miercuri, 19 noiembrie 2014

Cantecul calatorului in toamna pe semetia varfului Nedeii

Moto: Doar când urc poienile
           mi se-ncarcă genele.
                  Lucian Blaga


Ne-a hărăzit toamna asta zile frumoase și dorul înălțimilor, ne-a îndemnat către crestele alpine ale munților Căpățânii. Se anunța vreme fără cusur și imaginea virtuală a marilor vârfuri căpățânene, îmi stăruia în ochii  minții. Trecuse atâta amar de ani, de când tot cam la vremea asta, doi tineri, cu dorul muntelui în suflet, în pragul unei dimineți, plecaseră tocmai din Polovragi, cu gândul să împlinească drumul pe creasta munților și să-l sfârșească tocmai seara, în Malaia de pe valea Lotrului. Avusesem pe atunci vreme cu soare și cer senin cât să nu-i găsim vreun cusur. La izvoarele din cale găsisem filigram înghețat și de sub pojghița străvezie, întinsesm căușul palmei să sorbim apa vie. Ne-au rămas atunci în minte doar culorile toamnei ce coborâse peste munte și niscaiva creste depărtate pe care nici nu ne osteneam să le deosebim. Aveam în picioare alergătura drumului și când plecasem în zori, nici nu ne gândisem la cei vreo 40-50 km cât măsura întinsul muntelui până întâlneam din nou așezări omenești.
Era și acum tot cer senin și toamna îngâlbenise plaiul către care ne îndreptam, odată ce părăsisem casele Vaideenilor, apucând-o pe calea celor 18 km din drumul turmelor, ce avea să ne scoată la refugiul din Cășerie. Stânele fuseseră părăsite de mult și doar arareori liniștea muntelui mai era întreruptă de zgomot mârșav de drujbă și vuiet de brad doborât.
Am străbătut serpentinele multe care ne-au scos la muchia care avea să ne poarte către plai. Am trecut pe lângă ce mai rămsese din "Fantâna cu Ciutură" și ceva mai incolo pe lânga icoana împietrită în inima stâncii, pe fața căreia se așternuseră legende. Am străbătut pădurea bătrână de fagi rari și mai încolo locurile din care aceștia erau doar o amintire. Am ajuns la plai, am trecut pe lângă lama de calcar a Găuriciului, care văzută de aproape își arată eroziunea și lapiezurile numeroase care o caracterizează. Undeva în dreapta drumului, se află stîna din Cășerie -1650m - , la care într-o împrejurare am înnoptat cu bunăvoința băcițelor. Până la refugiul Cășeriei unde aveam să ne  adăpostim, n-a mai fost mult. Am trecut pe lângă vârful Piatra Stroeștilor – 1784m – și iată-ne ajunși la refugiul – 1750m -, la care urma să înnoptăm. Prima vietate care ne-a întâmpinat, a fost un câine  ciobănesc, lățos și jigărit, rămas aici de când coborâseră turmele. Ne-am aruncat ochii în camera deschisă mereu și ne-am cam îngrozit de culoarea îneagrită a salteluțelor din priciuri, pe care le apucasem și curate. Noroc că venisem înarmați cu cheile celeilate camere, ferită de nevolnici și acolo soba care a început să duduie și paturile curate ne-au îmbiat la odihnă.
Am ajuns la refugiul din Cășerie un pic mai târziu decât ar fi trebuit să prindem apusul soarelui în toată măreția sa, dar și așa coloritul norilor pregătiți să dea peste coama muntelui Corșoru, ne-a îndestulat privirile.9257,9261
A venit înserarea și focul duduind în soba bătrânească, întruchipată din zidărie neaoșă și mai apoi festinul stropit cu un degetar de licoare de prună, dată în clocot la flăcările jucăușe, ne-au făcut somnul liniștit. Către miezul nopții, afară s-a întețit vîntul, cum îi stă bine golului montan, dar cerul era spuzit de stele, cât lăsa luna să fie văzute.
Dimineața s-a arătat generoasă cu noi. Cerul era senin-sticlă, frigul de peste noapte nu lăsase cine știe ce urme și pălitrua pajiștei alpine, așternută sub culorile dimineții ne-a îndemnat la drum.
Când am plecat la drumul către vârful Nedeii, culorile aprinse ale răsăritului, se estompaseră pe întinsul plaiului. Culorile blajine ale zillei tomnatece, se așternuseră peste crestele golașe. Bradul singuratec din apropierea refugiului, era tot acolo unde-l știam, pregătit parcă să înfrunte cerbiciile altei ierni coborâte din înaltul  crestelor.  9254
Până la Fântâna Stroeștilor, drumul doar se unduia pe plaiul parcă nesfârșit. Acolo, la locul de unde oamenii puseseră pe sub pământ conducte care risipeau apa pe coastele însorite și până în preajma refugiului, ne-am odihnit oleacă. Cât să-mi aduc aminte de un drum făcut de unul singur, venind dinspre valea Cernei. Un drum lung, cu locuri pe care nu ai prilejul să le vezi mereu, fremătând de frumusețe la tot pasul. Așa că până să mă ajungă tovarășele de drum, mi-am depănat amitirile, de atunci, din anii nu prea depărtați. 



Am început de aici să urcăm serpentina cam lungă, care ne-a scos pe drumul urcător pe coasta muntelui. Umblând agale pe coasta muntelui, prin spatele vârfului Funicelului, ne-am mai oprit din când în când. Ba lângă troița ridicată de curând lângă unul din izvoarele coastei, ba să privim creasta unduitoare, pălită de zilele toamnei și năpădită din belșug de combinația măiastră dintre galbenul molatec al pajiștei alpine și albastru fără cusur al cerului. 






Am mers o bucată de vreme pe sub molatecul vârf al Funicelului.
Apoi am intrat pe poteca de desupra râpelor ce duceau spre frământata vale a Repedei. Un șes nu prea lung, ne-a condus pe un drum pietros către marea intindere de sub vârful Nedeii, săltat dintr-odată în fața noastră. Ne-am aflat pentru scurtă vreme sub creștetul punctat cu momâi ciobănești. Eram în fața ultimei redute a vârfului Nedeii, cel căutat de câtăva vreme. Am urcat panta către vârful cel mare și pe creștetul lui am ajuns repede. Eram aici la cea mai înaltă cotă a munților Căpățânii, de-ar fi fost cea știută de mult de 2130m, sau mai noua altitudine apărută pe ici pe colo de 2143m. Oricum, tot pe cel mai înalt vârf din întregul lanț al Căpățânii eram.



La odihna petrecută pe vărf, ne-au încântat șiragurile de munți până spre cei depărtați, orânduite sub cerul albastru.



Mai cu deosebire Pietrei Târnovului, mai apropiată, îi sclipea în soare calcarul cu care o hărăzise vâltoarea munților. Mai către poale sălășluiau stânele Târnovului Mic și mai depărtata cea din cel Mare, stăpânele poienilor întinse de la poalele țancurilor semețe. 



Din Șurean vedeam câte ceva cât să ajungem până la înaltul vârf allui Pătru, tiz de înălțime cu cel pe care eram. Parângul era aproape de să-l  prinzi cu mâna și din el se deosebea vârful cel mare, dar și mai apropiata Micaia, tot așa de masivă de când o știam.





Făgărașul își etala creasta înaltă, până se confunda cu cea a Iezerului, care părea și pudrată cu ceva nea proaspătă. Peste ei culmea cea mai înaltă, dinspre Omul Bucegilor, părea cetatea strajă orizontului. Mi-a plăcut să cred că am zărit și Piatra Craiului, întinsă ca un șarpe uriaș, până-și pierdea înlălțimile către valea Dâmboviței. Plaiurile întinse, înierbate și îngălbenite ale Căpățânii, dădeau ultma reprezentație din toamna asta. Doar zimțata creastă a Builei stătea de strajă orizontului răsăritean. 



Peste munți se lăsa pâcla amiezii, când ne-am hotărât să începem drumul întoarcerii. Locurile le-am parcurs cu repeziciune. Doar acolo unde s-a zărit depărtata stână din Groapă, am zăbovit oleacă. Străbătusem locurile cu ani în urmă și nu odată, ci de mai multe ori. Îmi plăcea să străbat poteca dintre jnepeni. De fiecare dată parcă mă regăseam pe potecile Retezatului și doar ieșirea undeva sub Funicel mă așeza din nou cu picioarele în munții Căpățânii. Acum locurile erau străbătute de un drum pământos, care spintecase frumusețea jneapănului. Sigur, drumul făcea legătura între stânele locurilor, dar rana făcută muntelui nu avea să se vindece ani mulți de acum încolo și parcă și sufletul mi-a fost un pic rănit. Și mă gândesc cu oarecare tristețe că drumul tăiat prin jepi se prelungea până spre stâna din Gropiță, trecând prin locuri de legendă cu denumiri asemenea. Și că niciodată nu va mai ști vreun trecător, de Mormânțel și Bisericuță, locuri care în legende ciobănești din alte vremuri s-or pierde cu încetul în repeziciunea întâmplărilor care trec pe aci. Parfumul altor vremuri, mai romantice poate, se pierde odată cu cei care încă mai au amintiri din acele vremuri.
Ne-am continuat drumul. Am trecut repede pe lângă un lac nival, din nou pe lângă troița aninată de coastă, pe lângă cele câteva izvoare și am ajuns iar la Fântâna Stroeștilor și mai apoi la căsuța refugiului din Cășerie. Acum aici era căldură molatecă și noaptea ne-a trecut repede, uneori uitându-ne la luna călătoare pe cerul senin.
A doua zi am luat drumul întoarcerii, prin toamna așternută peste munte. Doar la Piatra cu Icoană am mai zăbovit un pic. Cât să ne aducem aminte că de ea se leagă legenda altor vremuri, când locul era aproape unul de închinăciune al păstorilor aflați în trecere. Am coborât serpentinele lungi către valea Luncavățului, drumul ce străbătea întinsul Vaideenilor și când am ajuns în șoseaua ce străbătea Horezul, am revenit din reveria trăită în zile frumoase de toamnă pe crestele munților Căpățânii.



Text și Foto: Dinu Boghez

31.10-02.11.2014

vineri, 22 august 2014

Doruri din copilarie - Paznicul Dragoslavelor, Piatra Casei

 Moto: Cine ce mai știe
             despre-atâtea zâne
             dacă moare jocul
             ce ne mai rămâne ?.
                                      George Țărnea

La vremea copilăriei, împreună cu părinții mei făcusem o excursie, devenită oarecum memorabilă, către peștera Dâmbovicoarei. Plecasem din Câmpulungul copilăriei, trecusem de urcușul pe șoseaua de sub Mateiaș și coborând spre Dragoslavele, în față apăruse abruptul Pietrii Caselor, sclipind în lumina dimineții senine. Peștera amintită, urcușul greoi cu ducipalul nostru poate obosit, care nu mai voia să tragă la întoarcere, brișca cu care venisem și însfârșit întunericul care cuprinsese locurile când ajunsesem acasă, au fost atunci întâmplări de neuitat.
Mai trecusem de atunci de multe ori pe drumul strecurat printre munții aceștia frumoși, de obicei îndreptându-mă spre meleagurile îndrăgite ale Pietrii Craiului. Acum însă, după aproape 70 de ani, iată-mă coborând chiar în Dragoslavele, cu intenția să urc pe frumusețea de Piatra Caselor, pe care o admirasem de atâtea ori.
Poposesc la pensiunea la care îmi aranjasem șederea și din curtea cu trandafiri, mă odihnesc în camera răcoroasă, ferit de canicula orelor prânzului la care ajunsesem. Am privit din chioșcul umbros, înaltul Pietrii pe care vroiam să urc a doua zi. Am ascultat poveștile gazdei primitoare despre  locurile pe care vroiam să le cutreier a doua zi. Aveau în ele locuri dintre cele ale munților serioși, cu urcușuri, unele istovitoare și prin abrupturile înalte pe care le vedeam, se mai petrecuseră și evenimente tragice, rămase și acum în memoria celor ce trăiau  la poalele frumoasei pietre. Pentru că veni vorba de semeția vârfului din calcar sclipitor, îmi aduc aminte că la vremea copilăriei, locul acesta înalt, se numea Piatra Caselor, așa cum mi-a confirmat și acum, un trecător dintr-una din ulițele străbătute în după amiaza, când plecasem în documentarea necesară plimbării din ziua pe care deabia o așteptam. Doar că în scrieri mai noi, poate și a oamenilor veniți din locuri mai depărtate, se schimbase și numele muntelui. Acum, aceștia mai ales, îi spuneau mai mult Piatra Dragoslavelor. Poate și pentru că acum casele se modernizaseră și cele vechi își urmau drumul spre veșnicia către care se îndreptau.
Ceva mai târziu, pe când soarele se îndrepta către asfințit, răcoarea înserării a coborât peste adevărata poiană din curtea casei și din verdele neîntinat al curții, s-a răspândit răcoarea nopții. Una cu lună plină, lăfăită pe întregul cer senin. Liniștea nopții, străbătută arareori de zgomotul vreunui vehicol stingher m-a îndemnat la somn odihnitor.     
Din lâncezeala fermecată a așternutului molatec, a aerului răcoros al dimineții, intrat pe fereastra către alba ajunsă ’n sat – vorba vine, că Dragoslavele e ditamai oraș -, mi-am aruncat în rucsac cele trebuincioase și iată-mă pe drumul spre Piatra Caselor. Pe lângă biserica din drum, pe asfaltul întins de pe vechea uliță stăpânită de case mai vechi ori mai noi, am ajuns repede la cârciuma de la răscruce, acolo unde cu o zi mai înainte tot schimbasem vorbe despre drumurile mele către vârful dorit. Și acum am schimbat vreo două vorbe cu oameni aflați la păhărelul matinal. Unul dintre ei, aștepta ocazii către drumurile pe care avea să le facă. Am plecat mai departe, în lungul pârâului zăgăzuit bine. Acum, că pe aici ajungeam a doua oară, am avut răgaz să  privesc casele pe lângă care treceam. Erau unele noi, cu iz de modernitate oarecum. Dar mai erau altele cu scânduri bătute în ferestre, din care viața dispăruse de mult. Ba într-o curte cu iarba crescută peste măsură, cu casa cam în restriște, semn că de acolo dispăruseră de mult oamenii, stăteau stingheri doi câini, rămași credincioși locului pe care continuau să-l apere. Erau pe aici gânduri despre oameni care-și trăiseră viața, cum le-o fi fost și într-o zi plecaseră în alte locuri.
 O femeie întâlnită în cale, mi-a spus, cu fereală în glas că numele împământenit al apei zglobii, este Căcați și cu mâna la gură, s-a uitat la mine să vadă cam ce-oi zice. Am plecat mai departe și curînd am ajuns la pârâul năvalnic, venit din inima muntelui. Ajunsesem pe valea Caselor. Peste podul aninat peste firul apei, apăruse o pensiune. Cam mare mi s-a părut mie. Cu numere de mobil aninate pe pereții aceștia. Cam de pe acolo și asfaltul se terminase. Cu oamenii întâlniți în cale am mai schimbat ceva vorbe, până când aceștia s-au dus la treaba lor. Am rămas din nou singur pe drumul care începuse să urce, dar până la urmă, o mașină s-a învrednicit să oprească lângă mine și să-mi ia din picioare drumul ce mai rămăsese până în șaua Prislopului. 
Din zgâlțâiala mașinii, am coborât în Șaua largă. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc și iată-mă rămas din nou singur în marea pajiște bătută de soare. Vârful cel mare, la care jinduisem, imens, stătea agățat deasupra pâlcului de pădure de brad, care-l înconjura. Am început -urcușul. La început am trecut pe lângă platforme betonate, ce îmi păreau făcute pentru vreun helicopter, ce-și făcea drum pe acolo, în vreo împrejurare. Să fi fost drumurile pentru crucea despre care aflasem că se ridicase pe creștetul muntelui sau cine știe pentru ce manevre militare, că doar de aceea prin preajmă se afla o tabără creată pentru acest scop. Mai apoi muntele era brăzdat de un lung drum croit pe coasta lui și care părea că se pierde undeva, printre fagii pădurii în care ajungea. Am tăiat pajiștea, am ajuns la drumeagul amintit, cu făgașuri multe și cam ros de ape și câtăva vreme am mers în lungul lui. Când s-a apropiat pădurea de fag, am tăiat drumul și m-am îndreptat către liziera brazilor, gândind că astfel am să pot urca mai lesne către locurile dorite. Până la urmă am intrat în păduricea formată din încâlcișul ienuperilor și brazilor. Printre ei mi-am croit drum. Uneori cu anevoie, pe panta care devenea cam aspră pe măsură ce urcam și adesea cam neprimitoare, judecând după ramurile spinoase care îmi cam încurcau înaintarea. Până la urmă am răzbit la plai și fără să-mi dau seama am ajuns la vârful cu cruce înaltă ridicată pe el  și sfințită în 2007, după cum scrisese cineva cu laba gâștei, să nu uite măcar anul.  Erau alături baterii de fotovoltaice și vădit, una din ele lipsea, luată de vreunul care găsise de cuviință că așa ceva îi trebuia și lui prin preajma casei.    
Ajunsesem pe vârful pe care mi-l dorisem. Eram înconjurat de munți înalți dintre aceea pe care mai fusesem. Acum, în ziua asta de vară călduroasă, aproape o raritate în anul acesta, orizontul era cam pâclos și culmile mai îndepărtate, pe unele doar le ghiceam. Culmea înaltă a Leaotei celei mari se ghicea mai bine. Linia frământată a Bucegilor, mă lăsa doar să-i ghicesc înălțimile vestice care mă fermecaseră nu prea de multă vreme. Către Piatra Craiului, doar culmea mai domoală din Petricea își arăta începuturile. Din cele înalte ale Iezerului, doar imaginația mea îi deslușea cupola Păpușii. Țuguiul Mateiașului se deslușea mai bine, cât l-om mai vedea profilat pe cer, până să nu ajungă doar o amintire, mâncat de-a binelea de furia cimentului. Noroc că vremurile de atunci nu le-oi mai apuca.    
Am întâlnit pe plai, pe când străbăteam ultimii metri către vârful cel mare, pierdut în pajiște, un amărât de punct albastru, alături de o săgeată de aceeași culoare. Poate întruchipau vreun marcaj, în vreun loc anume, dar altul, cât am căutat prin preajmă, nu am mai găsit. Așa că mi-am făcut pernă din rucsac și cu mâinle sub cap, am privit spre cerul albastru și am plutit o vreme prin toate locurile înconjurătoare, fiecare cu amintirile pe care le trăisem aievea și acum doar le treceam prin ochii minții.
Am stat pe vârf mai bine de o oră, după care am purces la drumul coborârii. De data asta am găsit breșa printre brazi, care mi-a permis ca până jos, la drumurile pe care le părăsisem, să nu mai trebuiască să străbat păienjenișul ienuperilor. Acum eram la amiază și soarele dogorea cât putea el. Coborând, am avut surpriza, acum când pâcla parcă se mai îndepărtase, să privesc clinurile stâncoase ale Ghimbavului, sclipind în bătaia soarelui. În șa, am întâlnit un cioban venit la stâna din apropiere, cu care am avut oarece conversații. El m-a sfătuit să cobor pe drumul înierbat din apropiere, care mă va scuti de o bună parte din drumul lung urmat la urcare. Am pornit pe drumul la început umbros și cu izvor aflat chiar la începutul coborîrii. Curând drumul a ieșit din pavăza copacilor și a continuat pe coasta cine știe de când despădurită. Am avut totuși parte de frumusețea abruptului stâncos, spectaculos aici ca și văzut din șoseaua Dragoslavelor. O scurtătură printre copaci, m-a adus din nou la marginea drumului făcut de dimineață. O mașină tocmai cobora și  cu ea am ajuns repede aproape de casa care mă găzduise. Oamenii din mașină, atât de tineri de parcă dacă m-aș fi străduit un pic le acopeream cu vârsta mea, pe cea a lor. S-au dovedit oameni plăcuți și conversația s-a legat fără osteneală, până a sosit clipa când ne-am despărțit.
M-am odihnit în camera răcoroasă și mai târziu, la un strop de cafea am mai pus țara la cale cu gazda, de la care am tot aflat vrute și nevrute din viața de azi și de ieri a Dragoslavelor. A trecut timpul pe nesimțite, pe care mi l-am petrecut apoi, sfârșind cartea pe care mi-o luasem cu mine,  cu aceeași întrebare perpetuă "doctore, noi când o să murim ?".
A venit dimineața de pe urmă, când pe banca de lângă casa primitoare de care urma să mă despart, așteptam cuminte ora la care trebuia să părăsesc meleagurile Dragoslavelor. Mașina în care m-am urcat m-a purtat pe negândite prin Câmpulungul deabia trezit la viață și mai apoi prin căldura asfaltului piteștean, încă nerăcorit de noaptea care trecuse peste el. Până acasă a fost doar un pas mic și dealurile peste care treceam, mi-au mai îmbunat regretul despărțirii de meleagul fermecat pe care fusesem, pentru atât de puțin timp.











Text și Foto: Dinu Boghez / 12-13.08.2014

marți, 5 august 2014

Cautand comori in caldarea Ucea





















Foto: Floriana Boghez

Varful Trescovat

Parcul National Portile de Fier - Varful Trescovat (755m)











Foto: Floriana Boghez

luni, 28 iulie 2014

Ma odihnesc langa piatra de hotar

Moto: Nimic sub zare nu-i destul
                 Vreau totul înc-o dată.
                           Lucian Blaga




S-a nimerit să ne potrivim în planurile montane. Îmi propusesem să urc la Suru și cei cărora le mărturisisem gândul meu, s-au agățat de ideea asta și moț-cocoț, au împărtășit-o. Doar că eu plecam singur, în miez de noapte și ei foloseau mașina din dotare. Așa că iată-mă pe peronul gării, în plină noapte și la ora 3 spre dimineață, trenul s-a urnit din loc. Mai câte-o gară cu opriri scurte, mai câte-o zgâlțâială de tren îmbătrânit, mai câte-o clipă de ațipeală și până la urmă am coborât pe peronul pustiu din Podul Olt. La bariera încă neridicată, microbuzul galben care făcea curse spre Sebeș, pândea clipa liberului la drumul spre Sebeș și a zbughit-o înainte să-l ajung. Nu-mi rămânea decâr s-o iau agale pe drum, în speranța că cineva s-o îndura de mine să-mi ia kilometri din picioare. Până ce-am trecut podul peste Olt și am ajuns la ramificația Sebeșului de Sus, minunea așteptată nu s-a petrecut. Doar acolo o milostivă cu mașină, m-a purtat până aproape de capătul de sus al satului. Ne-am despărțit urându-le cele bune și iată-mă la capătul de jos al potecii pe care urma să urc. M-am oprit pe ceva trepte ivite în cale, să-mi fac pregătirile pentru drumul care urma. Era ora 6 ½ când am început să urc din șosea, pe plaiul care sfîrșea în pădurea cu făgașuri adânci și mai întotdeauna noroioase. Pe plai, iviți de nicăieri, mi-au răsărit în cale dulăii unei stâne pe care n-o știam pripășită prin aceste locuri. M-au luat cam pe nepregătite și pe deasupra dulăii erau cam fioroși. Noroc cu băetanul sosit repede, cu strigăte pe înțelesul câinilor, care m-a scos din încurcătură. De aici înainte, drumul nu avea să-mi mai ofere întâlniri de genul ăsta și odată intrat în pădure, doar conversații cu mine însumi și freamătul pădurii aveau să mă însoțească. Mai întâi am străbătut făgașele noroioase, aflate la întunecimea pădurii, parcă mereu mai adânci, stârnite de ploile amarnice de pe versanți. Dar s-au sfârșit repede și am ajuns la încântarea pădurii, cu fagi îmbrăcați cu frunză foșnitoare, cât să-mi mângâie auzul pe mai departe.
De aici încolo nu aveam decât să urmăresc poteca din lungul crestei, uneori cu aduceri aminte mai apropiate sau mai depărtate. Fusese poteca asta, prima din munții Făgăraș pe care o o parcursesem de mullt, tocmai în anii studenției. Era pe atunci vreme cam cețoasă, cu ceva ploaie mocănească și fantomele drumeagului, speram să le întâmpin cu cuțitașul pe care mi-l luasem de acasă. Nu măsura mai mult de 10 cm cu prăsele cu tot, dar speram să înving cu el, oarece pericole ce mi-ar fi ieșit în cale. Era acesta primul meu drum în munții înalți ai Făgărașului. Și nu numai cele spuse mai înainte aveau să-mi rămână aninate în minte pentru toată viața.
Pe lângă izvorul din cale, bine ascuns în frunzișul pădurii, am trecut fără să-i aud susurul. Mai apoi un drumeag ceva mai lat, s-a abătut la stânga. Bănuiam că pe acolo nu poate fi drumul cel bun. Dar parcă mă încerca bănuiala că pe acolo ar putea fi drumul cel vechi și asta pentrucă știam că locul pe unde era marcajul, avusese oarecari modificări. După puțină vreme m-am întors, deși dacă m-aș fi abătut prin pădure către creastă, cred că aș fi putut coborî la drumul marcat. M-am întors la ramificația părăsită, dar treaba asta tot mi-a luat vreo jumătate de oră.
Revenit în poteca cea bună, nu mi-a mai rămas decât să o urmez și până la răscrucea Jibrii, nici că m-am mai oprit. Săgețile indicatoare arătau drumul triunghiului albastru, repede coborâtor către valea Moașei și una dintre ele spunea că până la cabană mai am de mers cam 1 ½ oră. Într-o împrejurare coborâsem către drumul forestier din valea amintită. Ajunsesem repede, numai că pe drum, am mai mers încă 18 km până să ajungem în Avrig și până acolo, ne cam blestemasem zilele. În locul ăsta din mijlocul pădurii, m-am odihnit câtăva vreme, ceeace nu prea făcusem până atunci. Pe poteca din cale, urcătoare din greu, am pornit mai departe. Nu prea departe, o potecă se desprindea din urcuș și o lua spre dreapta. Părea bătută mult, dar repede m-am convins că locul prin care mergea nu prea îmi era cunoscut. Așa că m-am întors și am început să urc din greu. O scurtă vreme, poteca s-a mai strecurat prin locuri mai blajine și din nou s- apucat de urcuș, de data asta pe drum de brână. S-a mai strecurat poteca printre stânci mari, uneori peste arbori doborâți. Am trecut pe lângă izvorul bătrân, reactivat la vremea asta ploioasă și însfârșit a venit ultimul urcuș. Dar așa, una peste alta, poteca asta din urmă, a fost cea mai frumoasă din ce străbătusem în ziua aceea. Nu era cerul prea limpede. Ba la un moment dat, pădurea s-a cam întunecat și m-am gândit că până la cabană am să am parte de vreun ropot de ploaie. Dar până la urmă totul s-a sfârșit în poiana noii cabane. Era ora 12. Trecuseră de când părăsisem drumul Sebeșului de Sus, mai bine de 5 ore.  Primul om întâlnit a fost cabanierul Fane, cel care de fiecare dată când ajungeam acolo, ne primea cu bucurie nesimulată. Au urmat cuvintele de bună regăsire, un somn bun, odihnitor după drumul de până atunci. După amaza s-a dovedit una însorită și Fane mi-a oferit bunătățile casei. O ciorbă de vrază fiartă în ceaun și o mâncare de curpene, dreasă cu ardei iute, de n-a mai rămas în farfurie nici semn că pe acolo fusese ceva de îmbucat. Dar poate și foamea venită de pe drumul lung pe care-l făcusem să fi fost de vină.



Mai către apusul soarelui au sosit și cei care, din aceeași locuri de unde plecasem fiecare, spuseseră că vin. Ceva cuvinte de bun găsit, masa îmbelșugată pe care și-au oferit-o undeva prin poiană și mai pe seară somnul ne-a cuprins pe toți.
Peste noapte cerul s-a limpezit și s-a spuzit de stele, iar spre vale, așezările omenești, erau locuri de unde se răspândea lumina către cer. Totul ne statornicea ideea că a doua zi vom avea vremea bună pe care ne-o doream.
Dimineața, nu chiar așa devreme cât mi-aș fi dorit-o, am plecat împreună spre Șaua Surului. Am avut de străbătut poteca cam abruptă, strecurată printre stânci aruncate în calea călătorului și brazi bătrâni, care sigur, îngreuna mult mersul. Norocul a fost că această zonă n-a durat mult și am ajuns pe negândite la plaiul muntelui, care în dimineața asta se arăta însorit.  



Pe lângă monumentul ridicat în memoria salvamontistului cazut la datorie am trecut repede, doar ce am privit înălțimile muntelui. De acolo ne-am făcut oareșcari socoteli cu turma zăbovită la bordeiul din vale, gândind doar la vreo întâlnire cu dulăii cu zgomot trimis până la noi. Apoi ne-am continuat drumul pe poteca bătrână. Ne-au mângâiat fețele crengile arinilor montani și din când în când și cele ale jnepeniolor. Dar de primii, îmi aduc și acum aminte, cât de surprins am rămas, în munții Căpățânii, când le-am întâlnit prima oară. Foioasele astea cu frunză groasă, cerată parcă, îmi păreau neverosimile pentru locuri cu înălțimi aproape alpine.
Ne-am urmat drumul și poteca a devenit curând una pietroasă, cum îi stă bine uneia ce se îndereaptă către culmi înalte. Ne-am întâlnit în cale cu pâraile cunoscute, poate doar ceva mai năvalnice ca deobicei. Printre stâncile din cale am mai găsit ceva tufe răzlețe de bujor, să ne amintescă de ce fusese în stare floarea asta de jăratec care doar ce acoperise muntele cu puțină vreme în urmă. 


Când am ajuns în creastă, în Șaua Surului, ne-au întâmpinat crestele mărețe ale Făgărașilor, atâta cât cuprindeam cu privirea de aici. Budislavul avea ceva coroniță de ceață pe vârf. Muchia prelungă a Vemeșoaiei era încununată de lumina soarelui și plaiul înierbat al Surului, ne îndemna la drumul către vârfurile sale. M-am gândit o clipă la vârful Miclăușului, ascuns bine în spatele Găvanului, de unde către vale se așternea prăpastie fioroasă și gândul mi-a rămas poate agățat pe vărful acestuia, pe care parcă aș mai vrea să ajung.
Apoi ne-am luat picioarele la spinare și am început urcușul către vârful cel somital. Era plaiul verde, cum parcă nu-l mai văzusem niciodată în toiul verii. Pe ici pe colo mai răsăreau în cale ceva stânci trecătoare, cum îi stă bine muntelui înalt. Ceva părăluțe galbene mai sclipeau în cale și pe undeva mai apăreau și alte flori, bine ascunse în iarba scuturată de vântul crestelor. Ne tot apropiam de vârful cel mare și de fiecare dată, după cel întâlnit în cale, mai era unul pe care tot așa trebuia să-l urcăm. Până la urmă am ajuns pe vărful înalt de doar 2289m. Ajunsesem acolo pentru prima oară și parcă vroiam să mă bucur din plin de ce aș fi putut vedea din vârful ăsta râvnit atâta vreme. Către celălat vârf, din Capul Muntelui, am mai avut prilejul să privim. Către Budislavul, valul de ceață risipit totuși pe un cer senin, ne-a luat priveliștea pe care ne-o doream. Câtăva vreme am tot așteptat, cu aparatul fotografic în mână, doar-doar s-or îndura cețurile să ridice vălul așternut peste munte. Până la urmă m-am convins că vremea fotografiilor către creste nu era cea potrivită, așa că ne-am adăpostit de vântul răcoros, undeva sub vârf și acolo ne-am desfăcut merindele aduse. Câtăva vreme am tot sperat că ceața se va risipi și când ne-am convins că așa ceva nu se va petrece, am început coborârea. Pe plaiul pe care acum îl coboram, ne-am întâlnit cu turma din zori, ajunsă ca și noi pe vârful înalt. 



Ne-a protejat ciobanul de furia câinilor și ne-am așezat la vorbă cu figura acestuia, cu barbă neagră spicată cu fire albe și judecând după cum arătau veșmintele, cine știe de când nu mai apucase să primească din căușul pumnilor, vreo urmă de apă. Am mai pălăvrăgit ceva vreme cu el, i-am mai lăsat ceva din merindea noastră, dispărută repede în traista agățată pe umărul lui și noi ne-am dus în legea noastră.         
Am coborât din nou printre tufele de bujor întârziate, pe langă șuvoaiele de apă zglobii, la care ne-am mai și potolit setea și de poposit mai îndelung, am făcut-o în pajiștea de sub monument. 


De acolo până la intrarea printre brazii ce străjuiau stâncile din cale nu a fost de cât un pas. Am străbătut repede încâlcișul potecii și pe negândite am ajns în poiana cabanei. Nu prea mi-a convenit atmosfera găsită, cu zgomot  mult și ceva băutură revărsată pe masa din afara cabanei și consumată cu frenezie. Ba chiar la un moment dat, am vrut să mă așez într-un loc în care unul din cei tineri, se clătina prin apropiere și m-am îndepărtat grabnic neștiind care-i era postata viitoare. Una peste alta a venit seara, în cabană au mai sosit și din cei veniti doar pentru munte și cu ei am purtat conversații plăcute.
Dimineața, ca unul care avea drum lung de făcut, am luat-o din loc mai devreme decât ortacii care aveau mașina lăsată undeva în vale. Doar cu mine însumi, mi-a fost drumul ușor și plăcut. Undeva în cale am ascultat susurul izvorului pe care nu-l găsisem la urcare și de la el mi-am luat tainul de apă de care aveam nevoie. Curând am ajuns pe islazul de deasupra satului și am ajuns la drumul însorit și aproape torid. 


Am avut noroacele necesare cu care am ajuns la gara din care plecasem în zorii altei zile. Așteptarea trenului care avea să mă ducă spre casă, oarecum lungă, a trecut pe nesimțite și legănatul trenului și locurile prin care treceam, multe din ele cu amintiri despre poteci pe care de atâtea ori urcasem în munții îndrăgiți, m-au făcut să-mi treacă ușor timpul. Gândul la locuri pe care parcă aș mai vrea să urc ca și altădată, mi-a ținut de urât până ce am ajuns pe peronul de pe care plecasem de prea puțină vreme.  

Text și Foto: Dinu Boghez
27-29.06.2014