Iezerul din Căldarea Purului

 Moto: Puteți auzi tăcerea pădurii ?

            Ascult-o, ascult-o,

            dar bagă de seamă,

            de vrei – ascultând-o -să și poți s-o auzi.

                             Romulus Vulpescu

 

    Era într-o zi de început de vară, călduroasă încă din zori. Peste drumurile asfaltate de pe valea Oltului și mai apoi a Lotrului, parcă soarele nu dogorea prea tare. De la Gura Latoriței, drumul strâns între munți și pârâul zglobiu al Latoriței, mai potolise zăpușeala zilei de vară. Dar doar când drumul s-a strâns între munții văii Latoriței, locurile au căpătat răcoarea muntelui. Am trecut pe lângă stupina din poiana de pe malurile Latoriței, cu geamurile mașinii închise, de frica zburătoarelor înțepătoare, care-și aveau lăcașurile prin apropiere, unde-și depuneau mierea. Mai apoi am depășit locurile de la Borogeana Răgăliei. Erau acolo case de pădurari, care adăposteau vremelnic oamenii pădurii și ceva mai jos, acolo unde fusese ridicat zid înalt, să stăvilească malul muntelui, să facă loc drumului și peste acesta apele pâraielor Borogeana și Răgăliei, săreau nestăvilite, stropindu-te zdravăn de fiecare dată când treceai pe jos prin apropiere. A fost într-o zi de iarnă, când am ajuns acolo, mai către începuturile peregrinărilor mele prin aceste locuri, pe zăpadă încă neatinsă de picior de om. Întunericul coborât peste munții luminați de dărnicia unei luni pline, ne-a dat bucuria zburdălniciilor peste zăpada neîncepută, cu sclipicii poveștilor ce de abia își începeau șirul acestora. Au fost acestea amintiri de neșters, pe care poate am să am timp să le depăn vreodată.

    Acum însă ne grăbeam, căci mai aveam încă drum lung de făcut. Am depășit Casa Petrimanu și puțin mai departe am început să urcăm serpentinele drumului, care avea să ne scoată în Curmătura Oltețului. Aici se despărțeau și se îmbrățișau munții, cei ai Parângului și cei ai Căpățânii.

    Am început urcușul, pe muchia muntelui. Într-un cot al potecii care ducea pe creasta muntelui, se desprindea la dreapta o potecă. Am urmat-o și curând am ajuns între brazi. La capătul acestui pâlc, am ajuns într-un ochi de poiană, acoperit de zăpada încă persistentă. Brazii mărgineau ochiul de poiană, înfrățindu-se cu abruptul muntelui. Din albul zăpezii răsăreau fire de brândușe. Am pășit pe întinderea albă presărată cu flori. Fiecare pas era o călcătură moale și bocancul se afunda puțin. Eram pe întinderea unui fost iezer, acum colmatat. Puțină vreme am străbătut întinderea de zăpadă presărată cu brândușe. Eram pe întinderea unui fost lac alpin. Când l-am străbătut până la capăt, din înaltul muntelui se prăvălea torentul unei cascade. Era șuvoiul care alimenta fostul iezer, pe întinderea căruia pășisem până atunci. Vremurile trecute peste  iezerul de odinioară, colmataseră oglinda acestuia și mai rămăsese doar întinderea acoperită de zăpadă, cu flori de brândușe proaspete. Peste oglinda de apă bine ascunsă în pădure, timpul adusese aici fire de pământ, peste alte grăunțe de același fel și acum din cele poposite aici, răsăriseră la sfârșit de primăvară, firele firave de brândușe. Apa năvalnică a torentului, în amonte de fostul lac alpin, se arunca cu zgomot mare, peste stâncile din cale formând cascade vorbitoare despre trecutele vremuri de peste ani. Când ajungea la fața iezerului ascuns, peste locurile acestea parcă se așternea liniștea pădurii. 

    Era pe lângă firul torentului, poteca ce urca la colonia părăsită a stânelor de odinioară. Până acolo am urcat din greu. Pe muchia muntelui erau risipite casele vechii așezări pastorale. Acum erau părăsite din cine știe ce motiv. Mult n-am zăbovit aici. Mai aveam mult de urcat până a ne întâlni cu grupul de care ne despărțisem. Sus, pe vârful Purului, la peste 2000m, ne-am întâlnit cu cei de care ne despărțisem mai jos. Eram aici la primele vârfuri mari ale Parângului. Am stat și noi puțin pe pajiștea vârfului, privind cu ochi nesătui șiragurile de munți care ne stăteau în preajmă. Apoi cu satisfacția locurilor nou văzute, am coborât la mașina care ne aștepta în Curmătura Oltețului.

Dinu Boghez

PE PÂRÂUL LUI TOCAN

Moto: uneori adeseori
ne-am mai face zburători
dând din aripi ca din nori
din vise și din cocori  
uneori de multe ori ...

Lucian Avramescu

Un traseu ușor și mai ales frumos, îl reprezintă accesul din valea Latoriței, spre cununa munților cu același nume, în plină zonă calcaroasă, desfășurat în bună parte de-a lungul pârâului lui Tocan. Traseul poate face parte dintr-un circuit, dacă dorim să ne întoarcem la cabanele din vale, de unde tocmai începe traseul propus. Circuitul propus, se desfășoară în lungul acestui pârâu, până la unele din izvoarele sale, ajungând la stâna din Boarneș, în plină zonă centrală a acestor munți. Străbate pe sub creasta calcaroasă a munților în care ne aflăm, pe poteci ciobănești, fenomene interesante de eroziune, cât și fire de apă spectaculoase. Se ajunge la stânele din Turcinu Mic și coboară din nou pe valea de pe care am plecat. Accesul pe valea Latoriței este asigurat de șoseaua cândva asfaltată și astăzi total neîntreținută. Autobuzele Rm. Vîlcea-Voineasa, ne lasă la Gura  Latoriței. Până în fața hidrocentralei Ciunget,  sunt 6km, dar ocazii sunt suficiente. Pentru ceilalți 17km până la Petrimanu, în cazul în care nu dispunem de mijloace proprii, este bine să ne aflăm în dreptul hidrocentralei la orele prânzului, când putem prinde mașina ce asigură schimbul de lucru la barajul de la Petrimanu. Ajunși la Petrimanu, găsim cazare mai mult decât onorabilă la motelul Tudor, eventual la cantonul silvic din apropiere. Cât privește casa școlară, aceasta ar fi putut fi o excelentă bază de cazare, apropiată chiar  a unei hoteliere, dacă obiceiul pământului n-ar fi transformat-o cu încetul, aproape în ruină. Lacul de acumulare din apropiere, ca și cel mai depărtat de la Galbenu, pot deveni cu siguranță noi atracții turistice, dacă.... aici la Petrinanu, datorită lacului cu același nume, dar și celui de la Galbenu din apropiere, se va desvolta o veritabilă bază turistică și sportivă. Atunci abordarea munților Parâng, Latoriței și Căpățânii, va deveni extrem de apropiată și multe din traseele acestora vor fi unele mult îndrăgite.

Pentru traseul propus, plecăm cât mai de dimimeață, pentru a prinde sus în creastă, orele de vizibilitate maximă. Mergem spre coda lacului circa 1 km, după care traversăm podul peste coada lacului, ajungând pe drumul de contur al acestuia, pe care îl vom urmări de acum încolo. După apoximativ 20minute de mers pe drumul de contur al lacului, întâlnim pe coastele din stânga, poteca marcată cu cruce roșie care ne conduce pe valea Lotrului, în apropierea bazei de cazare de la Vidra. Defrișarea a distrus marcajele de început, după care poteca se desfășoară clar. Drumul propus continuă pe malul lacului și după circa 1 oră de la plecare, ne strecurăm pe sub conducta de aducțiune a apei ce vine din lacul Galbenu și se îndreaptă spre marea de la Vidra.  Drumul nostru ajunge la un mic lac înaintea gurii de primire a apei pârâului lui Tocan, într-un ochi de poiană, pe care o traversează pe podeț, spre stânga și intră pe poteca ce ne va conduce către plaiul Boarneșului. Un popas aici este bine venit. Oglinda liniștită a micuțului lac din spatele gurii de captare, pădurea de brad și linștea care ne înconjoară îmbie la pic de odihnă. De la plecare până aici s-a scurs 1 ½ oră.

În acest loc se întâlnesc cele două capete ale circuitului propus, putând eventual să ne hotărâm asupra sensului de mers. La dreapta urmăm calea către stâna din Turcin, la stânga urmăm calea pârâului lui Tocan. Dacă am ales-o pe aceasta din urmă, intrăm în pădurea de brad, în lungul pârâului amintit, unde găsim poteca ciobănească bine conturată.

Intrarea în pădurea de brad, pentru sensul propus, se face mergând drept înainte și traversând spre stânga pârâul. Acesta face curând un cot spre stânga, în timp ce noi urcăm printre brazi pe potecă bine conturată, utilizată din plin de ciobanii din zonă. Trecerea de la lumina poienii însorite, pe care tocmai am părăsit-o, la pădurea de brad întunecată, creaza o senzație stranie. Câtăva vreme urcăm o pantă ușoară. Apoi poteca se abate brusc la stânga, coborând până la firul pârâului părăsit de curând. Săritorile peste care trece pârâul, îngustimea văii, îl transformă într-o apă zgomotoasă și periculoasă la ploi abundente. Odată trecuți pe celălalt mal, urcăm cu atenție la umezeala locului, care poate produce alunecări. Poteca se înscrie de-a lungul malului drept, pe o porțiune de brână, agățată deasupra apei tumultoase. Vom mai traversa apele acestui pârâu, devenit mai calm, după care ne înscriem în lungul altuia, cel al Pietrelor, până către obârșia acestuia. Ne angajăm pe o muchie împădurită, cu potecă clară, urcând pe firul unui  pârâiaș care dispare în apropierea golului alpin. Acum pădurea se depărtează, intrăm pe pajiște și începem să simțim golul alpin, prin care urcăm direct, fără potecă. Poiana se lărgește și în fața noastră apre un grup de stânci izolate, către care ne îndreptăm. Pe aceste stânci apar primele semnale ale crestei calcaroase de deasupra noastră și care ține din Șaua Pietrilor și până dincolo de vârful Părăginosului. Ultimul către est, cu altitudine de peste 2000m, al coamei înalte a Latoriței. Mai sus în creastă, acum sau cu altă ocazie, poți să-ți trimiți măcar gândurile departe în timp și să-ți închipui măcar pentru o clipă, măreția acestor munți. Dacă veți cerceta vreodată locurile, veți descoperi intrări de peșteri, doline, izbucuri și mai ales abruptul nordic. De când am părăsit poiana de unde apa captată devine subpământeană, a mai trecut 1 oră.

În stânga o potecă conduce spre stâna Petrimanu și mai departe spre Șaua Pietrilor, trecând prin apropierea unei frumoase cascade, aflată în plină pădure de brad. În sus, printre stâncile tocite de vreme, aflăm drumul strategic construit în primul război mondial, atunci când granița țării era cam pe vârful Ștefanu, la limita către munții Parâng, la mai puțin de 10 km de locul unde ne aflăm.          

După ce trecem de grupul de stânci amintit mai sus, care poate fi folosit ca punct de reper și odihnă, ne îndreptăm spre dreapta, spre stâna din Boarneș. După ce trecem de izvorul stânei, în câteva îi trecem și pragul. Atunci când am ajuns prima oară prin aceste locuri, casa stânei era una veche, oarecum obișnuită în lumea pastorală. Pereți din bârne cu goluri prin care sufla vântul, pământ pe jos și lavițe amărâte pe care dormeau ciobanii și tradiționalul foc din mijlocul stânei. Dar la unele din stânele Latoriței, au apărut  case noi, cu aceleași dotări ,, tehnologice “, dar parcă mai omenești. Aici, la Boarneș, casa stânei a rămas la fel și nici nu cred că mai este folosită. Dar clipa de atunci, când am intrat înăuntru nu o pot uita. Erau acolo doi bătrâni, bucuroși tare de oaspeți.  Au vrut să mă omenească cu ce aveau ei la îndemână, dar din toate am ales doar cana cu jintiță proaspătă sau berea ciobanului, cum o alintau ei. Am luat câteva informații de la cei de aici, pentru a nimeri mai ușor calea spre un veritabil grup statuar, sculptat în timp de vânturi și ploi în stâncile de calcar. Locul cuprinzând un portal, alături de alte stânci, este denumit în lumea ciobanilor ,, La Bisericuță “. Cândva, aici exista și o icoană, astăzi distrusă de timp sau chiar de oameni. I se mai spune ,, Poarta Soarelui  ”, deși prima denumire, cea a localnicilor, mi se pare mai inspirată. Nu prea de mult, în lunile de sihăstrie voită a ciobanilor, pare de crezut ca ei să fi dorit ă aibă în preajmă un simbol al Dumnezeirii, de care în condițiile dure ale muntelui, nu de puține ori să fi avut nevoie. Orientarea portalului est-vest, face ca razele soarelui să-l străpungă și asta ar fi explicația celeilalte denumiri.De aici încolo, în plin gol alpin, avem de ales între două poteci. Una care se angajează în urcuș, în apropierea crestei și cealaltă mai jos, ajungând într-o vale și apoi urcând din nou la limita pădurii. Amândouă străbat văi de pâraie năvalnice înșirate pe coasta muntelui. Cea din apropierea crestei coboară la stâna din Turcinu Mic, iar cealaltă, la cel Mare. De la plecare până aici au trecut 3 ½-4 ore. Avem de aici o frumoasă priveliște spre munții Căpățânii ( vf Nedeia-Curmătura Oltețului ), spre munții Parâng și evident cei ai Latoriței. Găsim și la stâna din urmă ciobani din Vaideeni. De aici, pentru cei ce și-au propus un circuit, începe coborârea în drumul propus. Coborâm spre dreapta, prin poiană, până acolo unde brazii încep să se îndesească. După 5-10 minute, o luăm la stânga, poteca însăilându-se din ce în ce mai mult. Un coborâș mai lung decât minutele menționate înseamnă că am coborât mai mult decât era necesar. Găsim poteca cea bună, transformată parcă într-o alee, coborând în serpentine. Trecem prin locuri stâncoase, prin pădure de brad și când am ajuns la cea de foioase, la 1 oră de cînd am părăsit stâna, suntem din nou la pârâul lui Tocan, la bifurcația menționată la urcare. Ajungem din nou la cabanele părăsite dimineața, după 5 ½-6 ½ ore de la plecare,  după ce am prcurs o tură de prezentare interesantă a munților Latoriței.

Dinu Boghez

Lumina de ieri

Moto: Încă un an, o zi, un ceas
și drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.

                                      Lucian Blaga

A venit de unde nu era, propunerea de a urca în munții Latoriței. Aveam să străbatem drum lung, pe valea Oltului mai întâi și mai apoi pe cea a Lotrului. Erau mai peste tot locul drumuri nevăzute ce urcau spre munții îndrăgiți, în răstimpul petrecut printre ei. Îmi aduc aminte de anul 1966, când mă strecuram pe drumul dintre munții ce străjuiau valea Oltului. Și mai ales de vorba prietenului, șoferul șantierului de unde tocmai plecam, în drumul lung ce-l mai aveam de făcut până la Slatina, unde mă aștepta șantierul fabricii de aluminiu. Spunea prietenul, alias șoferul pe care aveam să-l țin minte toată viața: aveti grijă cum vă cățărați printre munții aștia cu stâncării la vedere, că par foarte periculoși. Și în anii mulți care au urmat, când m-am aflat printre ei, o clipă nu i-am uitat sfatul.

A trecut repede șoseaua încărcată de nebunia alergătorilor motorizați din valea Oltului și mai apoi, ceva mai liniștiți, cei din lungul văii Lotrului. La gura celui din urmă, am intrat pe valea Latoriței, am străbătut casele Ciugetului, cele de pe valea Repedei și am pătruns printre pereții acesteia, ce străjuiau valea cu cheile sale aproape anonime, dar nu mai puțin interesante. Străbătusem locurile de câteva ori, dar mai mult îmi aminteam de împrejurarea când după ce ajunsesem pe crestele înalte ale munților Latoriței, coborâsem pe valea Repedei, până ne apucase noaptea pe ulița satului. Atunci, la îmbinarea zilei cu noaptea și cu oboseala în picioare a drumului lung ales, am trecut repede pe lângă peretele înclinat din cale și serpentina brutală a drumului, ne-a dat speranța sfârșitului de tură. Acum, ca și în alte câteva împrejurări, drumul pe valea Repedei, mi-a produs și alte satisfacții. Pereții înalți, ridicați deasupra firului apei străjuit de păduri încă neajunse de mâna distrugătoare a omului, străjuiau sclipitori deasupra văii. Alcătuiau un fel de chei înalte, către care doar privirile fugare, ajungeau până la ele.

S-a sfârșit drumul de pe valea Repedei cu iuțeala gândului și am ajuns acolo unde urca brutal și coastele muntelui apăreau golașe. Îmi amintesc într-una din împrejurări când ajunsesem pe aici, părăsisem drumul tăiat în stânca peretelui calcaros și găsisem calea pe versantul înclinat zdravăn, până ajunsesem la locurile mai domoale ale văii. Acum am urcat năpraznic serpentina drumului – păzit de o cameră de luat vederi, doar-doar s-or prinde și ceva hoți de lemne – și am ajuns pe firul pârâului Plaiul Poienii, pe al cărui drumeag am ajuns la golul muntelui pe care stătea de amar de vreme cabana de la Plaiul Poienii. Nu ne era în gând să rămânem aici, așa că ne-am continuat drumul. Eram pe vechiul drum, croit la vremea de restriște a primului război mondial. Pe acesta am mers până am dat de golul muntelui. Erau semne pe această porțiune de drum că începuseră tăierile de brad și nu asta era îngrijorarea. Pe aici bradul nu părea să fie chiar bun de tăiat, ci locurile pe care nu le vedeam, aveau să fie smulse din veșnicia pădiurii. Îmi mai rămânea o umbră de speranță, că tutorii pădurii obștii aveau să aibă grijă de împăduririle care aveau să salveze fața muntelui de odinioară. Erau speranțe că așa se va întâmpla.

Când am ajuns la gol, drumul strategic de odinioară, urca înaltul muntelui. Pe drumul lăturalnic desprins din celălalt, noi aveam să ajungem curând la așezământul vechii stâni din Fratoșteanu. Trecusem de atâtea ori prin locurile acestea și de atâtea ori ne conversasem cu copii ciobanilor care ne întovărășiseră cu strigătele lor, pe când străbăteam calea drumului alpin. O singură dată ajunsesem aici la vremea când cerul prevestea furtună amarnică. Așa a și fost și sub jumătatea de șopron sub care ne adăpostisem, am înfruntat furtuna cu trăznete și grindină ce acoperise muntele. Acolo unde ne adăpostisem, nu ne ajungea ploaia așternută peste munte și doar trăznetele cumplite, care zgâlțâiau cerul întunecat, ne mai strângea câte oleacă în spate.

Acum pe vechea polată era întruchipată stână țanțoșă și sub acoperământul ei, aveam să ne petrecem zilele pe care ni le dorisem. Alături de încăperi destinate stînei propriu-zise, sunt locuri civilizate unde cei ce se ocupă de cele obișnuite la o stână, să se simtă într-adevăr oameni. Și alături de ei ne-am simțit și noi deopotrivă.

Ne-am început șederea la stâna de sub plaiul Fratoșteanului, admirând deocamdată,  încă verdele locurilor. Tovarășii mei de drum, s-au avântat prin locurile pe care bănuiau că vor găsi ciupercile pe care și le doreau. S-au întors după ceva vreme cu primele mânătărci și gălbiori. Erau acestea promisiuni pentru a doua zi. Am înțeles atunci că plimbarea de a doua zi aveam să mi-o petrec singur și așa a și fost.

M-am trezit atât de devreme cât să prind răsăritul soarelui. Era acesta cam îngrămădit într-o șuviță de nori,  cât să-mi strice mie priveliștea, care numai fotogenică nu era. Dar oricum ar fi fost, ziua se anunța lipsită de nori. Căldura zilei de vară, s-a împământenit pe plai de cum s-a ridicat soarele de-o șchioapă. Și cam tot atunci am pornit și eu la drum. La intersecția drumului stânei cu cel alpin, m-am uitat cu oarecare părere de rău că acum, nu mai puteam scurta drumul luând-o pe plai în sus, cum de atâtea ori făcusem. Așa că am purces la drum pe întinsul celui alpin. Conservat foarte bine, pentru suta de ani ce trecuse peste el, urca liniștit pe plai, oferindu-mi priveliști din cele frumoase ale munților Latoriței. Plaiul încă verde și imaginile vârfurilor, cam de la cel al Părăginosului și Repedea, primele pe lângă cei de 2000m și până la Fratoșteanu cel Mare, împungeau cu măreția lor, cerul albastru.

Îmi împingeam pașii în lungul drumului alpin, propunându-mi ca primul popas serios să-l fac la chioșcul pe care-l știam ridicat pe plai. Am ajuns curând acolo. Îmi doream un loc de popas, cu singurătatea crestelor înalte, sub care gândurile să zboare înapoia timpului, dar și cu cele ce le mai voiam încă risipite prin locuri înalte, prin munții de aici și aiurea, la care încă visam cu ochii deschiși.

Când am ajuns la chioșcul ridicat la locul larg al zărilor, am aflat acolo forfotă mare. Niscaiva turiști din alte zări, sosiți acolo cu mașini acoperite de colbul locurilor înalte prin care probabil fuseseră, poposiseră o noapte pe înălțimea munților Latoriței. Erau tineri veniți din locurile de unde Gerlahovschi îmi aducea amintiri frumoase. Unii și alții, am încercat un limbaj comun, altul decât cel al înălțimilor frumoase care ne înconjurau și să recunosc n-am prea reușit. Un biscuit oferit în pragul dimineții, o bere refuzată cu amabilitate și fiecare și-a văzut de ale sale. Se pregăteau tinerii să-și strângă tabăra de-o noapte, iar eu mi-am continuat drumul, doar cu oarece regret că momentul de pauză ales aci, nu fusese pe măsura celui dorit. Dorisem să am de aici o convorbire cu marele Fratoșteanu. Vroiam să-l întreb dacă își mai aduce aminte de ziua aceea cu viscol năpraznic de te sprijineai în tăria vîntului ca într-un fotoliu, tocmai sus, pe creștetul său, pe stiva de stânci rămasă aici din vremuri imemoriale. Mai aveam să întreb muntele cu zbiceală amarnică, ce era cu fluturașii -omuleți zburători - prinși pe peliculă în preajma pădurii. Poate știa ceva despre omuleții aceea, prilej de controverse între cei de atunci, gândind că poate ne recunoscuseră drept oameni buni, duhurile muntelui și voiau să ne dea binețe.

Acum am mai urcar pe drumul ajuns o clipă pe dosul muntelui și iarăși m-am aflat pe fața văzută spre soare, pe care am tot mers până ce am dat de o ramificație, cea care mă îndruma pe deasupra iezerului din găoacea de sub Fratoșteanu. Când am ajuns deasupra iezerului am zăbovit cât să mă odihnesc cu gândurile venite din alte împrejurări când ajunsesem pe aici. Cam la vremea unei primăveri capricioase, când printre jnepeni și tufe de rododendron înmugurit, pășisem în drumul spre ultimele vârfuri înalte ale Latoriței. Cele ale Repezilor și Părăginosului. Atunci, parcă din vârful muntelui se prăvălea șuvoi puternic de apă, sfârșit tocmai în oglinda iezerului Repezilor, măreț și cu oglinda încă împrejmuită de zăpadă. Trecuseră ani. Poate doar o clipă și acum priveam din nou locurile pentru încă cine știe cât timp de aci înainte.

Venise vremea întoarcerii, pe care am făcut-o coborând pe plai. Lăsasem drumul alpin, undeva deasupra și doar scobitura în coasta muntelui mi-l mai închipuia. Plaiul întins înaintea mea, trecea din când în când pe lângă grupuri de stânci și brazi singuratici, unde mai luam câte-o odihnă. Mai jos turma de animale scoase la păscut. Și unele din ele priveau cu mirare la intrusul venit de sus. Cu unele mai ,, comunicative “, m-am mai conversat oleacă, cît să-mi treacă timpul de odihnă pe care mi-l mai luam din când în când. Așa, pe nesimțite, am ajuns iarăși în curtea stânei din Fratoșteanu, unde îndeletnicirile prânzului și admirația mânătărcilor aduse de prin pădurile apropiate, m-au dus până la odihna bine meritată.

A venit ultima zi. Șederea noastră lua sfârșit. Era o dimineață senină așa cum parcă nu fusese și cealaltă. Soarele răsărea tot din locul cel de ieri și parcă mai lipsit de ceața dimineții și a norișorilor care-i întovărășeau izbucnirea năvalnică a luminii. Până la urmă s-a cocoțat pe bolta cerului, strălucind acolo unde nu era niciun pic de nori. Peste munte nu se mișca nimic. Era o liniște totală. Mă bucuram din plin de dimineața oferită de munte. Trăiam momente cu unicitatea lor și cine știe când am să le mai revăd. Un rămas bun de la cei ce ne găzduiseră, parcă cu oarecare drag. Pe poarta stânei am pășit în afara zilelor senine dăruite de munte. De aici încolo am luat calea coborârii, pe același drum pe care venisem. Cantonul de la Plaiul Poienii era tot acolo. Pereții înalți care străjuiau valea se pierdeau pe nesimțite în adâncul pădurii și parcă prea repede. Am depășit ulița Ciungetului și odată cu asfaltul civilizației m-am rupt din farmecul zilelor petrecute în munții Latoriței.

Text și Foto: Dinu Boghez

24-26.08.2017                 

Am zarit lumina pe pamant

Moto: ... îmi place aici.

            E clad, e frumos,

            Și atâta lumină încât

            Crește iarba.

                    Marin Sorescu

 Am plecat într-o doară, sperând în vremea frumoasă, pe care ne-o închipuiam că o vom avea sus, pe creasta Latoriței, după  ce vom coborî din telegondolă. N-a fost să fie și din curba șoselei  de dincolo de Nopteasa, ne-am trezit în coada unui convoi de mașini care nu mai putea urca datorită gheții amarnice de pe asfalt. 

Cum plecasem cam în dorul lelii, cum aglomerația de pe șosea  cam prevestea îmbulzeala de la telecabina pârtiei de schi de pe Bora și așteptarea topirii gheții ni se părea prea lungă, nu ne-a fost greu să luăm repede o hotărâre. Urcăm la Plaiul Poienii. 

Nu eram departe de începutul potecii care urca acolo, așa că am ajuns curând la capătul drumului ce ne ducea acolo. Pregătirile pentru noua destinație aleasă au durat puțin și iată-ne înscriși pe drumul care mai întâi ne-a condus pe lângă una din stațiile de captare secundară ale amenajării hidrotehnice, cea de pe firul pârâului Plaiul Poienii. 

Drumul folosit de forestieri a mai durat ceva vreme, până când a venit vremea să ne desprindem de el. Am apucat-o chiar pe firul pârâului, acum cu apă zglobie apărută de sub stratul de zăpadă, ochită cumva de oarece viață ce-și cerea dreptul la soare. Am urcat tot așa, pe firul apei, când pe lângă apă pe stratul gros de zăpadă, cu ceva urme vechi de om sau jivină, când pe lângă apa cu susur aproape primăvăratec. 

Până i-a venit bine muntelui să se desprindă de firul  apei și să pornească vechea potecă  pe priporul unui bot de munte. Cam greu la început, până să mă obișnuesc iarăși cu greul, dar am ajuns repede la capătul  drumeagului, croit prin zăpada cu strat gros, cum îi stă bine zilelor de iarnă. Am ajuns sus, printre brazii înalți străpunși de razele soarelui. Era, acolo unde ajunsesem, lumea de basm a muntelui peste care se aternuse linștea lipsită de zumzetul vreunui vânticel.

Ajunsesem destul de repede -ceva mai mult de oră -, la vechiul drum alpin, ce-și trăgea amintirile tocmai din timpul primului război mondial. I-am străbătut calea, uneori întunecată de brazii bătrâni ce-și înfrățeau cununile. Pe alocuri razele soarelui luminau zăpada cu sclipici, în ochiuri de poiană și bălți încremenite în gerul vremii, așezate sub albastru cerului.

Mai apoi a venit marea poiană însorită de-a binelea, în mijlocul căreia stătea singuratec cantonul pastoral de la Plaiul Poieni, devenit în anii din urmă, adăpost pastoral. Pentru mine, locul acesta avea o istorie nescrisă, dar într-un fel trăită alături de el, în anii pe care-i apucasem. 

Cu ceva înaintea anilor ’70, plecat într-o dimineață de la cabana Rânca din Parâng, apucasem peste vârful Păpușii, o ceață de s-o tai cu cuțitul. Cam orbăcăind pe coasta muntelui, aflasem în șaua Ștefanului un drum care ducea spre Voineasa. Am ezitat să le spun tovarășilor de drum, că până la capătul acestuia sunt doar 32 km si...ne-am avântat înainte. În cale am întâlnit urme evidente de primăvară, dar și un adevărat tunel printr-un troian de zăpadă înalt de mai bine de 3 m, străpuns de curând de lama unui buldozer. Ceva mai încolo am ajuns la cantonul pastoral de la Plaiul Poienii. Un pahar cu apă ne-a dat femeia care îl păzea, ba chiar ne-a îndrumat pe drumul către Voineasa, dar nu s-a putut abține să ne spună cam care sunt somitățile de atunci care aveau acces aici.

Amintirile acestea le mai păstrez și acum, cînd peste ani, casa s-a transformat și acum este adăpost montan, deschis turiștilor, iar înfățișarea lui este cu totul alta. 

Pentru noi, curtea însorită a cantonului era doar prilej de odihnă și mai ales de admirat înălțimile înzăpezite ale munților înconjurători. Căldarea Fratoșteanului Mare strălucea în bătaia soarelui. Peste cerul albastru se intersectaau linii aeriene în toate direcțiile, de te mirai că avioanele nu se izbesc unele de altele. Muchia din fața cabanei era dezgolită de zăpadă și privirile puteau să zburde, fără opreliști peste creste. A Latoriței, în special, pînă către crestele Repezilor si Părănginosului și dincolo de Fratoșteanu, pînă spre Nopteasa și Mogoșu. Priveliștea era una de care nu te-ai mai fi desprins.

Culmea din fața cabanei,  a  Plaiului Poienii,  cu priveliști către culmea înaltă a Mănăilesei și peste ea ceva din vârfurile înalte ale munților Lotrului aduceau lîngă noi lumea încremenită a purității zilelor de iarnă. O stână așezată pe înălțimea crestei, părea gata să-și primească oaspeți. Paturile așternute si masa pregătită pentru călători înfometați și chiar un tranzistor, gata să-și trimită undele vesele.

A venit și timpul plecării. 

Soarele începuse să dea urme de oboseală, cât muncise el peste zi, și noi a trebuit să luăm calea înapoi. Coborâșul a durat mai puțin, doar că atunci când am ajuns din nou la mașină, cerul părea să-și pierdut din lumina de care ne bucurasem atâta și cerul începuse să capete culoare vineție. Drumul pe șoseaua cu  mașini care încă se îndreptau către locurile unde să te dai cu tălpici fermecate, păreau mai puține decât  dimineața. Voineasa ne-a mai dat odată prilej de aduceri aminte pe când stațiunea era furnicar de oameni veniți la odihnă. Pe valea Lotrului și mai apoi a Oltului înserarea începea să se aștearnă și peste noi bucuria unei zile trăite în farmecul înălțimilor.      

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana și Andrei Boghez

02.01.2016

Muntii Latoritei - Cumpana de ape, cumpana de viata

Moto: Se opriră munţii în zare,

              ca nişte elefanţi cu ceva în spinare.

                                     Marin Sorescu

 

Zilele astea, pe negândite, s-a petrecut un fapt tragic, care pe mine cel puțin, m-a îndurerat.  S-a săvârșit din viață cabanierul de la Plaiul Poienii, cunoscut mie de ani mulți de  viață. Știam că sfârșitul, când avea el să vie, al celui amintit era inevitabil. Și dacă îmi aduc aminte bine, cu ani buni în urmă, într-o dimineața pe când mă pregăteam de plecare, Săndel, mi-a ieșit înainte, întrebându-mă dacă n-am ceva hapuri de cap. Pe atunci nimeni nu bănuia  deznodământul, dar acum s-a sfârșit un om tânăr și de pe urma lui a rămas o fată și mama ei, nevoită să lupte pentru supraviețuire pe mai departe. Cam la lucrurile astea gândeam când am plecat către Ciunget și mai departe, către drumul de creastă al Latoriței.

Într-un anume fel, pentru că cel amintit este  legat de istoria nescrisă a acestor munți, acum, când sfârșitul biologic sau măcar cel fizic se apropie și de mine de capătul lui cel mai depărtat, am să-mi mărturisesc încă odată, că munții cei mai îndrăgiți  dintre cei vâlceni, sunt cei ai Latoriței. I-am cunoscut întâiași dată, prin anul....1968, când pornind de la bătrâna cabană Rânca, le-am străbătut creasta, până către valea Lotrului. Unul dintre drumurie acestora, este parcă mai deosebit decât  celălalt. Plecat în zori, de la cabana amintită, aproape fără să știm am ajuns în Șaua Ștefanului, pe care doar am bănuit-o din harta sumară pe care o aveam, întocmită de bărânul încă de pe atunci, Emilian Iliescu. Cei trei temerari, străbătusem până atunci, pe ceața deasă de s-o tai  cu cuțitul, trecând peste vârful Păpușii, poate vreo 18 km și în față ne stăteau panglicile  bătrânelor drumuri alpine, despre care, în cărțulia avută la noi, scria că unul ar ajunge până la Voineasa în....doar 32km. Am străbătut drumul din dreapta, mai îngust și care gândeam că va ajunge acolo. Era ceață multă, care deabia de se mișca. Aflam în drumul întunecat, plai dezgolit de zăpadă. Erau și troiene mari, trecute cu grijă și unul dintre ele, înalt cât o casă cu vreo două etaje, fusese de curând  străpuns cu buldozerul și asta ne-a dat speranța că pe aici mai fuseseră oamen și ceva urme de-ale lor, vom mai găsi. Am ajuns la locul  casei de la Plaiul Poienii - cel de astăzi  -și  ne-am conversat cu  o femeie, care ne-a oferit apă că prea eram însetați si oarecari lămuriri despre drumul care ne aștepta. Era casa ordonată, cu covor persan încă de la intrare și cu temere, femeia ne-a mărturisit cam ce fel de activiști fuseseră pe acolo. Pe atunci putusem să vedem ce-i înăuntru, dar astăzi o asemenea casă ar fi păzită de malaci, impenetrabili, la curiozitatea  anonimilor trecători. Acum aici e altă casă, deschisă oamenilor și primiți mereu cu drag, dintre care cel amintit mai sus, a fost unul emblematic.

Am străbătut  Valea  Lotrului, apoi parte din cea a Latoriței și când  am intrat în Ciunget, am intrat pe cea a Rudăresei. Vreo două pensiuni, un drum spre înaltul castel de echilibru și alte două pensiuni, o alcătuire hidrotehnică de beton înverzit de bătrânețe, un drum lateral ușor coborâtor și iată-ne pe valea pârâului Plaiul  Poienii. Până la casa din plai nici că a mai fost mult de mers.

La casa din plai, era liniște. Ușa intrării era ferecată. Sub un copac, câinele legat, păzea acareturile. Găinile scormoneau pe ici pe colo, cârâind liniștite. Era totul închis, părăsit în graba momentului trist pe care noi îl știam. Am părăsit locul acoperit de tristețe și ne-am îndreptat  către stâna din Fratoșteanu, în care speram să găsim cealaltă alcătuire pastorală ospitalieră, cea de la stâna din Fratoșteanu  Mare.

Am găsit-o cu ușurință. De altfel știam bine locul din alte multe peregrinări de pe aici. Am fost primiti cu bucurie chiar și repede ne-am așezat în locurile confortabile pe care ni le-au oferit. Casa Stânei din Fratoșteanu Mare, arăta ca un mic hotel. Camere echipate cu cele trebuincioase, o  bucătărie imensă, cu  plite mari ca pentru așezarea pastorală pe care o deserveau, înăuntru lumină electrică permanentă de la câteva foto voltaice și mai ales camera de baie.  Faianțată,  pardosită cu gresie, echipată cu toate cele trebuincioase și cu boyler pentru o baie cu apă caldă. Au fost zile magnifice și nimic nu ne-a lăsat îndoiala că am fi chiar la noi acasă.

A trecut după-amiaza, în sporovăeli cu ciobanii și stat la soarele blajin din munte. Poate chiar prea blajin, având în vedere că eram la ceva mai mult de 1650m. Dar ce să-i faci, vremea caniculară care domnea peste întreaga țară, ajunsese și pe aici.   

Am ieșit după-amiaza la plimbare către vârful Fratoșteanu Mare. Undeva sub vârf, o turmă rebelă de oi cu câini amenințători, ne-a întors din drum. Seara ne-am petrecut-o lângă un grătar, care ne-a sfârâit mâncarea de peste seară. A venit ziua a doua, în care am luat-o pe serpentinele drumului alpin, tot către vârful Fratoșteanului, marcat cu inscripție făurită din pietre, să se vadă de departe. În drum ne-am oprit la un chioșc făurit de mâna omului, în care am petrecut câteva clipe în drumul nostru, iară către vârf. Numai că de data asta, am renunțat să abordăm vârful și ne-am îndreptat către malul Lacului Negru. Nu mai era el în plenitudinea forțelor sale, dar tot lac alpin era. Primăvara, are acesta un emisar puternic, venit din înaltul muntelui și șuvoiul de apă se strecoară printre jnepeni și tufe de bujor. Acum era mai mult o baltă cu mormoloci, din care vietățile turmei, veneau încă să se adape.

Câtăva vreme am zăbovit pe malul său, cu gândul la măreția albăstrimii sale din puținele zile de glorie alpină, din zilele tumultoase ale primăverii repede  trecătoare. Stânca din mijlocul apei, îi trăda și acum veleități de lac alpin.

Într-o  încrengătură de primăvară cu iarnă care nu vroia să se ducă, cu entuziasmul ultimei tinereți și picioarele ei de atunci, străbătusem calea destul de lungă, venind din Curmătura Vidruței. Urcasem atunci pe vârful cam depărtat al Repezilor și la întoarcere avusesem parte de  reprize artistice inedite. Mai întâi ocolind printre tufele poalelor vârfului Fratoșteanului, ne bătuse  soarele dinspre vârf și mulțimea funigeilor dinspre vale. Spectacolul ăsta de soare și zăpadă a fost greu de uitat. Mai jos, pe  când ne pregăteam să străbatem căldarea Noptesei, acoperită de strat gros de nea, venea înspre noi din vale, o turmă de cai, scăpați din blestemul grajdului de peste iarnă. Numai că în fața lor stătea acum troianul de zăpadă, cam mare și neîncepută. S-au sfătutit caii o bucată de timp, până când armăsarul hergheliei,  cu coama în vânt, a frământat cu copitele troianul de zăpadă și le-a făcut drum suratelor sale mai plăpânde către pajiștea râvnită. A fost un spectacol greu de uitat, mai ales că herghelia a trecut pe lângă noi vijelios, fără să ne dea vreo atenție. Acum toate astea erau  gânduri care-mi reveneau în minte după ani mulți de când se petrecuseră.

Am plecat apoi pe poteca de sub creste, uneori printre cele câteva stâncării din cale. Ne-a condus poteca peste dâmbul din față, printre vitele și caii stânei de la care plecasem, până când în față, undeva jos, ne-au apărut căsoaiele  de la care plecasem dimineața. Coborârea am făcut-o prin iarba cu lăcuste grase și insecte ce-și căutau adăpost  în căldura care învăluise muntele. La împrejmuirea  stânei am ajuns repede, doar că eu am ținut morțiș să sar pârleazul împrejmuirii, așa ca în vremurile copilăriei..

A urmat odihna după amiezii și mai pe seară, când s-a mai răcorit atmosfera, am ajuns cu mijlocul auto, cât mai aproape de locul de unde Măria Sa  Fratoșteanu ne era mai ușor de urcat. De colo până pe vârf mai era o zvârlitură de băț. Apoi seara s-a lăsat din nou peste munte.

A venit dimineața despărțirii, cam lungă și grea. În ochii bătrânei ciobănițe, albaștri ca cerul, am mai privit odată. Se strânseseră  în ei, doruri de-o viață dar și lumina cerului pe care-l apucase în anii mulți petrecuți pe munți.

A venit dimineața plecării, cu forfota strângerii bagajelor și mai ales rămasul bun, de la niște oameni care ne primiseră cu drag. Am luat calea lungă a ramurilor drumului alpin și până la urmă, imaginea stânei din Fratoșteanu Mare, ne-a dispărut din ochi. Am rămas singuri pe panglica drumului alpin. Vechiul drum al oștilor din războiul depărtat, curgea lin înaintea noastră. Am trecut pe lângă chioșcul ridicat de curând, pe sub poteca ce ne apropiase de vârful cel mare și însfârșit am ajuns la formațiunea calcaroasă a Noptesei. De aici  încolo, munții Latoriței, își aflau spectaculozitatea deplină. Se succedau vârfuri înalte, cu lumina calcarului strălucind în soarele matinal. Era dintre acestea Mogoșul, cel dintâi. Un boț de calcar strălucind în calea înălțimilor. Drumul alpin se strecura prin plaiul de sub acesta. Dar mai aveau locurile unul bine ascuns, de nici nu-l bănuiai, că s-ar afla atât de aproape de pașii călătorului. Ceva stâncării anonime, aflate în apropierea drumului, ascund în ele o formațiune stâncoasa, cu legende păstrate în decursul timpului. Poarta Soarelui, așa se denumește formațiunea stâncoasă. Străpunsă de calea vântului, orientată dinspre răsărit, lasă întâia rază de soare să treacă dintr-o parte în cealaltă a muntelui. Se spune că aici se săvârșeau, într-un ritual aflat între credința  luminii și primitivismul locului, adevărate legăminte de viață, între tinerii ciobani aflați în inima muntelui pentru lunga perioadă a păstoritului din vară.    

Undeva jos, pe întinsul plaiului, se află stâna din Boarneș. Era parcă stingheră, parcă îmbătrânită și locurile din preajmă trădau unele părăsite. Nici atunci când ajunsesem pe aici, urcând dinspre Petrimanu pe pârâul lui Tocan, locurile nu trădau cine știe ce viață. Mersesem atunci, multă vreme pe valea îngustă, întunecată, până răzbisem în poiana luminată și când sfârșisem trecerea printre ultimii copaci ai pădurii din care tocmai ieșeam, m-au întâmpinat  un cal și o stâncă, lângă care chiar m-am odihnit. La stâna din Boarneș am găsit doi bătrâni, cu care am mai sporovait oleacă. De la ei am aflat legenda Porții Soarelui și m-au căinat cât aveam de mers până să ajung la Voineasa, unde vroiam să prind autobuzul care avea să mă ducă acasă.

Când am ajuns în marea înșeuare din Șaua Pietrilor, partea spectaculoasa a munților Latoriței, aproape că se isprăvise. Am zăbovit aici cât să ne săturăm ochii cu priveliștile către înălțimile depărtate ale munților Lotrului și către înaltul vârf al Purului, spre care ne purta drumul alpin. Aveam de urcat de aici încolo cea mai consistentă pantă de până acum. Dar drumul către șaua înaltă la care trebuia să ajungem, mai avea până atunci unele locuri interesante. Nu  mult după ce plecasem din Șaua Pietrilor, în primul cot al drumului, se desprindea o  potecă ce ducea la vechea așezare pastorală  din Puru. Pare că acum pe aici nu mai poposesc turmele, judecând după înfățișarea singuratecă a colibelor risipite pe plai. Poteca însă, a rămas bine înfiptă în coasta muntelui și înainte de a începe să urcăm către vechile stâne, trecem printr-un loc turbos, de o mare frumusețe primăvara. Este locul unui lac colmatat. Emisarul lacului, se zbuciumă pe panta mare a muntelui, prăvălindu-se năvalnic, acolo unde vremuri îndelungate alimentau un iezer alpin, a cărui întindere o vedem și astăzi. Călcătura în aceste locuri e mătăsoasă, moale și peste tot pașii vor parcă să răscolească oglinda vechiului iezer. Iar primăvara, atunci când zăpada încă nu s-a dus pe de-a întregul, pe oglinda netedă a vechiului iezer, un covor de brândușe înfrumusețează locul. Mai apoi vechea potecă se anină de coasta muntelui și ajunge urcând din greu la vechile așezări pastorale și mai departe, anevoie, pe vârful Purului, unul din cele înalte ale munților Latoriței – 2049m. N-am străbătut de prea multe ori locurile, dar imaginea iezerului adormit, o am mereu în fața ochilor.    

Noi ne-am continuat drumul  către șaua înaltă care desparte vârfurile Puru și Petrimanu. Ajunge tot aici, urcând de pe malurile lacului Petrimanu, o potecă ciobănească intens bătută. Locurile sunt deosebite și incită la nostalgii alpine, dar are pentru mine și o amintire cam brutală. O întâlnire cu o adevărată ,,turmă,, de câini ciobănești, cam azmuțiți și care s-au înfruptat cu poftă dintr-unul din picioarele mele, de i-am purtat amintirea multă vreme. 

O scurtă pauză în șaua înaltă si iarăși am plecat la drum. Un lung coborâș pe coasta Purului, mai apoi pe sub vârful Zănoguței și iată-ne ajunși într-o largă înșeuare, deasupra căreia stâna cea veche dispare lăsând locul uneia noi și poate chiar mai modernă. Drumul urcă lent  pe sub Coasta Benghii și mai apoi pe sub cea a vârfului Bora – 2069m -, cel  mai înalt al acestor munți. Undeva în înaltul acestuia, se profilau stâlpii liniei de telescaun și până la ei urcă un drumeag tăiat în coasta muntelui. Sub noi, marele talveg al Latoriței, adăpostește câteva așezări pastorale ale celor din zona Novaci. Peste toate astea, tronează creasta crenelată a marelui Parâng. Vremea e un pic cețoasă, dar coama zdrențuită a munților înalți tot impresionantă este.

Pe nesimțite drumul alpin de până acum se termină în preajma asfaltului transalpinei așa cum l-au lăsat constructorii și nu numai ei, atunci când șoseaua asta frumoasă a rămas de izbeliște.  

 La popasul ciobănessc improvizat, am zăbovit cât să înfulecăm câte ceva. Acolo șefa popasului mi s-a părut oarecum cunoscută și timid, am încercat  să-i spun de povestea ciobăniței din locurile de ceva mai jos și care avea o fată cu veleități poetice din care care chiar citisem atunci câte ceva. Chiar ei erau și amfitrioana afacerii  a încercat să-și aducă aminte numele meu. N-a izbutit decât să-și amintească doar primele litere. Dar oricum,  noi  cei de acum, eram și cei de atunci. Am încercat să intuesc vârsta fetei-poete și m-am oprit la vreo 23 de ani, cât ar avea acum. Da de unde fata avea acum 30 de ani !. Trecuseră deci 14 ani, nu doar 7. Doamne cum trecuse vremea și cum se mai comprimase timpul !.

Am plecat mai departe, am poposit puțin la Obârșia Lotrului și pe valea Mănăilesei, la umbra copacilor, la unul mai consistent. Până acasă am avut timp să constatăm cât de mare este căldura șesului și cât de bine fusese prin locurile străbătute.

 

 

Text și Foto: Dinu  Boghez

22-24.07.2015