vineri, 30 decembrie 2022

Culmea Babei şi o zi fără cusur

 

Motto:

“De unde vii, din care ger

și ce spinare te-a gonit,

de cazi atât de greu și mare

în casa mea de infinit.”

Ștefan Radof

 

              Povestea “Călătorului în ţara minunilor” a început în decembrie 2008, când la una din răscrucile vieţii, am căpătat un pic de timp de aşteptare şi mi-a venit ideea să fac ceva astfel încât minunatele descrieri despre munţi, întâmplări şi prietenii ale tatălui meu să ajungă undeva unde ar putea fi citite mai cu uşurinţă. Apoi, jurnalele au curs firesc unul după celălalt, ani la rând, deşi doar o mică parte au poposit aici. Restul aşteaptă cuminţi acasă să fie redescoperite. Şi “ar fi păcat…” să nu se întâmple aşa. Dorinţa de a scrie o am rareori, îmi place mai mult să citesc ce povestesc alţii. Şi dacă am ajuns să iubesc munţii şi să cunosc câte ceva despre ei şi despre locurile lor fermecate si fermecătoare, toate au venit de la tatăl meu şi s-au întrupat în cel mai frumos cadou al vieţii. A durat peste un an până am găsit momentul potrivit şi am îndrăznit să decid să continui peripeţiile călătorului prin ţara minunilor, dar şi până am trăit plimbarea care să mă stârnească să o povestesc. Dar a apărut o zi de iarnă cu de toate, în luna lui septembrie, în cel mai grozav masiv muntos pentru mine, Făgăraş.






Drumul forestier de pe Valea Dejanilor, cu tăieri active multe, arăta mai rău că anul trecut. Nu am mai urcat cu maşina până în poiana mare de deasupra serpentinelor (poiană care sigur are un nume pe care eu însă nu am reuşit să-l aflu), ci am lăsat-o puţin mai jos. Cabana Radului era pustie şi închisă aşa cum am întâlnit-o de fiecare dată. De aici, în două ore de mers lejer eşti în creasta principală.

În 2 octombrie 2021, în cea mai frumoasă zi a anului trecut, am plantat împreună în căldarea Dejanilor, la limita de sus a pădurii de molid, un zâmbru mititel. L-am aşezat cu grijă sub crengile protectoare ale unui jneapăn. Am dibuit un pic până să îl regăsim acum, sub un strat proaspăt şi destul de gros de omăt, dar tare ne-am bucurat când am dat cu ochii de el. “E viu, e viu!”, mi-a strigat Ciprian. A supravieţuit iernii trecute. La anul, îi vom aduce un frăţior.




În căldarea Dejanilor, după ce am depăşit şi ultimii jnepeni, ceaţa a început să se risipească şi să lase în loc priveliştilor minunate către crestele albe. Izvorul de sub curmătură nu îngheţase şi am putut să ne refacem provizia de apă.







Sus în Curmătura Brătilei, ne-a întâmpinat un soare arzător de nu puteai să priveşti nicăieri fără ochelari. Refugiul era cum îl ştiam, modest, cu tot felul de stricăciuni cauzate mai ales de cei care trec pe aici, aşa că nu l-am mai vizitat şi la interior. Ne-am depărtat de banda roşie şi am urcat spre Vf. Brătilei. Prin valuri de ceaţă, am admirat Iezerul cu muchia Mezea-Oticu şi Ludișorul, cu amintirile lor. Abia am apucat să zărim ținta zilei, Berevoescu Mare, că iar s-a pus ceaţa şi prin ea soarele parcă ardea şi cu mai multă forţă. O ceață de s-o tai cu cuţitul şi care oricum fura orice poftă de înaintare. La un moment dat, am făcut pauza de prânz. Nu mai ţin minte ce am mâncat în afară de cozonac.

Apoi am plecat mai departe, spunându-ne că dacă ceața nu se dă în lături într-un sfert de oră facem cale întoarsă. Şi s-a înduplecat. Când ne-am desprins de banda roşie şi am început urcuşul spre vârf, Făgăraşul s-a lăsat văzut. Bătea un vânt vioi şi am mai pus câte o haină pe noi. Am zărit vechiul şi noul refugiu Berevoescu şi parcă, la un moment dat, şi pe cel din Scoarţa. Şi multe creste până dincolo de Dara. Pe vârf am petrecut doar câteva minute. Nu am reuşit să vedem nimic spre Comisu, doar peretele estic al Berevoescului.






Nu la mult timp după ce am revenit la marcajul de creastă, banda roşie, ne-am întâlnit cu nişte urme cu care nu ne întâlnisem la venire. Urcaseră dintr-o căldare sudică şi coborâseră într-una nordică. Şi da, erau enorme. Şi nu, nu erau de bocanc. Cine s-ar fi gândit că pe ceața aceea, înafară de noi, ditamai ursul se plimbă şi dumnealui pe creasta Făgăraşului?! Poate chiar adulmecase miros de cozonac.

Culmea Babei am dibuit-o uşor acum că era senin. Imediat după intrarea pe ea, am constatat că aveam şi marcaj. O bandă albastră, nou-nouţă. Ne-a ajutat şi ne-a dat încredere în porţiunile unde ne-a cuprins ceaţa. Iar în momentele fără ceaţă, ne-am bucurat de fenomenul “gloria”. Apusul l-am prins pe muchie, la o cină scurtă cu boabe de struguri şi muchii nordice aurii. A fost şi ultimul moment de cer cât de cât senin din seara aceea.







Apoi, prin ceaţa ca dintr-o poveste, am zărit pe dreapta resturile unei stâne cu tot cu ţarcurile ei, iar pe stânga două bălți mari cu vegetaţie înalta în jurul lor. Undeva, mult în spate, mi s-a părut că aş vedea patru capre negre.

Când am ajuns aproape de răscrucea marcajelor, am auzit un urlet înfiorător, care se tot repeta, nu foarte aproape, dar nici atât de departe pe cât ne-am fi dorit. Dintr-odată zona mi s-a părut atât de sălbatică de parcă mă simţeam spectatorul unui film documentar, ceea ce şi eram... Era evident că doar la kilometrii buni de aici mai puteau fi oameni (poate doar la cabana Radului, deşi drumul pe mai departe ne-a arătat că nici acolo nu erau), în rest doar animalele pădurii la ceas de înserare şi zgomotele doar de la ele puteau veni. Ciprian a găsit primele urme de cerb. Deci, nu era urs… Şi era vremea boncănitului. În zilele obişnuite, traversez şi la dus şi la întors două intersecţii mari, pline mereu de maşini, zgomote şi răutatea oamenilor. E ciudat cum acest peisaj a ajuns să reprezinte normalitatea în locul celui în care eşti înconjurat de linişte şi natură cu toate misterele şi minunăţiile ei.

              Mai departe, am continuat coborârea pe o potecă marcată cu punct roşu care ne-a scos în valea Dejanilor printr-o frumoasă pădure de molid, vorbind despre Ion Gavrilă Ogoranu și rezistența din munți. Poteca a avut bâjbâielile ei, cu un punct roşu care într-o poiană apuca în mai multe direcţii, dar ne-am împăcat bine cu ea şi am ajuns jos la o punte de lemn care ne-a trecut apa şi am nimerit pe drumul forestier, la marginea de jos a poienii mari de sub cabana Radului. La maşină am ajuns după zece minute când tocmai se lăsa întunericul. Până în satul de vacanţă nu ne-am mai întâlnit decât cu un cabinet de muncitori forestieri, unde era lumină şi o maşină care căra lemne. La mănăstire nu am mai oprit nici de data aceasta. Pe drum, lângă două cafele fierbinţi ne-am gândit că poate fusese cea mai timpurie zi de iarnă veritabilă de până acum.

 

Floriana Boghez

24 septembrie 2022