vineri, 19 noiembrie 2010

La marginea soarelui

Moto: Pentru mine lumea e pecete
pusă pe-o taină mai mare.
Lucian Blaga

Părea că la sfârşitul ăsta de săptămână, o să aleg pentru obişnuitele mele plimbări, vreunul din traseele de rezervă. Dintre cele cu locuri frumoase, mai ales în zile de toamnă, dar fără cine ştie ce spectaculozitate. Cam aşa gândeam, atunci când a sunat telefonul „profesoarei”. „Ce faci în zilele astea frumoase, nu mergi cu noi spre cabana din Chei şi de acolo om vedea noi pe unde mai hălăduim?”.
Aşa că iată-mă într-o dimineaţă, aşteptând maşina care avea să ne ducă spre lumea de calcar a Builei. Aveam să mai culegem din drum şi pe alt călător, cu aceeaşi dragoste de munte ca şi noi. Şi pe drumul de pe valea Cheii, ceva mai înainte de bătrânul schit al Iezerului, aveam să-l culegem în cale şi pe Gore, vechi om de munte, pe care acum, ajuns tânăr-pensionar, arareori îl mai vedeam străbătând potecile obişnuite nouă. Pe valea oricum frumoasă a Cheii, pavoazată de sărbătoarea toamnei, în culorile strălucind în bătaia soarelui deabia intrat pe îngustimea văii, ajungem repede la tunelul ce străpungea curmătura înaltă a Stogşoarelor. Ne-am oprit aici să parcăm maşina şi să ne hotărâm cam prin ce locuri urmează să plecăm. Unii coborau la cabană şi noi, cei vânjoşi adică, urma să urcăm spre Stogu. Dar până atunci le-am povestit celor cu care eram, cam cum arătau locurile, altfel decât acum, atunci când într-o zi de început de iunie al anului...1967, urcam pe aici pentru prima oară. Fusese lung drumul pe plaiul Pietrii Taiate şi până aici, sfatul bătrânului întâlnit în sătucul Tisei, îl respecatesem cu sfinţenie. Doar că atunci nu era nici drumul, nici tunelul şi poteca străbătea o pădure frumoasă de fagi proaspăt înfrunziţi şi ajungea până în Şaua Stogşoarelor, cocoţată tocmai sus, deasupra tunelului, la care acum deabia de puteau ajunge privirile. Acolo era atunci o masă de lemn, cu băncuţe, numai bune de odihnit. După atâta drum, înconjurat de stâncăriile care începeau să se ivească printre tisele bătrâne din preajmă, am stat prima oară să gândesc cam cum o să-mi fie drumul pe mai departe. Şi peripeţiile acestuia, lung, până în Bărbăteşti, pe care-l făceam atunci pentru prima oară, mi-au oferit multe aventuri.
Acum am străbătut pe îndelete tunelul şi la capătul lui echipa noastră s-a despărţit. Unii coborau direct la cabană, iar noi ceilalţi începeam să urcăm din greu panta aspră, către muchia ce avea să ne scoată la poalele Stogului.
Drumul forestier se înfipsese brutal în coasta muntelui şi panta, acum la începutul urcuşului, deabia de ne-a dat voie să ne agăţăm pe priporul ei. Printre stâncile întâlnite în cale, mai apoi pe lângă trunchiurile tiselor, unele rănite de schimbările datorate mâinii omului, ne-am ridicat până la urmă pe muchia îngustă pe care trebuia să o urmăm în drumul nostru către stânca semeaţă a Stogului. Pe aici locurile erau neschimbate de când se ştiau şi câte-o creangă doborâtă, câte-un copac căzut de bătrâneţe sau răpus de cine-ştie ce pală de vânt năpraznic, ne-au îngreunat drumul. Pe câte-un fag înalt, printre atâtea tise falnice, erau încă urme ale păstrăvilor, din care la vremea potrivită a primăverilor, puteai să-ţi culegi o porţie zdravănă. Mai departe muchia se desfăşura înaintea noastră, cu mici urcuşuri şi coborâşuri. Soarele se ridicase desupra noastră şi strălucirea lui tomnatecă, străbătea luminişurile. Pe jos, covorul de frunze deabia doborâte de schimbarea anotimupului, fâşâiau discret sub paşii noştri. Printre crengile copacilor, începea să se zărească sclipiciul argintiu al marilor abrupturi ale Stogului. Curând o potecuţă firavă, ne-a condus către rădăcina stâncilor albe. O brână scurtă, un copăcel de care te mai ajuţi, un altul ce-şi duce viaţa cu rădăcini înfipte în locuri numai de el ştiute şi iată-ne ajunşi în faţa „marelui grohotiş” al Stogului. Aici am aflat când am urcat prima oară, o tufă măreaţă de tulichină, cu mirosul sălbatec al florilor alpine. Apoi pe creasta cu ascuţişuri ce se înfiripa către înălţimea Măriei Sale, stătea traseul cu mici bijuterii alpine, pe care în primăvara aceea, ne-am căţărat legaţi în coardă, până la paltinul singuratec aplecat asupra hăurilor şi mai apoi am urcat pe hornul îngust care ne-a scos la locurile înierbate de sub vârf, acolo unde florile albastre de ochiul-boului, ne-au stârnit entuziasmul. Dar asta se petrecuse de mult, pe vremea când Stogul devenise ţinta preferată a excursiilor săptămânale.
Acum era toamnă şi mi-a fost greu să mai descopăr locul nuieluşelor care primăvara adăposteau minunatele flori liliachii. În faţă ne stătea grohotişul cel mare, străbătut de poteca caprelor negre, sau poate aşa mi se părea mie. De când îl cunoscusem, într-un sfârşit de iarnă, urcându-i cu greutate coastele mai de jos, împădurite şi acoperite cu zăpadă prăfoasă, descoperisem sus, pe marginea celor patru ţancuri ţâşnite către cerul albastru, drumul caprelor, adânc înfipt în zăpada imaculată. Şi de atunci s-a înfiripat în mintea mea, ideea că Stogul era un fief al caprelor negre.
Am păşit pe întinsul grohotişului, printre rămăşiţele stâncilor prăvălite din abrupturile cele mari, mărunţite de măcinişul timpului. Imi era mai greu mersul pe aici, acum, după trecerea multor ani. Şi nu numai mie, ci şi colegelor mele de tură. Pe îndelete, ne-am îndreptat către locurile mai înierbate, pe deasupra mestecenilor, înfioraţi de adierea înălţimilor,foşnind din frunzişul de toamnă ce-i ajunsese. Mai apoi au apărut şi paltinii, în preajma pădurii compacte. Ne-am apropiat de pereţii de piatră ai muntelui, cei ce-şi arătau faţa argintie. Mulţime de ţancuri-sentinele, cu hornuri adânci înfipte în coasta muntelui, cu pereţi verticali inabordabili pentru noi, ne stârneau admiraţia la fiecare pas. Păşeam cu atenţie către firavul hăţaş de la poalele pereţilor înalţi, încinşi de căldura soarelui tomnatec. Pe unde păşeam noi, ierburile căpătaseră culorile toamnei şi începuseră să răspândească parfumul cel de pe urmă. Am depăşit grohotişul, brâna subţiratecă pe care eram şi am intrat în pădurea amestecului de brazi şi fagi. Ne-am îndreptat către ţancurile argintii şi câtăva vreme ne-am luptat cu trunchiuri doborâte de vijelii. Apoi când ne-am uitat la ceas, am constatat că orele înaintaseră prea mult înaintea noastră şi coborârea la cabană ne-ar fi luat încă mult timp, în zilele astea când înserarea cobora atât de repede. Sigur, începusem ascensiunea cam târziu, dar poate şi paşii noştri fuseseră mai înceţi decât altădată. Dar oricum, neurcând până pe vârf, stăruia peste noi umbra neîmplinirii.
Am început coborârea. Tot prin lăuntrul grohotişului, pe după stâncile de început, pe firava potecuţă ce ne-a scos pe muchia cu tise şi fagi bătrâni şi mai apoi coborându-i panta până la urmele unui vechi drum forestier. Pe el am ajuns din nou la drumul ce ţâşnea din tunel şi mai departe pe întortocheturile potecii ce ne-a scos pe malul apei Cheii. Am traversat-o temerar pe trunchiul unui fag bătrân şi am ajuns repede la veselia domoală a cabanei, care ne-a primit cu dragostea obişnuită. O ciorbă de perişoare, un foc de tabără mai spre seară, cu snoave şi cântec de voie bună şi mai apoi moliciunea unui pat, într-o cameră încălzită numai cât trebuia, au încheiat ziua de toamnă petrecută printre calcarele familiei builene.
Când ne-am trezit a doua zi, soarele doar îl bănuiam în spatele gâtlejului strâmt al cheilor. Câtăva vreme am zăbovit pe prispa cabanei, nu atât pentru îndestularea matinală, cât pentru aşteptarea luminii ce avea să înveşmânteze vârful Stogului. Îi remarcasem strălucirea, într-o dimineaţă de iarnă, cam de demult, atunci când fereastra vechiului canton, împărţită cu stinghii întruchipând o cruce, lăsa să se vadă calcarul argintiu al Stogului profilat pe cerul albastru. Diapozitivul făcut atunci, l-am întitulat „fereastra credinţei mele” şi aşa a rămas până astăzi şi de câte ori l-oi vedea. Aşa a fost şi acum şi când globul înveşmântat în focul sacru a dominat locurile, m-a stăpânit din nou emoţia zilei dintâi.
Apoi ne-am îndreptat paşii către îngustimea cheilor. Am traversat pârâul Comarnicelor şi am intrat în păduricea luminată acum de întâiele raze de soare. Curând am ajuns la stâncăriile care prevesteau marea încleştare a cheilor. Am trecut pe lângă ţuguiul Sentinelei Cheii, care ascundea atâtea trasee alpine frumoase şi mai ales începutul crestei Fotoreporterului, ce cuprindea atâtea bijuterii de căţărare şi pâlcuri de dediţei la vreme potrivită. Mai apoi apropierea de gâtlejul cheilor, cu zgomot infernal de ape prăvălite peste stâncile şlefuite în amarul anilor şi mai departe poteca urcătoare spre Brâna Caprelor, ne-a uluit încă odată privirile. Am zăbovit în locul cu privelişti spre zbuciumul apelor şi încleştarea acestora cu stâncile şi până la urmă a trebuit să ne întoarcem. Mai aveam cale lungă până acasă.
La cabană ne-am strâns lucrurile, ne-am luat rămas bun de la amfitrioni, promiţându-le că vom reveni mereu cu aceeaşi plăcere. Din nou am traversat apa Cheii, am urcat meandrele potecii şi străbătând tunelul ne-am luat locul în maşina care ne-a îndepărtat de strălucirea muntelui de calcar ce ne îngăduise o clipă să-i admirăm frumuseţea.

Text şi foto: Dinu Boghez
30-31.10.2010

duminică, 14 noiembrie 2010

Cântec de toamna

Moto: Copacii pândesc o anumită zi
şi deodată, toţi îşi fac vânt
şi intră cu frunzele-n pământ.
Marin Sorescu

Aranjasem excursia asta, în toate amănuntele. Căutasem în Sebeşul de Sus, o sursă de transport, ca să nu mai luăm în picioare oboseala drumului din gară până la capătul de jos al potecii. Aflasem numărul de telefon al celui care păzea refugiul de la Suru, ca să fiu sigur că acolo găseam uşa deschisă. Era totul aranjat cu grijă şi, ziceam eu, lucrurile aveau să decurgă ca pe aţă, mai ales că atunci când am trecut prin gara din Câineni, ca să fiu sigur, am mai vorbit odată cu cabanierul, spunându-i că vom ajunge sus, cam între ora 2 şi 3 pm. Când am coborât din tren la Podul Olt, ne aştepta în gară atelajul ciudat cu care aveam să mergem mai departe: un tractoraş, care trăgea după el o căruţă adevărată, cu banci şi ţoale puse pe ele. Cu cortegiul ăsta ciudat, am străbătut şoseaua şi drumul prin Sebeşul de Sus, până acolo unde întâlneam mai repede poteca. Şi aşa de mult îmi plăcuse drumul până aici în căruţa cu roţi de cauciuc, că aproape că mi-a părut rău când a trebuit să ne punem rucsacii în spate şi să ne mai luăm şi picioarele la spinare. Aşa am început să urcăm în lungul drum până la cabana din Suru. Un pâlc de capre domestice ivite în cale, câteva vorbe schimbate cu „căprarul” acestora, despre leul ce-l lua pe kilul de lapte, despre cum percepea el viaţa de dinainte de ’89 şi cum se simţea acuma şi iată-ne la primul marcaj din cale, triunghiul roşu.
Ne spusese tractoristul-căruţaş încă de jos, că mare noroc avusesem, că până cu o zi înainte, pe aici, coborât din munte, fusese vânt mare, de deabia puteai să te ţii pe picioare. Acum însă am luat-o voiniceşte pe scocul închipuind poteca pe care mai târziu aveam să întâlnim şi triunghiul roşu, călăuza noastră pe mai departe. Scocul ăsta avea pe el frunze adunate la poalele muntelui de vântul de mai deunăzi.
Se încolăcea pe coasta muntelui, cu serpentine multe şi adeseori se deosebea de poteca marcată, dar mereu se întâlnea cu ea. Era soare mult şi căldura aproape neverosimilă pentru zilele de noiembrie în care eram, ne storcea picuri de sudoare de pe frunte.
Începusem să ne gândim cam pe unde poate fi izvorul şi dacă nu cumva lipsa ploilor din ultima vreme îl făcuseră să dispară.
Am urcat pe îndelete până în poiana largă, din inima pădurii, în care firicelul de apă căutat, ne-a potolit setea. Ne-am odihnmit câtăva vreme, cu ochii aruncaţi spre primele înălţimi, cele ale Tătarului şi muchiei lui Făt. Am plecat mai departe. Am trecut pe lângă tufele de zmeură, pe care mai spre vară le-am găsit tăvălite de neindemânarea ursului. Am străbătut noianul de frunze adunate de vântoasa de care aflasem în vale şi care pe alocuri, mai-mai să ne acopere. Am urcat câte o coastă de munte mai repezită către muchia pe care uneori o mai părăseam. Într-o şeuţă am întâlnit ramificaţia unei poteci ce cobora spre lunga vale a Moaşei şi într-alta o săgeată care ne arăta cât mai aveam până la cabană. De aici încolo drumul era mai brânos. Pe ici pe colo mai susura vreun izvor timid. Stânci mari ne stăteau în cale şi brazii luaseră locul făgetului de până atunci. În despicătura potecii se zărea cerul senin şi până la poiana cabanei nici n-am mai avut mult de mers. Mai dornic de a intra în cabana făgăduinţei, m-am îndreptat către uşa acesteia şi când am apăsat pe clanţă, am avut intuiţia a ce ne aştepta. Cabana era închisă. Au urmat telefoane date cabanierului, care ne-a bolmojit ceva răspunsuri. Ba că ne-a aşteptat doar el ştia unde, ba că dacă aveam saci de dormit să ne adăpostim în magazia din apropiere, ba până la urmă, dacă nu suntem decât patru, nu se deranjează el pină la noi. Aşa că n-am avut încotro şi ne-am îndreptat către stâna din poiana din apropiere. Furioşi, dar până la urmă fericiţi că am găsit stâna şi aceasta mai era încă folosibilă, ne-am găsit culcuşul fiecare dintre noi, pe laviţele amărâte, cu scântei de stele prin acoperişul de deasupra. Am cotrobăit prin preajma locului unde ajunsesem. Am coborât puţin în continuarea punctului rosu şi am găsit poteca largă, ciobănească ce ducea spre valea râului Moasei, dar mai ales am căutat locul izvorului stânei, să-mi asigur rezeva de apă necesară. Până la urmă l-am găsit. Undeva către valea de sub cabană. Deabia mai susura izvorul şi parcă atunci am înţeles pricăjeala stânei şi butoiul mare cu apă tulbure din apropiere, în care poate îşi adunau apă de ploaie. Focul încropit afară ne-a mai ţinut prin preajma lui, până am găsit de cuviinţă să ne retragem fiecare în culcuşul pe care şi-l făcuse. Peste noapte am ieşit pe afară, cât să ne lămurim dacă rafalele care zgâlţâiau stâna ar putea avea vreo înrâurire asupra vremii de a doua zi. Numai că la un moment dat, unul dintre noi a zărit la marginea pădurii, cât la o zvârlituă de băţ, doi ochi care sclipeau în noaptea neagră din poiană. Pasă-mi-te un lup venise să vadă ce s-o fi petrecut pe la stâna căruia toată vara îi dăduse târcoale. Nu l-a clintit din loc nici strigătele noastre, nici petardele zgomotoase, trase de noi într-o veselie. Şi când i-a venit lui bine şi s-a convins că de pe urma noastră nu câştiga mare lucru, ne-a întors spatele şi....dus a fost.
Dimineaţa ne-am trezit de cum s-a făcut lumină. Am ieşit din stână, ne-am aranjat rucsacii în spate şi am început urcusul către locul cabanei de unde plecasem cu o zi înainte. Poate nu m-oi fi odihnit bine, dar urcuşul până în poiana cabanei, mi s-a părut greu şi am asudat din belşug. Când am ajuns în faţa noului refugiu, am mai mormăit odată în barbă, vorbele dulci adresate cabanierului. N-am stat mult pe gânduri şi am luat-o voiniceşte pe cărarea ce ne scotea sus în creasta muntelui. Potecă grea, cu serpentine multe, cu pietre mari în cale până spre plai şi care nu ne-a dat nicio clipă de răgaz. Am întâlnit în cale monumentul ridicat în memoria unui din alpinşii săvârşiţi prin aceste locuri şi „fetele”, i-au închinat o lumânare. Aici, în apropierea ţuguiului Gorganului, sfârşisem prima parte a traseului pe care ni-l propusesem. De aici încolo ne aştepta cea de a doua parte, pe o potecă mai firavă, prin locuri mai priporoase, cu trepte stâncoase ce trebuiau depăşite şi care ne-au solicitat din plin. Până în creasta care mi se părea atât de depărtată, am trudit zdravăn sau poate doar mie mi s-o fi părut grea. Peste tot era soare mult şi o zi liniştită, cu doar câte o briză mângâietoare ce cobora din creastă. Ne-am bucurat de ziua senină, cum nu mai întâlnisem în Făgăraşul anului acesta. Până la urmă am ajuns sus, lângă stâncăriile vârfului Moaşei, acolo unde stătea înfruntând anii, crucea studentului săvârşit prin aceste locuri într-o zi cu viscol cumplit.
Aproape că ne-am aruncat lângă pietrele care ne adăposteau de vântul care şi acum mătura creasta. Dar altfel era soare şi oarecari gâze se treziseră la viaţă. Stăteam tolăniţi sub cerul senin, în bătaia soarelui, dar după cum arătam, cred că şi ceilalţi erau cam la fel de osteniţi. Pârleala soarelui tomnatec şi privirile aruncate peste văi şi creste înalte, ne-au ţinut la odihnă în locurile astea minunate, aproape două ore. Într-un târziu, ne-am ridicat şi am luat-o spre şaua fără sfârşit parcă, ce ne-a scos mai întâi la stâncăriile Vulcului. Mai apoi am coborât către altă şa din cale a Apei Cumpănite, sub vârul Tătarului, acolo unde apa vie a izvorului îşi risipea undele, către ţinuturi atât de diferite, fără să ştie niciunul unde avea să le fie mai bine. De aici şi până la bordeiul de sub şa, nici n-am mai avut mult de mers. Acolo ne era locul de mas peste noapte. Bordeiul era aşa cum îl ştiam.
Doar că între timp, pe aici mai trecuseră şi alţii, judecând după ceva semne lăsate pe ici pe colo. Dar mizerie ca altădată, nu găsisem. Seara era la fel de frumoasă ca în tot restul zilei şi după ceva alergătură după cetină, cât să ne fie odihna mai cumsecade, am avut timp să admirăm culorile apusului şi soarele care dispărea după cununa munţilor Căpăţânii.
A urmat o noapte înstelată, cu lună deasupra şi din când în când cu câte-o pală de vânt. În bordei era chiar cald şi afară, coasta muntelui, către Apa Cumpănită şi Tătaru, plaiul muntelui strălucea în lumina rece a lunii. Când s-a luminat de ziuă, am ieşit alene din sacii de dormit şi până la urmă ne-am sfârşit pregătirile de drum. Am părăsit bordeiul, luându-ne oarecum rămas bun până la primăvara viitoare, sperând să-l găsim la locul lui şi dornic să ne mai adăpostească în împrejurările anului ce vine. Am urcat până la firul drumului alpin, atât de bine cunoscut.
Am privit cu nostalgie, spre culmile încă întunecate, ale crestelor de pe care deabia de coborâsem într-o zi cu soare şi cer senin şi ne-am continuat coborârea pe drumul Coţilor, încărcat de istoria războiului din ’914.
Doar o clipă ne-am abătut la izvorul de la Piciorul Boului, să ne împrospătăm feţele cu apa rece ţâşnită de sub munte şi într-alta, cu privelişti către şaua Prislopului şi ţuguiului Strâmbanului si să ne luăm masa dimineţii. Am trecut ca gândul prin locul stânei cu urzici, acolo unde poate a fost cândva locul unui pichet grăniceresc si pe lângă paltinii încărcaţi primăvara cu păstrăvi, buni de fript la focul din faţa bordeiului din Apa Cumpănită. Am ajuns în locuri cu privelişti către crestele munţilor pe care-i părăseam. Către singuratecul Miclăuş şi căldarea Budislavului din care aveam atâtea amintiri şi pe nesimţite am ajuns în plaiul însorit al Ciungilor. Am mai privit odată înălţimile cu regretul că poate doar la anul aveam să le mai vedem şi am început drumul ultimei coborâri.
Din muchia însorită, din ierburile înalte din şaua Ciungilor, am luat-o la dreapta, pe poteca aproape invizibilă, acoperită de tufele de boz, scărmănate zdravăn de mistreţi. Am intrat repede pe vechiul drum, cu serpentine multe, arareori însorite şi pe el am ajuns în valea cu urme de tăieri de pădure, sălbatice. Pe drum, urme noroite de maşini şi peste tot cioturi din pădurea schinguită. Am zăbovit o clipă în poiana strălucind în soarele amiezii. Apoi am plecat către satul Câinenilor. În drum ne-am mai aplecat către unda izvoarelor, să ne potolim setea. Deasupra noastră, cerul era mereu senin şi gândurile noastre, cât scăpau din oboseala coborârii din înălţimea muntelui, tot către crestele înalte se îndreptau.
Pe nesimţite am ajuns în sat. Dintr-un lăcaş nu tocmai de cult religios, ieşeau oameni cerniţi, de la vreo adunare înnegurată. Ceva mai departe, dintr-altul, ieşeau cei veseli, cu apucături de viaţă veşnică. Cam pe acolo ne-am oprit şi noi, să sorbim, ba o bere, ba o coca-cola şi să ronţăim vreun covrigel sărat, încercând să ne trecă timpul încă lung, până avea să ne sosească trenul ce ne ducea spre casă. Când ne-am plictisit de atmosfera sătească duminicală, până la urmă ne-am îndreptat spre gară şi până să ne urcăm în căruţa de fier de data asta, am mai pălăvrăgit câtăva vreme. Cerul era tot senin, răcoarea serii de toamnă începea să se facă simţită şi gândurile noastre tot spre culmile albastre, înalte, se îndreptau. Până la urmă gara s-a umplut de forfoteala călătorilor, trenul nostru s-a oprit cu scrâşnet de roţi şi noi am părăsit locurile şi către seară am ajuns acasă.

Text şi foto: Dinu Boghez

duminică, 7 noiembrie 2010

Starea hoților de somn

Moto: E mult înapoi ? Atâta e şi de-acum înainte,
cu toate că mult mai puţin o să pară.
Lucian Blaga

Am plecat în Cozia cu Floriana. Amândoi cu aceeaşi dragostea de munte pe oriunde. La începutul-începutului, cu ritmuri de mers apropiate. Acum, mai la anii din urmă, cu oarecari diferenţe. Ea cu ritmul ei tineresc, iar eu cu cel mai lent, al anilor ce trecuseră între timp. Dar de urcat, urcăm mereu. De data asta hotărâsem să urcăm Cozia. Plecăm dimineaţa, cu trenul, de la ora obişnuită. Coborâm în gara Lotrului. Alesesem traseul prin cătunul Vărateca, cel care urca pe valea Slamnei şi mai apoi pe muchia Gruiului Jangului. Era calea cea mai scurtă, doar că urcuşul pe muchia amintită, o făceam dintr-o bucată şi cu genunchii la gură, atâta de dură era muchia.
Era o zi de toamnă târzie, dar muşcăturile friguroase ale zilelor îndreptate spre iarnă, nu se făceau simţite deloc. Dimineaţa era senină şi speram să avem zile frumoase.
Coborâm în gara de la Lotru şi apucăm pe drumeagul spre cătunul Vărateca. Intrăm pe vâlceaua cunoscută şi mai apoi, când ajungem în poiana de deasupra cătunului, prin fâneaţele sătenilor, avem surpriza să vedem că semnele de marcaj, o luaseră mai întâi spre vale. Aşa ajungem la o închipuire de căsoaie, acum părăsită şi pe care o cunoşteam bine. Acolo Fane, omul Coziei într-un anume fel, plănuise să-şi înjghebeze casa lui, pe care mai apoi s-o folosească şi pentru oarece turişti. Ar fi trebuit să aibă înăuntru un semineu şi mansardă şi câte cele mai scormonise mintea lui plină de idei, arareori duse la capăt. Noi urcăm mai departe şi curând intrăm pe firul văii, aflată acum, în pragul dimineţii, încă întunecată. Pietrele umede din jilăveala frunzelor aruncate pe jos din zilele toamnei târzii în care eram şi răcoarea nopţii, ne îngreunau mersul, dar până la urmă am ajuns nevătămaţi la piciorul pantei pe care poteca, aproape că se căţăra.
Când am început urcuşul, ştiam asta de mult, am pătruns în plapuma groasă de frunze, adusă jos, aproape de firul pârâului, de vântoasele care măturau muchia Gruiului Jangului pe care-l aveam de urcat. Ne-au intrat picioarele în frunzişul adunat aici şi păşind cu atenţie am început urcuşul.
Când tocmai ieşisem la pământul reavăn al potecii, undeva printre copacii pădurii de deasupra noastră, fantomaticele umbre a două capre negre, poate dornice de apa din vale, dar acum, speriate de prezenţa noastră, s-au pierdut pe înălţimile muntelui. Deasupra noastră, prin crengile dezgolite ale copacilor, răzbăteau când şi când, petice de cer senin. Era linişte peste tot şi doar uneori, strigătele noastre, bune doar de speriat animalele pădurii, mai sfârtecau adâncul pădurii.
Cunoşteam bine drumul, fusesem pe aici de multe ori, aşa că ştiam că poteca urca fără pic de odihnă. Printre fagi înalţi, printre grupuri de mesteceni, prin locuri cu puţină golişte de munte care să ne dea prilejul să privim altceva decât pădurea şi firul potecii dinaintea noastră, urcam mereu. Trebuia să se termine până la urmă. Către finalul potecii urcătoare, parcă au început să apară şi oarecari locuri mai liniştite, cu popasuri pe ici pe colo. Intr-un loc anume, cu ani în urmă, pe aici a apărut un ied rătăcit, urmărind speriat, strigătele disperate ale căprioarei-mamă şi când a apărut în locul mai golaş în care stăteam, parcă ne-a cerut sfatul, să-i spunem unde-i maică-sa. Dar a dispărut repede, când a auzit din pădure strigătul ei bine cunoscut. Apoi totul s-a scufundat în tăcere. Ca şi acum, când locurile prin care treceam erau tăcute şi ascundeau în ele nemişcarea pădurii. De aici încolo nici n-am mai avut mult de urcat. Printre copaci se zărea cerul albastru şi ultimele hăţaşe ale traseului, ne-au îndrumat spre stânga, către fagul cu turist cu rucsac în spate, păşind înainte. Pe poteca firavă de aici, ocolind fagii răsturnaţi de când îi ştiam, am răzbit în coama însorită.
De aici încolo ne-am îndreptat repede către Poiana Urzicii, acolo unde cu ani în urmă, se afla stâna locurilor.
În urma multor ani trecuţi pe aici, de când străbătusem prima oară locurile, mi-am amintit ciobanul împietrit pe scăunelul pe care şedea, în timp ce altul îi pusese oala potrivită pe cap, modelul tunsorii pe care şi-o dorea. Nu mai mi-aduc aminmte înfăţişarea foarfecii, dar bănuesc întrebuinţarea celei de tuns oile, pe care oricum o aveau la îndemână.
Plaiul ăsta frumos, cu lămâiţă răspândită peste tot, cu mirosul suav din zilele de vară, mă speriase zdravăn într-o împrejurare.
De sus, părea că vin turişti, care aduceau cu ei un căţelandru, judecând după lătrăturile lui copilăroase. Eram atunci singur şi parcă îmi era dor de niscaiva oameni cu care să schimb vreo două vorbe. Urcam, dar de sus nu apărea nimeni şi lătrăturile copilăroase se auzeu parcă din acelaşi loc. Şi deabia atunci mi-am dat seama că lătrăturile veneau din bârlogul vreunui lup, statornicit prin aceste locuri. Pasămi-te lupoaica nu era prin preajmă şi căţelandrii işi făceau de cap. Dar de când îmi dădusem seama că într-adevăr nu eram singur, dar că vietăţile de prin preajmă puteau să fie şi rele, n-am mai avut odihnă. Am trecut fără să-mi arunc privirile spre locul de belvedere, de unde stâncăriile Doabrelor din munţii Lotrului îşi depănau frumuseţile, am depăşit strunga ce încovoia poteca pe alt tărâm al Coziei, am depăşit Piatra Rea a locurilor şi eu tot în urmă priveam mereu. Doar în Poiana Mică a Armăsarului, am zăbovit oleacă, cât să-mi stăpânesc bătăile inimii şi să-mi şterg din minte spaima de până atunci.
Şi acum tot prin poienile Armăsarului ne-am odihnit şi mai departe doar puţin am mai urmărit poteca cea largă a Coziei, după care ne-am abătut pe hăţaşele pădurii cu brazi bătrâni, pe care trebuia să le înnodăm într-unul, care avea să ne aducă acolo unde eram aşteptaţi. Ne-am cam abătut noi de la drumul cel bun, dar ne-au scos din încâlceala pădurii larma câinilor care ne simţiseră, şi care nu s-au potolit decât atunci când şi-au dat seama că ne cunosc de mult.
Până la urmă am ajuns şi ospitalitatea oamenilor pădurii ne-a întâmpinat cu câte-o strachină de ciorbă caldă şi bună de ne-am lins degetele, alături de farmecul pâinii deabia ieşită din cuptor. N-am zăbovit mult, că doar eram aşteptaţi la cabană, unde ne anunţasem din timp. Şi iar ne-am luat picioarele la spinare şi am urcat în drumul obişnuit al muntelui şi până la cabană am ajuns într-o clipă.
Ne-a întâmpinat acolo zgomotul trivial al unor copilandri zănateci, cu vorbe grele scoase din guri ce ar fi trebuit să fie inocente, dar acum păreau venite din viscerele mahalalelor întunecate ale vreunui oraş. Ne-am strecurat în cabană, parcă mai apărată de vorbele grele şi câtăva vreme ne-am putut reveni din atmosfera ce ne întâmpinase afară, ce întinase puritatea Coziei. Cabana era plină şi din reveria noastră temporară, ne-au trezit alte vorbe grele, ameninţând cabanierul că nu are locuri pentru ei, cei coborâţi aici din înălţimea lor şi care pretindeau cameră cu duş şi apă caldă şi nu concepeau că ăsta-i doar munte şi la el vii doar să-ţi primeneşti ochii şi mintea şi nu să-ţi înlături învelişul suburban cu care veniseră de acasă.
Ne-am dat seama până la urmă, că odihna noastră dintr-o noapte senină, cu zumzet de brad era departe şi hoţii ăştia de somn liniştit, n-aveau să ne lase în pace toată noaptea. Aşa că, deşi era cam târziu şi riscam să ne prindă noaptea pe drum, ne-am pus rucsacii în spate şi ne-am îndreptat spre locul cu pâine proaspătă, scoasă din cuptor şi poate la altă porţie de ciorbă aburindă. Acolo ne-am adăpostit, printre vorbe bune şi brazi fremătători şi până la ziuă ne-am odihnit la focul molcom din vatra cu ochi de balaur şi troznetele lemnului de brad.
În dimineaţa frumoasă care ne-a întâmpinat, noi aveam alte planuri, legat de locurile unde vroiam să ajungem. Aşa că ne-am luat rămas bun şi am început coborârea. Am ajuns repede la stâna din Rotunda, de unde am privit depărtările munţilor Lotrului şi mai departe am coborât poteca Turneanului.
Erau peste tot fagi uriaşi, unii ţanţoşi şi drepţi ca lumânarea, alţii cu crăci îmbârligate, de nu ştiai din ce întuneric de pădure ajunseseră până aici.
Am întâlnit şi „hora mireselor”, a pâlcurilor de mesteceni ce ne-au întâmpinat ca întotdeauna în calea potecii. Doar coborâşul mai dur până la izvorul Turneanului ne-a mai amărât puţină vreme.
Am trecut ca gândul prin strunga în susul căreia sălăşluia călugărul şi ursul, fiecare cu bârlogul său. Nu ne-am oprit de cât la izvorul „La Troc” şi de acolo ne-am luat porţia de apă vie.
Doar ce-am coborât în drumul Stânişoarei şi l-am şi părăsit, apucând-o spre calea din valea Păuşii, cam repede, dar scurtă. O clipă ne-am mai odihnit la troiţa din drum şi la izvorul de lângă ea ne-am mai înviorat odată cu apă rece. Pe lângă cabana de la valea Mărului am trecut la iuţeală şi curând am ajuns la halta Păuşii de unde Săgeata Alabastră ne-a adus în gara pe care o părăsisem în întunericul unei dimineţi.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez