si pe aici mai apucasem inserarea unei zile petrecute pe munte.

    Dupa ce am trecut de fruntea barajului Oasei, ne-am odihnit un pic, la ceasul cand ziua se sfarsea in pragul inserarii. Pe langa poarta manastirii de la Oasa, am trecut doar cu gandul la linstea solemna a locurilor. Pe malul lacului, prin panglica drumului croit in mijlocul padurii, mai apoi prin preajma coloniilor, ori hotelurilor mai mari ori mai mici, strabateam kilometri ce ne desparteau de cabana Sureanului catre care ne indreptam. Ultimii kilometri, intunecati de noaptea care imbratisase muntele, odata strabatuti, ne-au adus in fata portii ,,domeniului” cabanei. In intunecimea locului, venit in intampinarea noastra, de parca ne-ar fi asteptat, doar batranul caine al locului, paznic credincios, ne-a intampinat. Cabanierul ne lasase deschisa camera in care si altadata innoptasem si dupa ceva timp, pana am vazut flacaruia focului pornita in cuprinsul sobitei, ne-am adapostit sub greutatea paturilor cazone, specifice locului. 

    A trecut peste noi, o alta  noapte linisita aidoma celor din anul care, nemilos, mai trecuse odata peste noi. Cand am iesit dimineata in pridvorul cabanei, cerul isi revarsa lumina soarelui peste iarba inlacrimata intinsa covor in fata noastra. Hotarasem inca de cu seara, sa ne poarte batrana carapace cu care venisem, pana in preajma cabanei cu turn, de unde ne luam zborul catre celalalt magnific al Sureanului, varful cu acelasi nume.

    Cand am ajuns acolo, ba inca si mai sus pe coasta muntelui, cu ducipalul cu care venisem, nu ne-a mai ramas decat sa ne luam picioarele la spinare si sa urcam pe drumul scarmanat pe coasta Sureanului, catre care ne indreptam. Am ajuns pe indelete pe coasta muntelui, pana la capatul lui si de acolo am tot privit drumul incolacit mai departe pe coasta altui varf, cel al Carpei, ultimul douamiar inca neurcat, al muntilor Sureanului. Catava vreme am tot privit cununa inalta a acestor munti, de la decanul acestora, cel al lui Patru si pana la cele in preajma carora ne aflam. Undeva sub noi, o poteca firava, ducea catre un mic perete stancos. Cum stiam caracteristica acestor munti, sfredeliti de tot feluri de palate subpamantene, am considerat peretele stancos, pavaza unuia ceva mai mignon.

     Panta muntelui ce-l mai aveam de urcat, era una domoala, inierbata, pe ici pe colo impopotonata cu cate un buchet de jneapan si cu alta priveliste catre muntii indragiti. Una eterna, daca nu m-as mai fi gandit, ca si aceasta ar avea un sfarsit, nu pentru ei, vesnicii, cat pentru vremelnicul calator aflat pe semetia lor.  

   

    Intoarecerea am facut-o pe acelasi drum, doar ca la rascrucea de mai jos, eu am luat-o pe poteca ce ducea catre padurea de brad de deasupra cabanei. Erau frumoase privelistile din poiana insorita pe care o strabateam si pe alocuri, mai din oboseala drumului de mai ’nainte, mai din frumusetea plaiurilor domoale din fata ochilor, am mai tras cate-o odihna si cate-o ochiada catre ele, gandindu-ma ca cine stie cata vreme voi mai avea sa le mai revad.

    Odata intrat in padurea de brad imbatranita pe aceste meleaguri, am ajuns repede la cabana de unde plecasem dimineata. Mai intai rosul aprins al acoperisului ivit printre varfuri de brad, apoi bancutele din poiana de deasupra cabanei si, insfarsit, iata-ma in poienita de unde la ora matinala, incepusem periplul.

    Odihna bine venita in camera unde caldura soarelui mai-mai sa o depaseasca pe cea ramasa dupa focul de peste noapte, mai apoi ,,festinul’’ de ramas bun, si noaptea petrecuta sub cerul cu luna cat sa lumineze locurile cu razele sale batrane. Cu cabanierul, ne-am mai facut promisiunile altui popas pe meleagurile muntelui batran, cu atatea legende ascunse ... si la drum catre casa.

Text: Dinu Boghez

Foto: Dinu Boghez

22-24.09. 2016  

Anii vietii

Moto: Mă plimb pe pământ

           sub ceruri de gând.

                          Lucian Blaga

   Acum, când ne pregăteam să ajungem în munții Șureanului, mi-am amintit de împrejurările în care pașii m-au purtat pe meleagurile acestora. Într-o împrejurare, Șureanul fusese doar tranzitul dintre munții înalți ai Cindrelului și cei ai Parângului și popasul făcut la cabana locurilor, în apropierea lacului dintre brazi, aveam să mi-l amintesc multă vreme.  

    Au mai fost și altele, intre care una făcută de unul singur, mi-a rămas întipărita în minte multă vreme. Plecasem din Poiana Muierii, străbătusem poienile Smidei și când să intru în poteca dintre brazi, n-am mai nimerit locul. Am coborât prin hățașe încurcate și când am ajuns la un drum ce părea să urce, pe acolo am luat-o. Am ajuns sub stânele din Gura Potecului și temător, am ales să urc piciorul lui "Pătru". Ultima porțiune a fost ceva mai dificilă, în schimb priveliștea a meritat efortul. Dar în afara cununelor de munți, undeva jos, mai spre poalele sale, am zărit împrejmuirea din pământ, bine înierbată, a unui vechi castru. Și tot de acolo am zărit acoperișul roșu al cabanei la care vroiam să ajung. Când am ajuns la șaua cu castru, nu l-am mai identificat. Poate eram zorit să ajung la cabană, de unde mai aveam încă drum lung de făcut. Sau poate am trecut pe lângă ridicătura de pământ și grăbit cum eram, n-am mai observat-o.

    Au fost acestea gânduri din cele ce-mi treceau prin ochii minții, pe drumul de pe valea Lotrului, adesea zdruncinat de hurducăturile unui drum și stricat și oricum neterminat atunci când fusese dat în exploatare.  

    Din gândurile spre munții pe care deabia așteptam să-i revăd, din salturile pe care uneori le făceam către tavanul mașinii în care eram, odată cu stropi de ploaie veniți parcă din senin, până la urmă am poposit oleacă la cabanele de la Obârșia Lotrului. Aveam să revăd aici vechi prieteni, dintre cei ce păstoreau cam de multicică vreme locurile și mă primiseră întotdeauna cu aceași prietenie.

    Am plecat mai departe, pe drumul care la început m-a făcut să cred că mâna ardeleanului, fusese mai închisă, mai pornită către "lucrul  bine făcut", dar șoseaua cea nouă era tot așa de îngălată ca până acum. Aveam să mă conving repede că meteahna noastră, rămasese tot fanariotă, așa cum o aflasem venind până aici. E drept, că o porțiune din ea era perfectă, dar asta doar cât să te amăgească un pic. Șaua  Tărtărăului și mai apoi valea Frumoasă stăpânită de duhul lui Sadoveanu, a rămas în urmă. Am trecut de cabana Oașa, cea modernă, în care în vremuri nu prea depărtate chiar mă adăpostisem peste noapte. O apucasem atunci și mai altfel, pe malul stâng al Sebeșului, dar de atunci trecuseră atâția ani de nici nu mi-i mai aduc aminte.

    Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, am zăbovit oleacă, cât să ne pierdem privirile peste oglinda apei sau spre adâncul văii de după baraj. Ne-au năucit reclamele de-o șchioapă, despre mulțimea pensiunilor care ne îmbiau cu șederea noastră la ele. Dar noi aveam ca țintă vechea cabană Șureanu. O pauză am făcut la poarta mânăstirii Oașa. Cînd ne îndreptam spre ea, mi-am adus aminte că acolo se retrăsese una din tenismenele noastre de valoare a anilor ‘70, după eșecul căsniciei ei cu Bjorn Borg. Ce tenismenă pierduse România și ce dramă fusese pentru ea evenimentul marital, altfel o bagatelă a anilor în care trăim astăzi. Am intrat în incinta mânăstirii și am zăbovit doar în vechiul așezământ. Clădire veche, din lemn îmbătrânit, ridicată de la pământ, ca nu cumva acolo să se adune zăpada viscolită și astfel ciuperca lemnului să o roadă cu încetul. Se simțea asta la fiecare pas mai apăsat, când tremurul cuprindea așezământul. Biserica cea nouă, cu arhitectură parcă copiată într-un alt exemplar adus aici pe meleagurile râului Sebeș. În așezământul ăsta vechi, cu țugui de lemn înălțat spre ceruri, fiecare a avut gânduri, după cum îi era personalitatea. Gata cu turul mânăstirii și ne-am continuat drumul.

    Pe malul înalt al lacului mai întâi, mai apoi îndreptându-ne spre inima muntelui, șoseaua urca mereu. Undeva ascunsă într-un cotlon de vale, am zărit colonia de copii și mai apoi au început să apară noile clădiri ale pensiunilor turistice. Unele gata și altele, destule, încă în construcție. Mai toate cu bun gust și mai ales, așezate cât să nu deranjeze natura. Sau poate am eu un fel de altă înțelegere pentru tot ce se face în partea asta de țară, de dincolo de munți. Pensiunile s-au rărit, drumul a rămas singur cu muntele și curând ne-a apărut în față vechea casă de la Poarta Raiului. Era, în anii în care o văzusem prima oară, una cu pretenții și pe atunci gândeam că acolo ar fi de petrecut zile frumoase de iarnă, pe întinderea plaiului albit de nea și parcă și întruchipam plimbări lungi pe schiuri. Acum stătea stingheră pe coasta muntelui și doar amintirile mele îi mai găseau locul de odinioară. Pe undeva prin apropiere, se află poteca-scurtărtură, pe care ajungeaai repede la cabana Șurean. Drumul de mașină, ne-a silit la un ocol lung, dar până la urmă am ajuns la poarta cabanei. Omul de acolo, poate bucuros de oaspeți, ne-a deschis poarta și ne-a poftit să ne alegem locul de mas peste noapte.  

    Cabana avea înfățișarea celor de de mult, așa cum mai fusese și cea de la Obârșia Lotrului, păstorită în vremuri trecute de bătrânul Ghișe. Doar că acum, cea de aici căpătaase oarecari măsuri de conservare. Într-una din camerele de la etaj, cu scară de lemn, cu scârțul anilor mulți trecuți peste ea, cu sobiță și cuvetuță cu apă curentă, ne-am aciuiat pentru zilele cât aveam să hălăduim pe aceste meleaguri.

    Vremea era înnourată, cam friguroasă pe cât ne așteptam și din cerul plumburiu,  s-au mai strecurat și ceva stropi de ploaie, de ne-au făcut să credem că zilele frumoase pe care le așteptam, erau cam depărtate.

    Dimineața părea tot una cu picuri de ploaie, dar către înălțimea Pătrului, îngrămădeala de nori alergători, părea să aducă oarece schimbare a vremii. Printre fărâmele de nori întunecați, razele soarelui sfârtecau grăunțe de cer senin. Încurajați, am plecat pe drumul de care știam din alte vremuri, că urca o bună bucată de drum către locul dorit. Am trecut pe lângă țuguiul restaurantului de altitudine și câtăva vreme am urcat pe plai. Până când, pe drum a apărut pământul umezit de curând și din călători auto, am devenit unii pedeștri. Așa am urcat pe vârful Aușelului, până unde ajungea linia telescaunului. Clădirea instalației de telescaun, stătea pustie, în așteptarea zilelor cu omăt, când pe semne locul avea să fie cuprins din nou de frenezia celor urcați până aici să culeagă bucuria zilelor de iarnă.

    Varful lui Pătru, avea căciula înălțimii sale cuprinsă încă de nori și asta ne-a făcut să renunțăm la binețea pe care în ce mă privește, vroiam să i-o mai dau odată. Cam amărâți, am luat calea întoarcerii, de pe care doar niște câini zgomotoși ne-au mai deranjat-o. Am ajuns la casa cu țugui, unde curioși am intrat înăuntru. O fătucă binevoitoare, ne-a îndrumat către șemineul cu foc molcom, unde ca să ne fie statul cu folos, ne-a servit câte o ceașcă de cafea. Vorbe însăilate la repezeală, casa  cu țugui, care a fost primitoare, chiar dacă afară nu erau zile de iarnă și o pisicuță jucăușa ne-au făcut șederea plăcută. 

    La cabana de unde plecasem am ajuns repede și în drum am căutat și izvorul cu apă fermecată, care în zile de iarnă aducea în cabană apa trebuincioasă. Seara a coborât peste cabană cu vreme cam cețoasă și picuri mărunți, mocănești. Cabana Șureanului ne-a mai primit o noapte sub acoperișul său și primitoare cum se dovedise a fi, ne-a smuls promisinuea,  că în zile frumoase de toamnă ce vor veni, vom mai ajunge aici, cu aceeași intenție, neîmplinită acum, de a urca pe vârful lui Pătru, cel către care privirile dacilor, paznici ai înălțimilor la vremea lor, s-or fi ridicat de atâtea ori.      

    Când am plecat din curtea cabanei, sita cerului cernea picuri mărunți. Parcă ar fi trebuit să nu ne pară atât de rău că părăseam meleagurile acestea, dar aici petrecusem clipe minunate și omul care le păstorea, fusese pentru noi un amfitrion plăcut și deopotrivă discret în aparițiile sale. Acum, odată ieșiți pe poarta cabanei ne aștepta doar lungul drum de revenire la șoseaua alpină de lângă barajul Oașei. Nici nu ne-am dat seama cât de repede am trecut prin colonia pensiunilor, apoi pe la poarta mânăstirii Oașa și doar la baraj am stat oleacă să ne dumirim încotro o vom lua. Cei cu ajutorul cărora ajunsesem pe aceste meleaguri mi-au oferit o surpriză. Drumul întoarcerii hotărîseră să-l facem mergând către Șugag. Nu știam drumul de cînd începuse să se modernizeze, așa că plăcerea putea să fie întreagă. Era drumul strecurat printre coaste înalte, bine împădurite și printre ele prezența omului părea să fie departe. Rar, a mai apărut cîte un om. Pe alocuri mai era câte o închipuire de casă trecută prin sita omului și până în locul unei hidrocentrale, nimic nu părea să strice întregul naturii. Aproape de așezarea omenească a Șugagului, a apărut și drumul nou modernizat ce trecea muntele către altele, născute din vremuri deabia știute, din îndeletnicirile moștenite din moși-strămoși. Drumul de peste munte avea serpentine multe și urca pe ele din greu, mai ales că lupta lui cu malurile înalte și râpoase, mai avea mult până să-și liniștească pantele deabia stârnite. Câte o fântână ne-a mai ieșit în cale și de dragul lor, le-am mai sorbit apa cristalină. Dar a avut totul un sfârșit și până la urmă am ieșit pe înălțimea unor plaiuri întinse, cu o închipuire de muzeu care amintea că locurile au un trecut anume. 

    De aici încolo au început alcătuirile omenești ale caselor din Jina, sat de oieri de când s-or fi știut, cam pe lângă cota 1000m, să fie parcă aproape de locurile pe care le păstoreau peste vară. Mai apoi drumul și-a urmat calea înaltă, cu plaiuri nesfârșite, până a coborî la auto-bandul cel nou, cu mașini alergătoare, de-ți venea să te ferești din calea lor. Apucasem pe drumul întoarcerii și până a ajunge pe valea Oltului, nici că am mai avut mult de mers. Când ne-am văzut aici, prin locurile atât de bine cunoscute, am simțit doar regretul celor frumoase, pe unde tot umblasem zilele acestea.     

16-18.06.2015

Text și Foto: Dinu Boghez

Liniste in locuri batrane

Moto: In apropiere e muntele meu, munte iubit.

           Inconjurat de lucruri batrane

           acoperite cu muschi din zilele facerii.

                                Lucian  Blaga

    Intr-o dimineata frumoasa, cu cer vioriu, in luminile rasaritului, iata-ne plecati catre culmile departate ale muntilor Sureanu. Ce-i drept, plecarea putea fi mai matinala, pentru cat ne pusesem la cale sa strabatem din culmile acestuia. Drumul pe valea Oltului, linistit la ora asta, cu doar privelistea maretei Cozia si mai apoi cu acoperisul bine cunoscut in fata, falnic saltat deasupra soselei, al Foarfecii Naratului, ne-au infrumusetat drumul serpuitor pe care mergeam, cunoscut aproape de-o viata de cand tot il strabateam. Oarecari valuri de ceata, ridicate din apa Oltului, acum in preajma diminetii insorite, tot veneau sa risipeasca racoarea de peste noapte, abatuta peste coastele pravalatece ale muntilor printre care ne strecuram pe intinsul soselei.

    Doar ce-am intrat de pe valea Oltului, catre Brezoiul cel deabia dezmeticit din stransoarea nocturna si soarele a navalit pe cerul inca vioriu, dand locurilor, viata cea de toate zilele.

     Cand am ajuns in Voineasa, forfota localnicilor, isi intrase in drepturile firesti. Si poate printre acestia, or fi fost si ceva turistii veniti la hotelul cel mare, revigorat de curand.

    Mai departe ne-a intimpinat frumusetea tacuta a vaii Manailesei si pana a ajunge pe malul lacului Vidra, soarele a mai strabatut pe ici pe colo, frunzisul padurilor inca falnice. Doar ceva stive de lemne de pe marginea drumului, m-au facut sa ma gandesc cu tristete la golul lasat sus, pe plai, de unde tot fusesera aduse cu masinile infernale ale omului.

    La Obarsia Lotrului, la cabana cu oameni cunoscuti de-o viata, am zabovit cat sa bem o cafea si sa schimbam vreo doua vorbe cu pastratorii traditiei locurilor, peste care incet si sigur se astern ani din ce in ce mai multi. Locurile se cam modernizasera, de cand pe aici fusese vechea cabana, pastorita din tata’n fiu de familia Ghise, al carui descendent, nici el prea tanar, l-am cunoscut prin anii ’68, pe cand inseninasem prima oara prin locurile acestea. Din urma acestuia, a ramas doar amintirea si crucea de pe marginea drumului si poate portia de ochiuri bine prajite, facute pe vremea aceea, de batrana acestuia.

    Cu intalnirile cu oamenii zilelor astea si amintiri despre cei ce nu mai sunt, am pornit din nou la drum, din care nu ne-am oprit decat in inaltul pas din Groapa Seaca, la cei 1598m ai sai. De aici am pornit catre primele inaltimi ale Sureanului, cele aproiate marelui Parang.

    Pe langa o veche imprejmuire, pe un drum statornicit de mult prin locurile acestea, am pornit prin padurea cu brazi batrani, inca nedoborati de furia omului. Am ajuns curand la golul alpin, in ale carui inceputuri, stateau risipiti cativa brazi, hotarati parca sa infrunte singuri vantoasele cele mari.  Ceva zgomot de talanga, a imprastiat linistea locurilor si curand, profilate pe cerul albastru, s-au aratat si pastratoarele talangilor.

    Pe drumeagul insailat prin pajistea nesfarsita, pe care se vedeau urme mai vechi ori mai noi de ceva mijloace mecanice, am inceput urcusul. Cand am propus excursia pe aceste plaiuri nesfarsite, ale ultimelor inaltimi ale Sureanului, m-am gandit la privelistile magnifice de pe  versantului nordic al Parangului. Dar pentru asta ne trebuia o zi perfecta, cu cer senin si soare mult si daca s-ar fi putut si ceva norisori decorativi.

    Cand am ajuns de-a binelea la plai, coastele dinaintea noastra, rotunjite alene si punctate la inceput de grupul a trei brazi curajosi saltati aici in pofida vanturilor ce-i zguduiau mereu acolo, in calea vantoaselor cele mari, ne imbiau la mers domol. Incepeau sa se zareasca crestele muntilor inconjuratori. Mai cu deosebire creasta Parangului. In urma noastra, creasta domoala, a Lotrului, inierbata, deasupra padurilor de brad, cate au mai ramas din ele. Mai scurta, ceva mai scunda, dar stapana a inaltimilor cu varfuri tantose, cununa muntilor Latoritei, isi dezvaluie frumusetea indemnandu-te sa le strabati potecile crestei. Ca unul care i-a indragit atata, de cand le-am strabatut potecile, privelistile de pe inaltimea Fratosteanului, mai ales, catre cele ale Fagarasului si Parangului, in zile de iarna cu cer senin, sunt unele care intregesc sublimul pe care ti-l daruesc muntii.

    Ajunsi pe prima mare inaltime – 1871m -, cea a Scovardei, am zabovit o bucata de vreme, cat sa ne saturam privirile cu toate cele inaltimi asezate inaintea noastra. E drept ca din locul pietrei de hotar dintre judete, din inalta sa de la Groapa Seaca, dorisem sa ajungem pana in varful Capra, cel mai inalt din aceasta ultima zvacnire alpina a muntilor Surean. Dar plecarea tarzie la drum, ne-a facut sa ne multumim doar cu locul in care ajunsesem. Ne-am asezat la taifasul inaltimilor si deocamdata am privit locurile la care astazi nu aveam sa mai ajungem. Saua Scovarda, cu stana tocmita tocmai in adanca sa stapanita de varfuri inalte, dominate de varful Capra – 1978m, statea in calea drumetilor ce s-ar incumeta sa strabata creasta muntilor Surean. Le strabatusem creasta domoala oarecum, dar stapanita de clipe de istorie, de pe cand sageata si scutul dominau marile batalii. Si vazandu-le pe cele din zilele noastre, victimele nu erau nici pe departe prea putine.

    Strabatusem locurile, pe vremea cand siragul inaltimilor, fiecare urcata cand ii venea randul, de pe valea Frumoasei, innobilata de siragul margaritarelor, povestite de marele Sadoveanu, ori dinspre maratele piscuri ale Parangului. Descoperisem urmele vechiului castru de sub varful lui Patru. Ma plimbasem in lungul apei Frumoasei, cea zglobie, ce trecea peste lespezi care-i impodobeau albia, fara sa stiu daca soarele zilei de vara le dadea sclipiciul auriu sau doar gandurile mele de atunci, infrumusetau locurile. Priveam. din locul in care ne statornicisem oarecare vreme, calea potecii ce strabatea, cat ne tineau privirile, ceva din frumusetile cu legende a acestor munti. In adanca sa dinaintea varfului Capra, statea uitata parca de lume, gospodaria vremelnica a unei stane, de-o fi fost ea cea a Scovardei. Poteca se indrepta catre varful Buha, cu ceva padure de brad care urca de pe celalalt versant.   

    Privind catre adancul vaii Lotrului, ochii s-au oprit mai intai pe oglinda nesfarsita a lacului cel mare, stavilit parca in calea lui, de masivul Manailesei. Ar parea acesta un masiv cu nu prea multe frumuseti, dar odata intrat in el, descoperi multe minunatii, de-ar fi doar acelea de unde culmile inalte ale marelui Retezat iti stau in cale. Undeva mai departe, salasuieste batranul mormant, al "batranului" cioban, in a carui imprejmuire, mai fiecare trecator, arunca cate-un  banut. Din Manaileasa, mai apropiatul Fagaras, isi deapana pe indelete culmi inalte si, de ce n-as spune ca cele mai frumoaes privelisti, le gaseseti acolo iarna, intr-o zi senina si cu vizibilitate, cand privirile zburda nestingherite cand pe o muchie inalta, insorita, cand pe versantul ei umbrit.

    Se vad si varfurile inalte ale Capatanii din care piramida singuratecii Nedeia, iti priponesc privirile. Siragul varfurilor muntilor Latoritei, are la inceputurile, sale in apropierea celor ai Parangului, culmi alpine domoale si deabia in departari varful Fratosteanului cel Mare, sau mai apropiatul varf Puru, masiv cat toata zarea, iti atrag privirile, desi si pana atunci coama prelunga se zvarcoleste cand peste, cand putin sub inaltimea celor 2000m. Si daca privim atenti zarile, asa cam de pe la varful lui Patru, un pic din muntii Cibinului, tot zarim.

    Panorama muntilor Parang, ne statea in fata. Varfurile marete, nu numai mai inalte decat tot ce intalnisem in cale, stateau in fata noastra. Magnifica panorama a abruptului nordic al Parangului, isi arata maretia. Anii multi de cand ii tot ii strabatusem crestele, ori vaile de abrupt, fara de care muntii nu-si dezvaluie adevarata lor fata, imi dadeau dreptul acum, poate mai mult ca niciodata, sa-i trec in categoria celor magnifici, pe care-i avea tara noastra. Acum insa, de cand nu cred ca m-as mai incumeta sa-i strabat inaltimile, iata-ma pe varful Scovarda, la cei 1878m ai sai. Chiar daca initial telul excursiei era inaltimea varfului Capra, la 1978m ai sai, frumoasa panorama a Parangului, vazuta de pe varful mai apropiat pe care ajunsesem, imi era de ajuns. Asezat confortabil in iarba unduioasa a plaiului, mangaiata usor de vanticelul blajin ce trecea peste creasta, am avut ragazul pe care mi-l dorisem. Sa strabat cu privirile abruptul acestor munti si poate sa mai merg cu ochii mintii prin locuri strabatute de atatea ori, de-ar fi fost poteca crestei ori cele nemarcate ale acestora din urma. Priveam cu nostalgia anilor, locurile din caldarile nordice, care de atate ori imi implinisera viata. Dintre toate frumusetile vazute mai intai din creasta si mai apoi strabatand caldarile, mai deosebire imi amintesc lacul Verde, ale caror nuante porneau de la cel al cristalui si coborau pana la cel al intunericului. De acolo de sus, am simtit prima oara cat de navalnica poate fi iubirea si cat de durerosa uitarea. Pe toate celelalte le-am admirat, dar pe acesta chiar l-am iubit. De la iezerul Mija, la cele din caldarea Rosiilor sau cele din caldarea Calcescului pana la cele mai putin amintite, cum ar fi iezerul Singuratic, au toate, amintirile lor petrecute prin preajma. Cand am sfarsit seria amintirilor, strabatute in fuga gandurilor, scopul excursiei noastre luase sfarsit.

    Intoarcerea am facut-o pe acelasi drum pe care venisem. Doar ca acum am intalnit un grup masiv, cu multi copii, adusi de cei maturi sa priveasca minunea muntelui. Si copiii, mai de voie, mai de nevoie, se bucurau de ziua muntelui cea frumoasa si-si vedeau nestingheriti de joaca lor. Cu cei maturi care-i insoteau, am schimabat cateva vorbe, ca intre oameni ce iubeau muntele si se bucurau de ziua frumosa de care aveam parte. Mai jos, cand strabateam poteca dintre brazi, o voce de barbat mana un palc de oi la vreuna din stanele vazute mai sus.  Si nu intotdeauan vorbele erau dintre cele mai ortodoxe cu putinta. Cand ne-am apropiat si am schimbat vorbe ca intre oameni ce se intalneau pe drum de munte. Am aflat ca-si mana spre stana lui, cea de sub muntele Scovarda, turma de berbeci, cu care fusese la "marlit", la vecini, sa le dea o mana de ajutor la "nunta", ce-o pusera la cale ca intre megiesi. Apoi am ajuns repede la masina din pasul Groapa Seaca.

    Cand am ajuns din nou in transalpina, peisajul  crestelor inalte printre care intrasem, ne-a captivat privirile, ca de atatea ori de cate ajunsesem pe aici. Ne-am oprit la "popasul" ciobanesc unde stana din preajma isi valorifica produsele. 

    Ma leaga de stana asta oarecari amintiri. Poposisem candva, cu baiatul meu, la vechea stana din Caseria locurilor, acum doar o ruina pe cale de o lua nimicul. Am fost gazduiti in camera cea buna si la plecare le lasasem o carte de vizita, cum era moda la oras. Peste ani, ajunsi la popasul amintit, ciobanita, sefa acestui restaurant de altitudine, m-a recunoscut si doar numele cel mic nu si-l mai amintea. Cel de familie, ceva mai neuzual, il tinuse minte. Trecusera de atunci vreo 12 ani, daca nu mai multi. Si acum tot cu ea ne-am intalnit si schimburile de vorbe, au cuprins in ele nostalgia amintirilor. Sus, in Saua Stefanului, la 1915m, am facut un popas. Sa urmarim firul soselei alpine care strabatea muntii Latoritei. Undeva pe coasta Stefanului, mai exista inca fundatia unui vechi punct de granita, pe cand acesta era stavila intre Austro-Ungaria si mai proaspatul principat roman. Iar drumul amintit, fusese facut din truda multa, probabil doar cu sapa si roaba si carutele care carasera de colo–colo pamantul rezultat din schimbarile de terasament. Acum era doar un punct de priveliste catre crestele mai modeste ale muntilor Latoritei si cele impresionante ale Parangului.

    Coboram mai departe si muntii tot navalnici erau. Dintr-un loc am admirat oglinda lacurilor Muntinului si caldarea rotunjita a Latoritei. Cand am trecut de pasul Urdelor, am inceput lunga coborare in caldarea cu acelasi nume. Mai departe, dupa trecerea pe sub povarnisul permanent mobil al Papusii, nu ne-a mai ramas dcat sa strabatem ingramadeala caselor din statiune. Mai apoi coborarea la civilizatie si drumul mai scurt pe sub munte, condusi de GPS, ne-a dus pana urma la casa noastra pe care o parasisem dimineata. Pastrasem in noi parfumul inaltimilor si dorul acestora.

Text: Dinu Boghez

Fotografii: Andrei si Floriana Boghez

27.08.2016