miercuri, 23 iunie 2010

Zaanstad

Zaanstad este o mica localitate in nordul Olandei care reprezinta un muzeu viu de mori de vant si case. Zilnic plin de vizitatori care se plimba pe stradutele oraselului, continua totusi sa fie activ, adevarat, cu oameni care intr-adevar locuiesc in acele case micute si colorate, cu pisici si catei care cotrosesc prin gradini, cu mori de vant care produc ulei, faina sau vopsele.








Foto: Floriana Boghez

Ocolul infinitului mic pornind de la nimic...

Moto: Creasta aia,
Care parca se clatină,
Parcă e de platină.
/ Marin Sorescu

Era încă întuneric, acum, în pragul dimineţii când hotărâsem să călătorim către Valea Latoriţei şi mai departe către creasta munţilor Căpăţânii. A fost un drum liniştit. Şoseau liberă ca în zorii zilei, Brezoiul care încă nu se trezise, calea spre Ciunget tot cu asfaltul găurit pe ici pe colo şi valea Latoritei cu cheile sale înguste, frumoasă ca întotdeauna, totul s-a depănat cu repeziciune. Pe lângă motelul Petrimanu şi el adormit în pragul dimineţii, am trecut repede, poate doar cu un gând fugar la păstrăvăria cu „ sturion ” a acestuia. Curând am apucat pe vechiul drum al Curmăturii Olteţului, la începutul căruia am constatat cu regret că tăierile barbare de pădure ajunseseră şi pe aici. Şi nu numai atât, dar unul din utilajele uriaşe, care împlineau actul de barbarie, se pusese de-a curmezişul drumului, de mai-mai să nu putem trece. Până la urmă am ajuns în Curmătură, acolo unde natura îşi păstrase aspectul ei cel bine cunoscut.
Am părăsit maşina şi am început să urcăm către şaua Boului. Am trecut pe lângă izvorul altădată sursa de apă a staţiei meteo, desfinţate acum şi de pe urma căreia au rămas doar ziduri părăsite, în loc să fie amenajată drept loc de popas montan. În urma noastră, primele vârfuri ale Parângului, Pristosul şi Micaia, îşi etalau înălţimea lor masivă. Peste Latoriţa, crestele de la Puru la Fratoşteanu, işi arătau plaiurile de curând înverzite şi dincolo de ele, mai estompate de pâcla dimineţii, cele mari ale Lotrului, ocupau orizontul. Curând am ajuns în şaua Boului, după ce am trecut pe lângă primele postate de bujor de munte, aflat la apogeul creaţiei sale coloristice. Coasta muntelui era roşietică şi mirosul suav al tufelor înflorate, purificau locurile. Dar şi de aici înainte coastele tot aşa arătau, de erau cele ale Turcinului Negovanului sau cele ce ne ieşeau în faţă, ale Negovanului. Către adâncul văii, către muchia Huluzului, verdele pajiştei se îmbina cu roşieticul tufelor de cocozar. Înălţimile din zarea apropiată, ale Negovanului, cu profilul său de om cu privirile ridicate la cer, Nedeia cea înaltă cu înfăţişare de vulcan din care doar fumeagul parcă îi lipsea, ori Beleoaia cea masivă înşirată pe coasta parcă fără sfârşit, toate aveau pentru mine istoriile lor. De mult, dar parcă era mai ieri, amintirea povestea despre locurile cu pojghiţa gheţuşului aşternut peste muntele necunoscut atunci, pe care-l străbăteam venind din adâncul văii Tărâii. Din şaua cu plai întins de sub Nedeia, memoria retrăia emoţia vechii troiţe ce vestea încă pe atunci nedeia care altădată dădea viaţă locurilor şi lângă ea, îmi stăruia în minte trunchiul de brad cărat amar de vreme, de care agăţasem săgeţile indicatoare ale traseelor turistice ce se îmbinau aici. Se duseseră toate. Trecuse dincolo şi tovarăşul de atunci. Acum ajunsesem în Şaua Negovanului şi tovarăşii mei de astăzi mă lăsaseră singur, pentru o bucată de timp. Stăteam întins pe iarba verde a plaiului, cu mâinile sub cap. Priveam albăstrimea cerului şi aveam timp să-mi deapăn amintirile.
Urma ceva mai târziu, să mă întâlnesc cu Ionică, plecat aşa, într-o repezeală, până pe plaiul Stroeştilor, la locul de despărţre a unor prea frumoase creste căpăţânene. Câtăva vreme am zăbovit aici, dându-le celor plecaţi, răgazul să mă poată ajunge din urmă. Apoi am purces agale pe drumul bine croit în coasta muntelui, cu numeroase urme de maşini trecute de curând pe aici şi cu imaginea spectaculoasă a crestei Târnovului. Am trecut pe lângă tufele de jneapăn, compacte totuşi după cât de jupuite fuseseră cu ceva ani în urmă. Pe lângă drum erau tufe de bujor de munte, aflat în plină floare. Am trecut şi de hoaga venită din susul muntelui, dinspre vârful Negovanului, plină de zăpadă şi acum, după atâtea zile călduroase. Drumul tot cobora şi undeva `mai jos, am zărit un crâmpei din vechea potecă. Scurta drumul proaspăt croit şi aşa, pentru amintirea vechiului drum marcat - punct albastru -, am luat-o pe acolo. Ceva mai jos am ajuns în şaua Gropiţei, de unde se desprindea poteca ce ducea spre stâna cu acelaşi nume. Am mers câţiva paşi pe poteca asta, până am zărit stâna la care stătusem o noapte din toamna anului ce trecuse. Vechea potecă croită pe aici ducea şi mai departe de stâna din Gropiţa. Trecea peste pâraie multe, peste hoage, pe la „ bisericuţă ” şi „ mormânţel ”, prin pădurea câtă mai rămăsese, pe la stâna din Groapă şi prin dosul Nedeii, printre blocuri de stânci risipite pe coastă şi tufe de jneapăn amestecat cu bujor, de te puteai crede pe înălţimile Retezatului.
Am plecat mai departe, pe drumul cel nou, croit în lungul vechii poteci, prin pădurea de brad, cu ochiuri de soare moleşitor şi umbră deasă. Într-un loc, drumul se abătea mult la stânga şi acolo, tăind curba cea nouă, mai era un crâmpei din poteca cea veche. De undeva din pădurea depărtată, a ajuns până la mine, un zgomot de foc de puşcă. Gândeam că cine ştie ce nevolnic umblă după animale nevinovate. Până a nu intra din nou pe drum, din spate m-a strigat Ionică. Scurtase drumul, o luase pe sub Negovanu, coborâse pe plai, până la stâna din Gropiţă, pe Cuculei, cum îi spun ciobanii şi acum mă ajunsese. Tinereţea îşi spunea cuvântul !.
Împreună am plecat mai departe şi în scurtă vreme am ajuns în poieniţa de unde începea urcuşul către creasta Târnovului. Trecuseră cinci ani de când făcusem ultima oară creasta Pietrii Târnovului, urcând prin aceste locuri. Se schimbaseră multe. Lăstărişul cuprinsese poiana şi doar începutul era luminos. Încolo brazi răsturnaţi peste tot, crăci rupte care împiedicau mersul şi altele din generaţiile mai noi, care te plezneau peste faţă la fiecare pas. Era o adevărată junglă. De poteca odinioară marcată cu punct roşu, nici vorbă. Din vechile semne, nu mai rămăsese decât săgeata din poiană, care amintea de drumul spre Ciunget peste creasta Pietrii Târnovului.
Am ajuns repede la despicătura muntelui, pe marginea căruia ajungeai în creastă. Numai că acum trebuia să-ţi cauţi drum, mai întâi prin lăstărişul amintit şi ceva mai sus prin jneapănul, care şi el îşi căpătase drepturi în încâlceala de pe aici. Şi nu numai încâlceala pădurii ne incomoda la tot pasul, ci şi roiurile de muşte obraznice, care parcă vroiau să mănânce din noi. Până la urmă am ajuns lângă stânca ce ne ducea spre creastă. Cu mai multă greutate decât la ultima incursiune de pe aici. Anii amintiţi fuseseră din cei care lăsau urme adânci. Acum eram mulţumit că ajunsesem din nou în drumul stâncos al crestei şi deabia de mă gândeam că tovarăşul meu de drumeţie, poate ar fi mers mai repede. Am ajuns pe creastă, printre stâncile fărâmicioase şi parcă m-am simţit mândru că mai eram odată pe aici. Am urmat drumul cunoscut. Am coborât pe sub vârful Pietrii Tăiate, pe lângă „ balcoane ”, pe treptele înierbate ale muntelui, am ocolit un picior stâncos şi am luat-o spre firul de aţă al crestei. Când ajunsesem aproape sus şi gândeam că efortul pe mai departe se împuţinase, de dincolo de munte au apărut nori negri şi oarecare sclipici coborât din ei, acum, când eram la jumătate din drumul creastei atâta timp dorită, ne-a făcut temători. În fugă, Ionică m-a întrebat dacă se poate coborî până la drum pe panta aspră a muntelui. Când nu era croit drumul cel nou, aşa era, se putea coborî, dar acum s-ar fi putut să fie şi altfel. Oricum nu aveam încotro. Trebuia să coborâm. Panta a fost dură şi brâneagurile pe care încercam să le urmărim, se rupeau la tot pasul şi mereu trebuia să găsim altele. Ba la un moment dat am ajuns la o ruptură pe care a trebuit să o ocolesc îndelung, urcând din nou şi iarăşi coborând. Dar până la urmă am răzbit şi ultima mână întinsă, a lui Ionică, m-a adus pe calea bătătorită a drumului de sub stânci.
Ajuns pe drumul croit de curând, după atâta greutate de a coborî panta înclinată a crestei Târnovului, am stat să mă odihnesc pe marginea lui. Ionică ajunsese de mult şi doar eu mai lipseam ca să ne putem îndrepta spre stână. Cât ne-am odihnit, din noianul de tunete şi sclipiri de fulgere, a început şi ploaia. Una cu stropi mari şi deşi şi printre ele şi boabe de grindină. Ieşisem din creasta ascuţită a Târnovului, tocmai la timp să nu ne mai fie chiar frică de scăpărarea norilor. Ne-am pregătit de potop, ca să ne ude cât mai puţin. Când am plecat la drum, din spatele nostru, a apărut o maşină. Ni s-a părut o minune în locurile astea pustii. A oprit maşina, dar de luat nu a putut să mă ia decât pe mine. Era atât de plină maşina încât deabia de mi-au făcut loc. Dar până a mă urca, a cobort\t din maşină, un început de bătrânel, cam bondoc mi s-a părut şi care întinzându-mi mâna s-a recomandatat: Apostoloiu. A urmat explozia unei amintiri. Era băiatul pe care-l cunoscusem acum mai bine de 40 de ani. Pe Zâcă îl ştiam pe când avea 18 ani şi era pe atunci deabia un copilandru. Mai apoi a fost tânărul subţiratec întâlnit într-un ARO, pe drumul Ciungetului. Ajunsese acum aproape de 60 de ani !. Cum mai trecuse timpul !. Pe drumul scurt până la stâna din Târnovul Mic, am tot pălăvrăgit despre anii care trecuseră ca gândul. În dreptul stânei am coborât şi o clipă m-am întrebat dacă or mai fi şi alţi ani peste care ne-om mai revedea. Şi maşina ce se ducea spre cealaltă stână, din Târnovul Mare, s-a pierdut în ceaţa care coborâse peste munte.
Din stână au răsărit mai întâi dulăii, furioşi şi lătrând din toate puterile, apărându-şi teritoriul. Au ieşit ciobanii, stârniţi şi de zgomotul maşinii şi i-au potolit grabnic. La vechea stână am intrat ca acasă, ca unul care fusese de multe ori pe acolo. Doar pe Ştefan Ţugulescu, nu l-am întâlnit. Nu mai urca de mult la stână. Avea pe semne şi alte îndeletniciri. În stâna veche de peste suta de ani, m-am simţit bine, cu vorba molcomă a celor de acolo şi cu amintirile pe care ni le depănam. A venit şi Ionică, nu mult mai târziu şi împreună ne-am delectat cu o cană de jintiţă, bună de să-ţi lingi degetele.
A trecut timpul repede şi când am plecat de la stână, vremea tot închisă era şi ameninţarea ploii nu încetase. Am scurtat drumul, tăind prin iarba mare, presărată cu şteregoaia de lângă stâna Comăneştilor, de multă vreme nefolosită. Am ajuns repede la drumul de coborâre şi de aici încolo a început dansul pe serpentinele multe ale drumului croit cu ani în urmă, special pentru a urca cu maşina până la cele două stâne, de la Târnovu Mic şi de la cel Mare. Nu era drumul prea lung, dar norocul ne-a fost cu scurtăturile. Erau destule şi plasate tocmai la serpentinele cele mai lungi. Ionică o luase înainte, aşa că cea mai mare parte din drum am fost singur. Din cer mai picau din când în când stropi de ploaie şi cerul era mereu închiondorat. Probabil că prin aceste locuri, ploaia fusese zdravănă, judecând după pâraiele care curgeau în lungul drumului. Când mă uitam în preajma drumului, spre pădurea compactă, aproape că mă îngrozeam. Era acolo întuneric deplin, în plină zi şi cum bine ştiam că întunericeala pădurii doar ploaie arată, mă aşteptam ca asta să mă prindă curând. Mai rămânea să văd cum se comporta năbădăiosul pârâu al Repedei, despre care ştiam că mai la toate ploile devenea furios. Şi cum refacerea recentă a drumului, după alte furtuni teribile care-l stricaseră, avea şi locuri prin care se circula direct prin apă, aveam tot dreptul să fiu îngrijorat. Pe pietrele ude, din calea drumului prin pădure, chiar am alunecat odată şi din firicelul de apă întâlnit, nu m-am ridicat tocmai uscat. Dar până la urmă am ajuns în vale, la locul larg de acolo, lângă un vagon al tăietorilor de lemne.
A urmat drumul monoton pe valea întunecată, în lungul pârâului destul de calm. Am mai trecut pe lângă o rulotă, surprinzător de civilizată şi m-au mai incomodat câteva picături de ploaie, dar după udătura de mai sus, nu prea conta. Nici măcar prima traversare a pârâului, făcută prin apă direct, nu am luat-o în seamă.
N-am mai mers, mult şi maşina care trebuia să ne recupereze, pe Ionică şi pe mine, mi-a ieşit în cale şi până acasă tot într-o vorbă am dus-o, mai ales despre excursiile pe care ni le propuneam să le facem şi altădată. Doar ploile să se mai potolească.
Varful Petrimanu
Varful Micaia
Bujorul Negovanului
A inflorit cocozarul...
Varful Nedeea
Creasta Pietrei Tarnovului

Stana din Gropita
Urcand din greu spre creasta Pietrei Tarnovului
Popas pe creasta
Drum pe creasta
"La balcoane"
Refugiul din poiana Tarnovului Mic
Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera şi Dinu Boghez
13.06.2010

vineri, 18 iunie 2010

La marginea basmului

Moto: Munţii au nişte ascunzişuri,
Multe ca frunza şi iarba,
Parcă ar fi fost făcuţi,
Pentru baba-oarba.

Marin Sorescu

Am luat trenul din gara Râmnicului, într-o dimineaţa toridă încă de la orele matinale. M-am întâlnit şi cu alţi călători, îndreptaţi către culmile Făgăraşilor şi care m-au îmbiat cu traseele munţilor înalţi la care râvnisem amarul de iarnă care tocmai trecuse. Dar eu aveam fixul meu şi muchia Călineştilor - locul minunilor măiastre - pe care mi-o propusesem, mă trăgea acolo, cu aţa ei. Ne-am despărţit în halta Beţelului şi de pe fereastra vagonului, călătorii spre culmile înalte, mi-au fluturat rămasul bun.
Am plecat pe drumeagul din lungul căii ferate şi curând am traversat-o pe lângă vechea clădire a haltei şi mai departe am trecut peste şoseaua naţională. Câţiva zeci de metri apoi, peste podul văii Călineştilor şi iată-mă lângă micul abrupt stâncos de la poalele muchiei pe care mi-o propusesem. Mi-am dat seama atunci, că nu aveam la mine niciun strop de apă şi până când aveam să cobor la izvorul din valea Ştiubeaua, aveau să treacă ore bune şi sursă de apă nu mai întâlneam. Din firul pârâului, trecut prin preajma atâtor case, fără vreo protecţie biologică cât de cât, nu-mi venea să-mi iau rezerva de apă necesară. Ziua de vară se anunţa toridă şi până la urmă, deshidratarea asta forţată, era să-mi vină de hac.
Ajunsesem la poalele stâncăriilor pe care trebuia să le urc. Eram singur şi fiecare pas trebuia să-l fac cu prudenţă sporită. Pe brâneaguri, pe faţă de stâncă aspră, pe fir de horn strecurat pe faţa pietrii, fiecare pas mă aducea mai sus, către locurile ceva mai paşnice, către înaltul muntelui. Când am ajuns pe culme, o privelişte deosebită către frământata vale a Oltului, mi se înfăţişa ochilor. O cunoşteam bine, dar mă simţeam la fel ca întotdeauna, un învingător asupra nimicniciei celor de jos.
Am ajuns repede pe culmea străjuită de pinii de început ai periplului din ziua aceea. Lângă ei, primul stei de piatră, impunător, domina înălţimile şi valea cu acoperişurile colorate ale caselor călineştenilor. Mai departe poteca se zărea bine prin pădurea stăpânită de verdele proaspăt al începutului de vară. Căldura de jos, pe care tocmai o părăsisem, aici, printre copacii cu frunze proaspete şi flori firave aşternute prin iarba timidă, nici nu se simţea. La fiecare pas, locurile cunoscute îmi arătau alte imagini. Clopoţeii mai ales, apăruţi din covorul ierbii proaspete, erau cei care-mi atrăgeau atenţia mai adesea. Pe alocuri câte un copac îmbătrânit, cu crăci golaşe, se încăpăţâna să mai rămână încă în picioare. Poteca curgea liniştită înaintea mea şi curând am ajuns la un fel de răscruce timidă. În sus, se ridica pe culmea stâncoasă poteca crestei pe care aveam să o urmez. La dreapta, firavă, deabia ivită din frunzişul aşternut de atâtea ierni, poteca spre Peşterile Zmeilor, se despărţea de traseul pe care aveam să-l urmez. Acolo, în adâncul pădurii care parcă nu prevestea decât panta abruptă a muntelui, se aflau locurile cu stânci sfredeluite de vânturi năpraznice, minunile stâncăriilor Călineştilor. Acolo imaginaţia oamenilor stârniseră poveşti cu zmei, sălăşluiţi în palatul cu ferestre deschise spre alte zări. Fusesem acolo, nu de prea multă vreme, cu Floriana şi luasem cu noi imagini deosebite. Acum însă, timpul pe care mi-l propusesm să-l petrec pe aici, nu-mi îngăduiau să mă abat din nou prin aceste locuri, aşa că am luat-o în sus, prin locurile pe care am găsit singurul semn turistic din întreaga zi, o cruce albastră, aproape ştearsă, aflată încă pe coaja unui fag.
Poteca era cam abruptă şi se strecura pe lângă un boldan stâncos, dar porţiunea, lungă nu era, aşa că am ajuns curând la strunga cu promontoriu avântat către golul muntelui. Mereu când ajunsesem aici, Făgăraşul se lăsa mângâiat de privirile însetate de marile sale înălţimi. Aşteptam şi acum priveliştile ochite de zăpezile care-i dădeau farmecul primăvăratec. Numai că pâcla întreţinută de căldura ce se ridica din zilele toride ale începutului de iunie, nu lăsa să se zărească nici urmă de vârfuri semeţe. Am zăbovit aici atâta vreme cât să privesc despicătura văii Băiaşului, începutul Ţării Lovişeti. Apoi mi-am urmat drumul. Pe sub boldanul stâncos amintit, urma un lanţ de brâne, pe care oricum trebuie să le parcurgi cu atenţie. Când am ieşit din ele, poteca se desfăşura doar pe culmea oarecum sinuoasă. Uneori urmau urcuşuri, nu prea lungi, alteori drumul curgea lin, aproape drept şi trunchiurile copacilor doborâţi de viaţa îndelungată a pădurii, îmi ofereau momente de odihnă, într-o linişte aproape deplină. Câte un cântec stingher de pasăre, încă netoropită de căldura toridă care urca din vale, câte un clopoţel tremurând în boarea care numai răcoroasă nu era, mai animau locurile. Câte un ţanc săltat peste culme, sau coborât către valea din care încă se vedeau acoperişuri de case, înfrumuseţau locurile.
Ştiam că urmează locurile „ rele ” ale traseului, în preajma celui mai înalt vârf – 943m ! – al locurilor. Ştiam că pe aici urmează alte brâne, stâncoase, cu treceri ceva mai dificile, dar nu mă aşteptam ca la ele să ajung atât de repede. Urcuşul pe brâna firavă, prin locuri aride, bătute de soarele arzător, pe marginea văii abrupte, l-am parcurs repede. A urmat coborârea, pe locuri în care poteca putea fi doar închipuită. Clonţanii stâncoşi trebuiau depăşiţi şi firul potecii trebuia mereu regăsit. Sub vârf, la umbra stâncilor, un ciopor de capre ieşite la păscut, mi-au dat semn din talangă, că sunt şi ele pe acolo. Un fluerat a ajuns până la urchile mele, semn că nici păstorul nu era prea departe. Am dat şi eu semn că sunt prin preajmă, gândind că omul cu fluierul va ieşi la iveală. Poate sperios, a rămas ascuns. Câtăva vreme caprele au stat cuminţi sub stâncile lângă care se adăpostiseră de căldură. Eu mi-am urmat drumul şi în cărare pe un trunchi, m-am aşezat la odihnă. Din urma mea, caprele, poate stârnite de fluierul pe care-l luaseră în seamă, au coborât pe cărarea pe care venisem şi eu şi unele din ele, s-au oprit lângă mine să amuşine omul pe care-l întâlniseră. Mai ales iezişorii păreau mai curioşi. Le-am luat urma şi calea părea bine cunoscută şi de ele. Pe nesimţite poteca m-a scos oarecum din muchia pietroasă de până atunci şi m-a îndrumat pe drumul coborârii, prin pădurea răcoroasă. Mă îndreptam repede către poiana Săliştei, cea care, la vreme potrivită, era plină de miasmele fânului aproape de cosit.
Însfârşit am ieşit din pădure, din poteca adăpostită de până atunci şi am chitit un copac, cu umbră rotată şi acolo m-am întins la odihna bine meritată. Ceva mâncare mi-am scos din rucsac, dar mult timp de zăbovit, nu prea aveam. Mă gonea timpul cam înaintat şi bucata bună de drum pe care o aveam de străbătut până la halta Beţelului, cu oră fixă de sosire a trenului. Aşa că am luat-o din nou la drum. Am străbătut câtăva vreme poiana verde şi înflorată, pe firul unei poteci ce se zărea doar din paşii altuia care o străbătuse înaintea mea. Bătută de soare şi doar arareori cu câte un copac întâlnit în cale, pe repezoiul potecii închipuite, mergeam cât puteam de repede, dorind să apuc mai curând umbra pădurii de mai jos. Mi-am încolăcit multă vreme paşii pe coasta toropită de căldura zilei. Am traversat firul pârâului Ştiubeaua şi însfârşit am ajuns la adăpostul pădurii umbroase. Acolo am întâlnit doi oameni, plecaţi spre locurile fierbinţi de unde tocmai coborâsem. Câteva cuvine aruncate dintr-o parte în alta şi din nou la drum. Ceva mai jos la izvorul din cale am sorbit la repezeală o gură de apă, sigur prea puţină faţă de orele petrecute pe munte cu sete arzătoare. Apoi mi-am continuat drumul.
Când am ieşit din răcoarea cât de cât a pădurii şi am traversat puntea de peste pârâul Ştiubeaua, am ajuns repede în poiana din preajma drumului forestier, nu departe de Gura Suliţei. Stătea acolo, cuminte, aşteptând pe cine ştie cine, un Logan. Câţiva paşi mai încolo, pe marginea drumului, alături de răcoarea aruncată de unda pârâului Călineştilor, am zăbovit oleacă, cât să-mi trag sufletul, după coborâşul repezit, făcut cam dintr-o bucată. Am continuat în dogoarea cumplită a zilei de vară, abătută peste valea punctată din loc în loc, de cele câteva case întâlnite în cale. O femeie, care tocmai răcorea drumul ars de soare, cu vreo două găleţi de apă, m-a căinat, că prea aveam de îndurat toropeala venită din cer. Cei câţiva kilometri, vreo trei, ştiuţi de altfel, câţi mi-a spus că mai am până la şoseaua de pe valea Oltului, nu mi s-au părut prea mulţi şi voiniceşte am apucat pe calea bătută de soare şi prea puţin umbrită.
Cât aş fi vrut, dar paşii îmi erau înceţi şi vizibil înfluenţaţi de câldura toridă prin care tot mergeam de mai bine de cinci ore. Unul după altul, reperele văii pe care le cunoşteam de amar de vreme, erau lăsate în urmă, dar mai încet ca altădată. O casă cu aspectul unei oarecare modernizări, alta din curtea căreia un căţelandru cu picioare scurte şi vârstă nedefinită, lătra la rarii călători ce-i treceau prin faţa gardului, alta cu acoperiş căzut, cu înfăţişarea unui conac de mic boiernaş de ţară, o cârciumă, un ţarc de capre la vedere şi câte şi mai câte. Doar că la un moment dat, căldura m-a doborât şi senzaţii neobişnuite, o stare de slăbiciune neplăcută, m-au silit să mă aşez într-un petec de iarbă, pe marginea drumului. Răul însă nu înceta şi am început să mă gândesc cam ce tren aş mai apuca să prind în halta de la care pornisem dimineaţa. Când mi-oi putea reveni din deshidratarea la care mă supusesem de bună voie. Am avut totuşi noroc şi maşina pe care o zărisem la capătul de sus al văii, a trecut pe lângă mine şi oamenii, amabili, m-au luat cu ei până la Căciulata, de unde cu un autobuz, am ajuns cu chiu cu vai acasă.

Text: Dinu Boghez
11.06.2010

marți, 15 iunie 2010

Vânzător de singurătate

Moto:
Cine ţine minte
locul unde este
îngropată-n taină
cea dintâi poveste ?
George Ţărnea

Iată-ne într-o dimineaţă ce promitea să fie frumoasă, în autogara de unde mai departe, autobuzul avea să ne conducă până în Brezoiul anonim. Hotărâsem în dimineaţa aceea, să urcăm în Poiana Suliţei. Nu mai fusesem acolo de ani buni şi plaiul linştit, aninat pe umerii crestelor frământate ale Doabrelor, stăpânite de domuri impresionante de piatră, dar şi conacele şi ogoarele agăţate pe coastele însorite, îmi stârneau dorul revederii.
Am ajuns în Brezoi, stăpânit de liniştea şi somnul dulce al dimineţii. Doar prezenţa autobuzului, stârnise oarecare forfotă, a oamenilor ce-şi legau viaţa cotidiană de orarul acestuia. Am trecut podul de peste Lotru, am depăşit intrarea pe uliţa care ne-ar fi dus pe tărâmul enigmatic al Doabrelor şi am purces voiniceşte pe drumul, care o bună bucată de timp, avea să ne ţină de urât până când intram pe poteca Suliţei. Sporovăiam vrute şi nevrute, când din urmă ne-a ajuns o maşină, ai căror oameni, cu bunăvoinţă, ne-au luat din picioare cei câţiva kilometri până în centrul micuţei aşezări a Vasilatului. Mai departe ne-am continuat drumul pe valea Vasilatului. Valea strâmtă, oarecum întunecată acum, înainte ca soarele să pătrundă şi pe aici, cu zgomotul apei nu prea depărtate, cu talăngile unei turme îndemnată la păscut, acum în boarea dimineţii, ne-au introdus repede în atmosfera muntelui care se apropia.
Mai discutând de una, de alta, pe nesimţite am ajuns la gura văii Glodului. O punte peste apa Vasilatului, o casă pe celălalt mal cu fuior de fum deasupra, o femeie plecată la râu încă din zori şi iată-ne intraţi pe firul pârâului Glodului. Ne oprim pe parapeţii podului din cale. Bem câte-o cafea cu parfum de leneveală, ne aprovizionăm cu apă din pârâul zglobiu şi ne amintim că pe valea asta, se află o frumoasă „stâncă cu găuri”. Pe lângă gardul de ulucă din preajmă, începem să urcăm vârtos.
Încă de la început, poteca altădată croită bine pe coasta înierbată, acum deabia de se vedea. Urma vechii poteci se încolăceşte mult până să intre în pădurea alcătuită din lăstăriş tânăr şi fagi bătrâni, unii cu scorburi şi mai toţi cu crăci vajnice, pierdute în frunzişul proaspăt. Mergem câtăva vreme pe coasta muntelui, până când ajungem într-o strungă îngustă, aflată parcă la capătul pădurii.
În dreapta şi stânga, pădure bătrână. În faţă plaiul verde al primăverii. Punctat ici-colo cu pruni uscaţi, într-o livadă veche de când lumea şi pierdută pe întinsul plaiului, o casă, uscată de bătrâneţea care a cotropăit-o.
Noi ne abatem la dreapta, pe poteca cea clară de pe firul de muchie pe care ne aflăm. Pe o parte plai cât vezi cu ochii, pe cealaltă pădure de necuprins, stăpânită de copacii cei mari, cu scormonişul timpului în ei.
Trecem pe lângă o casă. Se vede că şi aceasta e părăsită de mult, de pe când aici oamenii îşi cultivau cu trudă ogorul din preajmă. Acum acoperişul zace cam într-o rână. Undeva către sfârşitul potecii din vârful către care ne îndreptăm, o alta, aflată în umbra pădurii, dar tot părăsită. Apoi una cu împrejmuire, cu perdele la ferestre, pare locuită, cel puţin uneori, dar ogorul împrejmuit din preajmă e neatins.
Câte au mai rămas din casele altădată pline de viaţă, mai toate sunt acum îngreunate de singurătate. Mai departe ajungem într-un loc unde pădurea de mesteceni stăpâneşte, fără să ţină seama că pe aici oamenii au mai hălăduit odată. Acum apar peste valea din faţă şi gâlmele Doabrelor, pe partea dinspre noi împădurite, de n-ai zice că pe celălat versant, stâncăriile abrupte se ţin lanţ.
Când trecem ceva mai sus, suntem lângă o împrejmuire care închide în ea o mulţime de pruni, înverziţi şi poate pe rod.
Suntem lângă „Livada Şchioapei” şi cine ştie ce legătură o avea livada cu numele celui care o fi stăpânit-o odată. Cum trecem de împrejmuire, ajungem la râmătura unui drum, care parcă întinează liniştea locurilor. Să fi fost oare dorinţa celor ce au câte vreun ogor prin preajmă sau drumul unor viitoare exploatări forestiere, ale păduriii care şi aşa pe aici e cam săracă. Iar dacă mă gândesc că drumul este continuat pe o veche potecă de coborâre spre valea Oltului, tare mi-e teamă că varianta asta ultimă o să fie până la urmă cea adevărată. Noi însă părăsim drumeagul şi consecvenţi frumuseţii de altădată a locurilor, găsim rămăşiţa vechii poteci şi o urmăm cu credinţa că locurile încă nu s-au schimbat dramatic. Pe aici, pe poteca bătrână, regăsim liniştea locurilor împoienite. Şi până la vechea casă a lui Nea Niţă, la care dealtfel vroiam să facem un popas, nici n-o mai părăsim.
Când am ajuns la poarta vechii gospodării a lui nea Niţă, am dat gură, sperând să ne răspundă locuitorul de astăzi al casei. Mai întâi ne-a răspuns câinele, cu lătrături aprige, de paznic credincios. Locuitorul casei cu acoperiş ţuguiat, ne-a răspuns şi el, într-un târziu. Ivit printre acoperişurile casei şi ale acareturilor, ascuns în zona umbroasă, deabia de l-am zărit. Am coborât până la el, să mai schimbăm o vorbă, dacă n-o fi uitat-o de atâta singurătate. Îi adusesem nişte ţigări, să-şi mai petreacă năravul cu fumul amăgitor.
L-am găsit mai amărât ca altădată, parcă mai abătut şi mai sălbăticit. Doar ochii îi rămăseseră vii şi din claia de păr netuns de-o veşnicie, privirea mai arunca câte-o scăpărare de viaţă.
L-am întrebat dacă-şi mai aminteşte de mine, de când fusesem pe aici ultima oară. I-am înţeles din priviri şi vorbe, că amintirile parcă şi le-a pierdut şi voinţa lui s-a rătăcit de mult. Iarna asta, mai lungă şi cam grea, nici nu ieşise din bojdeuca lui. Şi-o petrecuse lângă cele câteva oi, lângă vaca şi viţelul, alături de care-şi ducea viaţa. Prin ogradă mai tropăiau vreo două găini şi un cocoş guraliv şi lemnele cu care-şi mângâiase traiul de peste iarnă, deabia acum se terminaseră. Se văita de dureri de şale şi de vaca ce nu stătea locului, s-o mulgă cât trebuia. L-am mai descusut şi aşa am aflat că avea doar 49 de ani de care-şi amintea. Era de loc din Vaslui şi, aflasem atunci pentru prima oară, îl chema Mihai Dumitriţă şi nici el nu mai ştia bine cum ajunsese pe aici. Îşi aştepta stăpânii, ai ogorului şi ai casei, pe care într’un fel îi slugărea şi care-i dăduseră veste că ar veni pe la el şi poate i-or mai aduce câte ceva de ale gurii. Şi după ce ne-a spus toate astea, trăgând amarnic din ţigara aprinsă, a intrat în casă, mormăind ceva despre nişte ouă şi de-o tigaie. Parcă nici n-a vrut să ştie că până atunci schimbase două vorbe cu oamenii veniţi de pe plai. Îşi ascundea singurătatea în întunecimea bojdeucii. Deabia când am ajuns sus, la poarta casei, parcă l-am auzit mormăind ceva.
Am plecat şi ne-am întins la drum, pe poteca înierbată de zilele primăverii şi parcă neumblată de multicică vreme. Din rariştea copacilor acestor locuri, am ieşit în poieniţa din care Făgăraşii trebuiau să se vadă în voia lor cea bună. Acum erau cam închiondoraţi şi din vălătucii de nori aşezaţi peste ei, crestele lor semeţe, nu se vedeau deloc. Am făcut aici popasul prânzului. Am fi dorit să ne ospătăm cu imaginea măreţului Făgăraş în faţa ochilor, dar aşa ne-am străduit să terminăm masa cât mai repede. Cam dintr-o parte, a răsărit o femeie. Işi căuta animalele aflate pe aici pe undeva, la păscut. A intrat în vorbă cu noi şi de la ea am aflat că era una din fetele lui Nea Niţă. Prin preajmă avea conacul ei în care îşi ducea uneori zilele, când păzea animalele. De la ea am aflat că bietul „Mihăiţă” de mai ’nainte era atât de sfârşit, încât adeseori venea să-i mulgă vaca. Şi tot de la ea am aflat că avea şi nepoţi şi unul dintre ei era hăt departe, pe meleagurile Canadei, de unde mereu îl bântuia dorul de ţară şi de locurile îndrăgite în copilărie. Şi ne mai spunea femeia, cu oarecare mândrie, că nepotul avea în minte să-şi facă o vilă, nu departe, în poienile frumoase ale Suliţei, lângă conacul ei cel vechi. A mai ţinut să ne spună că lângă vila cea mândră a nepotului, casa ei cea veche, tot acolo o să rămână. Apoi ne-am despărţit. Noi am rămas să ne terminăm masa de prânz şi ea a dispărut în adâncul poenii, să-şi caute mai departe vitele rătăcite.
Când ne-am ridicat de la locul popasului, pe poteca din cale, am intrat în pădurea de fag străjuită către vale de mesteceni cu clinchet de frunze proaspete. Apoi am întâlnit într-o strungă, ramificaţia potecii către Gura Suliţei. Aveam de luat o hotărâre: să continuăm pe potecă şi să ne îndreptăm către casa lui Todorov – ultima din cele aflate pe întinsul Poienii Suliţei - şi coborârea spre Proeni, sau să urmăm pe cea care, marcată cu cruce roşie, avea să ne scoată la Gura Suliţei şi mai departe pe vale spre halta Beţelului. Ne-am tot sfătuit pe unde să o luăm şi până la urmă, gândindu-ne cam cât vom face până la tren, am luat-o pe aceasta din urmă.
Dar n-am prins poteca cea bună, marcată cândva cu o cruce roşie, strecurată prin fâneaţa înflorită de curând, ci am apucat-o pe firul altui drum, croit şi el prin aceste meleaguri încremenite în timp. Era şi acesta scormonit de curând de lama buldozerului. Pe el, încolăcit prin poiană la început şi mai apoi prin păduricea firavă ce-l întovărăşea, am ajuns pe firul pârâului Suliţei. Era apa zglobie, stăpânită de soarele care-şi făcea loc prin îngustimea văii şi valea părea că sclipeşte odată cu apa strecurată printre malurile înverzite de curând. Are totul un sfârşit, aşa şi valea noastră, când s-a unit cu apa Călineştilor şi a ajuns la ultima casă din uliţa satului.
De acum încolo aveam să parcurgem cei vreo trei kilometri până la şoseau din valea Oltului. Dar şi pe aici locurile erau frumoase şi mai ales interesante, pentru că în lungul drumului fiecare casă avea istoria ei. Unele mai erau locuite, de oameni care se pregăteau să-şi stingă ultima lumină. Altele îşi găsiseră sfârşitul şi acum peste ziduri se prăbuşea acoperişul putred.
Pe alocuri mai răsărise câte o cârciumă, să-şi mai stingă amarul la un pahar de vorbă, cei obişnuiţi de-o viaţă cu această fărâmă de fericire, cât or mai avea-o. Dar peste casele călinăştenilor, dominau pereţii de stâncă, sub înălţimea cărora îşi croiseră agoniseala de-o viaţă.
Mai apăruseră şi ceva case noi, mai spre gura văii, mai orăşeneşti parcă. Dar nu se potriveau deloc cu cele din susul văii, ale oamenilor sărmani, ce nu-şi părăseau locul, decât mai spre toamnă, când se duceau la vale, să-şi schimbe roadele puţine ale petecului de pământ din preajmă, pe alimente cu care-şi treceau iarna cea lungă.
Am sfârşit excursia noastră pe peronul amărât al haltei Beţelului. Stăteam pe treapta celei ce fusese odată semnul opririi trenului pe malul pustiu al Oltului. Pe şoseaua aflată ceva mai spre dealurile din faţă, punctate de acoperişurile satului călineştean, vuietul maşinilor ce spintecau liniştea locurilor, ne aminteau de zbuciumul civilizaţiei. Aici, în bătaia vântului din lunca Oltului, în faţă cu firele de fier strălucitoare, aşteptam şarpele zăngănitor ce urma să ne ducă din nou acasă. Gândurile aveau să mai zăbovească o vreme pe plaiurile cu parfumul amintirilor, acoperite de soarele primăvăratec, până când alte zile şi locuri, aveau să ne îndemne din nou la drum.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
05.06.2010