marți, 19 februarie 2019

De câte ori

Moto:
     "Ma uit la toate lucrurile
      De doua ori,
      O data ca să fiu vesel
      Si o data ca să fiu trist."
Marin Sorescu




“Am hotarat. Mergem in Cozia.”
“Ce bine… Nu exista iarna fara Cozia.”
“Pe unde sa urcam?”
“Hai pe Valea Gardului, e putin mai nervoasa, dar sigur nu ne plictisim cotrobăind prin ea.”

Am umplut bidonul cu apa rece de Turnu si am inceput sa urcam pe drumul atat de stiut. Aproape toate detaliile la care tin erau tot acolo: fagul “meu” cu radacini pline de incredere, resturile de castane salbatice de peste toamna verificate de veverite, conurile de brad Douglas, troita, dar nu si foisorul in care dadeam rucsacii jos si sorbeam pe orice vreme o gura de cafea sau ceai din termos. Iarna asta, vantul l-a biruit si l-a facut una cu pamantul. Poteca larga a continuat pana la Stanisoara si am avut ceva emotie ca bancuta de sub stejar nu va mai fi nici ea, dar am banuit gresit.


Am intrat pe valea Gardului. Am gasit apa multa si in parau si in cascada si ne-am bucurat pentru ca se simtea primavara si aici, unde se ascundeau si primii ghiocei din 2019. 




Apoi am cotit spre stanga urcand pana intr-o șa cu pini de unde inca se mai aude si vede cascada, șa pe care acum vreo doi ani am poreclit-o “șaua cu vorbe”. De aici, doar cativa pasi pana la un horn care ne-a scos imediat intr-un balcon de unde vedeam orice ne trecea prin minte. 




Apoi o brana scurta in stanca si alte “trepte” pana am ajuns intr-o poiana aeriana pe care vara o stiu plina cu irisi si mojdreni. Poteca a continuat discret prin padurea tanara, pe curba de nivel, pana cand a inceput sa coboare spre rau si am ajuns cumva deasupra cascadei.

De fapt, am urcat atat cat sa avem de unde cobori. Am gasit un fag nepretuit care a irumpt aici in urma cu zeci si zeci de ani. Sau poate nu… ca, mai degraba, pare ca a fost aruncat de zei direct din Acropole si infipt aici, in valea nebanuita, intr-o verticalitate desavarsita si ametitoare. Desi nu am apelat chiar la toate bratele disponibile, a fost nevoie de sase din ele sa-l cuprinda pe tot. este locul unde am inceput sa intalnim primele urme cu cinci degete, destul de proaspete, de data asta in directia opusa ideii noastre de mers. Nu m-am putut abtine sa nu rad in hohote imaginandu-mi cu destule detalii cum ar fi sa ne alerge ursul pe aici...




Am continuat de-a lungul apei pana la o cascada micuta de unde stiam ca trebuie sa apucam vertiginos in sus pe versantul din stanga. Si urcusul, nu se mai sfarsea. Nici nu mi-am dat seama cand am alunecat si toate unghiile mi s-au facut  negre de pamant. Dar grija a fost cand am intrat pe zona de zapada inghetata. Desi tot am vorbit ca acum apare “șauța doctorului” unde am sa rasfoiesc tacticos, la ultimele raze de soare, revista plimbata tocmai din Bucuresti, șauța “a venit” dupa o ora in care mi-am tot spus ca pe topoganul asta fara fund de zapada intărita, nu are voie nimeni sa alunece. Dar, cat de vijelios am fi urcat pe aici cu coltarii din debara… Macar, de data asta, fiind iarna, pe panta asta inclinata nu am gasit serpi, orice dezavantaj vine cu avantajele lui.



In “Șauța doctorului” nu am dibuit placa memoriala de prea multa zapada. In urma cu peste 10 ani, intr-o zi torida de august, in timp ce ma cataram pe stanca din mijlocul șeii, tata a avut niste halucinatii hipnagogice care ne amuza si astazi. Acum nu-mi aminteam exact pe unde mergea cararea mai departe, simteam ca prin stanga, dar nu eram sigura si de oboseala nici nu am avut prea mult chef sa cautam facand urme prin zapada adanca. Am zarit un marcaj pe un pietroi ce forma un fel de poarta in stanca. Dar tare mica, de nu incapeam cu tot cu rucsaci prin ea. Ca sa nu mai pierdem timp, l-am sunat pe tata. “Ati ajuns la un fel de gaura in stanca? Da, desi ultimele dati nu am dat peste ea… Puteti trece prin ea. E vechea poteca.” Putem? Da..., dar mai greu, pentru ca dupa ce ca e mica mai are si gheata.
Pana la urma a trecut toata lumea târându-se pe acolo si am intrat in padure unde nu am mers prea mult si am ajuns la gol. Aici este unul din locurile mele favorite din Cozia, de unde se poate admira un abis neasteptat. De graba si oboseala, nu prea am zabovit. Apusul il doream privit totusi de sus.



Stâna din Foarfeci arăta parca mai bine decat asta vara. Ultima panta ne-a scos sufletul pana cand s-a oprit in drumul forestier care, de data asta, era nefiresc. 



Dar apusul, care ne-a lasat sa vedem pana departe, in Fagaraș, Lotru, Bucegi, Iezer si serpuitoarea vale a Oltului, intr-o atmosfera limpede de iarna, ne-a adus multa bucurie. Cabana Cozia si-a cam pierdut farmecul de alta data si o spun cu multa parere de rau.





“Alo, unde esti?”, “In Cozia, am fost iar pe Valea Gardului.”, “Păi, iarna, măi? Câți nebuni ați fost?”, “Suficienți…”.

A doua zi a fost una “normala”. Am coborat pe marcaj si soare pana in curtea manastirii Turnu. Iar de pe Piatra Vamvurei am putut vedea de departe locurile prin care vom umbla data viitoare.



Floriana Boghez