miercuri, 13 noiembrie 2013

Calea Lactee si-a despletit cozile

 Moto: Am auzit, dincolo de puterea auzului,
                                     Frământarea pădurilor, vuietul cascadelor...
                                                                      Zaharia Stancu

Prognoza meteo pentru zilele ce urmau, era una cam şugubeaţă. Câţiva nori, ceva umezeală şi poate chiar ninsoare, dar cine ştie, pe alocuri şi ceva soare. Din autogara cam întunecoasă, am ieşit din oraşul încă adormit. Pe valea Oltului, ziua pătrundea greu, prin ceaţa unduită în lungul râului. În autobuzul întunecat era doar linişte, bâzâitul molcom al motorului şi lumina ecranului unui televizor de companie, cu ceva oameni agitându-se printre împuşcăturile unui film de duzină. Până la halta auto din apropierea Avrigului, cam asta ne era atmosfera. Minutele anunţate de şofer drept pauză, ni le-am petrecut fiecare cum am găsit de cuvinţă. Mi-am luat o cafea, atât de amară, încât aproape că-mi venea să arunc şi prima înghiţitură, necum să- mi şi termin licoarea. Înciudat, m-am retras în autobuz şi m-a scos din amăreală, frunzarul roşcat al unui copăcel decorativ, proaspăt îmbogăţit de bidineaua toamnei.
S-au scurs minutele acordate. Şoseaua începuse să se lumineze, dar spre munte, stăruia ziua lăptoasă, din care parcă nu mai ieşeam. Pe negândite am ajuns la capătul călătoriei auto, în Porumbac. De aici lucrurile s-au derulat cu repeziciune. Un telefon dat cărăuşului prezumtiv, un microbuz sosit lângă tărhatul nostru deabia coborât din autobuz şi iată-ne urcând pe valea Porumbacului. Începuse periplul nostru către cabana Negoiului !.
Era vremea cam închiondorată şi teama că vom avea parte doar de stat în cabană ne cam încolţise în minte. Pe drumul de pe lângă apa Porumbacului, venită se sus, învolburată, întunecată din ultima ploaie şi mare, cât aproape să-şi iasă din matcă, ne-a făcut oleacă temători. Printre casele pensiunilor, aflate cam la şapte kilometri de când plecasem, am trecut repede. Până la capătul drumului nostru cu maşina mai era încă mult. Am trecut pe lângă cariera de marmoră, astăzi părăsită, pe lângă cea mai de sus microhidrocentrală, pe lângă furcitura apelor tumultoase ale Sărăţii şi Şerbotei şi din microbuz am coborât tot atât de repede precum urcasem. Am luat-o voiniceşte pe drum, încă vreo ½ de oră, pe sub pereţii de stâncă, străbătuţi de mulţime de pâraie, uneori cascade apărute ad-hoc şi până la urmă am ajuns la capătul drumului. Am regăsit acolo săgeata care ne spunea că până în şoseaua din Porumbac aveam de mers 22 km. O ştiam bine, de când în vreo două împrejurări, pe jos şi singur, avusesem prilejul să-i număr cu de-amănuntul, până când, sfărşit, ajunsesm la captul drumului şi puterilor. Şi nu fuseseră decât vreo patru ani în urmă. Ce vremuri domnule, ce vremuri !.
Un scurt popas, la capătul vechii poteci, tranformată acum la pretenţiile unui aproximativ  drum de ATV şi iată-ne porniţi către cabană. Cam dură panta începutului, cam voinic ATV-ul care trebuia să o urce, de vreme şi noi trebuia să mergem cam cu genunchii la gură. Am sfârşit panta şi au urmat serpentinele lungi şi multe, care uneori mai intersectau vechea potecă. Fără să-mi dau seama am cam luat-o înainte şi când mi-am zărit tovarăşii de drum, undeva cam cu vreo două serpentine mai jos, m-am gândit că nu prea eram dispus să-i aştept. Timpul era tot închiondorat, ploaia ar fi putut să se abată oricând peste munte. Pe jos era covor gros din frunzele scuturate din copaci, de zilele toamnei. Firicele de apă coborau din coasta muntelui cam peste tot. Răcoarea înălţimilor, pe care o bănuiam venită din ninsoarea căzută pe marile creste, ajunsese pe aici şi graba picioarelor îşi găsise mai multe justificări. Am ajuns pe negândite la ramificaţia ce ducea spre cascada Şerbotei şi puţin mai sus, m-am întâlnit cu caravana măgăruşilor, coborâţi după un alt transport de alimente cărate în spinarea lor răbdătoare. Unul din însoţitorii caravanei s-a întors spre cabană cu mine. Era mai grăsuţ, mai pufos şi bănuesc că întâlnirea cu mine, i-a fost un pretext bine venit. Aproape de cabană, soarele a răzbit norii şi printre ei a răsărit şi speranţa mea de ceva vreme bună. Mai vorbind de una de alta, dacă tot aveam un interlocutor, am ajuns la uşa cabanei. Mi-au scăpat ochii pe ceas şi m-am cam mirat când am văzut că de când părăsisem drumul forestier, trecuse doar 1 ¾ oră, exact cât era scris pe săgeata indicatoare şi m-am gândit că poate timpul scris acolo era prea lung, sau că eu în dimineaţa asta ....întinerisem un pic !. Peste vreo oră, mi-au venit şi ortacii. M-au admonestat că i-am lăsat singuri şi m-am făcut mic sub noianul vorbelor lor şi mai ales ascuzându-le bine secretul meu de mai sus.
La cabană eram singurii călători,aşa că ne-am putut alege locurile pe care ni le doream. Către seară au mai venit două călătoare, tot aşa de dornice de frumuseţile muntelui, ca şi noi. Spre seară, cu dânsele, dornice de poveşti, ne-am aşternut la călătorii prin munţii pecare-i străbătusem fiecare. Am povestit mult, până să coboare peste noi cabanierul-stăpân, cu poveşti nu tocmai montane. Ne-am retras în camerele noastre şi peste noapte, afară au mai fost ceva reprize de ploaie. Dar dimineaţa ne-am trezit cu soarele în casă şi peste crestele munţilor, căzuse ninsoare multă. Vălătucii de ceaţă de pe ţancuri, păreau să se ducă de unde veniseră şi nouă ne venise chef de ducă. Doi tineri urcaţi la cabană cam din zori, au urcat spre Şerbota şi ceva mai tărziu ne-au spus că sus era zăpadă de jumătate de metru şi trebuiseră să se întoarcă.           
Cam temători şi doar cu gândul că poate vom ajunge în căldarea Sărăţii, am pornit pe poteca cu podeţe. Peste tot locul era umezeală cât cuprinde. Pe potecă soarele mai avea mult până să lumineze locurile şi sălemai şi usuce. Abruptul de sub noi nu era prea îmbietor. Erau cabluri ajutătoare, podeţele aninate peste crăpăturile muntelui, aveau şi ele umezeala lor şi poate nici vârsta celor care-şi propuseseră traseul să nu fi fost prea fragedă. Aşa că atunci când am ajuns la scările şi podeţele din lemn şi ăla umed, ne-am hotărât să ne întoarcem. Când am ajuns din nou la poteca Şerbotei, colegele mele au luat-o pe cărarea ce le-a scos până la urmă la podeţul cel nou ce traversa apa năbădăioasă. Eu am rămas în poiana vechii cabane. Era soare mult şi gânduri de mult uitate le-am întors acum, pe vrejul anilor trecuţi. Eram doar un tânăr deabia absolvent de facultate, prin aniul 1957, când pornisem singur pe drumul lung al crestei Făgăraşilor. La Suru ajunsesm pe ploaie, înfrigurat şi cam speriat de ceaţa care mă înconjurase până atunci. Aici am găsit grupul de turişti încercaţi cu care am plecat mai departe. La cabana asta din faţa mea, după ce trecuseră amar de ani peste ea, încercam să-mi aduc aminte de seara frumoasă cu cântece multe, petrecută atunci. Ca prin ceaţă îmi mai aminteam cum am urcat Şerbota, drumul de atunci către creastă, cum am trecut peste Custura Sărăţii şi mai apoi cum am urcat Negoiul. Erau pentru mine, toate acestea premiere absolute, repetate mai apoi de alte multe ori. Mi-am petrecut câtăva vreme pe prispa vechii cabane, după care m-am îndreptat către locurile celei moderne. Acolo mi-am aşteptat tovarăşele de drum,cu care am pus la cale ieşirea de după amiază, către cascada cea mare a Şerbotei, pe care nu o văzusem niciodată.
Am luat-o pe poteca pe care venisem, am ajuns repede la ramificaţia semnalizată şi apoi am coborât pe acolo pe unde părea că altădată, fusese chiar un drum lat. Pe alocuri drumul se mai năruise, acolo unde văile aduceau mereu apă. Pănă la urmă am ajuns la cascada mult visată. Peste vale fusese cândva un pod bine făcut. Avea culeele făcute din piatră şi peste vale părea să fi fost podeţ ca lumea. Acum, la alte vremuri, fuseseră aruncate peste vale trunchiuri de brad, poate intenţia de a reface o veche potecă. Mai târziu, alimentat şi cu ceva vorbe ale cabanierului, care ne-a spus că pe acolo fuseseră cărate - cu măgarii ! – materiale pentru noua cabană. Atunci mi-am amintit că anul nou petrecut aici în 1967, poate primul al noii cabane, pe poteca asta urcasem până aici. Şi dela cabanier am aflat că drumul către vechea potecă începea din amontele carierei de calcar, pe un vechi drumeag, vizibil şi acum. Atunci, până aici ne adusese autocarul şi tot de aici ne şi luase înapoi. Podeţul, cu intenţii de revigorare, poate chiar să fie intenţia de a deschide din nou poteca cea veche.
Dar acum, eram la piciorul cascadei. Eram în faţa uneia din minunileFăgăraşului. Este greu de descris impresia covârşitoare a apei înspumate şi alimentată din belşug de ploile trecute de curând peste ea. Stâncile peste care se prăvălea, câte-o odihnă scurtă şi iar câte-o cădere zgomotoasă de apă, care până la noi nu se potolea nicio clipă. Noi stăteam pe mal, privind la şuvoiul năpraznic care, nemilos, zdrobea totul în cale. Multă vreme am stat cuminţi pe malul potecii, privind desfăşurarea de forţe a naturii. Într-un târziu ne-am reîntors la cabană, cu gândul la cel mai frumos dar al naturii dăruit nouă de inegalabilul Făgăraş.       
A venit seara de pe urmă, petrecută la cabană şi a doua zi un alt rămas bun de la locurile pe care tot mereu sperăm să le revedem. A urmat drumul pe poteca din pădure, acum însorită de soarele dimineţii. Am răscolit iarăşi covorul frunzelor căzute, am traversat firavele izvoare ce străbăteau poteca, serpentinele multe ale sale le-am coborât aproape fără să ne gândim, că la capătul lor şi zilele petrecute în munte se vor sfârşi. Am ajuns la drumul de la care începusem urcuşul spre cabană. Am urmat drumul care ne-a scos la furcitura de pâraie, ale Sărăţii şi Şerbotei. Erau acum limpezi precum cristalul, dar tot năbădăioase. Drumul pe mai departe ne-a scos la prima dintre hidrocentrale şi mai apoi la vechea carieră de marmoră. Doar puţină ne-a fost aşteptarea microbuzului cu care am făcut drumul întoarcerii. Din Porumbac, celălat microbuz, din care coborâsem într-o dimineaţă mohorâtă, ne-a purtat din pe drumul întoarcerii către casă.    









Text si foto: Dinu Boghez
18-20.10.2013

joi, 7 noiembrie 2013

Ceasul care nu apune

 Moto: A existat o ţară frumoasă
            La o margine de mare
            Unde valurile fac noduri albe
            Ca o barbă nepieptănată de crai.
                                                          Marin Sorescu

Am plecat către munţii Făgăraşului, ale căror poteci ne-au atras mereu, într-o dimineaţă, mai târziu ca în alte împrejurări. În gara Câinenilor aveam întâlnire cu maşina care avea să ne ducă spre locurile pe care ni le alesesem de data asta. Drumul noroios după ploile din ultimele zile, au făcut să nu ne îndreptăm către cel care pornea din satul Grebleştilor, aşa că ne-am îndreptat către cel de pe valea Satului. Frumos şi ăsta gândeam noi. Doar că prin aceste locuri începuseră spaniolii să construiască microhidrocentrale şi făgaşuri de maşini şi noroaie erau la tot pasul. Când părea că şirul acestora se terminase, au început locurile în care erau târâţi copacii tăiaţi dfin pădure. Fagii bătrâni de când se ştiau pe coasta muntelui, erau târâţi la drum şi încărcaţi în maşini. Bietele trunchiuri de copaci,care trăiseră atâta vreme laolaltă cu noi, acum le veniseră de hac nevolnicii. Fuseseră hăcuiţi de drujbe, omorâţi şi târâţi în vale precum îşi târau odinioară tătarii victimele de coada calului. Iată, aveam şi noi tătarii noştri şi mai ales avusesem peste veacuri exemplul pe care să-l urmăm. Mi-a mai rămas doar speranţa, că aceştia din urmă vor avea soarta celor dintâi. Spaniolii zăgăzuiau bruma de apă din vale şi schimbau cu siguranţă echilibrul vieţii, românii hăcuiau pădurile şi ce-or mai suferi cei ce vin după noi.....treaba lor.
Am depăşit cele câteva locuri de tăieri intense din vale, am trecut de casa Obădariţa încă în picioare şi ne-am aflat până la urmă la vechiul capăt al drumului forestier. De aici încolo trebuia să urmăm poteca de pe firul apei. Fusese cândva frumoasă, cu cascade, săritoare din stâncă ’n stâncă şi însfârşit suişul pe coastă până la stâna din Coţi. Acum pe aici, pe valea îngustă, circula taf-ul, noroiul era stăpânul locurilor, peste tot erau ramuri de copaci rupte, unele cu frunze pe ele şi locurile le-am depăşit cu greu. Poate mai mult datorită dezastrului pe care-l străbăteam.      
Cu osteneală, vorbe strecurate printre dinţi şi oarecare udătură la picioare, am ajuns pe coasta muntelui, printre brazii pecare-i cunoşteam. Erau încă la locul lor şi parcă şi noi ne-am înviorat. Am ajuns la vechiul drum al stânei Coţilor şi curând şi la aceasta. Petrecusem aici nopţi lungi de toamnă, dar parcă niciodată nu aflasem locul atât de însorit. Câteva momente de odihnă petrecute aici şi iată-ne din nou la drum. pe firul pârâului mai întâi, pe acolo pe unde se înfiripa o potecuţă spre culmi şi mai apoi ieşind direct în plai, după ce străpunsesem perdeaua de brazi a pădurii. Mai departe calea pe plai ne-a scos la vechiul drum al oştirii, din ’914. Acolo unde am ieşit, era şi vechea potecă ce ducea la stâna din Sterminoasa. Doar că acum poteca cedase locul unui drum, cam repezit ce-i drept, dar care ne-a scos repede la stână. Nu mai era acum stâna din moşi strămoşi. Se modernizase oarecum, dar tot înfăţişare de stână avea. Izvorul stânei era adus aproape, prin conductă. Intrarea se făcea pe câteva trepte şi deasupra acestora era un acoperiş. Peste vechea şiţă a acoperişului era un acoperământ nou, unul modern şi roşu pe deasupra, să se vadă de pretutindeni. În stână vechile paturi de scândură erau acoperite cu saltele relaxa, poate cam întunecate şi pe ele, confortabile, ne-am odihnit până la ziuă. Dar până atunci, seara caldă, cu vreo jumătate de lună deasupra, ne-a îmbiat la stat în jurul unui foc de tabără, cu ceva cântece ale tovarăşelor noastre, care l-au însoţit până ne-a gonit somnul.     
Dimineaţa cu cer albastru, ne-a îndemnat la drum. Unii, cu gânduri mari şi traiste cam subţiratece în spate, au luat-o vârtos pe pajiştea din spatele stânei. Aveau gândul să cucerească Budislavul şi aveau cale lungă până acolo. Noi, mai nevolnici,  cu rucsaci cam mari, încărcaţi cu tărhatul trebuincios dormitului în stână, am luat-o mai domol, pe panta care de când pornisem era cam fără potecă şi cam mare, pe care uneori deabia de ne puteam ţine verticali cât de cât. De ţinut pe urma celor cam cu mâinile în buzunare, nici vorbă. S-a mai domolit drumul şi până la urmă panta a fost şi mai domoală şi atmosfera zilei de toamnă senină, nici prea răcoroasă, nici prea caldă, ne-a încântat. Ne-a luat urcuşul ăsta, mai bine de două ore şi când l-am sfârşit, eram pe vechiul şi noul drum al oştilor generalului Praporgescu, croit de mult şi răscroit acum, la vremuri noi. Ne-am tras sufletul după atâta osteneală şi cu mecanicul ce-şi pornea maşina infernală cu care scormonise până aici vechiul drumeag amintit, am mai schimbat câteva vorbe. Către bordeiul, aninat pe coasta muntelui, care de atâtea ori ne primise peste noapte, era acum croit drum nou şi în jurul lui era oarecare forfotă. Alcătuirea lui firavă, îşi căpăta acum înfăţişare nouă. Crăpăturile dintre bârne erau bine astupate. Pe lângă el era întruchipată o masă cu bănci şi totul părea gata să primească pe cei ce prin preajmă vor ridica cabana cea nouă, căruia parcă aş spera să-i zică Apa Cumpănită, aflată nu prea departe. Pe drumul spre izvoarele din şa, am plecat parcă mai vioi decât am făcut-o pe coastă. La izvoare am zăbovit cât să ne luăm apă pentru drumul pe creasta muntelui, pe care aveam să-l urmăm. O clipă m-am gândit ce-o mai rămâne din ramura nordică a izvorului, după ce-or ridica oamenii ăştia cabana de mai jos şi i-or lua apa, s-o ducă la cabană. M-am gândit şi la drumul croit pentru maşini şi la câte-or ajunge până aici, să spurce aerul pur al crestelor albastre.
Printre stâncile Vulcului, 8480 din drumul crestei, ne-am avântat cu entuziasmul pe care ţi-l dă ziua fără nori de care aveam parte. În spate ne stătea vârful masiv al Tătarului şi în faţă stâncăriile Moaşei, 8486,  primul dintre cele multe de peste 2000m ale Făgăraşului. Din înaltul Surului, ajungeau până la noi oarecari pale de vânt zburdalnic. Sub stâncile Moaşei, aproape de crucea tânărului care-şi dorise să înfrunte viscolul muntelui, ne-am oprit la odihna cea mare. Vântoasa care începuse să coboare amarnic dinspre Suru, ne-a silit să ne adăpostim lângă rămăşiţele stâncăriilor ruiniforme, aflate la răspântia triunghiului albastru, care tot la cabana Surului ne-ar fi scos. Apoi ne-am continuat drumul crestei, cel pe care ni-l închipuiam că ne va duce spre Şaua Surului. Numai că după ce ajunsesem aproape de vârful Găvanului, ne-am hotărât să coborîm mai repede, pe pantele cam aspre, care ne scoteau mai repede la drumul cabanei. Am ajuns repede la locul dorit, cam prin preajma primului dintre izvoarele zglobii care brăzdau căldarea glaciară. Apa din rucsac ni se cam terminase şi din izvorul cristalin ne-am potolit setea oboselii de până atunci. În calea noastră, printre stâncile potecii, am mai întâlnit şi pe celalate două izvoare şi din fiecare, ne-am trecut peste faţă o mână de apă rece, venită din voinicia crestelor înalte. Pe vârful însorit, scăldat în luminile soarelui ce-şi arunca blajin razele peste amintirea celui sfârşit în văgăuna Găvanului, am zăbovit atâta cât să ne mai uităm odată spre cuşma Măriei Sale Suru. Era atâta lumină pe pajiştea vârfului pecare ajunsesem, încât părea că soarele rămăsese agăţat undeva pe baierele cerului şi nu se îndupleca de loc să-şi sfârşească drumul. Am continuat să străbatem serpentinele multe ale potecii însorite, până a nu intra în umbra deasă a brazilor, ce stăpânea stâncăriile aruncate haotic în cale, să ne mai facă nouă, niscaiva greutăţi la coborârea spre cabană.
Ne-a întâmpinat pe prispa ei, prietenul Fane, cabanierul, cu care ne-am mai povestit întâmplări ale timpului de când nu ne mai văzusem. Ne-am potolit foamea dintr-un bol mare de ciorbă aburindă şi înmiresmată şi mai târziu dintr-o porţie de tocăniţă de mânătărci, proaspăt culese din ograda pădurii din preajmă. Ne-am mai sporovăit cu cei adunaţi în cabană, unii venind din locurile înalte pe care le părăsisem şi noi, alţii deabia urcaţi către ele şi până la urmă ne-am tras la odihna paturilor din camera cu iz de căldură molatecă. Numai că în curând somnul binefăcător, avea să ne fie întrerupt de sforăielile întretăiate, cu iz de grohăeli care-ţi spărgeau timpanele, a doi dintre colocatarii nopţii, altfel prieteni de tură după cât se părea. Te sculau din morţi ciocanele care-ţi pătrundeau în creier şi să recunosc, de mult nu mai auzisem aşa ceva. N-am rezistat mult şi am urcat la paturile din mansarda cabanei, mai răcoroase, dar liniştite şi cu care mi-am scos la capăt odihna nopţii.
Peste noapte s-a stârnit vântoasă mare, venită din înalturi şi palele ei se propteau în cabană, de parcă vroiau s-o smulgă din loc. Până către ziuă parcă s-a mai domolit, dar norii coborâseră mai către pădure şi ne stârnea oarecare îngrijorare pentru ziua care urma.       
Când am plecat de la cabană, vârful Surului era cam închiondorat. Acolo sus erau nori de ceaţă şi până pe prispa cabanei, ajungeau încă pale din vântul care peste noapte bătuse atât de năpraznic. Orătătăniile cabanei încă nu îndrăzneau să-şi scoată capul din frigul matinal şi urgia de peste noapte, chiar dacă la spartul întunericului, vajnicul apărător al înaripatelor, cocoşul cel ţanţoş, ne transmisese cucurigul zorilor. Din pragul casei primitoare, Fane-cabanierul, prietenul care ne întâmpinase de atâtea ori, ne-a mai fluturat odată semnul despărţirii. Plaiul s-a sfârşit repede printre brazii pădurii şi singurătatea ne-a mai însoţit odată pe poteca strecurată printre stâncării. Vântoasa din noapte aproape că se potolise în poiana cabanei, iar aici, la adăpostul brazilor nici că se mai simţea. Am depăşit repede stânci întâlnite în cale, uneori trunchiuri de brazi doborâţi, izvorul revenit la viaţă după amarnice timpuri petrecute în seceta anilor trecuţi şi curând ne-au întovărăşit trunchiuri semeţe de fagi. Paşii noştri au început să scormonească frunzişul foşnitor, doborât de zilele implacabile ale toamnei. La ramificaţia potecii către Valea Moaşei, am ajuns parcă mai repede decât ne-am fi aşteptat şi acolo ne-am luat primele momente de odihnă. Mai departe, muntele a căpătat lumina soarelui, coborât din înaltul crestelor, peste coroanele copacilor întomniţi. Din poteca foşnitoare, paşii noştri scormoneau jilăveala pământului, care-şi mai primea încă odată ofranda copacilor al căror frunziş, colorat de mâna nevăzută nouă, ne bucura ochii, acum, înaintea zilelor lungi de iarnă. Poteca continua liniştită înaintea noastră. Sub arcul copacilor deasupra noastră, uneori întrerupt de poieni însorite, ne continuam drumul coborâtor. Poate ne mai gândeam la locurile înalte pe care le părăsisem. Poate mai închipuiam altele, tot pe aceleaşi meleaguri, gândindu-ne că poate timpul bun o mai zăbovi pe crestele înalte şi peste noi, al altor ani care vor veni. Tot tropăind prin frunzişul pădurii, ne-a ieşit în faţă grupul unor fete cucuiete, mai tomnatece, ba chiar una bine de tot, bucuroase că pe potecile pădurii mai urcă şi dintre cei de vârsta lor. Ne-am gratulat cu obişnuitele urări, cu întrebări despre locurile de unde veneam, ori spre care ne îndreptam şi fiecare s-a mistuit în pădurea pe care o străbăteam. Au mai fost opriri, au mai fost ochiade aruncate către locurile înalte pe care le părăseam, cât se mai vedeau ele şi până la urmă am ajuns la drumul Sebeşului de Sus.
Cu amabilitatea unuia din locuitori, foarte repede am putut ajunge la gara din Podul Olt. Era cam devreme pentru trenul pe care-l aşteptam şi ne-am găsit loc de odihnă pe iarba verde, însorită de sclipiciul după amiezii, printre merii care-şi lepădaseră fructele tomnatice. Ne-au întâmpinat şi câinii, cam mulţi, ai turmei aflate la păscut prin livadă. Noroc cu ciobanii aflaţi prin preajmă care parcă ne-au împrietenit cu dulăii. Un tinerel, aproape copil, ne-a ţinut multă vreme de vorbă. Ne-a povestit de locurile din care se trăgea şi de întâmplările care l-au statornicit pe meleagurile de dincolo de Olt. Pasămite, copilandrului i-o fi plăcut tovărăşia noastră, de vreme ce la plecare ne-a adus o poală de mere, din cele care mai rămăseseră agăţate de crengile tomnatece, golite de frunziş. Aşa s-au scurs repede orele pe care le-am petrecut în livadă. Când am ajuns pe peronul gării, soarele se îndreptase către locurile odihnei de peste noapte şi nu după multă vreme, ne-am aflat în trenul care avea să ne ducă spre casă. În gara Câinenilor ne-am întâlnit cu grupul celor de care ne despărţiseră când plecasem de la stâna din Sterminoasa. Urcaseră pe Budislavu, acolo de unde auziseră împuşcăturile cine ştie cărui masacru de capre negre. Am avut fiecare câte ceva de povestit şi drumul până în gara pe care o părăsisem la începutul excursiei s-a scurs pe nesimţite.







Text: Dinu Boghez
11-13.10.2013