vineri, 31 ianuarie 2014

De-a lungul anilor

 Moto: Nu mi-e destul. Și după orice
                     Aș spune înc-o dată !.
                             Lucian Blaga
Într-o dimineață, cu noaptea `n cap, am pornitt-o către Cozia. Era unul din drumurile obișnuite și îndelung bătute. Doar că acum eram în plină iarnă, în primele zile ale noului an. Sub lumina pricăjită de sub felinarul din stația auto de la Căciulata, am coborât, hotărându-mă în ultimul moment, să urc tot pe drumul Păușii. Am trecut de podul de peste Olt, apoi peste calea ferată și am intrat pe drumul întunecat de pe malul pârâului Păușii. Câte un călător grăbit, câte un câine trezit din amorțeala nocturnă, m-au întovărășit  prin noaptea care parcă nu vroia să se mai termine odată. S-au sfârșit și casele cu statut veșnic de ,, în consrucție ,, și am ajuns la casa de prelucrare a apei. Era întunecată, cu aspect nou parcă, de casă părăsită și doar câinele  cunoscut, mai hămăia la câte-un călător singuratec. Spre bucuria mea, de om strecurat prin întunericul nocturn, doar de vreo două ori a lătrat zdravăn, după care a venit spre mine, să-mi arate că știe că suntem cunoștințe vechi.
Și mi-am urmat drumul pe valea întunecată. Până la urmă, cam prin dreptul vechiului lac de acumulare, m-au prins din urmă zorile și panglica întunecată a drumului a devenit dintr ”odată luminoasă. Pe vale începea ziua.și când am trecut de cabana de la Valea Mărului, zorile mi-au dat semn, să nu mă mai simt singur. Ca deobicei, la Troița cu izvor alături, m-am oprit o clipă, cât să-mi iau apa trebuincioasă drumului pe mai departe. Pe lângă mine au mai trecut ceva mașini și parcă aș fi vrut ca vreuna să se îndure să-mi mai ia din picioare drumul,  cât mai rămăsese până la mânăstirea Stânișoarei. Nu s-a îndurat niciunul să oprească lângă mine și doar când am ajuns la capătul drumului, dintr ”una a coborât un vechi prieten. Am schimbat din fugă câteva cuvinte și mi-am urmat drumul. La căsuța de deasupra mânăstirii, mi-am luat pauza bine meritată după lungul drum de pe valea de până acum. 
Locurile începeau să se lumineze și soarele pătrundea printre copacii desfrunziți. Am pornit la drum. Am trecut peste obișnuitele văi ale Șipoțelului și Șipotului și curând am început primul urcuș, cel dintre stejarii care-l stăpâneau. Odată ce am terminat urcușul anevoios, am coborât în albia Bulzului, seacă mai totdeauna. Ceva mai încolo, sub piatra imensă așezată de mult în calea călătorului, îmi stăruia în ochii minții, imaginea vechii prietene prăvălită aici din înaltul muntelui. Imaginea asta, a unuia din cei ce i-au descoperit trupul căzut,  într-o dimineață senină de vară, mă va urmări de câte ori voi trece pe aici și de câte ori mi-oi aduce aminte de vreuna din multele excursii făcute împreună. Mereu cu aceeași întrebare: de ce ?.
Am depășit locul cu amintiri triste și mi-am continuat drumul pe poteca încolăcită pe coasta muntelui. Era o de atmosferă de primăvară. Era cald, chiar foarte cald față de primele zile ale lui ianuarie. Din copacii desfrunziți se auzeau triluri ale păsărilor amăgite de zilele care parcă vesteau primăvara. Pe nicăieri nu se vedea strop de zăpadă și pământul nu era nicum înghețat. Așa am mers multă vreme, fără doar câte un popas sprijinit în bețele de trecking. Îmi propusesem să nu fac o pauză mai consistentă, decât în poiana Vlădesii, la măsuța cu bănci așezate la umbra unui copac, să mă pot bucura pe îndelete de lumina soarelui care era stăpânea locului. 
Am stat acolo câtăva vreme, sub pavăza peretelui de stâncă înaltă, a marelui Bulz, luminat de generozitatea soarelui. Am avut răgaz să-mi amintesc de întâmplarea de  demult, a celor doi tineri zănateci, care-și propuseseră cu mâinile goale, să-i învingă cerbicia verticală. Noroc că muntele nu și-a pus mintea cu noi și ne-a arătat calea de ieșit la liman. Atunci, printr-o întâmplare fericită, am ajuns în Spintecătura acestuia, nici ea prea ușor de urcat și mai departe am găsit și hățașul care până la urmă ne-a dus la poteca cea bună.
Am plecat mai departe. Am trecut de ultimul promontoriu stâncos, am apucat pe poteca liniștită de deasupra celei care ducea la vechea stână a lui Doagă și am ajuns repede la trecerea cu cablu, care m-a scos în valea de început a pârâului Bulzului. De aici poteca s-a încolăcit pe coasta muntelui și după multe serpentine, când însorrite, când umbrite, am ajuns la valea pietroasâ care anunța verticala muntelui prevăzută cu cablu mișcător. Acum era însorită, lipsită de zăpada pe care parcă aș fi bănuit-o. Măcar aici să fi rămas ceva din zielele în care Cozia fusese în stăpânirea iernii.
Încep să urc. Mai întâi pragul care mă obligă să-mi întind serios pașii. Mai apoi o odihnă bine venită după agățatul de cablu și colțurile de stâncă. De aici încolo cablul îmi va fi sprijin printre stâncile din cale. Nu prea e loc de pași greșiți. Sigur locurile fuseseră străbătute de mine de multe ori, într-o împrejurare, la începutul urrcușului, am fost nevoit să rup zăpada cu genunchii, atâta era de mare. Dar asta fusese de mult, pe când nimic nu mi se părea imposibil. Acum mă mulțumeam că pot înainta nestingherit, doar cu ceva oboseală acumulată din ziua asta ceva cam caldă pentru începutul lui ianuarie. Am părăsit cablul, m-m agățat de tot felul de crăcuțe și colțuri de stânci, am depășit brâna cât un fir de ață și însfârșit am ajuns acolo unde poteca avea o înfățișare mai omenească. De aici și până în șeuța cu băncuța, n-a mai fost mult. Abruptul de sub picioare și înalturile Bulzului. mi-au oferit ca întodeauna prilej de admirație în fața măreției Coziei.  
De când plecasem din Poiana Vlădesii, trecuse ceva timp și mai ales avusesem de trecut peste cea mai dificilă zonă din traseul ăsta. Așa că am luat loc pe băncuța bătrână. O cunoscusem din vremurile tinereții și parcă atunci era ceva mai zdravănă. Acum părea că iși duce zilele din urmă și cine știe dacă am să o mai văd la locul ei multă vreme. În clipele de odihnă pe care mi le-am acordat, am avut răgazul să vorbesc cu Marian, cabanierul, să-i spun unde am ajuns și cam când cred că ajung la cabană. Apoi am început din nou drumul, aflat acum în ultima lui parte. 
Am urcat, am coborât, am trecut pe sub unul din picioarele stâncoase ale Durducului, pe lângă o grotă apropiată, peste una din săritorile din cale care oarcum bloca poteca și însfârșit am urcat cele trei serpentine, desfășurate la adăpostul pădurii de brad. Urcușul a luat sfârșit printr-un horn, după care am ajuns repede în Șaua Durducului, deasupra hornului Scoaca Ursului. Acum pe aici coborâșul este blocat de sumedenia de copaci doborâți la stingerea incendiului, care nu de mult a bântuit locurile. Cu greu desigur, dar se poate ajunge pe aici pe sub pereții Gardului. Se deschid pe aici locuri nebănuit de frumoase și interesante. Din locul ăsta încă plin de brazi doborâți de focul mistuitor, am putut privi la munți îndepărtați. Era cerul senin, fără pic de nori și ochii cuprindeau imagini din mai apropiata creastă a Făgărașului. Dar se vedeau bine și creste mai depărtate. Piatra Craiuli, Bucegii, Iezerul și chiar mai domoala Leaota. În lumina blândă a amiezii, privirile și dorurie ascunse ale locurilor pe care mai de curând sau mai de demult le străbătusem, îmi stârneau amintiri de tot felul. Mai departe însă, a trebuit să trec pe lângă pădurea pârjolită de focul amarnic care o bântuise și ale cărui urmări au lăsat urme jalnice, care vor dăinui amar de ani. Un urcuș pe pământul pârjolit, trecerea pe lângă bolovanul pripășit pe potecă și iată-mă ieșit la drumul releului. Am timp să privesc cele două vârfuri ale Colților Foarfeilor, creasta depărtată a Vamvurei și mult peste ea, înălțimile Lotrului.
Am ajuns la cabană, acolo unde Marian, cabanierul zilelor astea mă întâmpină cu căldură ca întotdeaua. De aici încolo lucrurile s-au amestecat cu repeziciune. Ciorba caldă și bună, vorbele de bun venit, o scurtă odihnă în camera bine încălzită și mai spre seară o stacană de bere și multe, multe vorbe bune. Până spre dimineață somnul și-a făcut datoria. Doar luna mi-a pătruns pe fereastră, să-mi lumineze încă o noapte petrecută sub pavăza cerului înstelat al Coziei.
Către ziuă am dormit adânc și alba pătrunsese cam de multișor peste Ciuha Mică, mai ales că aici, parcă întotdeauna ziua pare să vină ceva mai repede. Mi-am strâns tărhatul și l-am căutat pe Marian, să-mi beau cana de ceai matinal. Ziua părea mai răcoroasă și pământul scârțâia sub picioare. De la cabană am apucat poteca bine cunoscută spre Turneanu. Zăpadă era din belșug, cel puțin comparativ cu ce întâlnisem la urcare. Pe deasupra, pe urmele mult umblate mai era și ghețuș și asta m-a îndemnat la prudențâ și mers mai încet. Peste stâncile Pietrii Rele am trecut repede, mai ales că soarele avusese grijă să topească zăpada. Dincolo de locul ăsta, iarna avea întinsă hlamidă albă peste tot locul. Doar după ce am intrat printre brazi, zăpada părea să fi dispărut. Apoi pe coborâșul lung până în șaua de unde vedeam cumile Lotrului, tot zăpadă am avut, cu urme care o bătătoriseră și de aceea și puțin îngheațată. Cînd s-a treminat panta asta prelungă, muntele părea să se fi înprimăvărat și dacă pe alocuri aș fi văzut și ceva brândușe, chiar aș fi crezut.
La refugiul din Șaua Mării, am făcut prima pauză. Doream de altfel să mai aflu noutăți înscrise în caietele de impresii și desigur să mă și odihnesc puțin. Din caiete am aflat numai urări de bine pentru noul an, adresate tuturor celor care trec pe aici. Merindele din rucsac mi-au stat aproape și priveliștea către Colții Foarfecii mi-au încântat ochii. N-am zăbovit mult, mai aveam un popas scurt pe promontoriul stâncos de unde puteam privi munții până deaprte, spre culmile Parângului. Am trecut apoi prin ,, codrul ,, de mesteceni, o horă a miresei cum numesc înlănțuirea aceasta de copaci, vara cu frunze foșnitoare. Am ajuns la căsuța din Șaua Turneanului și mai departe m-a așteptat coborârea cea lungă și care nu-mi plăcea deloc. I-am scurtat serpentinele apucând-o direct prin pădure și parcă drumul mi s-a părut mai scurt.
Până la izvorul ,,La Troc,, nici că m-am mai oprit și nici aici nu zăboveam dacă n-aș fi vrut să sorb un pahar de apă proaspătă. Am coborât apoi către peretele cu surptură proaspătă de stâncă și am urcat din greu până la stâncile însorite de sub muchia Scorțarului. Pînă la drumul mânăstirii Stânișoarei n-am mai avut mult și la Troița din cale m-am hotărât să cobor prin Poiana Nucețelului. Coborâșul prelung prin poiană, m-au cam obosit și poate de aceea când am întâlnit șoseaua cu forfot auto, m-am odihnit puțin. Apoi până la stația de autobuz din Căciulata nici că m-am mai oprit. Așteptând plecarea autobuzuluii, mi-am sfârșit ultimul popas înainte de a ajunge acasă.
Text: Dinu Boghez
06-07.01.2014