vineri, 27 decembrie 2013

Balada jocului perfect

Moto: Pe tâmpla întâmplărilor noastre
          Se scurge o ploaie de astre
          Si nici nu e vremea sa numeri
          Cat cer ti se-aseaza pe umeri.
George Tarnea

Cerul era negru ca smoala când am plecat spre autogară. Pe faleza doar cu câte un felinar ici-colo, întunericul era la el acasă. La autogara cu lumini palide și oameni alergând dezordonat, nici nu am apucat să ne dezmeticim bine și autobuzul nostru a și sosit. Eram  bine cunoscuți în cutia asta alergătore, care de atâtea ori ne dusese spre cărări montane, începute de la marginea șoselei.
La stația OMV din cale, ne-am început plimbarea către înălțimile Coziei. Peste baraj am trecut zgâlțâiți zdravăn de vântul la care parcă nici nu așteptam. Am trecut repede peste apa Oltului, cu urechea ațintită la vuietul înălțimilor și la tivitura alburie de peste crestele întunecate, către care ne îndreptam. Căpătasem semn, că zorile nu erau depărtate. De pe șosea, cam în dreptul rămășițelor castrului roman Arutela, am apucat-o pe drumeagul de sub poiana  Nucețelului. 
O bucată de drum, frontalele noastre ne-au fost de ajutor, dar când aproape ocolisem poiana, peste  noi a năvălit ziua. Pe drumeagul de mai departe, am trecut pe lângă băncuța bătrână  care deabia de se mai ținea în vreo două cuie. Odihna pe care ne-o doream am amânat-o până la Troița de la răscruce. Acolo ne-am sorbit cafeaua caldă și din traistă ne-am scos ceva merinde. Acolo ne-am conversat pe mobil, cu cei de la cabana către care ne îndreptam  și de la ei am aflat că  sus bătea vântul tare și vuietul pădurii pe care-l auzeam, tocmai de acolo venea. 


Pe nesimțite, pe  lângă noi, nebăgate în seamă, s-au furișat aproape, umbrele unui măgăruș, încărcat cu ceva samare și în urma lui un călugăr, cu rasă cam roasă de vremuri și parcă și cam lucioasă, de multele care trecuseră peste ea. Se duceau spre mânăstirea Stânișoarei cu laptele strâns în dimineața aceea de la văcăria  din  Nucețel.
Din locul încă neumblat în dimineața asta însorită, cu umbrele prelungi ale fagilor aruncate peste pădure, nu ne mai rămăsese decât să ne urmăm calea pe potecile Coziei.
 
Am părăsit  curând drumul mânăstirii Stânișorei și ne-am abătut pe poteca de sub muchia Scorțarului. În umărul acesteia, în loc însorit, am privit din nou primele țancuri ale Pietrelor Roșii. Am coborât printre stânci și pietre mișcătoare, până la hornul din ai cărui pereți se desprinseseră   stâncile enorme din cale . 
La izvorul bătrân al locurilor, La Troc, am băut un pahar de apă, venită din adâncul pământului. 

Și iar am pornit pe cărări urcătoare, până am ajuns la locul cu priveliști către Pietrele Roșii, acolo unde marginea stâncoasă a muntelui, îți oferă baldachinul comod din marginea genunii. O Piatră Rea, ne scoate repede în strunga îngustă în care ca întotdeauna ne luăm pauza binemeritată. Mai departe un coborâș scurt ne duce la albia pârâului Turneanu, când zglobiu prin albia întortocheată, când dispărut în adâncul pământului. Firul lui, cu maluri acoperite de frunzele aruncate aici tocmai din crestele înalte, prin care ne afundăm până la genunchi, risipesc în zarea cristalină muzica toamnei care le-a gonit până aici. La căușul cu apă vie de sub pietre, nevăzute, s-au împreunat pâraiele venite pe sub pământ la vreme de iarnă.
Mai departe a început urcușul greu și lung, până în șaua Turneanului. 

Pământos, cu șarpele potecii strecurat printre fagi, uneori și din cei doborâți, pardosită adeseori cu pământ noroit și alunecos, nu-mi făcea niciodată plăcere să umblu prin locurile acestea. Doar  când ajungeam sus, în Șaua Turneanului, la căsuța pricăjită de acolo, adeseori  îmbrățișată de lumina soarelui, îngemănat cu albastrul cerului, mă bucuram din nou de frumusețea muntelui.
Scurtă vreme ne-am odihnit, am mai luat o înghițitură de cafea și din nou am plecat la drum. Vântul bătea năpraznic, așa cum ne promisese Anișoara – cabaniera – încă de când eram pe la poalele Coziei. Zăpada începuse să acopere poteca și parcă începusem să simțim greul înălțimilor. La colonia mestecenilor, am ajuns repede. Bătrânul patriarh dintre aceștia, se sfârșise de mult  printre urmași și ceva mai sus, aceștia încinseseră hora cea mare. Când am ajuns pe promontoriul stâncos, cu priveliști către marile înălțimi ale zărilor, vântul căzuse cu desăvârșire. Crăcile fagilor se liniștiseră din dănțuială. Soarele stăpânea cerul fără pic de nori și razele sale blajine, încălziseră muntele. Doar zăpada începuse să acopere muntele, pe ici pe colo ochit, de părea că așteptăm primăvara și te cuprindea mirarea că brândușele încă nu apăruseră.

Curând a apărut rariștea brazilor și ceva mai departe și aleea dintre ei. Am pregetat să urmăm poteca ce trecea peste ultima și cea mai riscantă la vreme de iarnă, dintre Pietrele Rele ale Coziei. Am luat-o în sus, peste creasta Vamvurei, acolo unde soarele răzbise zăpada cea mare. Era mai anevoioasă poteca, dar mai ușor de parcurs și  pe deasupra cu imagini deosebite către apropiatele stâncării ale Ciuhei Mari, uneori cu capre negre și mai ales spre cele înalte ale Făgărașilor. Înălțimile domoale ale Lotrului își întindeau alene culmile înzăpezite și valea Oltului părea atât de aproape, de să pui mâna pe ea.



La cabană am ajuns după ce am străbătut calea dintre brazii cei bătrâni, după care am coborât la casa primitoare. Eram primii călători din ziua aceea și după noi s-au strâns în jurul meselor, cei veniți din zările Coziei. Unii de pe meleagurile stâncoase ale Frunții Oii, alții dinspre Stânișoara și mai spre seară, cei de pe Valea Gardului. În cabana era voie bună, tinerească și la mese se întretăiau aventurile zilei care tocmai trecuse.






Ziua cealaltă a pornit în zori. Când am plecat, zăpada cam scârțâia sub picioare.  Soarele însă a dat colțul peste Ciuha Mică și plaiul alb al muntelui a prins viață. Oarecari păsări gureșe au înveselit plaiul iernatec și ziua asta aproape de primăvară în toiul iernii, stătea să ne amăgească.


Am  coborât repede, pe același drum și locurile s-au depănat pe coastele însorite, fără să le simțim. 




Doar când am ajuns pe drumul Stânișoarei, la băncuța din coastă, pe lângă trunchiul de cireș, am apucat pe poteca aproape nevăzută ce ne-a scos repede în valea Păușii. 


La capătul acesteia am poposit la birtul din cale să ne sorbim licoarea obișnuită și să ne socotim ce cale să alegem la întoarcerea spre casă. Am ajuns până la urmă în Căciulata, care ne-a întâmpinat cu soare dințos și frig cât nu îndurasem pe creste și doar autobuzul ne-a mai încălzit un pic până am ajuns acasă.



Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

21-22.12.2013           

luni, 16 decembrie 2013

miercuri, 11 decembrie 2013

Exista un loc unde uitam

 Moto: Am învățat mereu
              Să fim veșnici.
                  Marin Sorescu 


Peste oraș coborâse vreme mohorâtă. O plimbare prin munții apropiați  părea hazardată. Și totuși în zori, cu cerul ca smoala deasupra noastră, ne-am aflat pe băncile autogării din oraș, așteptând autobuzul care avea să ne lase tocmai în Brezoiul matinal, întunecat, mohorât, ce avea să poarte pașii pe cărările apropiate Doabrelor. 




Enigmaticele stâncarii cu forme antedeluviene, aveam să le privim pe îndelete, urcând muchia Coșarei. Am trecut podul peste Lotru și când am intrat pe valea Doabrei, pe sub Țurțudanul ce-și ridica creștetul către cerul înourat, ziua își câștigase dreptul la viață. Printre casele amărâte, cu câini zgomotoși și rufe spălate de curând, încremenite în frigul dimineții, am ajuns curând în preajma marilor carapace stâncoase ale Doabrelor, care întotdeauna păreau să-ți stăvilească intrarea în lumea misterelor din spatele loaninaâr.
De data asta am părăsit repede valea, urcându-i malul stâng, pe priporul copaci rari și scofâlciți. Ne-a fost mersul cam greu pe panta aspră, dotată cu pietriș mișcător. Sprijiniți de câte un copac scorburos, pe măsură ce ne ridicam pe coasta muntelui, pripoarelele stâncoase ale Doabrelor, cu copăcei aninați numai ei știu cum, au început să-și dezlege misterele.

Curând am ajuns la locuri mai domoale, dotate cu un imens stâlp de înaltă tensiune, după care un drumeag vechi,  năpădit de veșnicia care coborâse peste el, ne-a scos în șaua Coșarei, păzită de meterezul stâncos aninat peste ea. 


Ceva de-ale gurii și din nou la drum. Pe creasta subțiratecă a muchiei Coșarei pe care ne aflam, priveliștea către  zona stâncoasî a Doabrelor se ținea lanț. Peste toate, trona vârful Zimbrului, cu ruptura brutală, ce părea să păzescă plaiul nesfârșit al Poienii Suliței. Undeva, pierdut în pâcla depărtărilor, un acoperiș roșu, stârnea amintirea lui nea Niță, ciobanul sfătos,  a cărui personalitate îmi părea și acum ca domină locurile.



Câteva urrcușuri, câteva scurte coborîșuri, o poiană dominată de mesteceni și ferigi, momente de zăpadă  proaspătă, un ultim urcuș și iată-ne pe ultimul vârf pe care ni-l doream. De deasupra noastră s-a stârnit roi de funigei, veniți dinspre vârfurile înalte, aproape nevăzute al Lotrului și Căpățânii. Dintr-o spărtură de nori, ne-a mângâiat o clipă soarele , încremenit pentru o clipă pe stancile frumoase ale Doabrelor. Dintele de rechin al Zimbrului și Domul din mijlocul pădurii dezgolte, erau la locurile lor și tot atât de interesante.  Doar crestele Făgărașilor rămâneau ascunse după perdeaua de nori, aducători de ninsoare.




Pe nesimțite am ajuns în locuri cunoscute, de unde un drumeag repede coborîtor ne-a scos în Proenii cunoscuti. Peste șosea, peste podul nou croit, am ajuns repede la gară. Am avut ceva timp de așteptare, petrecut într-o sală pustie. Ne-au ținut de urât o familie de câini și ultimele rămășițe de hrană, mult prea puține totuși, le-am dăruit  sărmanelor vietăți, care ne-au mulțumit cu priviri blajine.
De undeva din depărtarea căii ferate, a sosit trenul care avea să sfârșească ziua asta petrecută prin veșnicia pădurii.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

joi, 5 decembrie 2013

Sura lui Georgica

Moto: Ce-ai lua cu tine
          Dacă s-ar pune problema
          Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
          Ca să ţii nişte cursuri ?.
                Marin Sorescu






Nişte colegi într ‘ale muntelui, ne-au povestit cu entuziasm nedisimulat, despre un loc de minune, descoperit de curând, undeva în munţii Căpăţânii. De aici şi până a stabili amănuntele unei plimbări prin locurile acelea, nu a fost decât un pas. Dar pasul ăsta trebuia socotit bine. In primul rând, la vremea asta înfiptă în cea a iernii apropiate, când lumina zilei era cam scurtă. Apoi drumul, care era cam lung până la la locul ăsta pierdut în imensitatea plaiurilor nesfârşite ale munţilor Căpăţânii. Orele care ne trebuiau să ajungem până acolo, nu erau puţine şi tărhatul de dus în spate, pentru cele trei zile. cât aveam noi în minte să ni le petrecem prin locurile acelea, nici el nu era prea uşor. Ne trebuia neapărat o maşină, dintre cele de teren şi mai ales omul care să accepte să-şi ducă ducipalul, pe drumurile astea, cam noroite la vremea asta tomnatecă. Era o cale mai scurtă, cea care urmărea valea Cheii şi după ce trecea prin tunelul de sub Stogşoare, trebuia să urce vârtos către Şaua Hădărăului şi pe vremea asta cam plângăcioasă putea să fie aproape imposibil. Aşa că am ales calea mai lungă, dar parcă mai accesibilă, cea care urma drumul Horezului, trecea de mânăstire şi urca pe Valea Lungă, spre vârful lui Roman.
La plecare, ne-am îmbarcat cu toţii într-o maşină puternică, cum trebuia uneia care avea drum lung şi greu de făcut. Unii au încăput confortabil, pe băncile de pe pernele maşinii. Alţii, mai de mâna doua să zic, în lada maşinii, cam înghesuiţi şi cu rucsacurile tuturor, aşezate cam peste ei. Cam aşa am pornit în drumul către Horezu. N-ar fi fost lung drumul, dar pentru cei din spate, a fost un adevărat chin. Aşa înghesuiţi şi doar cu privelişti cam de-a ’n daratelea, am trecut de mânăstirea Hurezului, de colonia dezmoşteniţilor de după aceasta şi am început să urcăm pe drumul Văii Lungi. Cunoscusem valea cu ani mulţi în urmă, pe când urcasem către înălţimile Căpăţânii pentru prima oară, prin anii ‚’67 – ’68. Pe atunci locurile doar ce fuseseră golite de mândreţea de pădure şi lăstărite de curând. Atunci descoperisem cantonul de la Vârful lui Roman şi mai departe şi pe cel de la Pietrile Roşii. Acum drumul urca prin pădure tânără şi trunchiurile fagilor înălţaţi binişor şi în zilelele cele din urmă ale toamnei, dezgoliţi de frunze. Drumul fusese de curând modernizat, ba chiar avusese pe el şi o îmbrăcăminte de asfalt, dusă cam cât mergea acesta în lungul văii, dar din el, rămăsese doar amintirea. Aşa cum mergeam noi, cu cu ochii îndreptaţi spre locurile din spatele maşinii, am zărit poiana Obâşiei, mai apoi locul vechii cabane forestiere de la Bolca şi de acolo mai departe am simţit cum urcăm din greu. Ne îndreptam către plaiul Romanului. Peste tot erau drumuri care răscoliseră pământul, îndreptate cu rost ori fără rost, către casele de vacanţă nou croite.
La un moment dat, maşina a luat-o pe un drum lateral, coborâtor şi când însfârşit s-a oprit, am constatat că ajunsesem lângă noua mănăstire ce se construia pe meleaguile acestea. Biserica nu era prea mare, dar chiliile care o înconjurau, erau parcă mai numeroase decât cele ale călugărilor care ar fi încăput în ea la vreme de slujbă. Probabil la anu’, tot cam la vremea asta, mânăstirea va fi gata.
Când am pornit din nou la drum, am presupus că ne vom îndrepta spre creasta muntelui. N-a fost aşa, pentrucă aveam să mai facem un popas. ,,la ferma animalelor ‘’. Sigur, locul ăsta neobişnuit pentru zona alpină, a fost cercetat. Erau acolo felurite specii de găini, cocoşi şi curcani, unele de pe la noi, altele mai exotice. Mai erau câteva specii de porumbei. Erau şi păuni. Apoi oi şi ţapi ori berbeci camerunezi, o familie de porci vietnamezi şi ce-or mai fi fost pe acolo. După pauza asta neobişnuită, am urcat din nou la drumul de sub vârful lui Roman. Când am început să coborâm către şaua de unde altă dată zăream cantonul Piatra Roşie, drumul era binişor acoperit de zăpadă. mai departe am urcat din greu pe urmele altor temerari, tot motorizaţi. Când am ajuns în creasta munţilor, la cota 1890m, eram în Şaua Pitrelor Roşii. Ne-am oprit o clipă. Ne-am dat jos din maşină şi prin ceaţa deasă, cei din faţă, care până atunci stătuseră pe scaune confortabile, m-au rugat să le dau ceva repere în drumul pe mai departe. În faţă drumul se vedea bine conturat, dar urme proaspete de maşimă, nici gând. Ceaţa nu ne oferea cine ştie ce vizibilitate. Am mai urcat, am mai coborât şi cănd într-o şa am zărit deasupra muntelui o perdea de brazi cunoscută, am ştiut că am trecut de vârful Cocora – 1899m. Am mai urcat o coastă şi am trecut şi de vârful Văleanu – 1847m. Din apopierea acestuia, cobora o părere de drum pământos,care ajungea la vechea cabană militară. Oare ce s-o fi mai ales de ea ?. Curând am trecut printr-o umbră de şes montan, punctată cu brazi rari. Lângă unul dintre ei, mă odihnisem cu ani în urmă, într-un periplu lung, pe când străbăteam ultima oară, întreaga creastă a munţilor Căpăţânii. Eram singur şi tocmai plecasem de la stâna din Curmătura Rodeanului. Atunci era mult soare, acum vremea era pâcloasă şi parcă un pic tristă. Apoi drumul a urmat vechea potecă străjuită de brazi şi curând am ajuns într-alt loc poienit, cel al Curmăturii Zănoaga. Ultima oară treecusem pe aici, pe când urcasem de la Mânăstirea Bistriţa, dar şi de atunci trecuseră ani nu glumă. Apoi drumul s-a strecurat printre brazi aproape pitici, cei din spatele vârfului Zmeurătului - 1938m. Şi toate astea le vedeam prin ferestruica din spatele maşinii şi parcă mersul ăsta de-a ’n daratelea îmi aducea aminte de zilele tinereţii, a celor care nu se mai întorc niciodată. Ceaţa a cuprins din nou muntele. Ştiam  că urcuşul către Ionaşcu – 1979m - e scurt şi aproape de nebăgat în seamă. A urmat coborâşul prelung dinaintea vârfului înalt al Priotei - 1954m –şi pe sub coasta lui era croit drum nou. Sub vârfu Gera – 1885m -, am auzit vorbele tari, monosilabice şi entuziasmate, ale celor din faţă: uite-o. Şi am ştiut că până la Şura de sub vârful Căprăreasa – 1799m -, nu mai aveam mult de mers. Era locul pe care-l căutam, în care aveam să ne petrecem zilele care urmau. Nu a mai durat mult până când maşina a coborât puţin, a făcut ceva manevre, să-i vină bine când va trebui să ne părăsească şi s-a oprit. Era timpul şi locul în care ne-am dat jos din încâlceala ruscacilor îngrămădiţi peste picioarele noastre. Ţinându-ne de şale şi încercând să ne dezmorţim picioarele, am coborât şi pe plai, sub vârful Căprăreasa învăluit în ceaţă, ne-am îndreptat către locul care avea să ne fie adăpost, zilelor ce urma să ni le petrecem în munţii Căpăţânii.
Am ajuns repede la Şura lui Georgică, cum aveam să aflăm că se numeşte, lăcaşul ăsta ridicat în coasta muntelui. 

I-am deshis uşa cu cheia pe care o căpătasem încă din vale şi iată-ne în această rotondă, cu ferestre de jur împrejur, ca să ne săturăm de văzut munţii înalţi care ne înconjurau. Avea înăuntru cele trebuincioase traiului, o sobă cu plită şi grămada de lemne afară, cu care să încropim oarece căldură. De jur împrejur erau mese şi lângă ele bănci – cam înguste -, pe care am avut cum ne odihni. Ne-am gospodărit cum se cuvine, am stropit cu un pic de licoare, fiartă bine, cu aromă de prună, locul minunat în care ajunsesem şi ne-am despărţit de cărăuşul nostru, care ne-a urat „ să ne-ajute Dumnezeu ”. Într-un târziu, când peste munte stătea să coboare întunericul, pe drumul pe care venisem, a trecut o maşină, atât de asemănătoare cu cea cu care venisem, de-am crezut o clipă că drumul pe care acesta coborâse era impracticabil şi fusese nevoit să se înroarcă. Seara a coborât repede peste munte şi când ne-am culcat pe băncile pe care ni le alesesem fiecare, am avut peste noapte, timp să ne bucurăm de sclipiciul stelelor aprinse pe tărâmul întunecat al cerului şi ceva mai târziu şi de o ciosvârtă de lună, câtă mai rămăsese din pătrarele ajunse la sfârşit. Ajunşi de cine ştie unde, doi căţelandri ne-au ţinut tovărşie peste noapte şi ne-au tot lătrat după fiecare mirosde jivină care ajungea pe care-l simţeau în adâncul pădurii.
Dimineţa s-a arătat frumoasă, cu cer senin şi soare, care până la urmă s-a arătat de după coasta Căprăresei. Cam alene şi dar cu ceva dor de ducă în noi, am trecut peste muchia Căprăresei, am traversat drumul pe care venisem şi am început să urcăm coasta Gerei. Pe potecă era strat de zăpadă proaspătă, cât să simţim că a început iarna. Soarele şi cerul senin ne-au întovărăşit până ce am ajuns la refugiul din Gera. 

Uşa era închisă, dar priveliştea către creasta Făgăraşilor înzăpeziţi, merita efortul făcut până aici. Mai apoi, la capătul potecii ce trecea pe lângă izvor, s-a ivit în cale Troiţa ridicată aici de călugării de la Pătrunsa.  
Întoarcerea am făcut-o cu cununa munţilor Căpăţânii în faţă, care-şi etala panorama vârfurilor înalte din preajmă. Defilau prin faţa noastră vârfurile Lespezi, Govora, Ionaşcu, Priota,8581, 8582 Gera, Căprăreasa, undeva mai depărtat cel al Zmeurătului, iar peste valea estică, se ridicau cele ale Coziei şi Narăţului. Spectacol de vis în ziua asta însorită. După amiaza a fost una pe măsura zilei, dar către seară au apărut nori alergători pe bolta cerului şi până la urmă ceaţa a îmbrăţişat muntele. La noi focul ardea în sobă şi voia bună umpluse Şura lui Georgică.
Peste noapte s-a dezlănţuit urgia. O ploaie nemiloasă, torenţială, a bătut darabana pe acoperişul şurei. Până la ziuă a avut timpul să se transforme în lapoviţă şi de asta n-am mai scăpat. Când am plecat de la cabana în care ne simţisem atât de bine, afară era ceaţă deasă şi cerul mai cobora peste noi o oarecare burniţă.
Am ajuns la drumul pe care venisem şi am început coborâşul. Curând am ajuns le vechiul drum al Carpatinei, care înconjura muntele şi ajungea în Şaua Hădărăului. Când l-am cunoscut prima oară era înierbat şi umblat doar de ciobanii care coborau spre Olăneşti. Acum drumul fusese oarecum lărgit şi se vedea  că pe el mai umblau din când în când maşini. Pe marginea drumului pădurea părea încă protejată şi câţiva paltini bătrâni înfrumuseţau locurile. La Şaua Hădărului am ajuns repede. Drumul ocolea prin dreapta siluetele blocurilor de beton ale fostei staţii de funicular. Vechea potecă dispăruse şi îi luase locul drumul cel nou, care cobora vertiginos. Au urmat nu mai puţin de optzsprezece srepentine  care ne-au scos repede până în valea Cheii. Acolo am întâlnit poteca ce ducea la cabana din Chei. Noi am urcat până la tunelul de sub Şaua Stogşoarelor, trecând pe lângă impresionantul perete al traseului alpin Brânduşa de Toamnă, din masivul Stogşoarelor. La celălat capăt al tunelului, tovarăşele noastre de drumeţie, ajunse mai repede, au  găsit mijlocul de transport care, sosit după puţină vreme, ne-a adus la civilaziţia părăsită de prea puţine zile. Din satul Cheia unde ajunsesem, ne-a fost uşor să ajungem la casele noastre.
Fusese ultima zi de toamnă, după care peste munte s-a lăsat iarna.





Text şi foto: Dinu Boghez
22-24.11.2013

miercuri, 13 noiembrie 2013

Calea Lactee si-a despletit cozile

 Moto: Am auzit, dincolo de puterea auzului,
                                     Frământarea pădurilor, vuietul cascadelor...
                                                                      Zaharia Stancu

Prognoza meteo pentru zilele ce urmau, era una cam şugubeaţă. Câţiva nori, ceva umezeală şi poate chiar ninsoare, dar cine ştie, pe alocuri şi ceva soare. Din autogara cam întunecoasă, am ieşit din oraşul încă adormit. Pe valea Oltului, ziua pătrundea greu, prin ceaţa unduită în lungul râului. În autobuzul întunecat era doar linişte, bâzâitul molcom al motorului şi lumina ecranului unui televizor de companie, cu ceva oameni agitându-se printre împuşcăturile unui film de duzină. Până la halta auto din apropierea Avrigului, cam asta ne era atmosfera. Minutele anunţate de şofer drept pauză, ni le-am petrecut fiecare cum am găsit de cuvinţă. Mi-am luat o cafea, atât de amară, încât aproape că-mi venea să arunc şi prima înghiţitură, necum să- mi şi termin licoarea. Înciudat, m-am retras în autobuz şi m-a scos din amăreală, frunzarul roşcat al unui copăcel decorativ, proaspăt îmbogăţit de bidineaua toamnei.
S-au scurs minutele acordate. Şoseaua începuse să se lumineze, dar spre munte, stăruia ziua lăptoasă, din care parcă nu mai ieşeam. Pe negândite am ajuns la capătul călătoriei auto, în Porumbac. De aici lucrurile s-au derulat cu repeziciune. Un telefon dat cărăuşului prezumtiv, un microbuz sosit lângă tărhatul nostru deabia coborât din autobuz şi iată-ne urcând pe valea Porumbacului. Începuse periplul nostru către cabana Negoiului !.
Era vremea cam închiondorată şi teama că vom avea parte doar de stat în cabană ne cam încolţise în minte. Pe drumul de pe lângă apa Porumbacului, venită se sus, învolburată, întunecată din ultima ploaie şi mare, cât aproape să-şi iasă din matcă, ne-a făcut oleacă temători. Printre casele pensiunilor, aflate cam la şapte kilometri de când plecasem, am trecut repede. Până la capătul drumului nostru cu maşina mai era încă mult. Am trecut pe lângă cariera de marmoră, astăzi părăsită, pe lângă cea mai de sus microhidrocentrală, pe lângă furcitura apelor tumultoase ale Sărăţii şi Şerbotei şi din microbuz am coborât tot atât de repede precum urcasem. Am luat-o voiniceşte pe drum, încă vreo ½ de oră, pe sub pereţii de stâncă, străbătuţi de mulţime de pâraie, uneori cascade apărute ad-hoc şi până la urmă am ajuns la capătul drumului. Am regăsit acolo săgeata care ne spunea că până în şoseaua din Porumbac aveam de mers 22 km. O ştiam bine, de când în vreo două împrejurări, pe jos şi singur, avusesem prilejul să-i număr cu de-amănuntul, până când, sfărşit, ajunsesm la captul drumului şi puterilor. Şi nu fuseseră decât vreo patru ani în urmă. Ce vremuri domnule, ce vremuri !.
Un scurt popas, la capătul vechii poteci, tranformată acum la pretenţiile unui aproximativ  drum de ATV şi iată-ne porniţi către cabană. Cam dură panta începutului, cam voinic ATV-ul care trebuia să o urce, de vreme şi noi trebuia să mergem cam cu genunchii la gură. Am sfârşit panta şi au urmat serpentinele lungi şi multe, care uneori mai intersectau vechea potecă. Fără să-mi dau seama am cam luat-o înainte şi când mi-am zărit tovarăşii de drum, undeva cam cu vreo două serpentine mai jos, m-am gândit că nu prea eram dispus să-i aştept. Timpul era tot închiondorat, ploaia ar fi putut să se abată oricând peste munte. Pe jos era covor gros din frunzele scuturate din copaci, de zilele toamnei. Firicele de apă coborau din coasta muntelui cam peste tot. Răcoarea înălţimilor, pe care o bănuiam venită din ninsoarea căzută pe marile creste, ajunsese pe aici şi graba picioarelor îşi găsise mai multe justificări. Am ajuns pe negândite la ramificaţia ce ducea spre cascada Şerbotei şi puţin mai sus, m-am întâlnit cu caravana măgăruşilor, coborâţi după un alt transport de alimente cărate în spinarea lor răbdătoare. Unul din însoţitorii caravanei s-a întors spre cabană cu mine. Era mai grăsuţ, mai pufos şi bănuesc că întâlnirea cu mine, i-a fost un pretext bine venit. Aproape de cabană, soarele a răzbit norii şi printre ei a răsărit şi speranţa mea de ceva vreme bună. Mai vorbind de una de alta, dacă tot aveam un interlocutor, am ajuns la uşa cabanei. Mi-au scăpat ochii pe ceas şi m-am cam mirat când am văzut că de când părăsisem drumul forestier, trecuse doar 1 ¾ oră, exact cât era scris pe săgeata indicatoare şi m-am gândit că poate timpul scris acolo era prea lung, sau că eu în dimineaţa asta ....întinerisem un pic !. Peste vreo oră, mi-au venit şi ortacii. M-au admonestat că i-am lăsat singuri şi m-am făcut mic sub noianul vorbelor lor şi mai ales ascuzându-le bine secretul meu de mai sus.
La cabană eram singurii călători,aşa că ne-am putut alege locurile pe care ni le doream. Către seară au mai venit două călătoare, tot aşa de dornice de frumuseţile muntelui, ca şi noi. Spre seară, cu dânsele, dornice de poveşti, ne-am aşternut la călătorii prin munţii pecare-i străbătusem fiecare. Am povestit mult, până să coboare peste noi cabanierul-stăpân, cu poveşti nu tocmai montane. Ne-am retras în camerele noastre şi peste noapte, afară au mai fost ceva reprize de ploaie. Dar dimineaţa ne-am trezit cu soarele în casă şi peste crestele munţilor, căzuse ninsoare multă. Vălătucii de ceaţă de pe ţancuri, păreau să se ducă de unde veniseră şi nouă ne venise chef de ducă. Doi tineri urcaţi la cabană cam din zori, au urcat spre Şerbota şi ceva mai tărziu ne-au spus că sus era zăpadă de jumătate de metru şi trebuiseră să se întoarcă.           
Cam temători şi doar cu gândul că poate vom ajunge în căldarea Sărăţii, am pornit pe poteca cu podeţe. Peste tot locul era umezeală cât cuprinde. Pe potecă soarele mai avea mult până să lumineze locurile şi sălemai şi usuce. Abruptul de sub noi nu era prea îmbietor. Erau cabluri ajutătoare, podeţele aninate peste crăpăturile muntelui, aveau şi ele umezeala lor şi poate nici vârsta celor care-şi propuseseră traseul să nu fi fost prea fragedă. Aşa că atunci când am ajuns la scările şi podeţele din lemn şi ăla umed, ne-am hotărât să ne întoarcem. Când am ajuns din nou la poteca Şerbotei, colegele mele au luat-o pe cărarea ce le-a scos până la urmă la podeţul cel nou ce traversa apa năbădăioasă. Eu am rămas în poiana vechii cabane. Era soare mult şi gânduri de mult uitate le-am întors acum, pe vrejul anilor trecuţi. Eram doar un tânăr deabia absolvent de facultate, prin aniul 1957, când pornisem singur pe drumul lung al crestei Făgăraşilor. La Suru ajunsesm pe ploaie, înfrigurat şi cam speriat de ceaţa care mă înconjurase până atunci. Aici am găsit grupul de turişti încercaţi cu care am plecat mai departe. La cabana asta din faţa mea, după ce trecuseră amar de ani peste ea, încercam să-mi aduc aminte de seara frumoasă cu cântece multe, petrecută atunci. Ca prin ceaţă îmi mai aminteam cum am urcat Şerbota, drumul de atunci către creastă, cum am trecut peste Custura Sărăţii şi mai apoi cum am urcat Negoiul. Erau pentru mine, toate acestea premiere absolute, repetate mai apoi de alte multe ori. Mi-am petrecut câtăva vreme pe prispa vechii cabane, după care m-am îndreptat către locurile celei moderne. Acolo mi-am aşteptat tovarăşele de drum,cu care am pus la cale ieşirea de după amiază, către cascada cea mare a Şerbotei, pe care nu o văzusem niciodată.
Am luat-o pe poteca pe care venisem, am ajuns repede la ramificaţia semnalizată şi apoi am coborât pe acolo pe unde părea că altădată, fusese chiar un drum lat. Pe alocuri drumul se mai năruise, acolo unde văile aduceau mereu apă. Pănă la urmă am ajuns la cascada mult visată. Peste vale fusese cândva un pod bine făcut. Avea culeele făcute din piatră şi peste vale părea să fi fost podeţ ca lumea. Acum, la alte vremuri, fuseseră aruncate peste vale trunchiuri de brad, poate intenţia de a reface o veche potecă. Mai târziu, alimentat şi cu ceva vorbe ale cabanierului, care ne-a spus că pe acolo fuseseră cărate - cu măgarii ! – materiale pentru noua cabană. Atunci mi-am amintit că anul nou petrecut aici în 1967, poate primul al noii cabane, pe poteca asta urcasem până aici. Şi dela cabanier am aflat că drumul către vechea potecă începea din amontele carierei de calcar, pe un vechi drumeag, vizibil şi acum. Atunci, până aici ne adusese autocarul şi tot de aici ne şi luase înapoi. Podeţul, cu intenţii de revigorare, poate chiar să fie intenţia de a deschide din nou poteca cea veche.
Dar acum, eram la piciorul cascadei. Eram în faţa uneia din minunileFăgăraşului. Este greu de descris impresia covârşitoare a apei înspumate şi alimentată din belşug de ploile trecute de curând peste ea. Stâncile peste care se prăvălea, câte-o odihnă scurtă şi iar câte-o cădere zgomotoasă de apă, care până la noi nu se potolea nicio clipă. Noi stăteam pe mal, privind la şuvoiul năpraznic care, nemilos, zdrobea totul în cale. Multă vreme am stat cuminţi pe malul potecii, privind desfăşurarea de forţe a naturii. Într-un târziu ne-am reîntors la cabană, cu gândul la cel mai frumos dar al naturii dăruit nouă de inegalabilul Făgăraş.       
A venit seara de pe urmă, petrecută la cabană şi a doua zi un alt rămas bun de la locurile pe care tot mereu sperăm să le revedem. A urmat drumul pe poteca din pădure, acum însorită de soarele dimineţii. Am răscolit iarăşi covorul frunzelor căzute, am traversat firavele izvoare ce străbăteau poteca, serpentinele multe ale sale le-am coborât aproape fără să ne gândim, că la capătul lor şi zilele petrecute în munte se vor sfârşi. Am ajuns la drumul de la care începusem urcuşul spre cabană. Am urmat drumul care ne-a scos la furcitura de pâraie, ale Sărăţii şi Şerbotei. Erau acum limpezi precum cristalul, dar tot năbădăioase. Drumul pe mai departe ne-a scos la prima dintre hidrocentrale şi mai apoi la vechea carieră de marmoră. Doar puţină ne-a fost aşteptarea microbuzului cu care am făcut drumul întoarcerii. Din Porumbac, celălat microbuz, din care coborâsem într-o dimineaţă mohorâtă, ne-a purtat din pe drumul întoarcerii către casă.    









Text si foto: Dinu Boghez
18-20.10.2013

joi, 7 noiembrie 2013

Ceasul care nu apune

 Moto: A existat o ţară frumoasă
            La o margine de mare
            Unde valurile fac noduri albe
            Ca o barbă nepieptănată de crai.
                                                          Marin Sorescu

Am plecat către munţii Făgăraşului, ale căror poteci ne-au atras mereu, într-o dimineaţă, mai târziu ca în alte împrejurări. În gara Câinenilor aveam întâlnire cu maşina care avea să ne ducă spre locurile pe care ni le alesesem de data asta. Drumul noroios după ploile din ultimele zile, au făcut să nu ne îndreptăm către cel care pornea din satul Grebleştilor, aşa că ne-am îndreptat către cel de pe valea Satului. Frumos şi ăsta gândeam noi. Doar că prin aceste locuri începuseră spaniolii să construiască microhidrocentrale şi făgaşuri de maşini şi noroaie erau la tot pasul. Când părea că şirul acestora se terminase, au început locurile în care erau târâţi copacii tăiaţi dfin pădure. Fagii bătrâni de când se ştiau pe coasta muntelui, erau târâţi la drum şi încărcaţi în maşini. Bietele trunchiuri de copaci,care trăiseră atâta vreme laolaltă cu noi, acum le veniseră de hac nevolnicii. Fuseseră hăcuiţi de drujbe, omorâţi şi târâţi în vale precum îşi târau odinioară tătarii victimele de coada calului. Iată, aveam şi noi tătarii noştri şi mai ales avusesem peste veacuri exemplul pe care să-l urmăm. Mi-a mai rămas doar speranţa, că aceştia din urmă vor avea soarta celor dintâi. Spaniolii zăgăzuiau bruma de apă din vale şi schimbau cu siguranţă echilibrul vieţii, românii hăcuiau pădurile şi ce-or mai suferi cei ce vin după noi.....treaba lor.
Am depăşit cele câteva locuri de tăieri intense din vale, am trecut de casa Obădariţa încă în picioare şi ne-am aflat până la urmă la vechiul capăt al drumului forestier. De aici încolo trebuia să urmăm poteca de pe firul apei. Fusese cândva frumoasă, cu cascade, săritoare din stâncă ’n stâncă şi însfârşit suişul pe coastă până la stâna din Coţi. Acum pe aici, pe valea îngustă, circula taf-ul, noroiul era stăpânul locurilor, peste tot erau ramuri de copaci rupte, unele cu frunze pe ele şi locurile le-am depăşit cu greu. Poate mai mult datorită dezastrului pe care-l străbăteam.      
Cu osteneală, vorbe strecurate printre dinţi şi oarecare udătură la picioare, am ajuns pe coasta muntelui, printre brazii pecare-i cunoşteam. Erau încă la locul lor şi parcă şi noi ne-am înviorat. Am ajuns la vechiul drum al stânei Coţilor şi curând şi la aceasta. Petrecusem aici nopţi lungi de toamnă, dar parcă niciodată nu aflasem locul atât de însorit. Câteva momente de odihnă petrecute aici şi iată-ne din nou la drum. pe firul pârâului mai întâi, pe acolo pe unde se înfiripa o potecuţă spre culmi şi mai apoi ieşind direct în plai, după ce străpunsesem perdeaua de brazi a pădurii. Mai departe calea pe plai ne-a scos la vechiul drum al oştirii, din ’914. Acolo unde am ieşit, era şi vechea potecă ce ducea la stâna din Sterminoasa. Doar că acum poteca cedase locul unui drum, cam repezit ce-i drept, dar care ne-a scos repede la stână. Nu mai era acum stâna din moşi strămoşi. Se modernizase oarecum, dar tot înfăţişare de stână avea. Izvorul stânei era adus aproape, prin conductă. Intrarea se făcea pe câteva trepte şi deasupra acestora era un acoperiş. Peste vechea şiţă a acoperişului era un acoperământ nou, unul modern şi roşu pe deasupra, să se vadă de pretutindeni. În stână vechile paturi de scândură erau acoperite cu saltele relaxa, poate cam întunecate şi pe ele, confortabile, ne-am odihnit până la ziuă. Dar până atunci, seara caldă, cu vreo jumătate de lună deasupra, ne-a îmbiat la stat în jurul unui foc de tabără, cu ceva cântece ale tovarăşelor noastre, care l-au însoţit până ne-a gonit somnul.     
Dimineaţa cu cer albastru, ne-a îndemnat la drum. Unii, cu gânduri mari şi traiste cam subţiratece în spate, au luat-o vârtos pe pajiştea din spatele stânei. Aveau gândul să cucerească Budislavul şi aveau cale lungă până acolo. Noi, mai nevolnici,  cu rucsaci cam mari, încărcaţi cu tărhatul trebuincios dormitului în stână, am luat-o mai domol, pe panta care de când pornisem era cam fără potecă şi cam mare, pe care uneori deabia de ne puteam ţine verticali cât de cât. De ţinut pe urma celor cam cu mâinile în buzunare, nici vorbă. S-a mai domolit drumul şi până la urmă panta a fost şi mai domoală şi atmosfera zilei de toamnă senină, nici prea răcoroasă, nici prea caldă, ne-a încântat. Ne-a luat urcuşul ăsta, mai bine de două ore şi când l-am sfârşit, eram pe vechiul şi noul drum al oştilor generalului Praporgescu, croit de mult şi răscroit acum, la vremuri noi. Ne-am tras sufletul după atâta osteneală şi cu mecanicul ce-şi pornea maşina infernală cu care scormonise până aici vechiul drumeag amintit, am mai schimbat câteva vorbe. Către bordeiul, aninat pe coasta muntelui, care de atâtea ori ne primise peste noapte, era acum croit drum nou şi în jurul lui era oarecare forfotă. Alcătuirea lui firavă, îşi căpăta acum înfăţişare nouă. Crăpăturile dintre bârne erau bine astupate. Pe lângă el era întruchipată o masă cu bănci şi totul părea gata să primească pe cei ce prin preajmă vor ridica cabana cea nouă, căruia parcă aş spera să-i zică Apa Cumpănită, aflată nu prea departe. Pe drumul spre izvoarele din şa, am plecat parcă mai vioi decât am făcut-o pe coastă. La izvoare am zăbovit cât să ne luăm apă pentru drumul pe creasta muntelui, pe care aveam să-l urmăm. O clipă m-am gândit ce-o mai rămâne din ramura nordică a izvorului, după ce-or ridica oamenii ăştia cabana de mai jos şi i-or lua apa, s-o ducă la cabană. M-am gândit şi la drumul croit pentru maşini şi la câte-or ajunge până aici, să spurce aerul pur al crestelor albastre.
Printre stâncile Vulcului, 8480 din drumul crestei, ne-am avântat cu entuziasmul pe care ţi-l dă ziua fără nori de care aveam parte. În spate ne stătea vârful masiv al Tătarului şi în faţă stâncăriile Moaşei, 8486,  primul dintre cele multe de peste 2000m ale Făgăraşului. Din înaltul Surului, ajungeau până la noi oarecari pale de vânt zburdalnic. Sub stâncile Moaşei, aproape de crucea tânărului care-şi dorise să înfrunte viscolul muntelui, ne-am oprit la odihna cea mare. Vântoasa care începuse să coboare amarnic dinspre Suru, ne-a silit să ne adăpostim lângă rămăşiţele stâncăriilor ruiniforme, aflate la răspântia triunghiului albastru, care tot la cabana Surului ne-ar fi scos. Apoi ne-am continuat drumul crestei, cel pe care ni-l închipuiam că ne va duce spre Şaua Surului. Numai că după ce ajunsesem aproape de vârful Găvanului, ne-am hotărât să coborîm mai repede, pe pantele cam aspre, care ne scoteau mai repede la drumul cabanei. Am ajuns repede la locul dorit, cam prin preajma primului dintre izvoarele zglobii care brăzdau căldarea glaciară. Apa din rucsac ni se cam terminase şi din izvorul cristalin ne-am potolit setea oboselii de până atunci. În calea noastră, printre stâncile potecii, am mai întâlnit şi pe celalate două izvoare şi din fiecare, ne-am trecut peste faţă o mână de apă rece, venită din voinicia crestelor înalte. Pe vârful însorit, scăldat în luminile soarelui ce-şi arunca blajin razele peste amintirea celui sfârşit în văgăuna Găvanului, am zăbovit atâta cât să ne mai uităm odată spre cuşma Măriei Sale Suru. Era atâta lumină pe pajiştea vârfului pecare ajunsesem, încât părea că soarele rămăsese agăţat undeva pe baierele cerului şi nu se îndupleca de loc să-şi sfârşească drumul. Am continuat să străbatem serpentinele multe ale potecii însorite, până a nu intra în umbra deasă a brazilor, ce stăpânea stâncăriile aruncate haotic în cale, să ne mai facă nouă, niscaiva greutăţi la coborârea spre cabană.
Ne-a întâmpinat pe prispa ei, prietenul Fane, cabanierul, cu care ne-am mai povestit întâmplări ale timpului de când nu ne mai văzusem. Ne-am potolit foamea dintr-un bol mare de ciorbă aburindă şi înmiresmată şi mai târziu dintr-o porţie de tocăniţă de mânătărci, proaspăt culese din ograda pădurii din preajmă. Ne-am mai sporovăit cu cei adunaţi în cabană, unii venind din locurile înalte pe care le părăsisem şi noi, alţii deabia urcaţi către ele şi până la urmă ne-am tras la odihna paturilor din camera cu iz de căldură molatecă. Numai că în curând somnul binefăcător, avea să ne fie întrerupt de sforăielile întretăiate, cu iz de grohăeli care-ţi spărgeau timpanele, a doi dintre colocatarii nopţii, altfel prieteni de tură după cât se părea. Te sculau din morţi ciocanele care-ţi pătrundeau în creier şi să recunosc, de mult nu mai auzisem aşa ceva. N-am rezistat mult şi am urcat la paturile din mansarda cabanei, mai răcoroase, dar liniştite şi cu care mi-am scos la capăt odihna nopţii.
Peste noapte s-a stârnit vântoasă mare, venită din înalturi şi palele ei se propteau în cabană, de parcă vroiau s-o smulgă din loc. Până către ziuă parcă s-a mai domolit, dar norii coborâseră mai către pădure şi ne stârnea oarecare îngrijorare pentru ziua care urma.       
Când am plecat de la cabană, vârful Surului era cam închiondorat. Acolo sus erau nori de ceaţă şi până pe prispa cabanei, ajungeau încă pale din vântul care peste noapte bătuse atât de năpraznic. Orătătăniile cabanei încă nu îndrăzneau să-şi scoată capul din frigul matinal şi urgia de peste noapte, chiar dacă la spartul întunericului, vajnicul apărător al înaripatelor, cocoşul cel ţanţoş, ne transmisese cucurigul zorilor. Din pragul casei primitoare, Fane-cabanierul, prietenul care ne întâmpinase de atâtea ori, ne-a mai fluturat odată semnul despărţirii. Plaiul s-a sfârşit repede printre brazii pădurii şi singurătatea ne-a mai însoţit odată pe poteca strecurată printre stâncării. Vântoasa din noapte aproape că se potolise în poiana cabanei, iar aici, la adăpostul brazilor nici că se mai simţea. Am depăşit repede stânci întâlnite în cale, uneori trunchiuri de brazi doborâţi, izvorul revenit la viaţă după amarnice timpuri petrecute în seceta anilor trecuţi şi curând ne-au întovărăşit trunchiuri semeţe de fagi. Paşii noştri au început să scormonească frunzişul foşnitor, doborât de zilele implacabile ale toamnei. La ramificaţia potecii către Valea Moaşei, am ajuns parcă mai repede decât ne-am fi aşteptat şi acolo ne-am luat primele momente de odihnă. Mai departe, muntele a căpătat lumina soarelui, coborât din înaltul crestelor, peste coroanele copacilor întomniţi. Din poteca foşnitoare, paşii noştri scormoneau jilăveala pământului, care-şi mai primea încă odată ofranda copacilor al căror frunziş, colorat de mâna nevăzută nouă, ne bucura ochii, acum, înaintea zilelor lungi de iarnă. Poteca continua liniştită înaintea noastră. Sub arcul copacilor deasupra noastră, uneori întrerupt de poieni însorite, ne continuam drumul coborâtor. Poate ne mai gândeam la locurile înalte pe care le părăsisem. Poate mai închipuiam altele, tot pe aceleaşi meleaguri, gândindu-ne că poate timpul bun o mai zăbovi pe crestele înalte şi peste noi, al altor ani care vor veni. Tot tropăind prin frunzişul pădurii, ne-a ieşit în faţă grupul unor fete cucuiete, mai tomnatece, ba chiar una bine de tot, bucuroase că pe potecile pădurii mai urcă şi dintre cei de vârsta lor. Ne-am gratulat cu obişnuitele urări, cu întrebări despre locurile de unde veneam, ori spre care ne îndreptam şi fiecare s-a mistuit în pădurea pe care o străbăteam. Au mai fost opriri, au mai fost ochiade aruncate către locurile înalte pe care le părăseam, cât se mai vedeau ele şi până la urmă am ajuns la drumul Sebeşului de Sus.
Cu amabilitatea unuia din locuitori, foarte repede am putut ajunge la gara din Podul Olt. Era cam devreme pentru trenul pe care-l aşteptam şi ne-am găsit loc de odihnă pe iarba verde, însorită de sclipiciul după amiezii, printre merii care-şi lepădaseră fructele tomnatice. Ne-au întâmpinat şi câinii, cam mulţi, ai turmei aflate la păscut prin livadă. Noroc cu ciobanii aflaţi prin preajmă care parcă ne-au împrietenit cu dulăii. Un tinerel, aproape copil, ne-a ţinut multă vreme de vorbă. Ne-a povestit de locurile din care se trăgea şi de întâmplările care l-au statornicit pe meleagurile de dincolo de Olt. Pasămite, copilandrului i-o fi plăcut tovărăşia noastră, de vreme ce la plecare ne-a adus o poală de mere, din cele care mai rămăseseră agăţate de crengile tomnatece, golite de frunziş. Aşa s-au scurs repede orele pe care le-am petrecut în livadă. Când am ajuns pe peronul gării, soarele se îndreptase către locurile odihnei de peste noapte şi nu după multă vreme, ne-am aflat în trenul care avea să ne ducă spre casă. În gara Câinenilor ne-am întâlnit cu grupul celor de care ne despărţiseră când plecasem de la stâna din Sterminoasa. Urcaseră pe Budislavu, acolo de unde auziseră împuşcăturile cine ştie cărui masacru de capre negre. Am avut fiecare câte ceva de povestit şi drumul până în gara pe care o părăsisem la începutul excursiei s-a scurs pe nesimţite.







Text: Dinu Boghez
11-13.10.2013