miercuri, 9 octombrie 2013

Naratul - un drum fara sfarsit

 Moto: Mă uit la toate lucrurile
                    De două ori,
                    Odată ca fiu vesel,
                    Şi odată ca să fiu trist.
                                   Marin Sorescu




Când am coborât din autubuzul de Brezoi, întunericul stătea să se destrame. Prin pânza păienjenită a dimineţii, cei şapte drumeţi – cum de ne-om fi adunat atâţia - un pic zgribuluţi de frigul timpuriu al începutului de toamnă, am început urcuşul pe lângă uliţa liceului, altădată pietroasă şi acum asfaltată de curând. Ajungem repede la staţia de tratare a apei. Ne întâmpină mai întâi un căţel mic şi rău. O fi vrut sărmanul să se mai încălzească, sau chiar o fi râvnit la picioarele noastre, de se tot ţinea pe urme. O convorbire scurtă cu mai marele staţiei,  curios să afle încotro ne îndreptăm, nu ne dă nicio speranţă să ajungem acolo unde doream. O fi ştiut el câte ceva despre locurile înguste, aproape canion, frământate de viiturile anilor de când nu mai fusesem pe aici şi prin care aveam să ne strecurăm acum, pe valea Satului.

Am pornit voiniceşte pe lângă bazinele de tratare a apei, pe sub impunătorul perete al Vâlturesei şi ne-am avântat pe poteca încă liniştită, îniebată, bine bătută şi năpădită de lăstărişul care ţi se încolăcea de picioare. A venit repede prima trecere pe stâncăriile înclinate şi mai apoi prima trecere a pârâului cam mare după ploile din ultima vreme. Traversarea asta a fost prima şi cea mai simplă de trecut. Dar au urmat alte trei, mai şugubeţe, pe unde picioarele noastre au mai intrat şi prin apa rece, nu numai sărind din piatră ’n piatră, necum că unele din ele erau şi cam umede şi cam alunecoase. După câte-o trecere de pe un mal pe celălalt, au urmat şi locuri liniştite, în care poteca căpăta lărgime surprinzătoare pentru canionul ăsta prin care ne strecuram. Ba în vreo două locuri, am întâlnit şi izvoare amenajate, cu apă rece şi bună, băută din căniţele agăţate de câte-o crăcană lângă el.

Într-o furcitură de pâraie, ne-a ajuns din urmă, un ciupercar, cu traista agăţată pe umăr, cu cizme de cauciuc proaspete în picioare şi mustaţă pe care şi-o purta cu semeţie. I-am spus de câte ori traversam valea şi ne-a liniştit spunându-ne că mai avem vreo treizeci din astea la fel, dar că sus, în Şaua Târsei o să ajungem după vreo două ore. Silueta lui s-a pierdut apoi repede în vegetaţia luxuriantă a văii şi noi am rămas, cu poteca firavă înaintea noastră şi cu vorbele lui, care nu prevesteau ceva bun mai departe.

Am mai stat oleacă, cât să ne odihnim şi iarăşi am plecat la drum. Din prevestirea ciupercarului, am mai luat cunoşinţă cu vreo câteva traversări de pârâu năbădăios şi când am sfârşit-o pe ultima din cale, chiar lângă unul din semnele vechi ale crucii albastre, poteca a dispărut dintr-odată. O traversare pe malul drept al pârâului se înfunda în vegetaţia văii. Deasupra noastră părea că ar fi o umbră de potecă şi către ea ne-am îndreptat. Alta n-am găsit, dar poate dacă am fi căutat mai mult găseam locul de coborâre, din nou către firul apei. Oricum, trecuseră ani buni de când nu maI fusesem prin locurile acestea şi viiturile marilor ploi abătute pe aici sigur transformaseră locurile. Nu cred că eram prea departe de cascada care se prăvălea peste peretele de stâncă care acoperea firul văii şi dacă am fi ajuns acolo, drumul ar fi devenit unul uşor de urmărit. Sau cine ştie ce surpriză ne-ar fi oferit valea. 
Deasupra locului strâmt în care ajunsesem, cu ultimul semn al crucii albastre în spate, am găsit o potecă, bine croită, care ne-a scos sus, acolo unde s-a pierdut, la loc însorit, care ne-a îndemnat la odihnă şi poate şi ceva gânduri despre intenţiile noastre, acum cam năruite.

Am stat la taclale, ne-am scos merindele din rucsaci şi ne-am tot sfătuit ce să facem. Unii au luat-o în susul muchiei, deşi acolo nu erau decât pereţi stâncoşi, înalţi, de netrecut. Apoi am coborât din nou in vale. Pe firul văii au mai fost încercări, deasemenea nereuşite, aşa că ne-am hotărât să luăm calea întorsului.


Valea se luminase de-a binelea şi ochiurile de poiană însorite de soarele blând, tomnatec, ne-au întovărăşit drumul întoarcerii. Undeva aproape de finalul văii, ne-a răsărit în faţă imensul perete stâncos al Vulturesei, cu un steag înălţat chiar pe vârf. Poate vreun temerar să fi făcut o ascensiune alpină până pe vârf. La staţia de tratare, ne-am mai conversat cu omul care ne spusese dimineaţa că drumul numai uşor nu ne va fi şi poate nici nu vom ajunge unde vroiam. Apoi ajunşi în Brezoi, nu ne-a mai rămas de făcut decât să aşteptăm ora plecării microbuzului cu care fiecare am ajuns la casele noastre.

Text şi Foto: Dinu Boghez