vineri, 24 mai 2013

Anii mei cei tineri - Muchia Betelului


Moto: Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp.

                                         Nichita Stănescu


Am aflat prima oară de creasta stâncoasă a Beţelului, într-o zi când se îngâna toamna cu iarna. Când izvoarele căpătaseră pojghiţă sclipitoare şi alunii, printre frunzele arămite de curând, îşi atârnaseră de crengi, mâţişori mulţi şi prelungi, semn de iarnă grea. Atunci urcam către Poiana Suliţei, apropiată Beţelulului. Urcam la casa lui Nea Niţă, cioban de când se ştia pe meleagurile munţilor Lotrului, dar iarna ajuns acasă, în poiana în care îşi avea „ domiciliul ”. Avea sărmanul o durere cumplită de măsea, şi-i transmisese unuia din tovarăşii de munte de atunci, să vină să i-o scoată, că prea era cumplit chinul. Aşa am ajuns la casa acestuia, din poiana înaltă, acolo unde baba lui, după intervenţia stomatologică de „ altitudine ”, ne-a pus pe masa din bojdeucă, o mămăligă mare şi aurie. L-am întrebat atunci pe Nea Niţă, cum e să cobori pe muchia amintită. Ne-a povăţuit să n-o facem, mai ales atunci, în prag de iarnă. Ştia bine locurile şi erau destul de anevoioase. Pe atunci le străbăteau mult sibienii, cara an de an îşi încropeau tabără de corturi jos, în lunca minionă a Beţelului. De acolo într-o zi, ne-a povestit amfitrionul nostru, Zenovia, una dintre cei ce urcau an de an până la casa dânsului, îşi găsise sfârşitul prin locurile acelea. Fusese poate evenimentul care curmase dorul sibienilor de locurile acestea, căci de atunci bătrânul Nea Niţă, nu ne-a mai povestit despre cei ce urcau an de an să-i viziteze sălaşul din poiană.
De atunci am străbătut stâncăriile locurilor de câteva ori şi de fiecare dată evenimentul tragic nu l-am neglijat. Cam astea îmi erau gândurile şi acum, când într-o dimineaţă am plecat din nou către aceleaşi meleaguri, în minte cu închipuirea clonţanilor stâncoşi pe lângă care mai vroiam să mă mai strecor odată şi cu teama anilor care se adunaseră cam mulţi.
Ne-a dus trenul ca deobicei, până în halta Beţelului, într-o dimineaţă senină de mai şi care din orele încă matinale, se anunţa călduroasă. Am ajuns în şosea, am trecut podul din faţa bisericii şi am intrat pe uliţa din lungul pârâului Beţel. Nu mai fusesem cam de mult prin locurile acestea şi oarecari shimbări, parcă se înfiripaseră. Câteva autoturisme stăteau prin faţa caselor, care parcă nici acestea nu mai erau atât de pricăjite. Orătăniile mai scoteau câte un cotcodăcit, câte-un godac se mai făcea auzit din coteţele aflate lângă drum, care tot acelea erau. Oamenii erau parcă mai veseli, judecând după îmbrăcăminte sau poate doar seninul cerului şi lumina soarelui care pătrunsese pe vale, să fi fost de vină.
La poiana mai mult luncă, din susul caselor, locul pe care altădată poposeau corturile sibienilor, iarba pământului era proaspăt înverzită şi strălucea în lumina soarelui. Ca să intrăm pe muchia cara adăpostea „ stâncăriileBeţelului ”, aveam de ales dintre două căi. Una străbătea scurtele chei ale pârâului, deosebite, marcată cu punct roşu, mai aventuroasă, câtă vreme se agăţa de malurile stâncoase ale pârâului şi mai apoi, până a ajunge la poteca din culme, trebuia să înfrângă un versant abrupt. Cealaltă, după ce trecea apa pârâului, urca muchia din dreapta şi ajungea repede în creastă, firavă ce se strecura mai departe printre acele stâncoase ale culmii. Pe aceasta din urmă am urcat panta cam aspră, până am atins culmea. Pe aceasta din urmă, marcată cu triunghi roşu, am ales-o pentru ziua de astazi. Era pe aici tot vechea potecă ce se strecura printre fagi şi ceva mai încolo printre pinii care-şi alesesră loc de trai pe creasta bătută de vânturi. Poteca era una priporoasă, bine înfiptă pe trupul muntelui şi de pe ea, privelişti cu ţancuri stâncoase, ridicate deasupra pădurii, aveam la tot pasul. Apoi urcuşul parcă s-a mai domolit şi ne-am înscris pe brâna pământoasă, lată cât să pui două tălpi de bocanc una lângă alta, aninată pe repezoiul coastei de sub ea, acoperit cu trunchiuri de copaci luminate de razele soarelui puternic. De aici au început să apară stâncării, unele mai depărtate, ridicate mult peste pădurea, care deabia acum îşi pregătea frunzişul primăvăratec. Urcam cu atenţie pe brâna amintită şi curând am ajuns la placa ruginită de vremuri, care amintea de Zenovia, cea care îşi găsise sfârşitul prin locurile acestea. Era trecută de 60 de ani, când avusese loc accidentul şi pe atunci, poate mă gândisem că poate vârsta era cam înaintată şi poate chiar nu avea ce să caute prin locurile acelea. Dar acum, când celor doi tovarăşi de drum, anii era cu mult peste cei ai Zenoviei.... Am trecut pragul stâncos, care parcă frângea poteca de până acum şi la pavăza unui clonţan ţâşnit deasupra pădurii, am poposit. Parcă mersul îndelungat pe brâna amintită, îşi cerea momentul primei odihne. Aici ar fi trebuit să ne întâmpine miros de lămâiţă, dar poate încă nu-i venise vremea. Mai apoi am coborât hornul, pe care poteca noastră, marcată cu vechiul triunghi roşu, ne îndruma mai departe.
Odată coborârea hornului terminată, am pătruns în pădurea din lungul crestei presărată cu felurite stâncării, sprijinind cerul cu ţancurile sale şi asta era frumuseţea întregului traseu. Spusele amintite ale bătrânului cioban Niţă, erau adevărate şi asta o remarcasem încă de la prima străbatere a locurilor. Poteca strecurată prin pădurea presărată cu stânci, firavă cât era ea, trecea mereu pe lângă stânci înalte, ori pe lângă clonţani pe care trebuia să-i ocoleşti. Poteca care de la început ne purtase pe hornul amintit, urca mai întâi prin pădurea cu potecă firavă, ce-şi mai purta încă bătrânul marcaj al triunghiului roşu. Cobora puţin şi urca mult, aproape de fiecare dată ocolind ceva stâncării, unele ceva mai modeste şi asta aveam să purtăm în picioare tot drumul, până aveam să ajungem la locuri ceva mai liniştite. Prin locurile pe care le străbăteam, se abătuse cu câţiva ani în urmă, urgia focului. Fusese stins până la urmă, dar lăsase copaci doborâţi, alţii rămaşi în picioare, schelete martore ale năpastei îndurate. Câte unii scăpaseră doar cu câte-o pârlitură de flacără şi purtau pe trunchi urmă negricioasă, de funingine, care ne mai înnegrea mâna care se srijinea pe el.
Dintre locurile multe şi frumoase din întregul traseu, câteva mi-au rămas în minte mereu. Acum şi în celelalte împrejurări când străbătusem locurile. Mai întâi o doborâtură de pădure, în urma cine ştie cărui furtuni năpraznice, întrerupea brutal poteca. Decât să ne încâlcim picioarele printre copacii aruncaţi la pământ, mai bine am urcat până la peretele înalt, care sub el avea potecă de animale şi mai apoi am coborât la poteca noastră. Dar strecurându-ne pe sub perete, l-am aflat încins de soarele zilei acesteia, aproape dogorind. Şi dogoarea asta am simţit-o tot timpul, necum  că au fost locuri în care poteca umbla numai prin soare. Ceva mai departe am avut de străbătut un urcuş dur, pe o coastă de munte. Altădată eram apăraţi de pădurea care ne adăpostea de soare, dar acum era un loc în care focul făcuse prăpăd. Peste toţ copaci doborâţi, cât mai rămăsesră din ei. Printre ei lăstăriş, crescuţi printre ei, fiecare cu ţepii lui. Ocolişurile erau chinuitoare şi agăţatul mereu de câte un trunchi înnegrit, era obositoare. Către final am zărit şi ceva din vechea potecă, dar asta s-a petrecut tocmai când am ajuns deasupra crestei, pe care ne-am odihnit îndelung. Am avut aici prilejul să privim creasta îndepărtată a Făgăraşului, stăpânită în întregime de zăpada iernii care se lăsa cu greu dusă. Mai departe a urmat un urcuş scurt,o trecere printr-un fel de strungă stâncoasă, după care poteca a intrat în pădurea care ne-a mai răcorit un pic. Apoi altă porţiune cu copaci rari şi soare dogoritor. Poteca ne-a apropiat din nou de stâncăriile cu care parcă ne obişnuisem. Din zona spectaculoasă a stâncăriilor nu mai aveam chiar atât de mult de umblat. Două hornuri ne mai stăteau în cale, dar dintre ele, cel mai dur mi s-a părut ultimul. Era şi cel mai însorit. Pământul era ars de soare şi acum era şi grăunţos. Paşii deveniseră mai nesiguri şi oboseala zilei îşi spunea cuvântul. În faţa mea colega de vârstă şi tură, parcă alerga şi de multe ori se mai oprea să mai aştepte nevolnicul din urmă. Când am sfârşit urcuşul acesta ultim, am intrat în pădurea de fagi înalţi. La adăpostul lor, străbătând locuri cu iarbă proaspătă, şi cu ceva flori primăvăratece, parcă soarele nu mai dogorea atât. Curând am ajuns în creasta locurilor, aflată lângă drumul pe care aveam să-l străbatem la coborâre. În sus, drumul ne-ar fi condus în Poiana Suliţei. Colega mea ajunsese de câtăva vreme şi-şi scosese merindea din rucsac. Eu mi-am aruncat rucsacul din spate şi aproape m-am prăbuşit pe iarba răcoroasă. Aproape că nu-mi era foame şi ce-am mâncat, am făcut-o mai mult din obiceiul prânzului, pe care-l depăşisem de mult. Umblasem prin locurile acestea, de când începusem urcuşul din valea Beţelului, cam de 7-8 ore. Am zăbovit în locul acela cam o jumătate de oră. Când am plecat mai departe era ora 4 pm.
M-am sculat alene din moliciunea ierbii deabia răsărită şi am început coborârea pe drumul ars de soare, îndreptându-ne către sfârşitul excursiei. Am coborât drumul când mai repede, când mai încet, după cum îmi mai ajungeau forţele, pe care trebuia să le drămuesc până la Gara Lotrului. Mă gândeam că nu vom prinde chiar trenul pe care ni-l propusesem, dar unul dintre ele tot ne-o duce spre casă. Din vale urca din greu un tractor, cu zgomot de motor sforăind pe panta drumului. Până laurmă am trecut unul pe lângă altul şi ne-am dat bineţe din goana cailor mulţi ai săi, care urcau la deal. Coborârea pe drumul întins, fără difcultăţile întâmpinate pe creastă, a avut la început clocotul valurilor de căldură, care ne moleşiseră mai tot timpul. Apoi când soarele a coborât către locul lui de odihnă nocturnă, a mai lăsat loc răcorii pădurii şi câte unui vânticel care ne mai împrospăta forţele risipite printre stânci şi hornuri. Dintre cei doi, pe care părea să-i fi uitat Dumnezeu pe munţii pe care-i îndrăgiseră o viaţă întreagă, eu eram de departe cel mai obosit şi mereu ceream câte-o odihnă. Celălalt suflet care mă însoţea, cât mai şedeam eu pe câte un trunchi de copac întâlnit în cale, zăbovea la cules de urzicuţe tinere şi frunze de untişor, numai bune de o salată, acum, până nu-i dădeau florile. Către finalul drumului, din îngustimea văii Beţelului către care ne îndreptam, răzbăteau până la noi zgomot de secure. Coborând, gândeam la apa care ne-ar fi potolit setea, dacă după atâta soare nu cumva să fie prea caldă. Nu ne închipuiam că apa venea de sus tulburată de copacii, pe care după ce-i dobora, - acum la vremea hărăzită odihnei – îi căra prin apă, că altă cale nu avea. Dezamăgiţi şi însetaţi peste poate, am urcat panta domoală, care ne-a scos în islazul satului, în poiana acoperită de verdele primăvăratec şi undeva mai jos, cu talangă de oi trase undeva la la umbra copacilor. Locurile erau frumoase şi acum, după atâta pădure şi stânci, pe potecile înguste pe care le străbătusem, chiar ne minunam de Valea Oltului şi de zgomotul maşinilor şi oglinda liniştită a lacului, pe care îl zăgăzuise omul cu baraj ceva mai jos. Apărea şi calea ferată şi un tren tocmai trimetea la noi semnalul întrării în staţia către care ne îndreptam. Erau peste Olt două poduri. Unul, cel vechi, lăsat acolo să vadă omul peste ani ce fuseseră în stare înaintaşii noştri. Dar şi cel nou, era o mândreţe de construcţie. O dantelă de metal aruncată peste apă. Când am ajuns la prima casă din Proenii din cale, lângă ea era şi un izvor rece şi numai bun să ne potolească setea. Mai departe, printre casele Proenilor, am ajuns la şoseaua cu forfotă mare de maşini, care deabia de ne-au dat voie să trecem şi noi. Până la gară am avut de traversat podul cel mare. Cei 800m ce-i aveam de străbătut de la semnalul staţiei până la gară, au fost parcă şi cei mai lungi din ziua aceea. Până la urmă bine că am prins ultimul tren care ne aducea acasă încă pe lumină. În acceleratul cam gol la cesaul înserării, ne-am oferit momentul de odihnă pe care ni-l doream şi ajunşi acasă, amintirile unei zile cu locuri minunate, au început să se deapăne.











Text şi foto: Dinu Boghez
        25.04.2013                               

S-au pus la sfat mestecenii - Poiana Calimanului


Moto: Nu-mi pare rău de anii ce-adormiră,
          Nici rău nu-mi pare că nu-i pot trezi.
                                 Serghei Esenin


Sfârşisem cu vreo două-trei zile înainte tura din Beţel şi de ce să nu mărturisesc, locurile acelea cu urcuşuri şi coborâşuri la tot pasul, brânele pe care deabia de aveai loc de pus piciorul şi mai ales stâncile pe lângă care trebuia să te strecori, încinse de un soare năpraznic pe cerul fără pic de nori, chiar mă obosiseră. Dar propunerea de a merge oriunde ne venea prin minte, doar munte şi pădure să fie, mi-a convenit de minune. Şi aşa am plecat, ca şi în alte multe împrejurări, către nesfârşitele meleaguri ale Coziei. Numai că de data asta, ne gândeam să ajungem în Poiana Călimanului.
Halta Păuşii ne-a primit în zorii dimineţii. Mai apoi obişnuita panglică a drumului forestier, ne-a primit la umbra pădurii din preajmă şi în multele locuri de popas cu mese şi bănci noi. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului, apoi am ajuns la Troiţa cu izvor, acolo unde se afla şi ramificaţia drumului pe care trebuia să-l urmăm, cel din lungul văii Noroaielor. N-a fost nici acesta prea lung şi după ce am privit vechiul adăpost vânătoresc, ascuns în întunericul pădurii, am trecut pe lângă gardul unei pepiniere, după care a trebuit să urmăm doar vechea potecă, parcă părăsită, aflată pe valea din ce în ce mai îngustă. Am ajuns la o furcitură de văi, acolo unde am găsit la locul său, cel de demult, rămăşiţele vechii băncuţe, aproape să-şi dea duhul. Îi aflasem locul cu ceva ani în urmă, într-o iarnă când ajunşi prin locurile astea, doar ea ne-a arătat locurile prin care şi acum aveam să mergem mai departe. Dar pe atunci,firava alcătuire, mai mult din „ beţe ”de brad, era încă întreagă. Locurile pe mai departe erau cam pământoase şi arse de soare şi lipsite de vegetaţie,păreau de-a binelea aride. Urna se vedea firul potecii şi pe acolo am luat-o. Am ajuns curând printre brazi uscaţi. Uscaţi până la vârful lor, cu doar crăci ţepoase care parcă vroiau să împungă pe oricine ar fi trecut printre ele. Eram într-o pădure adormită şi mai ales întunecoasă. Pe jos mistreţii râmaseră ce mai rămăsese din vechea potecă şi acoperită cu crăci şi ace de brad învechite, deabia de se mai vedea. Doar lăţimea potecii, lăsate la plantarea brazilor, probabil într-adins, te fâcea să ghiceşti locurile pe care trebuia să le străbaţi. Trecuseră ani cam mulţi de când pe aici coborâsem prima oară, dar pe atunci brazii erau încă tineri şi nimic nu prevestea boala asta nimicitoare care-i omorâseră pe toţi. Până la urmă am ajuns în creastă, acolo unde o potecă veche, cea a Plaiului Icoanei, cobora către valea Păuşii. Era şi acolo o băncuţă, dar asta rezistase mai bine vremurilor şi aici ne-am odihnit câtăva vreme. Mai departe, prin pădure,se vedea bine poteca pe care trebuia să o urmăm. Era de fapt un vechi drum de exploatare,cu deschidere largă prin pădurea dfe fag. Era vechi, de mult abandonat şi ce stricase omul, pădurea avusese timp să-şi ia înapoi. Cu mici urcuşuri, cu ceva ocolişuri pe coasta muntelui,poteca ne ducea înainte.  Către sfârşitul drumului, în vreo câteva locuri am întâlnit în cale grupuri de fagi doborâţi în potecă şi asta ne-a mai îngreunat mersul. Dar până la urmă, după atâta umbră, cu doar şuviţe de soare care ne mai mângâiau feţele, am ajuns în poiana Călimanului.
Vechea căsuţă a locurilor era tot acolo unde o aflasem cu ani în urmă. Era aşa cum o ştiam dintotdeauna,închisă, dar tot îmbietoare. Poiana cu băncuţe, masă şi buturugi în chip de scaune, nu păreau să se fi schimbat de când le cunoşteam. În mijlocul poienii era acelaşi cireş rotat, poate doar puţin mai bătrân decât era când îl aflasem aici pentru prima oară. La umbra lui, mi-am aşternut loc de odihnă şi sub el, am aţipit cu gândul la anii care trecuseră de când aflasem locurile într-o zi cu soare. Câtăva vreme m-am odihnit şi când  am revenit la viaţa poienii, cerul nu mai era chiar atât de senin precum îl lăsasem.  Peste mine poposiseră florile albe de cireş,câte se scuturaseră din adierea vântului. De jur împrejurul poienii, de parcă acum îi vedeam prima oară, mestecenii înalţi adăposteau poiana,  cu vârfurile săltate peste toată pădurea. Doar în iernile copilăriei, dintr-un oraş de care deabia de-mi aduc aminte,  pe fereastra camerei, priveam plopii  înalţi, care se încovoiau sub puterea viscolelor. Cam  aşa mi se păreau mestecenii înalţi,  cu verde crud pe mlădiţele subţiri. Poate plopii copilăriei n-or mai fi, le-or fi luat locul cine ştie ce „ building ” uriaş. Dar aici mestecenii îşi aveau rostul lor şi nu părea că cineva avea de gând să le ia din măreţie.
Până la urmă odihna s-a terminat şi a venit clipa despărţirii de locul de poveste pe care ni-l alesesem. Era vremea întoarcerii. Poteca ni s-a părut mai scurtă şi poate de aceea locurile de popas le-am înmulţit, să ne fie despărţirea mai lungă. Curând drumul de pe valea Noroaielor s-a sfârşit şi mirosul grătarelor încinse ne-a vestit apropierea de valea Păuşii. Veselia din aceasta ultimă, nu era chiar atât de zgomotoasă, cât prea se ţinea dintr-una într-alta. Dar şi eu, poate oi fi prea pretenţios. Dar aşa, tot mergând pe drumul încă umbros, am ajuns la casele şi halta pe care le părăsisem în zori.     
Text: Dinu Boghez
28.04.2013

sâmbătă, 4 mai 2013

Stâncăriile Călineştilor

Moto: Într-o zi

Muntele a băgat de seamă
Că a crescut prea mare.
Şi atunci a început a vorbi,
Ca s-o dreagă.

Marin Sorescu


„ E soare mult în dimineaţa asta peValea Oltului ”, parafrazând ultimele cuvinte dintr-un roman de suflet, scris de Radu Tudoran. Dar locul iubirilor, altfel trecătoare, este pentru mine doar pe crestele munţilor... Astăzi doar pe locul cu izul legendelor din creasta cu stâncării şi peşteri din muchia Călineştilor.

Ne urcăm în vechiul tren alergător de-o viaţă amărâtă, pe drumul de fier de pe valea Oltului. La halta de mult părăsită a Beţelului, coborâm îndreptându-ne către gura Călineştilor. Cum dăm în şoseaua cu TIR-uri multe, care stau să te zboare la vreo neatenie, trecem pe partea ailaltă a şoselei şi peste pod, ne abatem în lunca Călineştilor. Ne aşteaptă pragul stâncos, cu potecă însăilată şi pe alocuri una imaginară. Când ajungem sus, la capătul stâncăriilor, suntem stăpânii nimicniciei lumii omeneşti cu furnici alergătoare. Pe celălalt mal al Oltului, lunca largă a Băiaşului şi drumul său ce se pierde printre culmi împădurite. Noi urcăm din greu către pinii înalţi ce străjuesc culmea, cu potecă printre ei. Câte un ţanc de piatră sură, mai străjuie înălţimile de deasupra caselor călinăştenilor, unele chiar moderne, cu piscină în spatele casei. Umblăm câtăva vreme pe poteca străjuită de pini şi mai apoi de stejari, care ne vor însoţi o bucată de vreme de acum încolo. În luminişul unui vârfuleţ stâncos, ne bucurăm de soarele care ne însoţeşte. Din urma noastră, pare să ne ajungă o turmă de capre obişnuite cu înălţimile astea, dotată cu talăngi şi câine de pază. Hămesit poate, se apropie sfios de noi, sperând să-şi amăgească oarecum foamea. Cu ce-i dăm noi, nu i-au ajuns nici măcar pe-o măsea. Turma trece de noi, parcă mai curajoasă de cât câinele. Tot aşteptăm ca din urmă să apară băieţandrul care de regulă însoţeşte o astfel de turmă. Caprele sunt totuşi singure şi însoţitorul lor este doar bietul câine care latră de zor şi caută mâncare, de la oamenii întâlniţi întâmplător. „ Din bucata mea de pâine....”, i-am dat şi bietului flămând câte ceva,atâta cât să-mi mai rămâie şi mie. Prin pădurea cu stejeret, pornim mai departe. Poteca se strecoară prin pădure, ici-colo cu câte-un pâlc de soare şi câte-o floriciă de ciuboţica cucului, ivită timid din primăvara cam întârziată. Ne apropiem de stâncăriile cele mari, la care chiar putem ajunge dacă nu suntem atenţi la cursul potecii. Stâncăriile astea sunt frumoase şi odată ajunşi acolo gândim că în cine ştie ce munţi înalţi am ajuns. Putem încerca o mică şi hazardată ascesiune până deasupra lor, poate cam periculoasă, dar tot de unde am venit trebuie să ne întoarcem. Poteca bună de urmat, face o mare buclă spre dreapta, putând de aici să ajungem pe curba de nivel la marile peşteri ale Zmeilor. Sunt frumoase, arcadele dăltuite de vânt şi apa cerească, sunt locuri de adăpost pentru cei ce-şi mână caprele prin aceste locuri şi iată şi pentru călători pe meleaguri puţin umblate. Şi dacă vrem, pentru cei vremelnici călători, putem dezlega imaginaţia poveştilor cu zmei, că doar de aceea localnicii le numesc „ Peşterile Zmeilor ”. De data asta nu ne stă gândul la locul acesta şi prindem firul potecii către promontoriul stâncos pe care-l zărim printre siluetele copacilor. Îndemnaţi şi de firavul semn de marcaj cu cruce albastră, păstrat aici de mai bine de 40 de ani al „ mergătorului înainte ”, învăţătorul Banu. Depăşim micul abrupt pământos....şi iată-ne sus, pe stâncăriile cu loc de belvedere către munţii cei mari ai Făgăraşului. Păcat, astăzi măreţii ne sunt ascunşi de vălătuci de nori. Dar măcar „ delta ” râului Băiaşului şi drumul către Ţara Loviştei se lasă privite şi poate gânduri răzleţe pot ajunge prin locurile denumite poate corect, al unei mari şi istorice bătălii. Deasupra noastră stă bastionul stâncos amintit mai înainte, care şi de aici pare la fel de greu de cucerit. Pornim mai departe şi câtăva vreme suntem pe brâna locurilor, urcând către copăceii zgâlţâiţi de vânturile mari ale iernilor,care vin şi pe aici, transformând potecuţa într-o adevărtă aventură, dacă te abaţi pe aici. Coroana rotunjită de viscole şi aproape turtită, te fac să te gândeşti la îndărătnicia copăceilor, să-şi ducă viaţa prin aceste locuri.

Brâna pe care suntem se termină repede şi în continuare mergem pe drumul crestei, care-şi aruncă pinteni stâncoşi către vale. Printre hornurile coborâtoare, străjuite de pinteni măiastru dăltuţi, când şi când răzbat până la noi, imagini din valea îngustă a Călineştilor şi pe alocuri acoperişuri de case străjuite de piatra muntelui. Printre crengile subţiri, încă neînmugurite, cerul ne acoperă cu albastru său nemărginit. Câte-un urcuş, câte o scurtă coborâre şi poteca ne îndrepta pe coasta vârfului cel mare, stâncos, ce ne stă în cale. Turma de capre cu care ne mai intersectasem pe drum ne-a luat-o înainte şi de acum suiseră pe stâncării, de unde le mai auzeam talanga care le însoţea. Noi continuăm drumul de brână, ocolind vârful din cale. Doar coborârea este un pic mai anevoioasă, dar curând ieşim tot la creasta muntelui, deoparte străjuită de prăpastia cu stâncării şi de cealaltă cu fagii apăruţi de ceva vreme printre noi. Numai că cei din creastă, adaptându-se locurilor bătute de vântoase, sunt mai piperniciţi, mai scorburoşi, mai aproape de poveştile cu baba-cloanţa, ce parcă şi-a găsit sălaşul printre ei. Facem aici ultimul popas pe creastă. De acum încolo străbatem pădurea, mai umbroasă, mai primăvăratecă şi curând ajungem la locul unde poteca noastră se abate la stânga, pe sub creasta muchiei principale care ne-a întovărăşit până acum.

Până la Poiana Săliştei nu mai avem mult şi când ajungem acolo ne putem odihni pe verdele crud şi pe ici pe colo câte o floricică galbenă. Ne odihnim cât ne odihnim, dar pe cer au apărut norii jucăuşi, cam întunecaţi şi ploaia stă deasupra noastră. Ne grăbim să coborăm pe drumul croit ceva mai de curând. Ne apare în cale acoperişul prăbuşit al unei căsuţe. Şi când mă gândesc că o apuacesm încă în picioare, parcă mă înfioară timpul ce a trecut peste amândoi. Pe când ne apropiam de izvorul din Ştiubeaua, vine şi ploaia peste noi.una repede, de primăvară,cu ceva bulbuci prin locurile mai mlăşinoase. Cobor repede şi la podul din cale, îmi aştept tovarăşele de drum.

S-a terminat şi ploaia între timp. Plecăm mai departe pe drumul Călineştilor. Mai avem mult până la tren şi avem timp de amintiri, adunate din multele împrejurări de când tot străbat locurile acestea. Prima casă din cale a mistuit-o focul de ceva vreme. Mai departe o casă mai de curând croită, într-un loc poienit,cu soare pe el, într-alta o casă cu babă şi căţel cu picioare scrte, ce s-o fi ales de ei. O casă parcă mai boerească, acum părăsită de mult, cu ochiuri de fereastră sparte, năpădită de ierburi mari şi acoperiş aproape prăbuşit. Ceva mai la vale un fel de motel cu căsuţe,dar cine ştie dacă afost şi folosit vreodată.

Valea a început să se lărgească, drumul pare mai folosit şi casele sunt mai arătoase. Pe câte-o bancă de la poarta vreunei case me mai pierdem timpul să-l scutăm pe cel ce-l aveam de aşteptat în halta Beţelului. În faţa unei case cu curtea plină de pitici scoşi la vânzare ne oprim ceva mai mult, să aflăm şi noi soarta piticilor coloraţi. Apoi agale ne îndreptăm către lunca Oltului şi pe peronul amărât al haltei, ca şi casa acestuia, fără uşi, ferestre, acoperiş şi ce-o mai fi fost bun de furat, aşteptăm „ Săgeata albastră ”. Aşezaţi comod în trenul ăsta elegant faţă de cel matinal,sfârşim frumoasa noastră plimbare,cu regretul că până la urmă s-at erminat.



Text: Dinu Boghez
14.04.2013