duminică, 28 iunie 2009

Parângul în culoare şi suflet

"Rupeţi fiecare câte un smoc de iarbă grasă din aceasta vale răcoroasă..." (Marin Sorescu)




















Foto: Floriana Boghez

In cautarea timpului trecut

Moto: nu ştiu când au crescut aceşti ştrengari,
că omenirea, când a venit, i-a găsit mari.
Marin Sorescu

Hotărârea de a merge în Făgăraş, pornind dinspre Avrig, fusese luată de mult. Aşteptam doar intervalul de timp favorabil. Şi către un sfârşit de săptămână, am hotărât să plecăm şi s-a dovedit că timpul frumos de care aveam nevoie, chiar l-am ghicit. Am pornit de acasă cu un autobuz cât mai matinal, apoi odată sosiţi în Avrig, doar vreo câteva minute am aşteptat până ne-am întâlnit cu legătura auto stabilită mai dinainte. La ora 9 dimineaţa, am ajuns la Poiana Neamţului. De aici încolo trebuia să ne bizuim doar pe picioarele noastre. Părăsim repede drumul de tractor de pe valea Comănesii, cam noroit de atâta tractări de brazi înalţi căraţi din inima muntelui. Traversăm pârâul şi ne angajăm pe serpentine dese, către cabana Bârcaciu. Am urcat din greu drumul spre cabană, poate şi pentru că mai niciunul nu mai era chiar la prima tinereţe, dar până la urmă am ajuns.
Am admirat în fugă primele mari înălţimi ale Ciortei, Budislavului şi Surului, apărute dintr-odată în faţa noastră şi la ora 12, după 3 ore de mers pe drumul muntelui, de când coborâsem din maşină, am intrat în cabană pentru un ceai şi o clipă de odihnă. M-a întâmpinat, celebrul de altfel, nea Petre, amabil ca întotdeuna. Doar ce mi-am băut ceaiul şi tovarăşii de drum m-au zorit să începem urcuşul. Pe marcajul cu cruce roşie, către Şaua Scării, nu mai fusesem niciodată.
Am început urcuşul prin culoarul dintre brazi. Am lăsat în drum potecile ce duceau către lacul Avrig şi către cabana Negoiului şi ne-am continuat urcuşul. Am trecut pe lângă locul captării îzvorului ce aducea apa la cabana Bârcaciu şi deabia atunci am simţit că suntem singuri. Doar noi şi muntele. Ne-am oprit la firul apei să ne potolim foamea şi iar am început urcuşul. Acum parcă era mai lent, încolăcit pe coasta muntelui în serpentine nesfârşite. Am ajuns şi la locul unde poteca se lăţea brusc. Eram acum pe Drumul Ţării şi multă vreme aveam să-l străbatem. Când însfârşit am ajuns la golul muntelui, eram pe platoul parcă imens, al muntelui Bârcaciu. Era trecut de ora 13 şi gândeam că timp aveam berechet şi de altfel meritam o pauză ceva mai lungă. Drumul prin soarele puternic şi urcuşul din greu al potecii, ne cam obosise.
Dar şi frumuseţea locului cu privelişti largi către primul mare vârf al Făgăraşului în faţă, ne-a pironit locului. Aveam ce admira. Înălţimea Negoiului, strunga Ciobanului, strecurată prin creasta prelungă şi zimţată a „Tunsului”, ceva mai în spate masivul vârf al Călţunului-Lespezi, Custura Sărăţii şi în faţa noastră imensul vârf al Scării. Şi nu numai acestea, dar în spatele nostru stăteau, mai apropiate de alte peregrinări ale grupului cu care mai străbătusem meleagurile, vârfurile Ciortei şi Boiei Mari. Spectacolul era deplin şi noi nu ne-am fi dat duşi din locul în care poposisem. Nemai fiind niciodată pe aici, priveam înainte întrebându-ne cam pe unde este şaua Scării şi cât o mai fi până acolo. Am coborât şi am ajuns într-o şa puţin mlăştinoasă, cu un lac nival aşezat sub un bord străjuit de jneapăn.
De aici încolo începea urcuşul. Mai întâi într-unul direct şi nu prea comod. Apoi în serpentine din ce în ce mai pietroase. Însfârşit urcuşul părea să se domolească şi poteca cu încetul devenea una de brână. Îngustă, uneori traversând zone de grohotiş, sau doar pământ lunecos şi oricum cu oarecare pericol de alunecare. Ba am mai traversat şi zone acoperite încă de zăpadă. Deasupra noastră imensul vârf al Scării parcă privea la cazna oamenilor ce-i străbăteau poalele. Însfârşit am scăpat de porţiunile instabile şi poteca se înfăşura prin locuri mai potolite sau cel puţin cu iarbă mai multă. Am ajuns în şaua Scării cam la ora 16 ½. Aveam în faţă urcuşul pe Scara. Ni se părea unul infernal sau poate eram într-adevăr obosiţi. Dar nu aveam alternativă, trebuia să ajungem la refugiul de peste munte. Încet, am început urcuşul pe poteca ce-i urca muchia în serpentine scurte. Până sus nici n-am făcut mult şi pe vârf n-am zăbovit deloc. Am început coborîrea, către minusculul refugiu la care trebuia să ajungem. Dar până acolo mai aveam. Sub noi se desfăşura liniştită, valea Porumbăcelului, plină de soarele blând al unei după amieze calme. În faţă înălţimea Şerbotei şi mai ales vârfurile ridicate la cer ale Negoiului. Când am ajuns la refugiu, era aproape ora 18. N-am prea fost încântaţi de cum arăta refugiul în care aveam să ne petrecem noaptea. Sărmanul, îi lipseau două ancore, tabla era pe alocuri mâncată de rugină, uşa se închidea doar aproximativ şi un fronton era proptit cu un trunchi de brad. Dar de dormit puteam dormi în el. Până ne-am scos merindele mesei de seară şi până ne-am pregătit culcuşul, trecuse de ora 20. Câteva foieli în sacii de dormit până ne-am găsit fiecare locul cel mai bun, după care în refugiu s-a aşternut liniştea. Doar rafalele vântului care nu se potolise mai răbufneau din când în când. Către miezul nopţii, vântul s-a potolit, lăsând locul cerului spuzit de stele şi până când s-a luminat de ziuă ne-am odihnit nestingheriţi.
Când a pătruns lumina zilei prin ferestruica amărâtă a refugiului, am sărit ca arşi. Era vremea când trebuia să plecăm. Ne-am strâns repede lucrurile şi la ora 5 ½ am început să urcăm din nou către vârful Scării. Când am ajuns în vârf, am constatat că urcasem mai repede decât ne aşteptam. Aveam răgaz să ne delectăm privirile cu marele spectacol al crestelor, acum în luminile marelui răsărit.
Dominante rămân ţancurile Ciortei şi Boia Mare.
Şi dacă în ce priveşte ţancuirle Ciortei am avut cu mulţi ani în urmă, prilejul să-i străbat clonţanii, după ce-i urcasem abruptul dinspre lac, cine ştie dacă am să-l mai am şi pe cel al trecerii peste Boia. Şi dacă am vorbit de acest ultim vârf, ciobanii din Perişani, ce urcă şi coboară până aici pe muchia Sfântului Ilie, îi mai spun acestuia, Guguleiul. Şi asta şi încă multe altele despre frumoasa căldare a Grohotişului, cu viaţă pastorală aproape preistorică, am aflat într-o împrejurare când am izbutit, plecând de la lacul Avrig, să străbat în întregime nuchia Sfântului Ilie.
Coborâm repede în Şaua Scării şi începem traversarea vârfului căruia eu îi ştiu denumirea de Mâna Dracului.
Apoi ajungem în Şaua Gârbovei, de unde poteca urmează brâna subţiratecă, cu porţiuni aproape aeriene, acum pe ici pe colo şi cu limbi de zăpadă ce trebuie traversate. Până la urmă întreg grupul ajunge cu bine pe porţiunea cu grohotiş, până pe marginea lacului Avrig, la vremea asta de vară, mai mult îngheţat.
Pe aici, pe brână, ne-am intersectat doar cu doi turişti şi de altfel aceştia au fost singurii întâlniţi în întregul periplu.
După traversarea delicată deabia sfârşită, merităm o odihnă mai consistentă în iarba verde de pe malurile lacului. Şi iar pornim la drum, învingând în serpentine multe, diferenţa de nivel până în Portiţa Avrigului. Alte privelişti ni se deschid în faţă.
Apropiatul vârf al Grohotişului, lunga şi frumoasa muche a Vemeşoaiei, căldarea Budislavulu, cu lacul cel micuţ,
de malurile căruia se leagă atâtea amintiri din serile cu nopţi petrecute în cort, unle senine, dar altele cu furtuni cumlpite. Ne îndestulăm gurile înfometate, gândindu-ne şi la calea încă lungă, până la bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, unde aveam să înnoptăm.
Începem urcuşul pe vârful cel mare al Budislavului. În stânga noastră turma celor de la bordeiul de lângă lacul Budislavului, se buluceşte toată pe un petec mare de zăpadă, dorind să se mai răcorească.
O întâlnire fugară cu prietenii canini, apoi urcuşul pe vârf,
coborârea în Şaua Budislavului şi lungul urcuş, din fericire cu pantă mică, spre şaua Surului. Ne oprim la izvorul lui Glavă, dar şi la celelate şi ne mai potolim setea. Sub noi valea Surului cu bordeiul cel stingher, aleargă la întâlnirea cu cea a Budislavuluii şi până la urmă cu cea a Boiei Mici. Cât am străbătut poteca de sub Suru, parcă nu mai simţisem tăria vântului, care nici astăzi nu se potolea, dar când am ajuns în şa, a năvălit din nou peste noi. Şi aşa a ţinut-o tot restul drumului. Trecem pe sub vârful Găvanu alias Lăcustele, admirăm adânca căldare a Cocoriciului şi vârful ţuguiat al Miclăuşului, apoi trecem şi de vârful Moaşei cu ramificaţia sa către locul fostei cabane Suru şi mai departe însfârşit ajungem şi sub cota 2000, sub care nu coborâsem deloc în acestă zi. Urmează un plai prelung, dominat de stâncăriile Vulcului.
Ajungem în Şaua Apei Cumpănite, acolo unde apele aceluiaşi izvor se despart coborând versanţi diferiţi, dar şi zone diferite ale ţării. Nu ne mai rămâne decât coborârea spre locul în care vom înopta. Avusesem o zi minunată, cu soare şi cer senin tot timpul şi doar vântul era cel ce ne mai supărase.
Am ajuns la bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, cam pe la ora 4 după amiază. Cam obosiţi, după aproape 11 ore de drum. Bordeiul ne aştepta ca deobicei, pitit după un ascunziş al muntelui. Ne-am aruncat rucsacii, parcă îngreunaţi după atâta mers prin soarele puternic şi vântul care bătuse tot drumul. A durat ceva pregătirea locului de dormit, cu adunarea cetinei mai ales. Masa de seară mai apoi, a fost doar pretextul unui somn bun, care ne-a cuprins pe toţi, când încă afară era lumină, că doar eram în cea mai lungă zi a anului. Când ne-am băgat în sacii de dormit, eram toţi numai o sporovăială şi deodată s-a făcut linişte. Doar vântul, care din când în când se proptea cu toată puterea în bordeiul nostru, se mai făcea auzit. De la un timp şi acesta s-a potolit şi când s-a lăsat noaptea peste munte şi am ieşit afară, doar licuriciul stelelor stăpânea cerul întunecat. Până spre ziuă, nimic nu a mai tulburat liniştea bordeiului.
Când din forfota sacilor de dormit au răzbătut glasuri încă somnoroase, a fost semn că trebuia să ne pregătim de plecare. Afară era încă timp bun, dar cerul era înegurat şi din creste ajungeau până la noi, fuioare de ceaţă. Ne-am luat în pripă rămas bun de la bordeiul care ne adăpostise acum, ca de atâtea alte ori şi am ajuns repede în drumul alpin de pe muchia Coţilor. Ne-a mai cuprins ceaţa, ne-a mai luminat soarele, dar privirile aruncate spre creste tot negura ne-a arătat că le stăpâneşte. Ne-am oprit doar la poteca ce ducea spre izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm rezerva de apă şi să ne luminăm feţele cu apă cristalină. Apoi am intrat în pădurea de brad de sub vârful Coţilor şi curând am ajuns la marea potecă ce ducea spre stâna cu acelaş nume, de la care până atunci, răzbătea zvon de glas omenesc şi talangă de oi. Ne-am continuat drumul pe muchia Grebleştilor, pe sub primul vârf întâlnit, al Coţilor şi când am ajuns în poiana de deasupra stânei cu acoperiş prăbuşit înconjurată de lanul de urzici şi legenda unui vechi pichet de grăniceri, ne-am aşezat la odihnă. Poiana cea verde era scăldată în lumina soarelui şi creasta Zănoagei stătea şi ea prin preajma noastră. Am continuat să urmărim vechiul drum alpin al primului război mondial, pentru care fusese construit, că doar nu degeaba i se mai spune „ Memorialul Praporgescu ”, în amintirea generalului ucis prin aceste locuri. Am ajuns în poiana cu fagi rotaţi, la umbra cărora am mai stat de atâtea ori privind către crestele înalte. Şi acum ne-am odihnit tot aici şi privirile tot spre creste au urcat. Erau acolo la locurile ştiute, poate doar mai întunecate ca în ziua care trecuse. Priveam căldarea şi vârful Budislavu, înălţimile Ciortei şi Grohotişului, vârful Miclăuşului, aruncat cam într-o parte, sau lunga creastă a Vemeşoaiei. Şi pentru a nu ştiu câta oară ne arătam unul altuia amănunte bine cunoscute nouă. Stâni ascunse după brazi sau ridicate pe spinări de munţi, poteci strecurate prin adâncul pădurilor sau pe plaiuri înalte, toate erau înscrise, în noianul anilor ce trecuseră poate prea repede. Şi drumul a continuat până în poiana Ciungilor, de unde la popasul umbrit ales, am privit ultima oară înălţimile cele mari. Când ne-am abătut din drum, pe altul din dreapta, mai tânăr decât cel pe care fusesem, nu ne-a mai rămas decât coborîrea repede către Valea Satului. Acolo jos, în valea cu apă de munte, fremătătoare şi zburdalnică prin albia stâncoasă, am găsit schimbări mari. Ajunsese pe aici drujba. În zilele astea parcă uitasem de ea şi mai ales de răul pe care-l făcea. Drum noroit, trunchiuri de fagi doborâte şi ciopârţite, stricau farmecul zilelelor minunate pe care le trăisem. Din apa cristalină a văii ne-am înviorat o clpă, iar postata cu fragi întâlnită pe o coastă ne-a îndulcit o clipă amarul răului făcut de mâna omului.
Apoi pentru că aşa rămăsese ştiut încă de la început, ne-am petrecut cei 6km până în satul Câinenilor, într-o maşină. Apoi într-alta, cu vagoane după ea, am părăsit meleagul de vis al Făgăraşilor, stăpânit acum, din nou de cer senin.

19-21.06.2009
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

miercuri, 24 iunie 2009

Drumuri de munte

Moto: Ne cunoaştem,
Ne-am întâlnit într-o zi
Pe pământ.
Marin Sorescu


Dintre ghidurile mele apărute în colecţia „Munţii Noştri”, cel al Latoriţei, din anul 1987, este de departe cel mai jerpelit, de multele purtări prin rucsac, în desele peregrinări prin aceşti munţi. Deşi cu mult înainte pătrunsesem, mai mult din întâmplare, printre vârfurile acestora, anul descoperirii lor este cel de mai sus.
Spre creasta măreaţă, de-ar fi să fie doar vârfurile săltate peste 2000m, de la Fratoşteanu către Ştefanu, ori creasta de calcar argintiu dintre Nopteasa şi Pietrele, duc drumuri multe, pornind din văile adâncite între munţi, ale Lotrului sau Latoriţei. Culmea principală începe de la Valea Măceşului, odată cu drumul alpin aninat pe cununa munţilor încă de la 1914, accesibil şi astăzi. Din valea Lotrului sunt drumuri ce urcă din Voineasa şi mai departe de pe malul lacului Vidra, cele spre culmea Mierului, Coasta Benghii sau Puru. Drumul de pe valea Mănăilesei, din locul ştiut cu numele de Despina, urcă o potecă spre cabana de la Plaiul Poienii. Din înalta Curmătură a Vidruţei, un drum ne poartă către marele Fratoşteanu. Dar şi minunata Vale a Latoriţei are drumuri spre culmi, de-ar fi să amintesc doar pe cel de pe Pârâul lui Tocan, sau cel care conduce către minunile adăpostite în creierul munţilor, către cascada Moara Dracului, Iezerul Latoriţei sau lacurile înalte ale Muntinelor.
Mi-a fost dat să străbat poteci necunoscute, unele cu încâlcişuri, să ajung la stâne depărtate, cu oameni cumsecade şi ospitalieri, sau să-i urc vârfurile înalte, mai fiecare cu vreun amănunt demn de luat în seamă. Mai înaintea chiar a anului menţionat, am întâlnit într-un loc depărtat al pădurii, un bătrân păzitor de haituri. Era la vremea când se adunau apele vânjoase de munte, făcând loc celor ce aduceau lumina electrică la oraş. Ani buni mai târziu, am întâlnit la stâna din Boarneş doi bătrâni, parcă deabia sosiţi cu câteva clipe înaintea mea, să-mi întindă un pahar de jintiţă şi să mă îndrume către frumoasa arcadă a „bisericuţei”, aflată sub stâncăriile Boarneşului. M-au bucurat postatele de bujor ce înroşesc coastele muntelui mai peste tot şi lacurile bine ascunse în căldări glaciare bătrâne. De-ar fi cel Negru din căldarea Fratoşteanului sau cel de sub Puru, activ doar primăvara la topirea zăpezilor şi nu mult înainte, purtând pe turba care l-a colmatat, covorul de brânduşe gingaşe. Şi mai peste tot locul, când le atingi crestele, privelişti înconjurătoare, către munţii mai înalţi, de-ar fi ai Căpăţânii, Lotrului sau marelui Parâng, îţi pironesac privirile.
Acum, către mijlocul lunii iunie, mi-am luat rucsacul în spinare şi i-am mai străbătut odată calea alpină din lungul crestele înalte. Am ajuns cât mai de dimineaţă în Brezoiul încă adormit. Am aşteptat îndelung o ocazie, să mă ducă mai spre creierul munţilor şi când tocmai mă săturasem de aşteptare, la ultima strigare, a sosit mijlocul auto salvator. Salvator şi pentru că m-a dus în Ciunget, la Gura Rudăresei, la începutul drumului din lungul pârâului, pe care nu mai fusesem de aproape douăzeci de ani. Era cerul senin, nici prea cald şi boarea din lungul pârâului părea să-mi ţină tovărăşie în lungul celor 16km ce-i aveam de străbătut până la cabana de la Plaiul Poienii. Se schimbaseră multe pe valea cu case risipite pe malurile pârâului. Apăruseră pensiuni, a Bradului, a Ursului şi poate şi altele.

Doar 3-4km am apucat să fac şi din urmă m-a prins un treiler de cărat lemne şi m-a dus cale lungă, până la captarea hidrotehnică din susul văii, după ce mai întâi am trecut pe lângă ramificaţia drumului ce ducea spre cabana Luminiţa, aflată în apropierea castelului de echilibru a hidrocentralei. De la captare drumurile ni s-au despărţit, eu luând-o la dreapta, pe cel ce mă scotea la cabana de la Plaiul Poienii. Era drumul săpat în munte, în stânca albă a calcarului. Dar nici aici n-am mers mult singur, pentru că din urmă m-a ajuns o camionetă ce urca la munte animale ale stânei din Repezi, de la Masa de Piatră. S-a dovedit şoferul, fiul unuia cu care ani buni în urmă, urcasem muntele Zmeurătului, din munţii Căpăţânii şi amintirile s-au depănat cu uşurinţă. Apoi am ajuns la cabana Plaiul Poienilor, ADĂPOST MONTAN, cum scria pe placa aninată pe cerdac.

Mi-am revăzut cunoştinţe mai vechi, cu toţii bucuroşi că după ani buni, ne-am găsit din nou pe aceste meleaguri. Cabana îşi schimbase stăpânul, acum era a obştei. Oarecare modernizări tot avuseseră loc şi acum devenise „adăpost montan”, cu apă curentă şi grup sanitar în cabană. La stâna improvizată în apropierea cabanei, la vorba despre întâmplările ce trecuseră peste noi, la o bucată de brânză şi la un pahar de lapte proaspăt, nici n-am ştiut când a trecut timpul. A venit odihna de peste noapte şi până către ora 5, în zorii zilei încă ne ’ncepuţi bine, nici că am ştiut cum a trecut noaptea. Despărţirea am făcut-o în fugă şi cam de departe, amfitrionii mei fiind ocupaţi cu de-ale stânei.

Se făcuse 5 ½ când am ieşit pe poarta cabanei. Poate că aş fi plecat la o oră mai omenească, dar nu vroiam ca stânele pe care aveam să le întîlnesc în cale, să-şi trimită turmele pe plai. Mai ales că Săndel, cabanierul, îmi spusese să mă feresc de câinii răi de la stâna din Fratoşteanu. Acum la începutul drumului, aveam de străbătut pădurea de brad şi în ceva mai mult de ½ oră, am ajuns la plai.

Am tăiat serpentina lungă a drumului alpin, am ţinut aproape de brazii pădurii din dreapta şi după ce am trecut pe lângă izvorul din plai – multă vreme nu aveam să întâlnesc altul – am ajuns la calea bătută a muntelui. Eram şi aici, tot pe drumul construit la vremea primului război mondial. În stânga se ridica vârful Fratoşteanului Mare – 2053m – şi parcă îmi părea rău că nu ajung încă odată pe creştetul lui.


Pe creasta muntelui aş fi dorit să merg acuma ca şi altădată, dar timp nu era decât pentru o zi, eram singur, fără cort şi ce să spun şi anii doreau să-şi spună cuvântul. Fără să-mi dau seama, cu tot cerul senin şi soarele care-mi bătea în spate, vântul bătea puternic şi dimineaţa nu era numai răcoroasă ci de-a binelea friguroasă. Îmi îngheţa mîna pe piolet. Ceva mai încolo, pe iarba proaspăt ieşită la iveală, o adevărată herghelie de cai păştea liniştită şi când am ajuns lângă ea, deabia dacă vreunul şi-a ridicat capul să privească intrusul. Începeau să apară, răzleţ, tufe de bujor de munte. Ştiam că dincolo de muchia pe lângă care treceam, ce ducea pe vârful Fratoşteanului Mare, coastele sale nord-estice, erau în întregime acoperite de minunea care înroşea muntele, până jos, în căldarea glaciară care adăpostea lacul Negru. Printre tufele de bujor care sfârşeau pe malul lacului, curgeau spre vale emisari puternici, care-l alimentau. De aici pornea şi pârâul puternic al Rudăresei în lungul căruia urcasem cu o zi înainte. Când am ajuns în preajma vârfului Nopteasa, drumul deabia de era dezvelit de troienile mari care-l acoperiseră o iarnă întreagă şi pe de lături pojghiţe de ghiaţă străvezie se aşezaseră noaptea peste firişoare de apă ieşite din troian.

Deabia atunci m-am gândit că în rucsac am şi pufoaică şi mănuşi şi astea mi-ar fi înlăturat frigul care începuse să mă deranjeze. Sub mine, văii Noptesei îi strălucea verdele primăvăratec

şi prin ea străbătea o potecuţă ce scurta drumul către stâna cu acelaşi nume şi mai departe către curmătura Vidruţei. În faţă stâncăriile vârfului Nopteasa, înalt şi el de 1980m, dădeau semnalul crestei calcaroase care începea.
Drumul se abătea spre dreapta, dar pe plai, o scurtătură ştiută de mult, m-a dus printr-un horn scurt, în şaua dinaintea masivei alcături din calcar, a vârfului Mogoş – 1959m.

Apoi drumul şerpuia pe sub creasta înaltă, nici urcând, nici coborând. Nu departe se află, în apropierea drumului, o frumoasă arcadă, numită de ciobani „ bisericuţa ” şi mai modern Poarta Soarelui. Are formaţiunea stâncoasă importanţa ei în rândul locurilor interesante ale acestor munţi. De la ciobani bătrâni, în anii mulţi trecuţi, am aflat că aici s-ar fi desfăşurat ceremonia nuntească a câte unui ciobănaş cu câte-o ciobăniţă, în lipsa vreunui aşezământ adecuat mai apropiat. Poate şi orientarea arcadei, prin care soarele străpungea muntele de la răsărit spre apus să fi avut împortanţa ei. Mai departe trecem pe sub masivul vârf al Boarneşului, cu cele trei vârfuri ale sale – 1918, 1920 şi 1934m.
În poiana de sub vârfurile Boarneşului, mult mai jos, micuţă, rătăcită parcă în mijlocul pajiştii, se află stâna cu numele vârfului. Pe aici urcă tocmai din valea Latoriţei, poteca de pe pârâul lui Tocan, una din cele frumoase ale acestor munţi. Drumul urcă puţin, până la o poartă între stânci, după care, pe dreapta, coboară poteca ce duce la stâna din Părănginosu, acolo unde ajunge drumul ce ne conduce la Curmătura Vidruţei. Apoi, drumul se desfăşoară pe sub stâncăriile vârfului Pietrele – 1881m -, pe lângă hornurile şi grohotişul coborît prin ele. De multe ori vara dar şi iarna, am urcat pe stânca cea mai de sus privind spre marele Puru înălţat mai departe, în lungul crestei.


Acum drumul mă scoate repede în marea Şa a Pietrelor, la 1760m. De aici se desprind drumurile spre lacul şi staţiunea Vidra, spre dreapta, trecând pe lângă stâna locurilor şi spre stânga drumul pe sub vârful Petrimanu până pe malul lacului cu acelasi nume şi motelul de aici. M-am aşezat la oarecare odihnă după cele mai bine de 4 ore făcute până aici. De undeva din văi, urca până la mine zvon da talangă şi vorbe de oameni, prutate de vânt. Am scos mâncarea şi mi-am luat micul dejun. Frigul de până atunci al dimineţii şi vântul deosebit de puternic şi din faţă, mă obosiseră destul. Acum stăteam adăpostit de pădurea de la începutul drumului alpin ce ducea către coastele Purului. Curând a apărut şi turma de oi şi odată cu ea şi câinii, care m-au şi simţit. Noroc cu ciobanii care i-au potolit repede. Mi-am scurtat popasul şi am pornit mai departe. De teama câinilor nu am mai apucat scurtătura serpentinelor şi am urmat calea pe drumul ars de soare şi bătut de vânt. Am trecut pe lângă ramificaţia, dintr-o curbă, ce ducea spre stâna din Puru. Şi nu stâna era importantă aici, de altfel părăsită de mult, ci drumul până acolo, ce trecea pe lângă lacul Purului, colmatat la vreme de vară, dar acum până s-or duce zăpezile adunate în căldări şi pe coaste, oglinda firavă de apă, a vechiului lac, alimentată de un emisar puternic, statornicea o vreme pe aici. Nu m-am abătut către locurile de pe aici, străjuite de brazi falnici şi înconjurate de parfumul vremurilor trecute şi am continuat drumul ce se încolăcea pe coasta muntelui, acum acoperit de cocozarul – rododendronul, cu altă denumire a locurilor -în plină floare.

Pârdalnicul de vânt nu m-a slăbit o clipă până am ajuns în şaua înaltă dintre vârful Puru – 2049m – şi cel al Petrimanului – 1966m. De aici am început coborârea. Drumul şerpuia înaintea mea cale lungă, până dădea cotul după clinul de munte al Zănoguţei. Stâna acelor locuri fusese mutată de curând. Asta aflasem încă de la cabana la care poposisem, dar nu ştiam cam pe unde se află faţă de drum. Turma de oi de aici, o văzusem încă de sus, cum cobora pe plaiul aflat sub drum şi poate eram scutit de întâlnirea cu câinii, de care acum şi singur, aveam oarecare teamă. Căpătasem teama asta de acum câţiva ani, când paznicii canini ai stânei de la Petrimanu, chiar pe vârful acesta, mă înconjuraseră şi unul dintre ei muşcase cu sete din piciorul meu, până să vină ciobanii să-i potolească. Am tras mult de rana aceea, necum că mi-a stricat bunătate de excursie, dar de atunci am căpătat oarecare teamă de patrupezii, pe care altfel îi admir pentru osteneala lor de paznici neînfricaţi. Stâna era mult mai sus faţă de drumul pe care eram şi pe lângă ea am trecut nestingherit. Din drum vedeam cum coasta muntelui urcă mereu, către marile înălţimi ale Latoriţei, ca şi calea pe care o urmam. Mai întâi coasta Zănoguţei – 1962m -, apoi cotele creşteau repede. Coasta Benghii se înălţa către 1975m şi marea cupolă a Borei, cu tufe de jneapăn, mai ales către nord, se înălţa la 2055m, cea mai mare cotă a acestor munţi. Către depărtatul Ştefanu, deabia dacă-mi ridicam privirile, atât de depărtat îmi părea. Drumul urca alene şi dacă soarele se rostogolea cu arşiţă peste coaste, măcar vântul puternic, din faţă aşa cum fusese de când plecasem în zori, mai răcorea locurile. Mai peste tot firişoare de apă coborau pe coaste şi când doream, aveam unde să-mi potolesc setea. Într-un cot al muntelui, mai adăpostit de cât altele, m-am aşezat la odihnă. Sfârâind uşor, mi-a apărut în faţă un jeep. Venea dinspre Şaua Ştefanului. S-a oprit şi dinăuntru, deschizând geamul, unul din călătorii aflaţi în maşină, mă întreabă dacă eu sunt Boghez, cel cu care mai acum vreo 20 de ani urcase în Buila. Erau acestea primele cuvinte pe care le auzeam în ziua aceea. Întâmplarea cu Buila, avea pentru mine şi poate şi pentru el, un anume tâlc. Dar figura lui se estompase în memoria mea, mai ales că acum avea un cioculeţ şi o bărbuţă mai mult sură. Rămăsese doar întâmplarea, atât de diferită de altele de care legasem muntele Builei. Câteva vorbe amabile, sfatul de a fi atenţi, că numai de curând pe coastele astea se răsturnase o maşină şi omul scăpase ca prin minune şi ne-am despărţit. Am rămas din nou singur. O clipă am constatat că mă înconjoară o mare singurătate. Doar panglica drumului ce se desfăşura înaintea mea. Dar nu, nu era aşa. Valea Latoriţei cea aşternută cu iarbă verde, în care se aflau stânele, stinghere în imensitatea peisajului străbătut de râul ce se infiripa din lacurile Muntinelor, aflate undeva sus, sub stânci uriaşe.

Vârfurile Muntinelor, apropiate de 2000m, cu vegetaţie până spre creste, lăsau să vadă sub ele poteci umblate la vremea păstoritului. Aici sus, nu răzbiseră decât o familie de cai, un mânz, un armăsar şi o iapă, care la vederea mea, atâta s-au speriat încât au luat-o la goană pe coastă, luând între ei puiuţul cel mic. Şi aşa nici nu am observat când am depăşit poalele Borei, decan de înălţime al acestor munţi. În faţă nu-mi rămânea decât vârful Ştefanului şi şaua lui înaltă. Acolo aveam să ajung în scurtă vreme, la graniţa cu munţii Parâng. Erau aceştia munţi care fascinează în aproape în lungul întregului traseu, cam de când am ajuns în şaua ce despărţea vârful Petrimanului de cel al Purului. De când începea masivul vârf Micaia, apoi de-a lungul crestei estice a Parângului, peste Galbenu, Muşetoaia, Cioara şi până spre ţuguiul Păpuşii.

Ascundeau toate astea poteci pe care de multe ori le parcursesem. Acum doar ochii le străbăteau cărările. Peste toate acestea domina Mohorul, vârf mare de peste 2300.

După cum priveliştea lui era clară sau întunecată, ştiai cum va fi vremea şi asta pentru mai toţi munţii înconjurători. Şi privirile zburdau mai departe, peste Setea Mare şi până spre piramida Parângului Mare. Acum coastele munţilor Parâng erau străbătute de fâşii de zăpadă prin mai toate căldările, pe care cu oarecare migală le ghiceai ascunse în spatele faldurilor muchiilor ce le despărţeau. Privirile se pierdeau până la urmă în marele vârf al Cârjei. De câte ori mai făceam câte o pauză, către Parâng mă uitam. Şi câte odată mai priveam şi în spate, către locurile din care veneam şi care tare erau depărtate. Ba şi către mai îndepărtată creastă a Căpăţânii îmi mai aruncam privirile şi aclo departe, zăream mai cu deosebire, ţuguiul înaltei Nedei şi ea decan de înălţime al acestora.

Mai aveam puţin şi urcuşurile zilei acestea lungi se apropiau de sfârşit.
Când m-am apropiat de Şaua Ştefanului, la nici măcar 200m, se făcuse ora 14. Mergeam de 8 ½ ore. Mă despărţeau de creasta din dreapta, cea care cobora din vârful Ştefanului, doar câţiva paşi. I-am făcut şi am început coborîrea pe plaiul neîntrerupt până la şoseaua a cărei panglică albă o vedeam de sus. Am mai ocolit oarece stânci, am ajuns pe maluri de pâraie şi până la urmă m-am odihnit la podeţul de peste apa firavă a Ştefanului. Eram obosit şi mă tot uitam în susul muntelui, gândindu-mă ce bine mi-ar prinde un vehicol motorizat care ar coborî, îndreptându-se spre valea Lotrului. În cele câteva minute de pauză ce mi le-am acordat, de nicăeri nu ajungea până la mine altceva decât vuietul vântului de creastă şi cel al văilor adânci, care urcau până aici. Mi-am mai luat odată rucsacul în spate şi am început lungul drum al coborîrii. Doar câţiva zeci de metri am urmat şoseaua. M-am abătut la stânga, prin iarba plaiului şi am intersectat prima oară şoseaua. Sigur, m-am gândit că poate tocmai atunci vreo maşină ar fi coborît şi n-aş fi văzut-o, dar eu am continuat scurtăturile. Am mai tăiat şoseaua încă de trei ori, am trecut pe lângă ceea ce era stâna noua, încă neocupată, însăilată mai de curând şi când am depăşit clădirea părăginită a vechii Căşerii, am intrat în pădure, urmând vechiul drum pastoral, cel care era şi marcat cu un triunghi roşu. Uneori mai greu de urmărit datorită copacilor doborâţi, cu pâraie puternice din care mi-am potolit setea şi mi-am răcorit faţa înfierbântată, dar până la urmă am ajuns în apropierea Lotrului, frământat de lucrările de modernizare a vechiului drum. La podul Ştefanului, Lotrul trebuia traversat pe puntea firavă de deasupra apei zbuciumate, obligată să curgă prin albie strâmtorată. De la barăcile şantierului m-au lătrat vreo doi câini, rămaşi acolo să păzească locul până or veni înapoi oamenii plecaţi acum acasă şi acolo unde drumul spre valea Găuri se despărţea de cel ce ducea spre cabana de la Obârşie şi spre Rânca, pe trunchiuri de brad tăiate de curând, m-am odihnit prima oară ca lumea. De sus, de când părăsisem Şaua Ştefanului făcusem 2 ore. Oarecum refăcut, cei 5 km rămaşi până la Obârşia Lotrului, i-am făcut repede, nu mult peste o oră. În cabană m-au întâmpinat oameni cunoscuţi, oarecum miraţi că tot singur eram. Câteva clipe am zăbovit ca să-mi pot reveni, apoi o porţie de mămăligă cu brânză, dreasă cu unt şi smântână, cu o sticlă de bere alături şi mai apoi şi una de apă minerală, mi-au redat puterile şi mi-am putut povesti întâmplările zilei lungi petrecute pe munte. De când plecasem de la Plaiul Poienii, până aici, trecuseră aproape 12 ore. Aşa că a fost explicabilă retragerea mea la locul unde aveam să mă odihnesc peste noapte. Nu mai aveam decât grija să fiu prezent în şosea către ora 8 dimineaţa, când pe aici trecea microbuzul ce venea de la Târgu Jiu şi se îndrepta spre Sibiu. Când m-am suit în el, ştiam că se sfârşise o excursie minunată, pe care cine ştie dacă viaţa mi-o mai oferi răgazul să o mai fac vreodată.

13-15 iunie 2009
Text: Dinu Boghez
Foto: Dinu Boghez

sâmbătă, 20 iunie 2009