luni, 13 iulie 2015

Final de iunie in Bucegi

Moto:
Si-am zis verde de albastru,
Ma doare un cal maiastru...
Nichita Stanescu


Dupa un somn lung in cabana Padina, iata-ne urcate in Matiz in drum spre hotelul Pestera, unde ne incepem urcusul spre varful Omu, pe o vale ravnita de ceva timp: valea Obarsiei sau valea Ialomitei. Drumul este plin de balti dupa ploia care a durat mai bine de jumatate din noapte. Parcam solitar masina si purcedem la drum. Spre surpinderea noastra un indicator ne vesteste ca vom face 3 ore pana la cabana Omu. Mai bine decat credeam...


Incepem urcusul vaii cu intalnirea unei turme de vaci visatoare...


Poteca urca lent si ne dezvaluie muntele insorit. Nici una dintre noi nu simte nevoia sa vorbeasca, dar stim ca amandoua ne bucuram nespus de o astfel de dimineata. Parca, in partea acesta, Bucegiul incepe sa semene cu Fagarasul...nu mai este la fel de abrupt, are multa apa si vaile iau forma de caldari: o combinatie de piatra si verde care mi-e tare draga!




Ne intalnim cu baietii cu care ne-am intersectat in sala de mese a cabanei Padina de dimineata. Ei vor sa faca alt traseu decat noi: o carare condusa de un punct rosu...dar nu-l gasesc, desi au inaintat destul de mult pe valea Obarsiei. Nedumerite suntem si noi ca nu vedem nici un punct rosu pe harta noastra...dar il tinem minte si poate il gasim sus in creasta.

Si din piatra in piatra, fotografie in fotografie si gand in gand, ajungem langa cascada care se vede de la Padina: zgomotoasa, cu apa multa, teribil de alba. Luam masa langa ea si aproape ca ne hipnotizeaza cu miscarile ei. Eu ma abat un pic de la traseu si vreau sa merg chiar pe langa cascada sa o simt mai bine. Cu Felicia ma voi intalni sus. Panta e mare dar si prizele sunt multe.



Efortul merita din plin...doar ca mi-am pierdut capacul obiectivului. Offf...nu e prima data si micut cum e in iarba asta inaltuta, de data asta, sigur nu-l mai gasesc.

Imi las rucsacul si incep sa cobor pana aproape de locul de popas. Capacul nu-i nicaieri evident. Incep din nou sa urc si aproape de marginea cascadei dau de capacul meu. Felicia imi spune sus "nu se lasa pierdut!" dupa ce ii povestesc cum l-am mai pierdut de cateva ori.

Deasupra cascadei raul este limpede, ingust si foarte rece si nu ai zice ca urmeaza sa faca asa un salt nebun de vreo trezeci de metri...


Continuam drumul paralel cu raul spre Mecetul Turcesc: impresionant pietroi din orice unghi m-as uita la el. Iar sus de tot are un loc de cort superb. Felicia imi povesteste cum iarna toata valea este plina de avalanse.




Si ajungem si la drumul de creasta, nu intotdeauna placut...aglomeratia si galagia le suport mai greu, dar de data asta au fost si cu motociclete...mare ghinion nu atat pentru noi cat pentru munte...! Dar tot am avut momente de ragaz sa admiram valea Cerbului (care intotdeauna mi s-a parut foarte lunga desi de fiecare data am coborat-o) si cerdacul Cerbului.


Am ajuns la cabana Omu, fara curiozitatea de a-i trece pragul, dar in fata ei in iarba am savurat impreuna o halva.


Dupa o jumatate de ora de repaus, din nou la drum, spre saua Batrana pe marginea celebrei vai Gaura. Nu am mers tot timpul pe marcajul turistic, tocmai din dorinta de a vedea cat mai bine valea Gaura si a-mi aminti cum m-a nins in ea in septembrie si cum ne-am luptat atunci cu viscolul din saua Hornurilor pana la Cabana Omu.







Acum insa vremea este de vis si muntele plin de flori: clopotei, gentiene, papadii, rhododendron, panselute si destule pe care nu le cunosc dupa nume.




Fata de anul trecut insa, putin bujor de munte. Am auzit ca anul 2014 ar fi fost "anul bujorului" - l-am admirat in plin sezon in muntii Rodnei unde oricat m-am straduit, ca sa ajung pe varful Inau tot a fost nevoie sa calc peste tufele sale, pur si simplu nu aveam unde pune bocancul de atata roz si aroma...





Si pana la urma ajungem si la refugiul din Saua Batrana, refugiu mare, incapator, dar cu multa apa in el, pe undeva sigur intra apa de ploaie, din pacate. Pana sa intram in padurea de jneapan de dinaintea refugiului, am vazut si punctul rosu. Credem amandoua ca este un traseu frumos care probabil merge pe o creasta secundara pana jos la locul de rascruce de la Pestera. Il facem data viitoare!


De la Batrana, noi coboram de un drum pe care il stiu, prin valea Doamnei, macar la fel de spectaculos ca cel pe care am urcat, desi este o vale mai ingusta, mai salbatica si cu multe cascade dar mai mici. Iau si de aici o piatra pentru colectia de gradina.






Scapam nederanjate de cainii ciobanesti, dar jos nu reusesc sa trec Ialomita decat descaltata...nu a durut prea tare, iar la cinci minute dupa vine o senzatie tare placuta in picioare...




Acum la sfarsit, pana la masina, ne dam seama ca soarele ne-a ars destul de bine. Dar ce mai conteaza?! Amandoua suntem de-a dreptul fericite ca muntele ne-a daruit o astfel de zi!


Text: Floriana Boghez
Foto: Floriana Boghez

sâmbătă, 4 iulie 2015

Cresc amintirile

Moto: Într-un amurg, sunt ani de-atunci,
                                              mi-am zgâriat
             stăruitor
             în  scoarța unui arbor – numele –
             cu slove mici, stângace și subțiri.
             Azi am văzut din întâmplare
             Cum slovele-au crescut din cale-afară –
                                                                             uriașe.
                                               Lucian Blaga
Așa, cam în preajma Sfinților Constantin și Elena, pe când le venea sorocul turmelor să urce din nou la munte, s-a întâmplat să am ocazia să ajung iarăși către cununa munților Căpățînii. 





Am străbătut șoseaua de sub munte, cu priveliștea Builei în față, risipindu-și zdrențele de nori de pe înălțimile sale. Am trecut, pe lângă începuturi de drumuri, către satele de sub munte și care mai toate ascundeau calea înălțimilor. La Vaideeni ne-am conversat cu "stăpânul cheilor" refugiului Cășeriei, de sub vârful Balotei, la care doream să înnoptăm. 
Întâlnirea s-a produs repede, cheile au intrat în stăpânirea noastră pentru câteva zile și nu ne-a mai rămas de făcut decât să ne începem periplul montan. 
Am ieșit din Vaideeni, am traversat puntea de peste Luncavăț - bariera din cale era ridicată - și ne-am avântat pe drumul turmelor, cel care acum și odinioară, urca pe plaiul Piscul Puțului. Doar că înainte vreme, când prin anii '97-98 îl străbătusem ultima oară, tot prin locurile acestea cobora, dar era o potecă care ținea muchia și doar spre capătul dinspre sat urma calea noului drum, pregătit încă de pe atunci. Mașina sufla zgomoasă urcând din greu serpentinele drumului, care s-au sfârșit și ele curând, după care ne-am înscris pe coasta muntelui. Am întâlnit în cale locuri frumoase, care trădau liniștea muntelui. Pâlcuri de pădure cu clinchetul frunzișului de mesteacăn. Fagi seculari într-o răritură parcă anume făcută, aflați într-o pădure uitată de Dumnezeu prin locurile acestea. Mai departe au apărut brazii și mai apoi pajiștile prin care unii dintre cei amintiți, stăteau risipiți. 
Drumul acesta către culmile înalte îmi era cunoscut de multă vreme, încă de când pe aici era doar poteca ciobănească. Trecusem pe aici când singur, când întovărășit. Îmi fuseseră  locurile dragi și acum le descopeream din nou, cu aceeași curiozitate și plăcere. Fântâna din plai pe vremea aceea avea și ciutură. Locul "La comandă" sau "La Cocini", acolo unde erau stâne cam pricăjite, dar cu oameni cumsecade care-mi ieșiseră în întâmpinare, erau și acum înșirate în lungul noului drum croit în locul vechii poteci. Ceva mai sus, un fel de monument încrustat în piatra locului, avea același parfum de legendă și icoana păstrată aici de ani mulți, stârnea ca și demult, același moment de reculegere. 
Cam pe aici ne-am petrecut drumul cu o mașină ce cobora din munte și din ea, a coborât bucuros, una din cunoștițele mele de la stâna din Târnovul Mic, cu care ne-am împărtășit momentele bucuriei revederii. Mai apoi am trecut pe lângă stâna din Margini și cea din Cășerie. La aceasta din urmă chiar înnoptasem într-o împrejurare, obosit fiind de drumul lung făcut până aici de pe meleagurile străbătute și într-un târziu, au sosit cele două băcițe care m-au primit cu oarecare codeală, în stâna pe care doar ele o stăpâneau atunci. Mai apoi plaiul și muntele Găuriciu, cu lapiezurile pe care mi le aminteam și acum cu aceeași curiozitate ca și în vremuri ceva mai depărtate, ne-au vestit apropierea de noul refugiu al Cășeriei. Acolo aveam să înnoptăm și scurtă vreme după ce ne lepădasem bagajul pe  priciurile refugiului, am și pornit-o la drum. Era muntele Balotei săltat mult deasupra plaiului și către el ne-am îndreptat pașii, cam cu graba orelor amiezii, care nu ne dădea răgaz prea mult să-i urcăm creștetul. 
La "Fântâna Stroeștilor", am sorbit o gură de apă, nu atât pentru că ne era sete, cât mai mult din plăcerea de a afla ceva din misterul aflat în inima muntelui. Am apucat apoi vechiul drumeag ce avea să ne scoată în Șaua Funicelului. Era acesta cam sfârtecat de apele primăverii și făgașele croite în lungul lui, aproape că-l desființase, ridicându-l doar la rang de potecă. Mai sus niscaiva izvoare, își croiseră și ele, făgaș adânc spre vale, acolo unde aveau să împlinească calea Luncavățului.     
Am ajuns repede în Șaua Funicelului și acolo am poposit oleacă. Cât să ne aruncăm privirile prin locurile apropiate. Eram, dintre cei de acum, cel care avea amintiri multe din locul ăsta. Într-un început de iarnă viscolită, printre jnepenii de mai jos, aflasem locul unuia ce-l prinsese urgia năpraznică de pe aici și doar crucea mai amintea de el. Altădată înnoptasem la stânele de mai jos și plecasem spre înalturi cu avertismentul bătrânei băcițe care mă avertizase că vine ploaie amarnică. Și chiar că avusese dreptate, doar că pe mine ploaia, altfel furtună în toată regula, m-a prins în pragul fostei stații meteo din vârful Boului și trăznetele și potopul m-au găsit la adăpost. 
Și de câte altele mi-aș mai putea aminti din anii de când bătusem meleagurile Căpățânii. 
Doar că acum eram în fața muchiei ce ducea spre vârful Balotei. Mai urcasem spre vârf venind dinspre stânele din Căpățâna, dar pe aici, niciodată. Câtăva vreme, cam scurtă, am urcat plaiul. Mai apoi au apărut stâncăriile și făgașele dintre ele, de mi-a venit să cred că am nimerit pe poteca spălată de apă de sub creastă. Hornuri scurte, ascuțișuri pe care trebuia să urci din greu, grohotișul mișcător pe care-l întâlneai, au făcut din urcuș, unul chiar anevoios. Mai multe nici n-aș putea spune, doar că adevărata custură a muntelui a fost și grea și spectaculoasă și Balota și-a dezvăluit fața pe care nu o cunoșteam. Plaiul ne-a ieșit în cale când parcă nici nu mă așteptam și pînă la vârf mai era doar o aruncătură de băț. Ceva odihnă, priviri aruncate pe crestele apropiate – cât privește cele depărtate, nici vorbă să le  putem zări, acoperite de cețuri cum erau - și am luat calea întoarcerii.
Când am ajuns la refugiul Cășeriei, soarele se pregătea de drumul lui spre apusul pe care avea să ni-l dezvăluie pe îndelete. Până să vină seara, am mai avut vreme să ne conversăm cu ceva din oamenii ce-și pregăteau șederea îndelungată la stânele din apropiere. Ceva mai aproape de stinsul soarelui, a apărut un curcubeu care parcă acoperea cerul cu arcul său și care ne-a dat speranța că și a doua zi o să apucăm vreme frumoasă. În refugiu se făcuse cald și fără să ne gândim prea mult, ne-a cuprins somnul.
Peste noapte muntele a fost stăpânit de cerul înstelat și asta ne-a dat speranțe pentru cealaltă zi pe care urma să o petrecem pe munte. Dar către ziuă vremea nu a mai fost atât de darnică. Aveam intenția să ajungem pe vîrful Nedeii, oricum cel mai înalt din întregul masiv. Nu aveam prea mult la dispoziție, așa că atunci când vremea a dat semne că s-ar îmbunătăți,......ne-am urcat în mașină și am plecat spre vârf. Nu era prea ușor drumul pe care ciobanii își urcau și coborau turmele și tărhatul de care aveau nevoie. De la "Fântîna Stroeștilor", drumul urca din greu. Ca să învingă diferența de nivel, drumul făcea doar două serpentine, dar ce curbe trebuia să învingă biata mașină. Apoi drumul era doar unul urcător din greu. Am trecut pe lângă izvoarele care alimentau fântâna de jos și conductele ce duceau până la refugiu. Am trecut pe lângă troița ridicată pe coasta muntelui de familia unuia din ciobanii vestiți ai locurilor și până la urmă am ajuns pe platoul de la poalele vîrfului cel mare.
Aici, în vremuri depărtate, se țineau "nedeile", sărbători pastorale, păstrate cu sfințenie, la care ciobanii veniți de pe o parte și cealaltă a munților, cei gorjeni și vâlceni adică, își arătau chiverniseala de peste vară. Dar prin locurile acestea, măturate cu siguranță de viscolele năpraznice, mai era o amintire. De data asta, una căruia îi aflasem cu încetul și sfârșitul. Fusese pe locurile acestea, o troiță, poate venind tocmai din vremurile amintite. O aflasem în peregrinările mele tinerești, ridicată deasupra plaiului, nu tocmai cu înfățișarea dintâi, dar oricum săltată deasupra plaiului. Apoi ceva mai târziu peste plai rămăsese doar un ciot și peste ani și pe acesta l-a luat la dânsul nimicul. Mi-a rămas doar în suflet, amintirea zilelor cât fusesm oarecum contemporani.
Aici am pășit pe plai și am început scurta noastră ascensiune. Către vârful înalt al Nedeii, căruia pe creștet, îi zăream momâile ridicate de ciobani, ne-am îndreptat pașii, grăbiți de oarecari semne de ploaie. Nici n-am zăbovit mult sus, pe vîrful frământat cu stânci. Și orișicât aș mai fi dorit eu să zăbovesc cu privirile ațintite pe îngrămădeala de nori ce stăpâneau zările, adăpostit în șanțul pietros dintre momâi, tovarășii de drum m-au grăbit la adăpostul mașinii din vale. Am părăsit locul grăbiți, cu picuri de ploaie pe parbriz și pe drum m-am tot gândit la controversa cotei pe care o părăsisem. Ani mulți mă obișnuisem să mă simt mîndru că la 2130m, cît avea Nedeia, depășisem Ursul, celălalt colos al Căpățânii, de doar 2124m !. Acum însă, cu GPS-ul, ceasul ăsta modern, cunoștințele mele se cam zdruncinaseră. De la el aflasem că vârful ar avea mai mult, poate 2143m sau chiar 2163m. Și poate nu aș fi crezut, dacă înălțimea Negovanului, alăturat Nedeii, cota de pe harta pe care o aveam de 2094m nu ar fi fost verificată și găsită corectă. Orice era posibil, dar sigur era că mai ajunsesem odată pe creștetul Nedeii !.
La casa noastră am ajuns repede și ne-am adăpostit în încăperea care mai păstra mângâierea focului de peste noapte. A doua zi vremea dădea semne că zilele frumoase pe care ni le hărăzise s-ar cam sfârși. Privirile către plaiurile înalte pe care le apucasem scăldate în soare, acum că erau cuprinse în nori, cuprindeau nostalgia locurilor pe care poate nu am să le mai revăd. Cu aceasta în suflet am luat cale înapoi, pe creasta însuflețită de viața turmelor care deabia începea să cuprindă muntele.       
22-24.05.2015
Text și Foto: Dinu Boghez

Ce noroc sa visezi

Moto: Și dacă sîntem, nu putem să credem
                                             că am putea să nu mai fim.
                                                         Nichita Stănescu
Într-o zi cu soare mult și dor de ducă, am primit invitația de a urca în munții Căpățânii, spre vârful Ursu. Urma să străbatem drumul de pe valea Lungă, cel pe care în anii tinereții, la vreme iernatecă, urcasem către cabana din calea vânturilor, de sub vârful lui Roman. 
Urcam atunci, pe zăpadă, cât dăduse Dumnezeu la vremea de iarnă, pe schiuri cât puteam și cel mai adesea, pe vârzopii pe care-i purtam mai totdeuna în spate. La cabana aceea, strajă cerului albastru sau plumburiu, după cum era vremea, ne adăposteam după drumul greu de pînă atunci și la focul zglobiu din sobă, ne făceam planuri pentru zilele care urma să ni le petrecem alergând pe schiuri pe întinderile plaiurilor albite de neaua pe care ne-o doream cu sclipici, într-o zi însorită. 
Zilele acelea cu fericire tinerească se duseseră demult și acum urcam pe același drum, dar într-un ducipal  puternic, ce zburda repejor, pe drumul oarecum modernizat. Se profilau pe același cer case noi, risipite cam rar pe plaiul pe care-l știam altădată mereu înverzit și străpuns doar de muzica turmelor. Știam de câțiva ani, că vechea casă pastorală de care am amintit, pe care o vedeam aievea, o înghițise nimicul omenesc și pe aici se ridicaseră clădiri ceva mai moderne și printre ele se afla un fel de menajerie, cu animale autohtone și unele mai exotice. Vechea fântână de lângă care de atâtea ori privisem cum apunea soarele pe după crestele cele înalte ale Parângului, dispăruse și ea, odată cu conductele îngropate, pe care venea apa din bătrâna Fântână a Neamțului, tocmai din înălțimea muntelui. Doar locul cabanei de pe coasta Vârfului Roman, mai sălășluia tot acolo unde o știam, cumva păzind haosul de case risipite în poiana muntelui, sfârtecată de drumuri "proprietate personală",,.
Cu gândurile astea am urcat pantă muntelui, apoi am ajuns în curmătura de unde coborâsem de atâtea ori către cantonul Pietrilor Roșii, din care astăzi mai rămăsese doar un acoperiș prăbușit. Ceva urcușuri, ceva coborîșuri și iată-ne ajunși la anonimul început de drumeag, care ne-a dus pe prispa refugiului Ursu. Acolo urma să zăbovim câteva zile.  Aveam să stăm două trei zile, așa că ne-am instalat confortabil în camera cea mare a refugiului. Au început pregătirle de mas peste noapte cu focul în soba care curând a început să duduie. Mai apoi masa de seară, privirile aruncate către vârfurile înalte, culorile apusului, care m-au încântat și seara s-a așternut peste munte. Peste noapte am mai ieșit afară, cât să-mi bucur ochii cu nestematele stelelor agățate de baierele cerului. De undeva dinspre stânele din Dârjala și Ursu, răzbăteau printre vârfurile de brazi care înconjurau căsuța în care ne adăposteam, lătrat de câine și zumzet de animale întoarse la adăpostul nopții.
Trezitul de peste noapte, mi-a fost cu gândul la vârful cel mare al Ursului și la bujorul care la vremea asta trebuia să umple locurile din Groapa Mălăii. 
S-au trezit ortacii, mai greu și micul dejun mai cu de toate, a luat ceva vreme din cea pe care ar fi fost bine de ne-am fi petrecut-o pe cărările montane. Norocul ne-a fost cu mașina forțoasă cu care venisem și care cu ușurință ne-a dus până în creasta muntelui, în Curmătura Pietrilor Roșii. Cum ortacii mei nu prea aveau chef să urce înaltul munteului, am făcut-o eu și de ce să nu recunosc, singurătatea pe care mi-au dăruit-o fără să vrea, m-a încântat. 
Cândva, pe meleagurile de mai jos, cele ale vârfului lui Roman, înconjurat de tovarăși poate prea zgomotoși pentru mine, o fotografie făcută de unul singur, sus, scăpat de hărmalaie, mi-am intitulat-o: "și când sunt cu alții, pot să fiu singur". Așa că m-am izolat în mine însumi și am început urcușul. Printre stâncile din cale, printre bujorii înfloriți cam anemic, urcam mereu. Altădată prin locurile acestea aproape că nu aveai loc unde să pui piciorul, de mulțimea florilor pe care trebuia să le ocolesc. Acum însă erau cam rare și pasă-mi-te, ceva în evoluția lor trebuie să le fi deranjat. Poate un îngheț venit când nu trebuia, poate niscaiva grindină, coborâtă la vreme nepotrivită, le-a distrus bobocii gingași. Doar cei puternici rezistaseră. Nu era prima oară când în Groapa Mălăii, bujorul de munte nu rezistase capriciilor vremii. Dar așa cum era,  muntele tot se bucura de jăratecul coborât peste coastele sale. Odată cu el, îmi bucuram ochii cu minunăția asta de floare, care pe aici și aiurea, mi-o oferise muntele în amarul de ani pe care-i urcam astăzi către vârful cel înalt.      
Mi-a trecut vremea repede și doar stâncăriile bine cunoscute din cale, mi-au vestit apropierea vârfului cel mare. Pe îngrămădeala de stânci, pe platoul din care se ridicaseră, am zăbovit oleacă. Vântul cam rece mi-a adus aminte că eram totuși la peste 2000m. M-am abătut ceva mai jos, pe coasta coborâtoare spre Groșet. Acolo eram ferit de vântoasa care mătura creasta muntelui. Am avut timp să privesc locurile. Altădată pe aici era pajiște întinsă de bujor, de n-aveai unde pune piciorul de vroiai să cobori pe aici.
M-am așezat pe iarba plaiului, unduioasă în bătaia vântului și încă nedezmeticită din năbădăile iernii care pe aici, se isprăvise mai de curând. Am privit îndelung poiana întinsă de sub seninările Pietrei Târnovului. Mi-am revăzut cu ochii minții adevărata istorie a peregrinărilor mele pe acolo. O zi de toamnă frumoasă cînd descifram întâiași dată poteca spre plaiul însorit. Calcarul sclipitor cu poiana de bulbuci de la poalele sale. Oamenii mai ales, care mă primiseră bucuroși de atâtea ori. Vârful ăsta pe care eram acum și care mă primise întâiași dată într-o zi cu nori negri, înspăimântători, apropiați viscolului care se pregătea. Zilele însorite când de aici coboram pe schiuri către satul Mălăii, către care de abia de-i ghiceam calea. Stâna din Coșana unde nimerisem într-o zi cu multă ceață, unde am întâlnit bătrânul cioban cu suferință de abia a putut cum să ia urma turmei cu care urcase, ca să pot ajunge în vale. Toate rămăseseră undeva în urmă, părându-mi că o luaseră înaintea gândului.
Am coborât până la urmă. Am ajuns le vechiul drum pastoral de sub creastă. Am sorbit câteva picături de apă de la izvoarele din cale și iarăși am ajuns la locurile prin care venisem. Până în Curmătura Pietrilor Roșii am ajuns curând și pînă ne adunăm toți cei ce venisem aici dimineața, am avut timp și de ceva răsfăț la razele soarelui care îmbrățișa muntele. La căsuța de la care plecasem am ajuns repede și după amiaza ne-a mai prins acolo și cu ceva stropi de ploaie. Niscaiva călători curioși, ne-au întrerupt monotonia după amiezii. Peste noapte s-a stârnit vântul și părea că ultima noastră zi petrecută pe aici avea să fie una capricioasă.
N-a fost să fie așa și dimineața tot însorită avea să fie. Doar cu ceva nori care se ridicau ca balaurii din spatele crestelor înalte. Am plecat curând și când am trecut de Vârful lui Roman, ne-am abătut pe la mânăstirea din Ursuleț. Pe platforma nivelată  parcă împotriva firii, vântul spulbera totul în cale. O măicuță din cele câteva sălășuite pe aici, ne-a povestit de urgiile iernii, când viscolul care spulbera totul în cale, mai-mai să le ia și pe ele în drumul spre locașul de închinăciune. Și ne-a mai povestit despre ctitori, despre necazurile acestora, de unde am aflat că numai bogăția le întovărășise viața. Nu ne mai rămăsese decât să ne despărțim de munții in care fusesem și să coborâm din nou la viața noastră cotidiană. Doar păstrăvăria din vale ne-a mai oprit oleacă, cât să-i prindă uneia dintre noi vreo doi zglobii pe care să-i ducă acasă, la prăjeala gastronomică. Așa până la urmă a luat sfârșit plimbarea pe crestele Căpățânii, cu gândul că poate n-o fi ultima.               
Text: Dinu Boghez
22-24.05.2015