sâmbătă, 9 septembrie 2017

Lumina de ieri

Moto: Încă un an, o zi, un ceas
și drumurile toate s-au retras
de sub picioare, de sub pas.
                                      Lucian Blaga


A venit de unde nu era, propunerea de a urca în munții Latoriței. Aveam să străbatem drum lung, pe valea Oltului mai întâi și mai apoi pe cea a Lotrului. Erau mai peste tot locul drumuri nevăzute ce urcau spre munții îndrăgiți, în răstimpul petrecut printre ei. Îmi aduc aminte de anul 1966, când mă strecuram pe drumul dintre munții ce străjuiau valea Oltului. Și mai ales de vorba prietenului, șoferul șantierului de unde tocmai plecam, în drumul lung ce-l mai aveam de făcut până la Slatina, unde mă aștepta șantierul fabricii de aluminiu. Spunea prietenul, alias șoferul pe care aveam să-l țin minte toată viața: aveti grijă cum vă cățărați printre munții aștia cu stâncării la vedere, că par foarte periculoși. Și în anii mulți care au urmat, când m-am aflat printre ei, o clipă nu i-am uitat sfatul.
A trecut repede șoseaua încărcată de nebunia alergătorilor motorizați din valea Oltului și mai apoi, ceva mai liniștiți, cei din lungul văii Lotrului. La gura celui din urmă, am intrat pe valea Latoriței, am străbătut casele Ciugetului, cele de pe valea Repedei și am pătruns printre pereții acesteia, ce străjuiau valea cu cheile sale aproape anonime, dar nu mai puțin interesante. Străbătusem locurile de câteva ori, dar mai mult îmi aminteam de împrejurarea când după ce ajunsesem pe crestele înalte ale munților Latoriței, coborâsem pe valea Repedei, până ne apucase noaptea pe ulița satului. Atunci, la îmbinarea zilei cu noaptea și cu oboseala în picioare a drumului lung ales, am trecut repede pe lângă peretele înclinat din cale și serpentina brutală a drumului, ne-a dat speranța sfârșitului de tură. Acum, ca și în alte câteva împrejurări, drumul pe valea Repedei, mi-a produs și alte satisfacții. Pereții înalți, ridicați deasupra firului apei străjuit de păduri încă neajunse de mâna distrugătoare a omului, străjuiau sclipitori deasupra văii. Alcătuiau un fel de chei înalte, către care doar privirile fugare, ajungeau până la ele.
S-a sfârșit drumul de pe valea Repedei cu iuțeala gândului și am ajuns acolo unde urca brutal și coastele muntelui apăreau golașe. Îmi amintesc într-una din împrejurări când ajunsesem pe aici, părăsisem drumul tăiat în stânca peretelui calcaros și găsisem calea pe versantul înclinat zdravăn, până ajunsesem la locurile mai domoale ale văii. Acum am urcat năpraznic serpentina drumului – păzit de o cameră de luat vederi, doar-doar s-or prinde și ceva hoți de lemne – și am ajuns pe firul pârâului Plaiul Poienii, pe al cărui drumeag am ajuns la golul muntelui pe care stătea de amar de vreme cabana de la Plaiul Poienii. Nu ne era în gând să rămânem aici, așa că ne-am continuat drumul. Eram pe vechiul drum, croit la vremea de restriște a primului război mondial. Pe acesta am mers până am dat de golul muntelui. Erau semne pe această porțiune de drum că începuseră tăierile de brad și nu asta era îngrijorarea. Pe aici bradul nu părea să fie chiar bun de tăiat, ci locurile pe care nu le vedeam, aveau să fie smulse din veșnicia pădiurii. Îmi mai rămânea o umbră de speranță, că tutorii pădurii obștii aveau să aibă grijă de împăduririle care aveau să salveze fața muntelui de odinioară. Erau speranțe că așa se va întâmpla.

Când am ajuns la gol, drumul strategic de odinioară, urca înaltul muntelui. Pe drumul lăturalnic desprins din celălalt, noi aveam să ajungem curând la așezământul vechii stâni din Fratoșteanu. Trecusem de atâtea ori prin locurile acestea și de atâtea ori ne conversasem cu copii ciobanilor care ne întovărășiseră cu strigătele lor, pe când străbăteam calea drumului alpin. O singură dată ajunsesem aici la vremea când cerul prevestea furtună amarnică. Așa a și fost și sub jumătatea de șopron sub care ne adăpostisem, am înfruntat furtuna cu trăznete și grindină ce acoperise muntele. Acolo unde ne adăpostisem, nu ne ajungea ploaia așternută peste munte și doar trăznetele cumplite, care zgâlțâiau cerul întunecat, ne mai strângea câte oleacă în spate.




Acum pe vechea polată era întruchipată stână țanțoșă și sub acoperământul ei, aveam să ne petrecem zilele pe care ni le dorisem. Alături de încăperi destinate stînei propriu-zise, sunt locuri civilizate unde cei ce se ocupă de cele obișnuite la o stână, să se simtă într-adevăr oameni. Și alături de ei ne-am simțit și noi deopotrivă.


Ne-am început șederea la stâna de sub plaiul Fratoșteanului, admirând deocamdată,  încă verdele locurilor. Tovarășii mei de drum, s-au avântat prin locurile pe care bănuiau că vor găsi ciupercile pe care și le doreau. S-au întors după ceva vreme cu primele mânătărci și gălbiori. Erau acestea promisiuni pentru a doua zi. Am înțeles atunci că plimbarea de a doua zi aveam să mi-o petrec singur și așa a și fost.

M-am trezit atât de devreme cât să prind răsăritul soarelui. Era acesta cam îngrămădit într-o șuviță de nori,  cât să-mi strice mie priveliștea, care numai fotogenică nu era. Dar oricum ar fi fost, ziua se anunța lipsită de nori. Căldura zilei de vară, s-a împământenit pe plai de cum s-a ridicat soarele de-o șchioapă. Și cam tot atunci am pornit și eu la drum. La intersecția drumului stânei cu cel alpin, m-am uitat cu oarecare părere de rău că acum, nu mai puteam scurta drumul luând-o pe plai în sus, cum de atâtea ori făcusem. Așa că am purces la drum pe întinsul celui alpin. Conservat foarte bine, pentru suta de ani ce trecuse peste el, urca liniștit pe plai, oferindu-mi priveliști din cele frumoase ale munților Latoriței. Plaiul încă verde și imaginile vârfurilor, cam de la cel al Părăginosului și Repedea, primele pe lângă cei de 2000m și până la Fratoșteanu cel Mare, împungeau cu măreția lor, cerul albastru.

Îmi împingeam pașii în lungul drumului alpin, propunându-mi ca primul popas serios să-l fac la chioșcul pe care-l știam ridicat pe plai. Am ajuns curând acolo. Îmi doream un loc de popas, cu singurătatea crestelor înalte, sub care gândurile să zboare înapoia timpului, dar și cu cele ce le mai voiam încă risipite prin locuri înalte, prin munții de aici și aiurea, la care încă visam cu ochii deschiși.

Când am ajuns la chioșcul ridicat la locul larg al zărilor, am aflat acolo forfotă mare. Niscaiva turiști din alte zări, sosiți acolo cu mașini acoperite de colbul locurilor înalte prin care probabil fuseseră, poposiseră o noapte pe înălțimea munților Latoriței. Erau tineri veniți din locurile de unde Gerlahovschi îmi aducea amintiri frumoase. Unii și alții, am încercat un limbaj comun, altul decât cel al înălțimilor frumoase care ne înconjurau și să recunosc n-am prea reușit. Un biscuit oferit în pragul dimineții, o bere refuzată cu amabilitate și fiecare și-a văzut de ale sale. Se pregăteau tinerii să-și strângă tabăra de-o noapte, iar eu mi-am continuat drumul, doar cu oarece regret că momentul de pauză ales aci, nu fusese pe măsura celui dorit. Dorisem să am de aici o convorbire cu marele Fratoșteanu. Vroiam să-l întreb dacă își mai aduce aminte de ziua aceea cu viscol năpraznic de te sprijineai în tăria vîntului ca într-un fotoliu, tocmai sus, pe creștetul său, pe stiva de stânci rămasă aici din vremuri imemoriale. Mai aveam să întreb muntele cu zbiceală amarnică, ce era cu fluturașii -omuleți zburători - prinși pe peliculă în preajma pădurii. Poate știa ceva despre omuleții aceea, prilej de controverse între cei de atunci, gândind că poate ne recunoscuseră drept oameni buni, duhurile muntelui și voiau să ne dea binețe.

Acum am mai urcar pe drumul ajuns o clipă pe dosul muntelui și iarăși m-am aflat pe fața văzută spre soare, pe care am tot mers până ce am dat de o ramificație, cea care mă îndruma pe deasupra iezerului din găoacea de sub Fratoșteanu. Când am ajuns deasupra iezerului am zăbovit cât să mă odihnesc cu gândurile venite din alte împrejurări când ajunsesem pe aici. Cam la vremea unei primăveri capricioase, când printre jnepeni și tufe de rododendron înmugurit, pășisem în drumul spre ultimele vârfuri înalte ale Latoriței. Cele ale Repezilor și Părăginosului. Atunci, parcă din vârful muntelui se prăvălea șuvoi puternic de apă, sfârșit tocmai în oglinda iezerului Repezilor, măreț și cu oglinda încă împrejmuită de zăpadă. Trecuseră ani. Poate doar o clipă și acum priveam din nou locurile pentru încă cine știe cât timp de aci înainte.

Venise vremea întoarcerii, pe care am făcut-o coborând pe plai. Lăsasem drumul alpin, undeva deasupra și doar scobitura în coasta muntelui mi-l mai închipuia. Plaiul întins înaintea mea, trecea din când în când pe lângă grupuri de stânci și brazi singuratici, unde mai luam câte-o odihnă. Mai jos turma de animale scoase la păscut. Și unele din ele priveau cu mirare la intrusul venit de sus. Cu unele mai ,, comunicative “, m-am mai conversat oleacă, cît să-mi treacă timpul de odihnă pe care mi-l mai luam din când în când. Așa, pe nesimțite, am ajuns iarăși în curtea stânei din Fratoșteanu, unde îndeletnicirile prânzului și admirația mânătărcilor aduse de prin pădurile apropiate, m-au dus până la odihna bine meritată.

A venit ultima zi. Șederea noastră lua sfârșit. Era o dimineață senină așa cum parcă nu fusese și cealaltă. Soarele răsărea tot din locul cel de ieri și parcă mai lipsit de ceața dimineții și a norișorilor care-i întovărășeau izbucnirea năvalnică a luminii. Până la urmă s-a cocoțat pe bolta cerului, strălucind acolo unde nu era niciun pic de nori. Peste munte nu se mișca nimic. Era o liniște totală. Mă bucuram din plin de dimineața oferită de munte. Trăiam momente cu unicitatea lor și cine știe când am să le mai revăd. Un rămas bun de la cei ce ne găzduiseră, parcă cu oarecare drag. Pe poarta stânei am pășit în afara zilelor senine dăruite de munte. De aici încolo am luat calea coborârii, pe același drum pe care venisem. Cantonul de la Plaiul Poienii era tot acolo. Pereții înalți care străjuiau valea se pierdeau pe nesimțite în adâncul pădurii și parcă prea repede. Am depășit ulița Ciungetului și odată cu asfaltul civilizației m-am rupt din farmecul zilelor petrecute în munții Latoriței.

Text și Foto: Dinu Boghez
24-26.08.2017                 

Piscul Bâlei

Traseu: Balea Lac - Saua Doamnei – Gemanaul Sudic – Gemanul Nordic - Curmatura Varoasa – Gardurile de avalansa – Balea Lac
Durata 3h
Grad 1B


Un traseu alpin scurt (notat ca grad de dificultate 1B) dar surpinzator prin belvederea asupra caldarii Balea si a drumului auto Transfagarasan.


Vedere de pe Muchia Netedu-Buteanu

Plimbarea incepe in Saua Doamnei cand in loc de a continua poteca spre drumul de creasta, cotim dreapta spre Varful Piscul Balei (2231m). Nu am avut echipament de asigurare, doar casti de protectie pentru cazul in care mai cad pietre. Prize sunt destule, dar la fel si zonele inierbate care pot crea sentimentul de nesiguranta. De cele mai multe ori, poteca celor care au mai parcurs acest traseu este evidenta, desi apar si alte potecute in cale, de oi sau chiar de capre negre (sper eu…).








Primele varfuri de catarat sunt Turnurile Lacului, dupa ele urmanad relaxarea din Curmatura Balei. Piscul Balei are doua varfuri: Gemanul Sudic (2231m) si Gemanul Nordic (2216m). Singura portiune un pic mai "cu emotii" este urcarea pe Geamanul Sudic, acolo unde stanca lasa mai mult spatiu pentru treptele vegetale si unde cred ca avem nevoie de multa atentie mai ales pe partea stanga a muchiei. Am gasit si cele doua pitoane care trebuie sa fie mai mult decat binevenite in cazul in care iubitorii de custuri fagarasene ar face muchia Piscul Balei in sens invers, de la nord la sud, incepand in partea cea mai joasa a ei, in zona Balea Cascada. Altfel, aceasta portiune de muchie este mult mai comoda de la sud la nord, asa cum am admirat-o zilele trecute. De o parte, ne fug ochii spre lacul Balea cu harmalaia nedorita de acolo, de cealalta parte privim spre laculetele Doamnei unde rareori se vede cate cineva.







De pe cel mai inalt punct al plimbarii noastra, am admirat caldarea Balei si soseaua. Atat de multa lume jos (cum nu cred ca am mai vazut pana acum) si atat de putina aici sus printre stancarii. Intr-un fel m-am bucurat sa vad toate aceste sute de masini cu oameni care isi doresc sa vada acest loc minunat si asteapta rabdatori in coloana sa ajunga la el. Dar cand aud muzica de toate felurile care razbate de la Balea Lac si imi amintesc cate gunoaie intalnim de o parte si de alta a drumului, imi dau seama ca putin sunt cei care respecta muntele si efortul celor care au muncit cu tarnacoapele in maini atatia ani sa inlesneasca accesul pana aici. Si da, m-am intristat si mi-as dori ca Balea sa fie o caldare ca altele din Fagaras unde nu ajung decat cei cu rucsacul in spate.





Traseul poate continua pe toata muchia, probabil prin zone de jneapan nu foarte comode, dar noi l-am incheiat intr-o sa calcaroasa (Curmatura Varoasa, 2140m), chiar deasupra gardurilor de avalansa (pe care de mult doream sa le vad de aproape). Aici am descoperit cu chiote de bucurie primele flori-de-colt pe care le-am admirat in muntii Fagaras. Sei calcaroase, varoase, am mai descoperit si in alte muchii nordice. Gardurile de avalansa m-au impresionat ca dimensiuni si structura de rezistenta, desi cateva au fost puse la pamant si sifonate intr-un mod incredibil de-a lungul anilor, de forta zapezilor. Cele 258 de greble metalice si ziduri de deviere au fost montate/construite in 1975, sub indrumarea ing. Dumitru Ducaru (Dumitru Ducaru – Fascinatia trecerii muntilor), dupa inaugurarea din 1974 a DN 7C (Transfagarasan). La aceste garduri metalice pe curba de nivel, au muncit soldatii dintr-un pluton militar care au construit un funicular special pentru transportul lor si al betonului (pe alocuri am mai gasit zilele trecute fragmente de cablu). Si da, din 1975 pana astazi, cele mai multe din ele sunt in picioare si isi fac datoria!






Text si foto: Floriana Boghez

marți, 22 august 2017

Sentimentul zilelor

         Moto: "mai vreau să sorb
                          din frumusețile lumii
                             cât mai sunt pe aici"

                                Romulus Vulpescu


    Plănuita excursie către înălțimea singulară a Postăvarului, iacă, i-a venit sorocul. Cu Andrei sosit în pragul dimineții cu ducipalul său alergător, am început lungul drum către meleagurile Brașovului. Poate cam târziu pentru căldura amiezii, când aveam noi să ajungem. Poate că la vremea aceea, depărtările aveau să fie cam pâcloase și bucuria înălțimilor nu va mai fi aceeași ca în pragul unei dimineți cu cer senin deabia zgândărit de culorile răsăritului, dar locurile pe care aveam să pășim aveau să aibă în ele, același parfum al celor încă neumblate.

    Aveau să fie locurile de pe valea Oltului, din începutul periplului nostru, ca întotdeauna în zorii unei zile de vară călduroasă. Din apa Oltului, la înfrățirea cu cea a Lotrului, aveau să se ridice ca mereu la ore matinale, aburi de ceață, către slava înălțimilor. La cealaltă înlănțuire de ape din preajma Cornetului, acolo unde Băiașul face o adevărată deltă, alți nori albicioși se ridicau deasupra văilor. Apoi ne-am așternut la drum întins și până spre primul dintre popasurile cu hărmălaie vocală nu ne-am mai oprit. La umbra pădurii, ne-am odihnit oleacă și acolo parcă am simțit prima oboseală, venită din prea multă înțepeneală pe scaunul mașinii. M-a încântat doar desișul pădurii care pe aici stăpânea locurile. Am trecut de Făgăraș, am luat drumul Brașovului și pe nesimțite am început urcușul către Poiana Brașovului. Domnea aici o hărmălaie ,,liniștită. Ne-am îndreptat către locul de unde ne-am îmbarcat foarte repede în telecabina-colivie, care  în vreo șase minute, poate ceva mai mult, ne-a descărcat aproape de creasta Postăvarului.   


    Când am pășit pe poteca pietroasă și urcătoare din greu, oboseala pusese de mult stăpânire pe mine. Așa că până sus, mă întrebam dacă curiozitatea legată de cunoașterea muntelui, meritase efortul de până atunci. Sus însă, munții își desfășurau culmile înalte de jur împrejur. Ajunsesem e drept, ceva cam târziu, odată cu canicula care aproape mă toropea. Era Postăvarul, locul înalt de unde munții îconjurători, alcătuiau o panoramă de care ar fi trebuit să nu îți mai desprinzi ochii. Așa îmi închipuiam eu priveliștea pentru care bătusem atâta drum. Piatra Craiului, Bucegii, Piatra Mare și ce mai era printre ele, alcătuiau acum doar contururi pâcloase. De Paitra Craiului îmi era dor să-i văd înlănțuirea de vârfuri și mai ales sclipiciul coastelor abrupte. Scara Bucegilor și culmea prelungă spre Omu, se zărea apropiată, cât să pui mâna pe ea. Lumina soarelui stătea agățată deasupra lor, dar argintul pereților înalți și brânele prin care urcai către cerul Bucegilor, doar îl ghiceai. Îmi stătea în minte drumul dintâi făcut de unul singur, venind dinspre plaiul însorit al Branului și uneori chiar coborându-l. Răscolind amintirile, îmi răsare în ochii minții, căruțașul care mi-a oferit găzduire, după o zi de vară obositoare, pe când lăsasem în urmă abruptul nordic al Bucegilor. În curte acestuia, înierbată și înflorată, ieșea din pajiște, rotunjimea unei stânci care nu părea să aibă vreo legătură cu locurile pașnice care luminau valea. Am căpătat răspuns la curiozitatea mea. ,,Cu vreo sută de ani în urmă, se abătuse peste munte, potop de ploaie. Atâta fusese de amarnic potopul, încât din munte fuseseră smulse de la locul lor, stânci uriașe și una dintre ele, ajunsese până în curtea omului, cel de atunci sau cine știe ce fusese la vremea aceea”.




    Ne-am plimbat pe creasta Postăvarului, cea de deasupra abrupturilor pe care nu le vedeam. Către cel mai înalt loc al lor, acolo unde o brână cu ceva balustrăzi pe lângă ea, te scotea în cel mai înalt punct de priveliște al masivului. Poate am pregetat să urc înălțimea din oboseala acumulată încă din mașina cu care străbătusem amar de kilometri. Mai sigur din bătrânețea care-mi stătea pe aproape sau poate parapantiștii care stăteau să-și ia zborul, să mă fi captivat. Oricum, din locul ăsta, am luat calea înapoi. Și până a ne lua locul în telecabină, am sorbit dintr-o sticlă aburită, cât să ne mai ia din zăpușeala crestei pe care fusesem.



    Călătoria de întoarcere, am făcut-o tot printre munți. Prin Râșnov, apoi prin satele muscelene ale Rucărului și Dragoslavelor și mai apoi prin Câmpungul copilăriei. Parcă se mai ridicase pâcla de pe munți și astfel am putut să ne bucurăm de priveliști frumoase. Către Bucegi și Piatra Craiului, către ceva din Leaota și stâncăriile Ghimbavului, către Piatra Dragoslavelor, stăpâna locurilor gospodărești de sub ea, ori către creasta semeață a Păpușii ori vârful stingher al Mateiașului, mâncat încet și sigur de foamea de ciment a oamenilor.

    Mai apoi, după ce am depășit Câmpulungul ori Curtea de Argeș, am trecut printre muncele, de unde ultimele imagini înalte ale Iezerului ori Făgărașilor, ne-au trimis un rămas bun.

Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei și Dinu Boghez
18.08.2017                                                      

                

marți, 18 iulie 2017

CĂUTÂNDU-L PE GODOT

Moto: Mă găsiți întârziat? Poftim, luați-mi-o înainte!.
                                              Jules Laforgue  




 A venit vestea unei plimbări prin Făgăraș, așa, pe negândite. Fără prea multe pregătiri, nici măcar cele mentale, iată-ne la ora matinală a unei dimineți, îmbarcați în ducipalul alergător al Florianei, în drum spre lacul Bâlea, pe varianta munteană a munților Făgăraș.



  Alergam pe șoseaua liniștită, încă neacoperită de miasme fosile, sub albastrul cerului ce-și pierdea repede vioriul unei dimineți, ce se dovedea a fi una însorită. Am străbătut Tigveniul, ce ascundea pe o uliță anonimă, drumul Topologului, presărat cu amintiri de pe când străbătându-l, urcasem calea Negoiului, uneori senină, alteori mai închiondorată și uneori chiar cu năbădăi. Peste plaiul însorit de la  capătul satului, ce-i făcuse epocă filmului lui Păcală în vremuri oarecum apuse, am trecut ca gândul. De Curtea de Argeș mă legau amintirile câtorva lucrări industriale, ce-mi frământaseră ceva din anii tinereții, din cei ai vieții mele civile aș putea spune, alta decât cea montană, pe care iată, nu vroiam cu niciun preț să o trec doar în tolba amintirilor. Mai apoi drumul spre munții cei mari, pe șoseaua uneori agățată doar într-un cui și mai departe, pe lungul drum de pe malul mării de la Vidraru. Când am ajuns pe meleagul cabanei Capra, ce stăpânea locul împoienit dintre munți, am pătruns pe tărâmul crestelor celor mari, povestindu-mi poate, de locurile prin care nu cred că mai ajung. O pauză la cascada Caprei, unde voalul de mireasă veșnică, acoperă stâncile nemuritoare ale muntelui. Niscaiva amintiri și nu puține, aninate pe poteci priporoase către creste și vârfuri, îmi stăteau agățate pe coastele muntelui. Căldărușa albastră ca cerul, de lângă cascada Pisicii, năvalnica ce ne udase multicel când îi străbătusem șuvoiul și mai apoi, când ieșisem la gol, capra neagră speriată poate de zăpada căzută în miez de vară, erau toate lângă mine, de parcă ar fi fost ieri. Lătratul jalnic al unui câine ciobănesc, rătăcit tot atunci pe crestele de unde nu mai știa cum să coboare și mai apoi stăpânul urcat tocmai acolo sus, de unde se venise cu voinicul supraviețuitor, îndrăgit poate, cu care se întorsese de acolo de unde se auziseră lătrăturile disperate. Cu gândurile astea am intrat în întunericul tunelului, de unde lumina puternică a soarelui, ne-a luat ochii, cât să nu mai vedem o clipă, buticăreala obișnuită de pe malul lacului.
  Am ajuns repede la poteca priporoasă ce avea să ne conducă către Șaua Caprei. Era aceasta, dintre cele ce Făgărașul ți le scoate în cale să-ți încerce puterile și să te încânte cu prăvălișurile lui. Cum pentru mine ,,merindea îmi era pe sfârșite “, am urcat mai greu, mai pe îndelete și mereu pavăza Florianei mi-era pe aproape. Dintr-un grup de cehi trecuți cu binețe pe lângă mine, una din turistele oarecum întârziată, s-a făcut înțeleasă, când mi-a oferit, civilizat, într-un șervețel, câteva pastile care să-mi întrețină puterile de care bănuia că am nevoie. Și cam așa am ajuns până sus, în Șaua Caprei, la cei 2330m cât îi lăsase Dumnezeu. Soția și Floriana, s-au urcat mai departe, pe Iezerul Caprei, cât să stăpânească pentru o clpiă, lumea de care tocmai se desprinseseră. Iar eu, rămas ceva mai nevolnic, pe plaiuri mai joase, nu mi-a rămas decât să-mi satur ochii  cu frumusețile la care ajungeam cu ,,cei de piele“, parafrazând vorbele unui bătrân profesor de matematică din vremea adolescenței. Și când cu aceștia nu ajungeam pe unde vroam, mai apelam și din cei ai minții, pe care-i risipeam cu dărnicie pe crestele înalte și pe căldarea de mai jos scăldată într-un ochi al pământului așezat către soare. Buteanu îl urcasem de câteva ori, parcă mereu pe alte poteci. Când venisem din ascunsa valea Arpășelului, unde ne lăsasem corturile îi începusem urcușul pe poteca făcută de mîna omului, cu serpentine multe și capre cât vedeam cu ochii. Ajunși în creasta muntelui, urcând muchia spre Vânătoarea lui Buteanu, într-un loc de unde verticala peretelui te făcea să te gândești cam cum o fi până jos, pentru noi cei fără și coardă și pitoane, avusesem o scurtă convorbire cu tovarășul meu de aventuri montane. ,, Doctore, eu cum urc pe aici ?“. ,,Păi cum am urcat și eu!“. ,,Da, dar eu am copii de crescut !”. Și am trecut neasigurat, dar nu cred că aș mai fi făcut-o a doua oară!. Când gândurile mele alergau pe crestele mai apropiate ori mai depărtate, din reverie m-au trezit fetele mele, coborâte de pe înălțimea Iezerului Caprei, pe care fuseseră.





  
La plecare, pe creste stăpînea ceața și asta mi-a alungat puțin tristețea locurilor care se îndepărtau. Priporul potecii îmi părea acum ceva mai ușor. Când am ajuns din nou pe malul lacului Bâlea, forfota omenească tindea să-și atingă apogeul, așa că atunci când l-am părăsit, n-am avut cine știe ce regret. Am luat calea Cârțișoarei și am ajuns repede pe șosele cu mare forfotă auto. Pe nesimțite, am părăsit imaginile crestelor înalte și până am ajuns acasă, dogoarea zilei de vară și asfaltul încins ne-a adus cu picioarele, de unde doar cu puțin înainte plecasem într-o dimineața însorită.       
       

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez
15.07.2017

sâmbătă, 15 iulie 2017

CĂUTÂND LUMINA DINTRE MUNȚI


             Moto: Să nu uit să o iau de la capăt în fiecare zi.

                                                   Marcel  Brion




   La drum din nou către meleagurile Șureanului. Cu aceeași tovarăși de drum, cu același mijloc de transport dar și cu alții care și-l etalau pe al lor, mai dolofan, mai sforăitor și parcă mai neobișnuit cu drumuri de munte.

   Drumul a fost cel obișnuit. Mai întâi pe valea Oltului, apoi pe cea a Lotrului prin Brezoiul cel adunat la poalele Țurțudanului, apoi prin Voineasa, parcă mai animată ca deobicei. Valea Mănăilesei a trecut cu bine peste curmătura de unde se urcă spre Fratoșteanu. Pe malul lacului cel mare, drumul nu mai avea hopurile din dreptul viitoarelor podețe și la Obârșie, animația gheretelor cu ceva de vânzare, era în toi. A urmat urcușul pe șoseaua care ducea la celălalt lac, cel de la Oașa. Drumul era mai lin, mai ,, ardelenesc “, aș putea spune. Valea Frumoasei avea ritmul zglobiu al celor de munte și purta pe unda ei veselă, poveștile lui Sadoveanu. Când am trecut peste barajul lacului de la Oașa, ne-au întâmpinat felurite chioșcuri, care de care mai improvizate, cât să ne trezim la obiceiurile pământului. De la unul din ele m-am servit cu un fel de terci cu suport de gogoașă. Îmi era foame și am găsit-o bună, ce era să fac !. Mai departe am urmat șoseaua de pe malul lacului, cu pantă cam abruptă spre oglinda lacului. Mi-am tot scormonit mintea, cam cum ar arăta o protecție a șoselei către malul abrupt și parcă n-am găsit nicio soluție. La mânăstirea din cale am zăbovit o clipă, cât să ne despovărăm gândurile de cele lumești din locurile cu oameni de toate felurile din care veneam. Până la cabana Șureanului vremea cam întunecată și frigul aproape pătrunzător de cum ieșeam din mașină, nu ne-a prea dat speranțe pentru isprăvile pe care le pusesem la cale cu vârfurile din munții pe care ni-i doream.

   Am străbătut drumul printre coloniile însorite de case de vacanță, apărute la Luncile Prigoanei și Poarta Raiului. Aici, la cea din urmă, stingheră oarecum fața de mulțimea caselor moderne, mai dăinuia vechiul așezământ al Porții Raiului. Altădată aici era singura casă pe întinsul poienii, dar acum părea aproape umilă printre cele moderne apărute la timpul din urmă. De aici încolo, șoseaua, ceva mai ponosită decât până la ea, ne-a condus repede la cabana Șureanului. Nu l-am găsit acolo pe Onel, dar ușa camerei pe care ne-o hărăzise, ne aștepta deschisă.                                                   

   Ne-am identificat repede cu cele șase paturi cât avea camera. Taman câți eram noi. În soba îmbătrânită – altădată în vremuri de mult trecute, o fi fost un semnal de modernitate, focul a început să mocnească. Camera, până a nu începe să se încălzească, s-a umplut de valuri de fum înecăcios. Până la urmă soba a început să risipească frigul, care altfel stăpânea casa și poiana din preajma ei. Întunericul s-a așternut peste liniștea locului și până a adormi, poveștile cu munți din viața fiecăruia, unele chiar comune, au deschis tolba cu amintiri, până când glasurile s-au stins fără să știm.  

   Noaptea a lăsat peste munte ceață multă și ploaia s-a revărsat peste poiana cabanei. În întunericul nopții, nu prea aveam cum să apreciez intensitatea ploii, dar pe burlanele cabanei apa șiroia din belșug. Și cam așa a ținut-o toată noaptea. Doar spre ziuă, ploaia s-a potolit, dar cerul era îmbrobodit de valurile de ceață ce coborau neîncetat de pe munte. De-ai fi încercat să zăbovești mai mult afară, un frig pătrunzător te gonea înapoi în camera în care focul se stinsese demult. Spre ziuă norii de ceață tot pe lângă cabană zăboveau și din muchia Șureanului, pavăza cabanei, arareori zăreai câte vreun petec din înălțimea muntelui.                                                      

   Cât ne-am foit noi prin preajma cabanei, cât ne-am pregătit să înfruntăm cerbicia muntelui, soarele a început să răzbească muntele. Din Măria Sa Pătru, vârful pe care de atâtea ori îl vedeam în diminețile senine, cețurile ce-l învăluiau, au început să-i străbată în goană nebună poalele, urcându-se către cer, de unde poate și veniseră. Atunci am început și noi pregătirea plecării și care pe jos, care cu mașina, după cum îi era vrerea, ne-am îndreptat către crestele pe care ni le doream.



   Pe drumul către ,,Con“, mai apoi pe lângă așezările acestuia, am urcat pe lângă linia de telescaun, parcă apărută mai de curând. Câtăva vreme am urcat pe plai, până a ajunge la drumul scormonit în munte. Printre zgrumțurii acestuia, cu privirile aruncate pe verdele muntelui până către înălțimile ce se contopeau cu albastrul cerului, urcam mereu. Până într-un loc, de unde drumrile muntelui începeau să umble pe plaiuri diferite.

   De aici drumurile căpătau înfățișarea unei răspântii, sau poate doar gândurile mele de acum, împărțeau muntele. Oarecum în spatele drumului pe care venisem, o pantă domoală urca spre vârful Șureanului. Din șaua adâncă din față, marcajul drumului către cabana Prislop își înșiruie stâlpii de marcaj, pe sub un drum scormonit de curând pe coasta muntelui. Din locul șeii de mai sus, urcă spre vârful Cârpa un drumeag închipuit pe lângă tufele de ienupăr. Ne apar în cale urmele unei vechi tranșee, rămasă pe aici de pe urma vreunei bătălii purtate prin aceste locuri. Până pe vârful cu ceva pietre scoase la iveală de vânturile abătute peste creastă, din locul de unde am părăsit drumul de sub Șureanu, nu facem mai mult de ½ oră. La pavăza unei momâi-gigant și a stâncilor vârfului, am zăbovit câtăva vreme. Ajunsesem pe vârful de unde împrejur stăpâneau munți cât cuprindeai cu ochii. Aș fi vrut să deslușesc din înălțimile Parângului câte ceva, dar volbura stăpânea depărtările și culmile întunecate se contopeau cu norii care nu se dădeau duși cu una cu două. Imaginea întunecată a acestuia era compensată de plaiurile întinse ale crestei coborîte din vârful cel mare al Șureanului. O turma de oi se juca de-a prinselea pe întinsul plaiului, când risipite, când adunate într-o roată albicioasă. Erau priveliști de care nu mă mai săturam.

   Aveam totuși o nedumerire. Cum s-or fi orânduit oare munții ăștia, de și-au risipit bunătate de două miare dincolo de culmea principală a lor ?!. Nu venisem cu harta acestora până aici și poate doar acasă aveam să o mai privesc odată cu mai multă atenție.         

   Am făcut ceva poze, nu cine știe ce de expresive. Mi-am mai rotit privirile într-un fel de tur de orizont și în sfârșit, am luat drumul înapoi, în minte cu întrebarea, dacă o fi fost sau nu, vârful pe care mă odihnisem, cel al Cârpei, de 2012m. Am coborât panta muntelui, am urcat până la locul unde părăsisem drumul pietros pe care venisem de la capătul liniei de telescaun și când am ajuns în preajma acesteia, m-am abătut către stâlpul de marcaj înfipt în plaiul muntelui. N-am ajuns totuși până la el și în loc să urmez linia acestora până la intrarea în pădure, către poteca pe care o știam, m-am abătut la dreapta, într-un coborîș ușor, până când am zărit prin rariștea pădurii, drumul care dimineața ne dusese la așezământul ,, Conului “. Cu ceva ocol evident, străbătând drumeagurile încălzite zdravăn de soarele atotputernic, am ajuns la răcoarea prispei cabanei. Drumul meu luase sfârșit.

   În ziua următoare, sub cerul de un senin aproape neverosimil, am plecat pe drumul către casă, unul fără pauze și poate de asta cam obositor.

   Ajuns acasă, am luat harta Șureanului și explicațiile ghidului acestuia, încercând să aflu daca vârful pe care fusesem era cel bănuit. Așa am ajuns la concluzia că micul platou pe care ajunsesem, cel cu momâia mare din vârf și cu stâncile care mă adăpostiseră de vânt, era de fapt cel al Comărnicelului ori Gropșoare, primul de 1894m și celălalt de 1900m. Dar oricum, de aici îmi încântasem ochii cu plaiul culmii ce cobora din Șureanu și odihna sub pavăza stâncăriilor îmi fuseseră de folos. Pe culmea aceasta din urmă, era și vârful Capra cel căutat de mine. Și de acum încolo, mai aflasem ceva în plus despre acești munți. Cât privește vârful Cârpa, mai aveam de așteptat până să-i pășesc peste creastă !.



Text și Foto: Dinu Boghez
20-22.06.2017   

duminică, 18 iunie 2017

Puf

Moto: Eu am crescut hrănit de taina lumii
            Și drumul meu îl ține soarta-n palme.
                       Lucian Blaga





Ne-am întâlnit dimineața, în clocotul orașului ce începea să freamăte. Acolo, în mașina plecată și cu alte scopuri decât cele ale excursiei montane, am luat-o pe drumul pe care nu-l vedeam, către meleagurile Coziei. La vremea dimineții cam închiondorată pe meleagurile acesteia, ne-a lepădat stingheri, la capătul drumului ce avea să ne ducă până la casa din munte a Coziei. Ceva mai târziu, altă mașină ne-a purtat pe drumul de munte către cabană. Drumul era unul cunoscut, poate doar ceva mai aventuros datorită exploatărilor forestiere, care nu se mai termină. Doar o întâmplare ar fi de luat în seamă. Un șarpe cam lung, negru, neveninos deci, era așezat în mijlocul drumului. Șoferul mașinii în care eram, zor-nevoie să se războiască cu el. Vroia musai să-l omoare. A oprit mașina, după care chiar l-a urmărit cu ea și apoi a coborât să-l fugărească. Norocul șarpelui că a izbutit să intre sub crăcile aruncate pe marginea drumului și....dus a fost. Așadar conflictul dintre om și șarpe s-a terminat fără victime!
Ne-am continuat drumul. Pe măsură ce urcam cerul parcă se înnoura mai mult. Noroc că n-a plouat, dar frigul se așezase peste munte. Când am ajuns la cabană, n-am știut cum să mă adăpostesc mai repede. După o bucată de vreme cerul s-a mai limpezit și soarele a început să încălzească poiana din fața cabanei. Așa cum era, jumătate drum, jumătate poiană, mi-a adus aminte de vremuri de mult trecute, pe când cabana era doar la începuturile sale. Pe atunci, când ieșeai din cabană, în fața ei era așternută o pajiște verde, smălțată cu florile gențienei, de culoarea cerului din vreo zi de primăvară senină. Acum doar jumătatea poienii, ferită de călcătura mașinilor, mai avea iarbă verde. "Verde crud, verde crud", rămas poate tocmai din anii aceea de demult, numai că în zilele astea de acum, galbenul florilor de păpădie smălțau locul.
Câtăva vreme am zăbovit în fața cabanei privind spre înălțimile Builei, până când cerul a lăsat de la el, spărtură însorită și dintr-odată locurile au început să sclipească și blândețea soarelui a încălzit locurile.
Atunci a venit vremea să urc spre Ciuha Mare, acolo unde altădată privirile zburdau libere către înălțimile Făgărașului. Și nu odată, am privit de aici înălțimile cele mari, purificate de zăpezile care înfrumusețeau depărtările.
Am ajuns cu bine sus, printre mulțimile de antene ce au împânzit locurile. Am zăbovit aici câtăva vreme, gândindu-mă la voincia de altă data a pașilor care rupeau stratul gros de zăpadă și la cei de acum, care se vroiau mereu protejați de cel care se nimerise să urce odată cu mine. Apoi am coborât și seara s-a așternut peste munții depărtați și florile de păpădie și-au închis corola.
Noaptea a fost cam întunecată, cu nori prin a căror spărtură o lună proaspătă se străduia să lumineze muntele. Dimineața a venit cu cer senin și pajiștea din fața cabanei, câtă mai era acum, a început să sclipească iarăși și păpădiile s-au pregătit să primească razele soarelui.
În fața cabanei am servit totuși o cafea neagră, după care, sub cerul senin am plecat către locurile Vamvurei. Am străbătut pădurea de brad, am ajuns la plaiul însorit și pe stâncăriile cu iz de legendă dacă, am zăbovit cât să-mi umplu sufletul și gândurile de spectacolul lumii de peste munți. Cu regretul și dorul nestins al înălțimilor am revenit la cabană la vorbe bune și gânduri de altădată. Către seară, convorbirea cu un prieten vechi, a încălzit răcoarea muntelui și amintiri s-au strecurat nostalgice.
Peste noapte s-a așternut peste cabana dintre Ciuhe, viforniță cumplită și ceață amarnică. A doua zi, tot ceață era și vânt cât să-ți dorești pavăza vreunei stânci. Durducul pe care doream să ajung, s-a dovedit o țintă prea depărtată și sbiceala ceții și a unor picuri de ploaie răzleți, m-au gonit în cabană. Ceva mai către prânz, o mașină m-a purtat către locurile pe care doar ce le părăsisem cu câteva zile înainte.



Text și Foto: Dinu Boghez
01-03.06.2017