vineri, 22 august 2014

Doruri din copilarie - Paznicul Dragoslavelor, Piatra Casei

 Moto: Cine ce mai știe
             despre-atâtea zâne
             dacă moare jocul
             ce ne mai rămâne ?.
                                      George Țărnea

La vremea copilăriei, împreună cu părinții mei făcusem o excursie, devenită oarecum memorabilă, către peștera Dâmbovicoarei. Plecasem din Câmpulungul copilăriei, trecusem de urcușul pe șoseaua de sub Mateiaș și coborând spre Dragoslavele, în față apăruse abruptul Pietrii Caselor, sclipind în lumina dimineții senine. Peștera amintită, urcușul greoi cu ducipalul nostru poate obosit, care nu mai voia să tragă la întoarcere, brișca cu care venisem și însfârșit întunericul care cuprinsese locurile când ajunsesem acasă, au fost atunci întâmplări de neuitat.
Mai trecusem de atunci de multe ori pe drumul strecurat printre munții aceștia frumoși, de obicei îndreptându-mă spre meleagurile îndrăgite ale Pietrii Craiului. Acum însă, după aproape 70 de ani, iată-mă coborând chiar în Dragoslavele, cu intenția să urc pe frumusețea de Piatra Caselor, pe care o admirasem de atâtea ori.
Poposesc la pensiunea la care îmi aranjasem șederea și din curtea cu trandafiri, mă odihnesc în camera răcoroasă, ferit de canicula orelor prânzului la care ajunsesem. Am privit din chioșcul umbros, înaltul Pietrii pe care vroiam să urc a doua zi. Am ascultat poveștile gazdei primitoare despre  locurile pe care vroiam să le cutreier a doua zi. Aveau în ele locuri dintre cele ale munților serioși, cu urcușuri, unele istovitoare și prin abrupturile înalte pe care le vedeam, se mai petrecuseră și evenimente tragice, rămase și acum în memoria celor ce trăiau  la poalele frumoasei pietre. Pentru că veni vorba de semeția vârfului din calcar sclipitor, îmi aduc aminte că la vremea copilăriei, locul acesta înalt, se numea Piatra Caselor, așa cum mi-a confirmat și acum, un trecător dintr-una din ulițele străbătute în după amiaza, când plecasem în documentarea necesară plimbării din ziua pe care deabia o așteptam. Doar că în scrieri mai noi, poate și a oamenilor veniți din locuri mai depărtate, se schimbase și numele muntelui. Acum, aceștia mai ales, îi spuneau mai mult Piatra Dragoslavelor. Poate și pentru că acum casele se modernizaseră și cele vechi își urmau drumul spre veșnicia către care se îndreptau.
Ceva mai târziu, pe când soarele se îndrepta către asfințit, răcoarea înserării a coborât peste adevărata poiană din curtea casei și din verdele neîntinat al curții, s-a răspândit răcoarea nopții. Una cu lună plină, lăfăită pe întregul cer senin. Liniștea nopții, străbătută arareori de zgomotul vreunui vehicol stingher m-a îndemnat la somn odihnitor.     
Din lâncezeala fermecată a așternutului molatec, a aerului răcoros al dimineții, intrat pe fereastra către alba ajunsă ’n sat – vorba vine, că Dragoslavele e ditamai oraș -, mi-am aruncat în rucsac cele trebuincioase și iată-mă pe drumul spre Piatra Caselor. Pe lângă biserica din drum, pe asfaltul întins de pe vechea uliță stăpânită de case mai vechi ori mai noi, am ajuns repede la cârciuma de la răscruce, acolo unde cu o zi mai înainte tot schimbasem vorbe despre drumurile mele către vârful dorit. Și acum am schimbat vreo două vorbe cu oameni aflați la păhărelul matinal. Unul dintre ei, aștepta ocazii către drumurile pe care avea să le facă. Am plecat mai departe, în lungul pârâului zăgăzuit bine. Acum, că pe aici ajungeam a doua oară, am avut răgaz să  privesc casele pe lângă care treceam. Erau unele noi, cu iz de modernitate oarecum. Dar mai erau altele cu scânduri bătute în ferestre, din care viața dispăruse de mult. Ba într-o curte cu iarba crescută peste măsură, cu casa cam în restriște, semn că de acolo dispăruseră de mult oamenii, stăteau stingheri doi câini, rămași credincioși locului pe care continuau să-l apere. Erau pe aici gânduri despre oameni care-și trăiseră viața, cum le-o fi fost și într-o zi plecaseră în alte locuri.
 O femeie întâlnită în cale, mi-a spus, cu fereală în glas că numele împământenit al apei zglobii, este Căcați și cu mâna la gură, s-a uitat la mine să vadă cam ce-oi zice. Am plecat mai departe și curînd am ajuns la pârâul năvalnic, venit din inima muntelui. Ajunsesem pe valea Caselor. Peste podul aninat peste firul apei, apăruse o pensiune. Cam mare mi s-a părut mie. Cu numere de mobil aninate pe pereții aceștia. Cam de pe acolo și asfaltul se terminase. Cu oamenii întâlniți în cale am mai schimbat ceva vorbe, până când aceștia s-au dus la treaba lor. Am rămas din nou singur pe drumul care începuse să urce, dar până la urmă, o mașină s-a învrednicit să oprească lângă mine și să-mi ia din picioare drumul ce mai rămăsese până în șaua Prislopului. 
Din zgâlțâiala mașinii, am coborât în Șaua largă. Nici n-am apucat să mă dezmeticesc și iată-mă rămas din nou singur în marea pajiște bătută de soare. Vârful cel mare, la care jinduisem, imens, stătea agățat deasupra pâlcului de pădure de brad, care-l înconjura. Am început -urcușul. La început am trecut pe lângă platforme betonate, ce îmi păreau făcute pentru vreun helicopter, ce-și făcea drum pe acolo, în vreo împrejurare. Să fi fost drumurile pentru crucea despre care aflasem că se ridicase pe creștetul muntelui sau cine știe pentru ce manevre militare, că doar de aceea prin preajmă se afla o tabără creată pentru acest scop. Mai apoi muntele era brăzdat de un lung drum croit pe coasta lui și care părea că se pierde undeva, printre fagii pădurii în care ajungea. Am tăiat pajiștea, am ajuns la drumeagul amintit, cu făgașuri multe și cam ros de ape și câtăva vreme am mers în lungul lui. Când s-a apropiat pădurea de fag, am tăiat drumul și m-am îndreptat către liziera brazilor, gândind că astfel am să pot urca mai lesne către locurile dorite. Până la urmă am intrat în păduricea formată din încâlcișul ienuperilor și brazilor. Printre ei mi-am croit drum. Uneori cu anevoie, pe panta care devenea cam aspră pe măsură ce urcam și adesea cam neprimitoare, judecând după ramurile spinoase care îmi cam încurcau înaintarea. Până la urmă am răzbit la plai și fără să-mi dau seama am ajuns la vârful cu cruce înaltă ridicată pe el  și sfințită în 2007, după cum scrisese cineva cu laba gâștei, să nu uite măcar anul.  Erau alături baterii de fotovoltaice și vădit, una din ele lipsea, luată de vreunul care găsise de cuviință că așa ceva îi trebuia și lui prin preajma casei.    
Ajunsesem pe vârful pe care mi-l dorisem. Eram înconjurat de munți înalți dintre aceea pe care mai fusesem. Acum, în ziua asta de vară călduroasă, aproape o raritate în anul acesta, orizontul era cam pâclos și culmile mai îndepărtate, pe unele doar le ghiceam. Culmea înaltă a Leaotei celei mari se ghicea mai bine. Linia frământată a Bucegilor, mă lăsa doar să-i ghicesc înălțimile vestice care mă fermecaseră nu prea de multă vreme. Către Piatra Craiului, doar culmea mai domoală din Petricea își arăta începuturile. Din cele înalte ale Iezerului, doar imaginația mea îi deslușea cupola Păpușii. Țuguiul Mateiașului se deslușea mai bine, cât l-om mai vedea profilat pe cer, până să nu ajungă doar o amintire, mâncat de-a binelea de furia cimentului. Noroc că vremurile de atunci nu le-oi mai apuca.    
Am întâlnit pe plai, pe când străbăteam ultimii metri către vârful cel mare, pierdut în pajiște, un amărât de punct albastru, alături de o săgeată de aceeași culoare. Poate întruchipau vreun marcaj, în vreun loc anume, dar altul, cât am căutat prin preajmă, nu am mai găsit. Așa că mi-am făcut pernă din rucsac și cu mâinle sub cap, am privit spre cerul albastru și am plutit o vreme prin toate locurile înconjurătoare, fiecare cu amintirile pe care le trăisem aievea și acum doar le treceam prin ochii minții.
Am stat pe vârf mai bine de o oră, după care am purces la drumul coborârii. De data asta am găsit breșa printre brazi, care mi-a permis ca până jos, la drumurile pe care le părăsisem, să nu mai trebuiască să străbat păienjenișul ienuperilor. Acum eram la amiază și soarele dogorea cât putea el. Coborând, am avut surpriza, acum când pâcla parcă se mai îndepărtase, să privesc clinurile stâncoase ale Ghimbavului, sclipind în bătaia soarelui. În șa, am întâlnit un cioban venit la stâna din apropiere, cu care am avut oarece conversații. El m-a sfătuit să cobor pe drumul înierbat din apropiere, care mă va scuti de o bună parte din drumul lung urmat la urcare. Am pornit pe drumul la început umbros și cu izvor aflat chiar la începutul coborîrii. Curând drumul a ieșit din pavăza copacilor și a continuat pe coasta cine știe de când despădurită. Am avut totuși parte de frumusețea abruptului stâncos, spectaculos aici ca și văzut din șoseaua Dragoslavelor. O scurtătură printre copaci, m-a adus din nou la marginea drumului făcut de dimineață. O mașină tocmai cobora și  cu ea am ajuns repede aproape de casa care mă găzduise. Oamenii din mașină, atât de tineri de parcă dacă m-aș fi străduit un pic le acopeream cu vârsta mea, pe cea a lor. S-au dovedit oameni plăcuți și conversația s-a legat fără osteneală, până a sosit clipa când ne-am despărțit.
M-am odihnit în camera răcoroasă și mai târziu, la un strop de cafea am mai pus țara la cale cu gazda, de la care am tot aflat vrute și nevrute din viața de azi și de ieri a Dragoslavelor. A trecut timpul pe nesimțite, pe care mi l-am petrecut apoi, sfârșind cartea pe care mi-o luasem cu mine,  cu aceeași întrebare perpetuă "doctore, noi când o să murim ?".
A venit dimineața de pe urmă, când pe banca de lângă casa primitoare de care urma să mă despart, așteptam cuminte ora la care trebuia să părăsesc meleagurile Dragoslavelor. Mașina în care m-am urcat m-a purtat pe negândite prin Câmpulungul deabia trezit la viață și mai apoi prin căldura asfaltului piteștean, încă nerăcorit de noaptea care trecuse peste el. Până acasă a fost doar un pas mic și dealurile peste care treceam, mi-au mai îmbunat regretul despărțirii de meleagul fermecat pe care fusesem, pentru atât de puțin timp.











Text și Foto: Dinu Boghez / 12-13.08.2014

marți, 5 august 2014

Cautand comori in caldarea Ucea





















Foto: Floriana Boghez

Varful Trescovat

Parcul National Portile de Fier - Varful Trescovat (755m)











Foto: Floriana Boghez