luni, 1 februarie 2021

Acolo sus...

 Moto: ...........se vede

            Că n-ai încercat niciodată

            Să-ți încleștezi rădăcinile-n nori.

                           Ana Blandiana

Pentru mine, Peretele Central al Pietrei Craiului, a venit într-o zi călduroasă de vară. Ajunsesem în Valea Dâmboviței, coborând din Iezer. Fusese până atunci, o excursie care străbătuse meleagurile înalte al Iezerului și din șiragul înălțimilor, cele dinspre Păpușa, coborâsem la apa Dâmboviței. 

Am mers în aval câtăva vreme până a găsi poteca ce urca pe Plaiul Turcilor. Abrupt, atâta cât să putem spune că urcăm cu genunchii la gură, am ajuns pe pajiștile Pietrei Craiului, cam de pe acolo de unde putem spune că începe cel mai vestit BRÂU al acesteia. Mergem destulă vreme pe poteca asta croită printre stâncile albe ale muntelui și când am ajuns la despicătura în munte a Padinei Închise, știam că mai avem puțin până la Marele Grohotiș. 

Încercasem urcușul pe acolo de vreo două ori. Într-o împrejurare, pornind de la casa din Valea lui Ivan, cu un grup relativ numeros, izbutisem să avansăm pe traseu două lungimi de coardă, după care cei aproape numeroși abandonasem traseul. Nu era de nasul nostru. Din tura aceea, nereușită, îmi aduc aminte doar spaima doctorului Văcaru, care până acolo urcase cum urcase, dar acum trebuia să coboare. Legat cu o coardă, ba și cu o cordelină, fiecare pas pe care-l cobora pe perete, avea cu el vaietele acestuia de tipul: "aoleu ce frică-mi e" !. Dar de ajuns jos, am ajuns cu toții. Într-o altă împrejurare, tot cam mulți și printre ei și Mircea Florian, am urcat cam tot două  lungimi de coardă și lipsa noastră de experiență ne-a făcut să coborâm. Numai că înaintea coborârii, Grig care era cu noi, s-a abătut pe un horn lateral, pentru oarecari necesități. La căutările locului prin care să coborâm, MF a găsit la capătul de sus, un horn și un piton de care s-a folosit la coborâre. Doar că hornul cu pricina fusese și cel pe care se abătuse Grig pentru urgențele pe care le avusese, și, sigur, pereții hornului nu mai erau tocmai curați. De acolo pe MF, l-am tot auzit reproșându-i că a împuțit Piatra Craiului. Dar și noi tot pe acolo trebuia să coborâm. Când am ajuns jos, la cabana amintită, am constatat că îmi pierdusem una din buclele din coardă pe care le luasem cu mine și acum rămăsese pe perete.

Toate astea fuseseră încercări de începători, ba poate nici atât. Ar fi de menționat că la începutul urcușului, pe o prispă de piatră, aștepta cuminte, de ani buni, ochiul din coardă pe care-l pierdusem.  Acum însă, plecam legat în coardă, cu un alpinist veritabil, Titi Pandiu. Făcuse parte acesta dintr-o formație în doi, într-un campionat de alpinism al țării, care fusese premiată cu locul al doilea. Acum acceptase să urce cu mine, începător veritabil. La baza peretelui, acolo unde într-o firidă a stâncii era mereu câte o candelă sau doar o lumânare, aprinse de cei care încă își mai aminteau de moartea tragică a celui ce fusese alpinistul Anghelide. Murise pe muchia învecinată, la vremea când stihiile muntelui se dezlănțuiseră în ziua marilor ploi din iunie 1970 !. Era locul din firida aceea, unul pro memoria, cui trecea pe aici, care lăsa câte o floare și o lumânare aprinsă.

Ne-am legat în coardă, ne-am verificat accesoriile necesare unei ascensiuni alpine și am început ascensiunea celor 13 lungimi de coardă cât avea traseul categorisit drept unul de gradul 2B. Ne-am cățărat bine. Am făcut regrupările necesare și totul a mers bine până acolo unde am întâlnit o piatră, mare cam cât o jantă de Dacie. Titi a trecut de ea fără probleme, dar eu m-am prins de ea și piatra a luat-o la vale. Dar mai întâi mi-a atins coapsa. Lovitura a fost năpraznică, de am crezut că mi-a secționat mușchiul. Am rămas câteva clipe fără glas. După ce mi-am revenit și am ajuns lângă Titi, i-am spus pățania. ,, Bine dar și tu te-ai agățat de ea !. – Da, dar eu doar m-am sprijinit, nu am tras de ea ! “. Dar de ajuns sus am ajuns cu bine. Acolo ne așteptau Chissy și Zoe, îngrijorate de căderile de pietre din traseu.

Împreună am început coborârea. Am ales pentru aceasta, hornul care ne ducea în Poiana Închisă. Mai direct, mai legați în coardă, am ajuns în poiana locului. Dar când ajunsesem cu toții la baza hornului și aruncasem obosit coarda, am constatat că printre buclele acesteia rămăsese teafăr un fir, unul singur, de Șângele Voinicului. A fost pentru mine prima și ultima oară când am văzut floarea asta gingașă. Am coborât în Poiana Închisă, am poposit la izvorul aflat acolo la o altitudine de peste 1900m și deabia atunci ne-am tras sufletul. Apoi am început coborârea către Marele Grohotiș. Alunecând până spre vegetația care urca încet și sigur năpădind grohotișul, tot așa prin pădure, am ajuns la cabana de la care plecasem dimineața.

A fost pentru mine, un fel de mare victorie alpină, făcută folosind mijloacele specifice unei asltfel de ascensiuni.

 

  

Dinu Boghez /  1979