marți, 22 mai 2012

Verde crud, verde crud...

Moto: Inima mea îşi alege culoarea
cea fără umbră, cea nemişcătoare.
Cea care se vede chiar şi atunci
Când ţii pleoapele închise.
Nichita Stănescu


Am plecat din oraş cam târziu, fără să ne gândim că primăvara asta adusese cu ea zile de arşiţă, pe care aveam să ol uăm în plin până sus la cabană. Până la mânăstirea Turnu, ne-a fost bine. Trenul era cam pustiu şi nici căldura de afară nu inundase vagonul. Peronul gării era gol şi alţi turişti în afara noastră, nu mai erau.
La Mânăstirea Turnu e zi de primăvară, cu început de forfotă monahală. Din biserica cea mare a mânăstirii, răzbat zvonuri bisericeşti. Pentru o rugă scurtă, să avem drum bun până în înaltul muntelui şi nu numai pentru asta, intrăm pentru o clipă în biserică. Apoi pătrundem în liniştea pădurii. Zvonul bisericesc se pierde pe încetul şi ne înconjoară copacii, cu început primăvăratec pe ramurile lor, pe care mai zăboveşte câte o cântătoare cu tril vesel, ca după iarna cea lungă.
Un popas ceva mai lung, facem doar la Troiţa din cale. Apoi reluăm drumul, care de data asta ne-am hotărât să treacă pe la mânăstirea Stânişoara. O clipă petrecută la bolniţa acesteia, aflată ca după slujba dimineţii şi la drum din nou. Doar sus, la răscruce de drumuri –cel către Fruntea Oii se desprinde la stânga – facem un popas, după care ne îndreptăm către urcuşul cam neplăcut, din pădurea de stejari. O scurtă pauză când scăpăm de el şi coborâm către valea Bulzului, seacă, mai ales în zilele astea de uscăcuine prelungită.
Începe drumul pe serpentinele de pe coasta muntelui, aproape odihnitoare după urcuşul de dinainte, dar lungi fiecare, cât o zi de post. Mai sunt şi scurtături, vreo patru, bune altădată şi nescăpate niciuna, dar acum.... În sfârşit ajungem la Poiana Vlădesii, de curând îmbogăţită cu băncuţă cu masă, numai bune de odihnă şi de câte-un prânz luat la repezeală. Sub poiană ne întâlnisem cu un grup coborâtor, arătându-ne un respect neobişnuit. Odihna şi îmbucăturile repezi din poiană, parcă mă mai înviorează şi drumul până sub înălţmea Sa Buluzul aproape că nici n-o mai simt. Urmează brâna cu cablu şi apoi pauza de la izvor. Serpentinele de pe abruptul Bulzului sunt multe şi parcă nu se mai termină. Înviorarea căpătată la izvor, se duce repede şi când ajung sub abruptul cu cablul cel vechi, urcuşul, pe stâncă goală, cu trepte şugubeţe, urcuşul îmi macină ultimele resurse de energie. Pe băncuţa de sub piatră – pe vremuri i se spunea a aniversării, vezi Doamne aici montaseră unii o placă aniversară, că nu putea muntele să trăiască fără ea -, ne întindem la odihnă, lungită de mine un pic mai mult. Urmează drumul mai liniştit parcă, pe faţa împădurită de sub Durduc, de data asta. Curând ieşim în strunga stâncoasă, de unde un hăţaş ne-ar conduce către enigmele abrutului nordic al Bulzului, acolo unde două hornuri destul de primitoare şi nu prea lungi, ne scot pe acoperişul inierbat al acestuia. La stânga, pe potecă, până cabană nu mai e mult. Trecem prin Şaua Durducului, acolo unde un horn, acum ajuns cu încâlcitură mare de arbori căzuţi şi ierburi până la brâu, duce spre Peretele Gardului şi spre oarecari trasee alpine. Mai departe, urmează ultimul urcuş până la drumul releului. Până la cabana cu forfot ca în ajunul unui lanţ de zile libere, nu mai e decât un pas.
Pe drumul pe care aveam să-l sfârşim în curând, doi tineri ne însoţiseră, până când dintre ei, fata, a abandonat şi cu noi a rămas doar băiatul. Când am ieşit şi eu la drumul releului, poate mai devreme decât credea tânărul, acesta tocmai vorbea la telefon cu fata, reproşându-i că se întorsese, că uite, bătrânul cu care urcase până acum, avea....de ani. Dar poate îl prinsesem în clipa care nu trebuia.
La cabană era aşa cum bănuiam. Oameni gălăgioşi şi din maşinile multe parcate, din câteva răzbăteau urlete muzicale. Dar poate liniştea pădurii şi animalele acesteia, tocmai asta doreau !.
Pe unul din scaunele din faţa cabanei, m-am aşezat, sau mai degrabă m-am prăbuşit, după cât avea să-mi spună mai târziu Marian, cabanierul, după ce mi-a adus apa minerală şi coca-cola pe care le cerusem.
N-am stat prea mult şi când tocmai căldura înăbuşitoare care ne întovărăşise tot drumul, a lăsat locul răcorii care s-a coborât peste munte, am luat-o şi noi din loc. Mai aveam ceva drum de făcut până la refugiul din munte, unde aveam să dormim şi unde eram chiar aşteptaţi.
Până acolo aveam de trecut peste Piatra Rea de sub Ciuha Mare, apoi mai străbăteam plaiul de sub Vamvura, pădurea de brad, pe care seara începuse să o înfioare şi însfârşit ne-am abătut din potecă, pe hăţaşul deabia conturat, care avea să se sfârşească la căsuţa care ne aştepta. Am sosit acolo când soarele scăpătase şi înserarea se lăsase peste munte.
Ne-a aşteptat coana Suzana, cu voie bună de ospeţie, cu un degetăruţ de licoare fermecată, cât dorea fiecare să fie de plin  şi cu o mâncărică din urzici proaspete, tocate bine, preparate cu ulei că doar erau de post, cu orez şi cu usturoi, cât să-i dea şi aromă. Şi nu m-am mulţumit cu o porţie şi am cerut-o şi pe a doua.
A venit noaptea şi peste ea, s-a coborât luna, peste vârfuri de brad şi poiana era luminată ca ziua. A pătruns lumina în casă şi nu m-am mulţumit şi am ieşit afară să mă mângâie razele reci venite de departe. Am zăbovit pe prispă până când m-a răzbit frigul şi deabia atunci am intrat din nou în casă, lângă căldura molcomă a sobei.
A doua zi am ieşit din ascunzişul locului în care eram şi ne-am avântat către crestele Coziei. Eu am dat o raită pe la cabană, după care ne-am întâlnit cu toţii pe creasta Vamvurei. De acolo am privit spectacolul munţilor. Făgăraşul înalt şi alb, se lăfăia în soare. Lotrul, mai mic, începuse să se ochiască. Şi când ne-am săturat ne-am întors paşii spre casă. A urmat altă după amiază frumoasă şi caldă şi o altă noapte cu lună şi mai luminoasă. Doar că pe la miezul nopţii, m-a trezit urletul câinilor şi când am ieşit afară, de la cabană, din locuri de peste două creste şi-o vale, răzbăteau până aici, răcnetele animalice ale celor care acolo, chefuiau în felul lor. Şi multă vreme m-am întrebat ce-or fi bietele animale din pădure, condamnate să suporte istericalele omeneşti.
A venit şi ziua plecării. Ca mai nevolnic, dar şi pentru că doream să ajung acasă mai devreme, am luat-o din loc mai de dimineaţă. Era soare mult şi pe poteca din pădure, Buila şi mai departe creasta Căpăţânii, se vedeau bine. Mai ales dintr-un loc, unde brădetul lăsa un ochi printre ramuri verzi, cât să cuprinzi cu ochii măreţia Vioreanului. Am străbătut cele trei văi, am trecut şi de stâncăriile dinaintea bătrânei stâne din Rotunda şi când am ajuns din nou pe poteca cea bună, din urmă m-a prins un tinerel, plăcut la vorbă şi înfăţişare. Urcase prin Vărateca şi cu el am mai schimbat vreo două vorbe, despre viaţă şi despre munţii Lotrului ce se vedeau în zările depărtate. Ne-am despărţit şi fiecare şi-a urmat drumul.
A fost o zi frumoasă, cu cer senin şi soare mult. Pădurea dădea semnele de viaţă la care râvnise atâta vreme. Pe alocuri mai erau încă brânduşe şi pe lângă ele flori galbene de ciuboţica cucului şi păştiţe albe. Prin altele iedera albă, răspândea peste pajişte mirosul ei suav. Pe măsură ce coboram şi copacii îşi îmbrăcau crengile cu verdeaţa frunzelor dintâi. Mai jos, acolo unde mestecenii dominau locul, frunzele verzi foşneau în adierea vântuleţului care se mai abătea din când în când peste ei, sosit acolo din locurile înalte ale Coziei.
La refugiul din şaua Turneanului am zăbovit oleacă, ca să nu-mi pierd obiceiul. M-am oprit şi la izvorul Turneanului, să-i înţeleg misterul lumii subpământene din care ieşea. Undeva în drum, m-am abătut spre locul cu „Balcoane” şi acolo am stat pe marginea prăpăstiei, să admit turnurile Pietrelor Roşii şi Turneanului. La izvorul din Troc, veşnic şi în zilele de secetă năpraznică, m-am oprit să-i sorb picături din unda cristalină şi rece.
Căldura soarelui devenise aprigă şi când am ajuns la drumul Stânişoarei, coroana copacilor, arcuită deasupra, parcă mă proteja de arşiţă. Până la mânăstirea Turnu mi-am mai intersectat drumul cu alţi turişti care urcau până la cea a Stânişoarei. Cu unii dintre ei mă ştiam din locuri diferite şi am mai schimbat câteva vorbe. Restul drumului l-am făcut doar cu mine însumi şi gândurile mele şi aşa, pe nesimţte am ajuns în mijlocul forfotei din preajma mânăstirii Turnu. Aveam până la tren timp berechet şi pe una din bănci m-am odihnit, cât să-mi vin în fire după coborâşul făcut cam repede până acum şi să-mi mai aduc aminte amănunte din cele multe petrecute pe aici. Până la urmă am ajuns la gara stingheră, de când casele ei părăsite, răspândesc zvon de pustiu şi am aşteptat sosirea trenului cu care am părăsit locurile muntelui îndrăgit.









Text si foto: Dinu Boghez

luni, 14 mai 2012

Continui sa iubesc lumina, de unde am ramas ieri

Moto: Cu mine se petrece
Ceva.
O viaţă de om.
Marin Sorescu

Dimineaţa dădea semne că vom avea o zi frumoasă. Era soare şi cei câţiva norişori aninaţi de dealurile apropiate, nu ne trezeau temeri pentru mai târziu. Cei câţiva călători, singurateci pe peronul gării, se pregăteau de o altă zi petrecută prin păduri şi pe creste.
Am plecat cu trenul cu vagoane bătrâne, parcă din altă epocă şi până la halta Beţelului am tot sporovăit. Când acesta şi-a încetinit mersul, nu ne-am dorit decât să se oprească tocmai în dreptul celor câteva plăci de beton, care ne-ar fi uşurat săritura până pe peronul închipuit. Apoi am urmat drumul pământos din valea Oltului.
Când am ajuns aproape de vechea clădire a haltei, una cu arhitectură ce trăda alte vremuri şi desigur şi alţi oameni, ajunsă acum în paragină, am ieşit la marginea şoselei. Era încă devreme şi bolizii alergători, cu miros de benzină împrăştiat cu dărnicie, încă nu se treziseră. Am trecut peste podul din cale, am coborât la firul apei şi am început drumul căţărător pe primele stâncării ale Călineştilor.
Nu ne-a fost prea greu pe hăţaşul închipuit de trecerea vreunei turme de capre localnice, doar că anii ne-au făcut mai temători. Din înaltul stâncăriilor pe care ajunsesem, am privit – doamne, pentru a câta oară -, furnicarul şoselei şi cum eram atât de sus faţă de cei de jos, cu oarecare compasiune nimicnicia acestora.

Apoi am urcat vârtos printre pini cu miros proaspăt de pădure şi la primul ţugui de piatră, ne-am desfătat privirile cu valea Călineştenilor, cu case îngrămădite, unele proaspăt acoperite cu petice roşii, pierdute prin verdeaţa grădinilor. Ne-am continuat drumul prin pădurea acoperită cu frunziş gros, cu umezeala scormonită de paşii noştri, mai ocolind câte un vârfuleţ, mai coborând printre copaci sau oprindu-ne pe câte un loc însorit, smălţat cu flori primăvăratece.
Poteca era tot cea cunoscută din alte vremuri, atunci când cu uimire la fiecare pas, străbăteam locurile pentru prima oară. Ne îndreptam, atunci şi acum, către tărâmurile cu poveşti despre zmei, ascunse în locurile pe care localnicii le denumesc „Peşterile Zmeilor”.

Când în faţă ne-a apărut muchia muntelui cu stânci compacte, poteca, mai mult închipuită, le-a ocolit pe dreapta. Prin pădure, un hăţaş ceva mai bine conturat, ducea către un pinten stâncos, sfredeluit de vânturi. Ascundea muchia asta de piatră, tot felul de jocuri ale vântului, cuprinse în peşterile amintite. Străpunsese strădania vântului, ochiuri către cer şi locaşuri adânci, cu adăpost de poveşti. Câte-o urmă de foc făcută de vreun paznic al turmei de capre – din oarecari obiceiuri ale locurilor -, pe care-l bănuiam puştan. De data asta mi-am lăsat tovarăşele de drumeţie să admire singure minunile peşterilor şi eu m-am ridicat pe pragul stâncos de sub semeţia celor înalte de deasupra acestuia. Am stat ceva vreme pe promontoriul de piatră săltat peste pantele abrupte de sub el, peste care primăvara adusese prin copaci frunziş proaspăt, cu clinchetul vântişorului dintâi.
Am privit îndelung îmbinarea Oltului cu firul de apă al Băiaşului venit din îndepărtata Ţară a Loviştei. Din pâcla zărilor, se iţea doar, catapeasma înalţilor Făgăraşi şi coastele lor înalte erau tot acoperite de zăpada năpraznică ce-i cotropiseră peste iarnă. Doar ici-colo câte-un petec de negreaţă, arăta că muntele începea să se ochească a primăvară.
Din reveria asta, m-au trezit fetele, sosite cu imagini proaspte, culese din cămările „Zmeilor”.
Şi iară ne-am luat picioarele la spinare şi am pornit pe cărările muntelui.
Mai întâi brâna pământoasă, străjuită în înaltul ei de copaci singuratici, cu frunze mijite de curând. Mai apoi alte ţancuri, pe marginea cărora se strecura poteca noastră, până când pădurea a cuprins locurile. Pe alocuri am întâlnit copaci acoperiţi de flori albe, de copii ce-şi începeau viaţa.
Erau de cireş, ori de păr sau măr sălbatec. Pe la poalele lor, prin ochiurile înierbate, printre stânci, florile îşi duceau viaţa lor efemeră. Până la urmă am avut de urcat şi brâna ultimului vârf pe care aveam să-l străbatem. Era acesta cel mai înalt din cale şi se ridica semeţ la vreo 900m şi ceva. Am străbătut brâna, i-am coborât priporul potecii şi ne-am aflat repede pe marginea abruptului, de unde privirile zburdau către văgăunile văilor de sub noi, spre înălţimile Poienii Suliţei şi peste toate spre marea piramidă a Vioreanului din îndepărtata Builă. Mai apoi locurile s-au domolit, am pătruns în pădurea înverzită de curând, cu raze jucăuşe scăpate prin vreun ochi de frunziş. Din adâncul pădurii un zgomot de animale greoaie, deranjate de paşii intruşilor, a înfiorat copacii şi până când turma de misterţi s-a pierdut în locurile de ei ştiute, pădurea ne-a dat semn de aşteptare, să nu ne împletim paşii cu cei ai animalelor speriate.
Apoi ne-am continuat drumul pe poteca ce avea să ne conducă în Poiana Săliştei, unde am şi ajuns curând.
Deabia ce ne-am aşezat la oarece odihnă după osteneala de a parcurge drumul de până acum şi de undeva de niciunde, bubuitul unui tunet a ajuns până la noi. Aici, în poiana Săliştei, soarele ne răsfăţa cu lumină blajină, dar când ne-am întors capul dincotro venea tunetul, un balaur întunecat venea către noi. Am luat-o din loc fără să stăm mult pe gânduri. Sub noi, drumul ceva mai proaspăt croit, la ploaia care se anunţa, ne-ar fi făcut să ne bălăcim în noroiul care se anunţa, din norul cel negru. Soarele, bietul, mai încerca să arunce câte-o pală de lumină prin întunericul pădurii care se aşternuse prin frunzişul copacilor. Pe lângă izvorul din cale, am trecut ca gândul şi nu ne-am potolit coborâşul cam repede, decât când am ajuns la firul pârâului Ştiubeaua, pe al cărui mal înalt mersesem şi până acum.
Picăturile de ploaie începeau să curgă din cer şi lângă podul din preajma Gurii Suliţei, ne-am îmbrăcat ca pentru potop. Noroc că ploaia doar ne-a speriat şi până la urmă, în lungul drumului de pe Valea Călineştilor a apărut şi soarele.
Am trecut pe lângă casele înşirate în lungul văii şi multe dintre ele păzite de pintenii stâncoşi ai muntelui, care le veneau până în bătătură. Unele din ele se transformaseră de când le ştiam, în case de vacanţă şi scăpaseră de uitarea timpului. Altele mai fumegau oleacă, semn că aici mai pâlpâia încă viaţa. Una mai ales, din calea noastră, altădată cu înfăţişare de casă de om înstărit – cât or fi putut să fie oamenii ăştia, cu petice mici de pământ şi soare zgârcit -, ajunsese acum aproape o amintire. Îi căzuse acoperişul, pereţii se scorojiseră de tot şi bălăriile îi cuprinseseră bătătura. Din ferestrele casei, câte-o geană mai pâlpâia a viaţă din când în când. Răzbătea din casă, tristeţea vremurilor care aveau să se ducă curând. Mai la vale, apăreau case arătoase, vădit gândite de vreun arhitect şi celelalte, cu înfăţişarea ţărănească de mai ’nainte, aveau să dispară curând.
Şi aşa pe negândite, cu gânduri stârnite de vechiul sat care se pregătea să doarmă puţin, am ajuns la capătul văii, de unde doar drumul întoarcerii ne aştepta.


Text: Dinu Boghez
Foto. Floriana Boghez
06.05.2012

vineri, 4 mai 2012

Dreptul la timp - Poiana Sulitei

Moto: Cândva, mi-am dorit un castel,
clădit pe-o aripă de porumbel.
Nichita Stănescu


Într-odimineaţă, când soarele încerca să străpungă norii care îl tot acoperiseră mai toată săptămâna, am pornit către Poiana Suliţei. Speram ca acolo să avem parte de o zi senină şi să ne bucurăm de pe întinsul poienii, de spectacolul cununilor de munţi care înconjurau locul. Ne-a lăsat trenul în gara aproape pustie a Lotrului. Am pornit pe poteca înfiripată în lungul terasamentului căii ferate şi curând am trecut peste noul pod de peste Olt. Peste întinsul apei, domnea ceaţa aproape obişnuită dimineţilor care trădau o zi frumoasă. La capătul podului am trecut peste şoseaua încă liniştită la ora aceea şi ne-am strecurat pe uliţa urcătoare a satului Proeni. Drumul, noroit de ploile căzute mai toată săptămâna, a început curând să urce vârtos. La început a fost străjuit de gardurile ce despărţeau livezile oamenilor, cu pomi îmbrăcaţi cu florile albe ale cireşilor ori prunilor, zvâcnite de sub domnia lungă a iernii, care parcă nu se mai lăsa dusă.
S-au sfârşit gardurile oamenilor şi ne-au întâmpinat fagii singurateci, scofâliciţi de bătrâneţea zilelor care-i ajunseseră prin locurile acestea şi înfăţişarea lor venea parcă din filmul copilăriei, „Inimă de piatră”, cine şi-o mai aduce aminte de el.
Mai departe ne aştepta plaiul prelung, de sub cele câteva stâncării, ajunse până aici din cele multe ale Doabrelor din care veneau. La sfârşitului urcuşului de până acum, ne aştepta drumul până la apa pârâului Beţelului. Ploile primăvăratece ne-au făcut să străbatem cea mai noroioasă porţiune de drum de până acum. Nu era chiar aşa cum o apucasem pe aici, în timpul unei ploi aproape torenţiale, când piciorul aproape că era smuls din bocanc, atât era de mare clisa acestul drum. Dar nici acum nu ne era ruşine de el.
Ne-am înfipt paşii în noroiul drumului, uneori am mai alunecat ca pe gheţuş, am mai scăpat în gând câte-o înjurătură, dar până la urmă am ajuns la firul apei. Am traversat-o, după ce în ea ne-am lăsat câte ceva din noroiul pe care-l purtam după noi. Dar şi de aici încolo, tot drumeaguri de exploatare aveam în faţă şi acestea oarecum noroite, dar parcă mai puţin. Am lăsat în dreapta un drumeag pe care de multe ori coborâsem din poiana către care ne îndreptam. Dacă l-am fi urmat, găseam pe el urmele unei exploatări forestiere barbare şi până la urmă poteca s-ar fi pierdut, într-un loc în care pământul rezultat din altul, aruncat de deasupra ei, o trecuseră doar în amintire. Am urmat drumul din stânga şi curând am ajuns la altă ramificaţie, acolo unde un drum lat şi vizibil străbătut de maşini puternice, se abătea tot la dreapta.

Ajungea acesta, deasupra potecii pierdute, amintite mai adineaori şi după un parcurs liniştit ajungea mai de-a dreptul în Poiana Suliţei. Numai că noi aveam acum un punct fix: casa lui Todorof, aflată în partea cea mai de jos a Poienii Suliţei.
Peste valea din urma noastră, ceaţa începea să se sfărâme şi din ea se risipeau fuioare, alungate de razele soarelui. Ne-am continuat drumul urcător de până acum. A urmat un coborâş ceva mai lung. Când am început să urcăm din nou, ne-am aflat într-o încurcătură de drumeaguri, fiecare ducând în alte locuri de exploatare forestieră. L-am ales pe cel mai de sus şi am ajuns la firul de apă al altui Beţel. Pe aici, fuioarele astea de apă zglobie, aparţin toate alintului de băieţel zburdalnic.
Am trecut firul apei şi am ajuns la poalele potecii, păzită cu poartă de intrare. Scurtă vreme am urcat cam abrupt, dar totul s-a terminat cu bine şi am intrat pe drumul din coasta pădurii străjuită de fagi înalţi. Din urmă ne-a ajuns un om, ce-şi mână la deal cele căteva vite, ce urmau să-şi petreacă pe aici zilele verii ce vor veni.
Am continuat să urcăm alene pe poteca de munte, până când din faţă ne-a apărut un grup de tineri. În fruntea trupei, bine echipată, ca oamenii de munte obişnuiţi cu drumeţii prin locuri mai puţin umblate, se afla un tânăr – parcă îmi pot permite să spun aşa -, svelt, cu înfăţişare deosebită, care părea că este conducătorul trupei. Cu el am înfiripat o conversaţie interesantă. Despre site-urile revistelor de turism, despre scrieri şi stilurile folosite de autori. Înainte de a ne mărturisi fiecare numele, am apucat să-i povestesc despre scurta mea colaborare cu unul din site-uri şi că n-am continuat de teamă că cele ce aş putea scrie să fie atât de diferit, încât să-mi atragă oarecari admonestări „şugubeţe”. Prin comparaţie am amintit stilul unuia „Raţă” şi atunci cel din faţa mea s-a recomamndat „păi eu sunt Raţa”. Sper să fi primit conversaţia cu hazul pecare mi-l amintesc acum. În fond suntem doi alergători pe munţii care sigur ne-au echilibrat viaţa şi care or să se mai întâlnească oriunde şi de acum încolo,cu aceeaşi plăcere.
Am pornit mai departe, am ajuns pe culmea din faţă, unde ne-am tot sfătuit dacă să mai coborâm sau ba, la peştera Dracului, aflată ce-i drept cam jos, aproape de firul pârâului peste care tocmai trecusem. Cu oarecare părere de rău am renunţat.
La casa lui Todorof, mai dărăpănată decât o ştiam, cu cireşi înfloriţi prin preajmă, am poposit cât să ne tragem sufletul şi să ne aducem amintirile mai aproape. Apoi am plecat mai departe, urmărind marcajul crucii roşii. Poteca şi semnul ei, tot urcând mereu şi uneori traversând locuri împrejmuite, ne-a adus la poteca ce străbătea mai sus Poiana Suliţei. Eram aproape de locul în care doream să poposim şi mai ales să ne luăm şi masa de prânz.

Acolo unde se îmbinau potecile, cea pe care eram şi cea care venea din locurile depărtate ale Robului, ne-am scos merindele şi ne-am aşezat la masă, nu departe de casa acoperită de legenadă a lui nea Niţă. Era prin preajma noastră un căţelandru. Era atât de sfrijit, încât de mila sufletului ăsta amărât, aproape că mi-am împărţit masa cu el. Între timp un nor cam întunecat, care de mult părera că se îndreaptă spre noi, şi-a scuturat oarecari stropi de ploaie şi ceva grăunţe de grindină.
De teama ploii mai ales, m-am desprins din popasul prânzului din plaiul Poienii Suliţei, lăsându-mi în urmă colegele de drumeţie. Aveam eu un plan, să ajung la casa lui nea Niţă, acolo de unde răzbătea până la noi aroma focului neaoş. La poarta casei am ajuns repede şi de jos, am auzit zvon de glas care mă invita să cobor. Asta am şi făcut şi am ajuns, ca şi în multe alte împrejurări, în curtea gospodăriei, încropite în vârf de munte.

I-am găsit trebăluind destoinc, pe cei care pe aici îşi duceau viaţa de când se ştiau. Unul îşi duceau traiul zilnic, mai mult într-ale oraşului, dar gândul lui se întorcea mereu în locurile înalte în care copilărise. Altul m-a omenit cu o cană de lapte proaspăt, după ce mai întâi îmi oferise una cu licoare de păr sălbatec, din care se storseseră picături aromate, cu aburi de tărie.
Între timp, „fetele”, ajunseseră şi ele pe drumeagul de deasupra gospodăriei şi mă tot strigau să vin, să ne continuăm călătoria. Până când glasul celor doi, le-a poruncit aproape, să coboare până în bătătura casei. Le-a omenit şi pe ele, numai că le-a oferit la început, ceaşca cu tărie aromată şi dânsele, mai cu codeală feciorelnică, au dat-o repede peste cap. A venit şi cana de lapte, oleacă mai târziu, când limbile se dezlegaseră binişor.
S-au mai plimbat peste poiană, oarecare nori zburdalnici şi din ei a coborât şi o pală de grindină, cât să ne facă să simţim că suntem în zile de primăvară sprinţară. Bobiţele de gheaţă s-au dus şi ne-a învăluit din nou căldura soarelui. Am mai zăbovit câtăva vreme, pe lângă cei ce ne omeniseră şi am pornit din nou la drum. Ne-a însoţit unul dintre ei şi de coborât, am făcut-o pe poteca „văcăriei”, acolo unde altădată era chiar o târlă de vaci, într-un ochi de poiană însorită. De acolo până la şoseaua natională şi halta Beţelului, am dus-o tot într-un coborâş şi m-am tot gândit că atunci când aşezarea din Poiană s-o sfârşi, poteca asta frumoasă, cu poveşti despre urşi prinşi în capcană, cu ţancurile crestei zimţate ale Beţelului umbrite acum, la trecerea soarelui şi povestea Zenoviei ce şi-a sfârşit zilele printre ele, avea să piară, odată cu anii ce aveau să coboare peste ea...
Am mers câtăva vreme în lungul potecii ăstea fermecate, cu poveşti la fiecare pas. Am privit către plaiul ce cobora către Gura Suliţei, către crenelurile altei creste frumoase, a Călineştilor, am străbătut culmea cu fagi înmuguriţi oleacă şi printre pinii răzleţiţi prin aceste locuri, până am ajuns într-o poiană cu iarba verde, de unde poteca ne-a îndrumat către gospodăria omului care ne-a însoţit. Am băut apă din fântâna din curte, am mai stat puţin de vorbă cu el şi ne-am despărţit promiţându-ne alte zile petrecute prin acele locuri.
Când am ieşit din gospodăria omului, doar ce-am trecut şoseaua şi am prins uliţa care ne-a scos aproape de tersamentul căii ferate. Lângă clădirea vechii halte, ce-şi mai păstra doar zidurile scorojite, am aşteptat vagonul trenului silenţios, care ne-a dus pe negândite, în oraşul pe care-l părăsisem în zori.


Text şi foto: Dinu Boghez
22.04.2012