miercuri, 20 iulie 2016

A muri in zbor

Moto: Exista o singura viata mare
                la care noi participam.
                                Nichita Stanescu           
   


    In sfarsitul de iunie de-acum, cu inceput calduros, am plecat din Bucurestiul aflat la singuratatea matinala. Iata-ne calatorind prin painjenisul autostrazilor, catre inaltimile Ciucasului, dorit de atata vreme. Singuratatea matinala a drumurilor, lipsite de circulatia furibunda, cu doar linia alba, continua in fata, parca far-de sfarsit, imi producea nostalgia necesara apropierii inaltimilor, pe care prima oara le vazusem pe cand anii tineretii erau doar la inceput. Pe atunci, tanar inginer, cu examenul de stat luat doar de cateva zile, imi incepeam lungul drum printre constructiile industriale intalnite in cale, pe care aveam sa le las in urma, fara sa stiu nimic, nici din frumusetea nostalgica a acestora, nici mai ales, cum aveau sa-mi transforme viata, prin valtoarea acestora.
    Acum calatoream cu Andrei alaturi, povestind vrute si nevrute, despre Ciucasul catre care ne indreptam. S-au sfarsit siluetele industriilor ploiestene, probabil multe dintre ele "copaci morti in picioare". S-a sfarsit si lantul autostrazilor pustii. Am strabatut orasele si satele inca adormite. Am trecut ca gandul pe langa asezaminte monahale si iata-ne pe drumul stingher catre poalele muntelui. Drumul pe alocuri terminat, prin altele lasat de izbeliste ca atatea altele, ne-a dus la poalele muntelui dorit. Vechea "Muntele Rosu", cabana cunoscuta din alte timpuri, se tot extindea, se tot construia si pana la infatisarea finala avea sa mai treaca ceva timp. Aparusera si altele pe langa amintita si parca tot de boala asta aveau si ele parte.
    Ne-am suit rucsacii in spate si ne-am indreptat catre sfarsitul poienii, aflat la marginea padurii de brad. Urcusul cam greu pentru mine, aflat oarecum la sfarsitul sprintenelii, strecurat prin umbra marilor brazi, care insoteau poteca cam abrupta, s-a sfarsit pe inaltimea unui bot de munte, langa statia seismica automata. De aici muntele avea sa-si domoleasca cerbicia pantelor urcate pana acum. Undeva sus, vedeam creasta inalta, golasa, catre care ne indreptam. Strabateam linistea padurii de brad, cu ochiuri de poiana intalnite in cale, in care se lafaia in soare multimea luceferilor in corola carora se mai odihnea cate o albina cautatoare de nectar si razele soarelui isi aflau sfarsitul drumului lung strabatut pana aici.



    Brazii din lungul potecii strabatute, ne mai protejau din cand in cand, de dogoarea caldurii zilei de vara, care parca de acum incolo se asternuse peste munte. Din urma noastra voci zglobii ce pareau multe, incepeau sa ajunga pana la noi si cand am iesit la golul alpin, unele ne-au si depasit. Clinurile stancoase ale Zaganului, coborate din inaltul crestei, isi aratau coltii stancosi, atat de fotogenici in ziua asta insorita. Dintre turistii care parca invadasera muntele, unii s-au indreptat catre locurile de priveliste, de unde cele amintite isi etalau singuratatea frumusetii. Pentru mine ascundeau prin preajma lor amintiri: Puntea Pisicii (asigurati in cablul firav aninat de stanca, oarece teama atunci cand  strabatusem locurile in ziua de primavara iernateca) si cate inca din zilele care se dusesera de mult.







    S-au sfarsit varfurile pe care le strabatea poteca in drumul ei spre creasta oarecum inalta. Am depasit locul "La rascruce", acolo unde drumul nostru isi afla alta cale. Am ajuns si pe creasta, pe care aveam sa o strabatem cu privelisti cat vezi cu ochii. Cabana catre care ne indreptam se lafaia inca departe, pe plaiul ranit oarecum de curand de drumul care aducea pe munte masini sforaitoare, raspandace de miasmele civilizatiei urbane.  





    Curand drumul pe creasta golasa a luat sfarsit si noi ne-am odihnit in saua micuta a Chiruscai. Acolo, la hotarul padurii, ne-am luat odihna cea mal lunga de pana acum. Andrei vazuse inca de pe culmea pe care o strabatusem, un loc inverzit zdravan si s-a repezit pana acolo sa gaseasca izvorul banuit. Sa nu-mi fac griji de atata singuratate, intoarcerea de acolo, a fost un fel de fuga de cal pana crapa, asa ca nu numai din pricina asta am mai zabovit oleaca prin locurile acelea. Anuntul de pe indicator ca pana la cabana mai avem doar ½ ora, ne-a mai molesit drumul prin padurea umbroasa. Dar ca sa fiu drept, mai mult mersul meu a mai tras de timp, cat sa-mi afirm mai cu cerbicie anii cam multi. Altfel anuntul de pe indicator s-ar fi spulberat de mult.
    Cand am iesit din padurea de brad, ne-am odihnit pe plaiul care sfarsea la cabana. Avea cabana alta infatisare, mai tantosa decat cea pe care o stiam la vremea studentiei. Dar si forfota din preajma ei, era galagioasa de umplea plaiul, nu ca pe vremea celei vechi, linistita de-ti tiuiau urechile. Imi aduc aminte ca intr-o iarna, pe cand casuta aflata in bataia viscolului, avea ochiurile de geam micute ale pridvorului, acoperite de zapada spulberata si in spatele acestora, ne adapostisem catava vreme. Era pe atunci inceputul paraginii si poate incepuse sa-i faca loc celei impunatoare de astazi.







    Am ajuns repede langa acareturile cabanei, langa poarta impunatoare, cu parleazuri de o parte si cealalta. Mi-am facut intrarea sarind peste ele, poate doar din dorul zburdalniciei copiariei.
    Era curtea cabanei plina ochi de oameni de toate felurile, sporovaind cat puteau de tare, de parca vroiau sa salveze cetatea Romei. Dar poate si clondirele de bere purtate din mana-n mana, sa fi avut rolul lor in galagia care ne-a intampinat. Incolo oamenii erau de tot felul, veniti pana aici cu vreun mijloc motorizat, mai ales ca si dimensiunile multora dintre ei, tradau modul in care venisera pana aici. Dar una peste alta, harmalaia si coloritul mai ales, intretineau atmosfera de veselie, pasnica totusi, din ziua asta insorita de care aveam parte cu totii. Incet-incet linistea s-a asternut peste cabana, odata cu cei veniti aici mai mult pentru restaurantul cabanei decat pentru dorul inaltimilor.
    Cand peste cabana s-a asternut linistea, am avut si noi ragazul de a ne odihni la una din mesele devenite pasnice si mai apoi intr-una din camerele cu vedere catre creasta insorita pe care tocmai o strabatusem inca de dimineata.
    Catre timpul cand soarele avea sa se ascunda in spatele Tigailor, pe cand asfintitul aducea peste munte racoarea inaltimilor, am iesit la plimbare catre gramezile de stanci, pavaza locurilor omenesti de mai la vale. O turma de oi isi afla sfarsitul zilei de pascut. In spatele ei, ne asteptau pietrele cele mari si frumoase ale Tigailor. Babele la Sfat si mai departe cele ale Ciucasului erau promisiuni pentru a doua zi. Inserarea ne-a gasit la o masa din cabana, palavragind cu doi guralivi intalniti in plimbarea noastra prin culorile asfintitului.






    Dimineata ne-am trezit cu lumina soarelui intrata pe fereastra, venita de peste creasta Chiruscai, intr-un "buna dimineata" spus noua, celor care le oferise cu zi inainte, clipe atat de frumoase. In sala de mese a cabanei, tot asa de singurateca cum o lasasem de cu seara, ne-am luat micul dejun. "La masa de unul singur, sa te porti ca la un banchet", mi-am adus aminte de spusele unui unchi si el umblator pe munte, unul din cei ce-mi implinisera mintii mele de copil, dragostea de munte.
    Apoi am luat drumul crestelor inalte ale Ciucasului. In lumina intaielor raze de soare, aveau inca stancile Tigailor, infatisarea castelului cu turnuri ridicate spre cer. Am strabatut clinurile cu pajiste alpina, am intrat apoi prin paduricea de sub seninari si ne-am cotinuat drumul spre cer. Deocamdata, locurile aveau viata fluturilor si gazelor care insufleteau pajistea. Mai apoi crestele albe cu infatisari de castel deabia parasit de domni si domnite, ne-au trimis intr-o lume de basm. Acum, la alti multi ani, le priveam cu alta intelepciune decat cea sburdalnica a anilor din trecuta tinerete, care ma facuse atunci, sa ma catar peste tot, imbratisand piatra muntelui cucerit. Urcat si pe tancurile risipite pe plai, intr-un nesfarsit camp arheologic de castel ruiniform, Andrei s-a intors din locurile acelea, ale vafului Ciucasului, cu imagini de neuitat. Mai pasnic, asezat pe un tapsan ridicat deasupra abisului, satusem de vorba cu lumea vietatilor amintite. O floricica mignona, alba, parea una de iedera-alba, venita de pe meleagurile Coziei. O gaza era ocupata de un stingher clopotel de munte si curiozitatea unei furnici, nu se hotarase sa aleaga intre bocancul meu si firele de iarba prin care tot alergase.







    Din reveria singuratecului calator, m-a trezit fosnetul pasilor lui Andrei, venit tocmai dintre  ruinele castelului din varful Ciucasului.




    Ne-am luat pasii la spinare si am inceput coborarea, pe aceeasi poteca pe care venisem si care acum, incepea sa se anime cu cei care, ca si noi, urcau sa-si sature ochii si sufletul cu minunatiile alpine pe care le ofereau stancariile Ciucasului.     
   La cabana, o masa frugala, sa ne ajunga pentru drumul intoarcerii si am inceput coborarea spre valea Berii. O ultima privire spre tancurile prin care fusesem, catre cabana cu parleazuri,  catre poiana cu luceferi, albine harnice si fluturi colorati si iata-ne coborand pe repezoiul strecurat printre brazii batrani. Cam "repezit" repezoiul, dar pana la sfarsit, totul a decurs fara alunecari nedorite. Doar ultimii pasi, printre pietrele scoase la iveala de cine stie ploaie napraznica, prudent, i-am facut mai mult mergand pe fund decat in picioare.
    Buldozerul stationat din vale si o masina urcand, au fost primele semne de oarecare civilizatie pe care le intalneam. Mai jos, la fantana lui Nicolae Ion, am poposit un pic, printre altii care tot asa faceau, ca si noi. Ceva mai jos am intalnit poteca ce urca spre cabana Muntele Rosu, finalul drumului nostru prin muntii Ciucasului. A fost o placere sa umblam prin linistea muntelui, pe poteca cel mai adesea larga, de parca ar fi fost numai buna de asfaltat. O poienita cu vreo doua steiuri mari, poposite aici cine stie cum si de cand, ne-au vestit apropierea de locul de unde deabia ce plecasem mai deunazi. In parcarea cabanei, masina cu care venisem, ne astepta cuminte.
    Sumare pregatiri de plecare, o ultima privire locurilor pe care le indragisem si...la drum. In cel al intoarcerii ne-am oprit la cele doua manastiri vechi din cale, amandoua avand cam acelasi an de reintocmire si istorii oarecum asemanatoare. Cea a Cheii avand si o ulita ca un satuc, cu case ale schivnicelor, intr-un anume fel facand-o asemanatoare cu asezarea monahala din preajma Varatecului nemtean. Cam asa ne-au fost ultimele amintiri din Ciucasul anului 2016. Ne-a asteptat drumul prin arsita zilei de vara, aglomeratia soselelor amiezii si Bucurestiul, care tot asa cum il lasasem il si gasisem.
Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez
27-28.06.2016   

duminică, 10 iulie 2016

Atentie, se corhaneste!

Vai Rele stiu mai multe…dar preferata mea este cea din Fagaras care urca pana in Moldoveanu.

Plecam intr-acolo dupa o zi de cosit "citadin", dar tot am reusit sa scurtam iarba si s-o adunam. Ne suim in masina pe canicula si luam directia Curtea de Arges unde mai facem cateva cumparaturi (inclusiv un ghiveci cu lavanda care se va dovedi supravietuitor pana in Bucuresti). Drumul auto, national, este plin de capcane si presarat cu camioane ce cara lemne dinspre muntii Fagaras. Avem curiozitatea sa verificam unul din ele la 112. Nu este de gasit ca figurand in lista de transporturi legale din ziua aceea, dar cel din dispeceratul de politie Arges imi spune insistent ca nu trebuie sa sun la 112 decat daca suspectez transportul ca fiind ilegal, nu doar sa verific, asa cum am inteles eu in ultimul an ca functioneaza Radarul Padurilor.

De la Domnesti pornim spre zona Nucsoara-Slatina, cu emotii ca poate Megan-ul nu va putea ajunge chiar pana la Stana din Valea Rea. Padurarul de la bariera din capatul satului Slatina, nu ne poate ajuta decat cu informatia ca pana la Gura Zarnei drumul e bun, dar ca stie pe cineva care a urcat anul trecut fara probleme. Drumul e lung, 38km de la bariera pana la final. Presarat cu multe grupuri vesele campate pe valea Doamnei, in jurul gratarelor.

La barajul Vasalatu, facem si noi o pauza si mergem chiar pe baraj. Lacul e micut cu multa padure de foiase (inca) in jur. 


In 2009, am facut distanta Slatina-Gura Zarnei, pe jos, cu tata, la inceput de iunie, si am urcat in caldarea Leaotei, dupa tentative nereusite de a trece raul Zarna. 
Acum plecam mai departe tot cu masina. Incet se lasa si seara. Forestierul este destul de bun dar nu se poate merge repede. Din cand in cand, mai intalnim muncitori care inca mai taie si incarca bustenii in camioane. Mesajul “se corhaneste” apare de cateva ori. Nu stiu ce inseamna, este probabil un regionalism, dar imi suna a ceva generator de zgomot si neplacut, impotriva padurii (tata imi va confirma peste doua zile ca se refera la tararea bustenilor spre vale).

Dupa aproape 3 ore, pe intuneric, ajungem la stana. Mai sunt si alte masini acolo si niciuna de teren. Deci, deocamdata se poate. Dupa 10 min de cautari, gasim un loc bun de pus cortul (zona e plina de urzici, asa ca multe posibilitati nu sunt). Noi gasim un petecut drept de iarba chiar langa un pat de scanduri folosit de ciobani sa stea cat mai aproape de oite. Turma a trecut pe aici, nu demult, dar acum nu mai este nimeni de la stana; probabil au urcat mai sus in munte. Facem o oala de paste. Este foarte cald si rasuna vuietul cascadelor. Incep sa se zareasca si stele. Maine va fi bine.

Este senin sticla. Facem cafea, mancam iaurt, strangem cortul si plecam pe crucea albastra spre caldarea lacului Galbena despre care tata mi-a povestit frumos. Marcajul incepe chiar acolo unde se termina drumul forestier si urmareste de la oarecare distanta valea Zbuciumatu, cea care formeaza jos cascada. 


Poteca urca sustinut prin padurea de brad, pe racoare cam 1 ora. 


Ajunge intr-o treapta verde, plina de pini si jnepeni, aproape de o alta cadere de apa, nu la fel de nervoasa ca cea de jos, dar mult mai lunga. 




Apoi facem usor stanga si urcam pana in caldarea Galbena. Are 5 lacuri albastre, cel mai mare este lacul Galbena. Aici cam pierdem crucea albastra, dar nici nu ne mai intereseaza prea tare ce se intampla cu ea. Gasim lacul limpede, iar muchia Scarisoara e chiar deasupra si nu avem cum sa nu nimerim Moldoveanu mai departe.





Deasupra lacului este si un bordei de mioare. Acum nimeni altcineva prin preajma. Pe masura ce urcam spre creasta, ni se arata cele cinci lacuri, dar si altele mai mici. 





Pe muchie ni se dezvaluie imaginea atat de familiara a crestei Fagarasului. Inca nu este atat de verde cat speram, dar la fel de maiestuos. Si foarte cald. In valea Buda, se vad cateva turme de oi.







Din latura aceasta nu am mai vazut pana acum Moldoveanu si lacul de sub el. Ne departam de caldarea Galbena si ne tot indreptam spre varf, chiar pe muchie. Zaresc in fata un punct negru care se misca foarte rapid. Aflam curand ca este un caine ciobanesc care ne cearta un sfert de ora in continuu. Mi-e frica de ei de cativa ani. Saptamana trecuta inca unul l-a muscat pe tata de picior pentru a nu stiu cata oara… noroc ca l-a mai muscat inca unul acum 5-6 luni si nu a trebuit sa repete antirabicul… Intr-un final apare si ciobanul: “Rau caine aveti. Bine macar ca nu este decat unul”. Aflam pe varf, de la tovarasul lui, ca restul de 23 sunt prin caldarea Buda cu cele 1100 de oi.

Moldoveanu ca de obicei…aglomerat. De data aceasta cei mai multi sunt straini. Intalnim si trei moldoveni care decid sa isi dea drumul direct pe versant in jos pana la lac din cauza setei. Caut placuta argintie cu versurile lui Blaga… pana la urma o gasesc ascunsa dupa altele. Imi placea mai mult cand sarea in ochi: “Opreste Doamne clipa cu care masori eternitatea…”. Gasim si linistea…


Luna iunie inca cu petece de zapaza ne ajuta sa trecem repede si usor crapatura Moldoveanului. In valea Vistei se aduna ceata. Refugiul din Portita Vistei este gol. Usa se deschide cam greu, iar inauntru este destul de murdar.




Cand incepem sa coboram pe poteca ce duce in Valea Rea apar si cei trei moldoveni care si-au potolit setea cu apa din izvoarele lacului. Mergem pana pe malul lui unde inca nu este niciun cort. Pacat ca nu mai sclipeste cum l-am vazut de sus.


Cararea coboara lin pe firul apei pana la prima cascada, de unde isi schimba radical unghiul pe care il simtim din plin in genunchi. Se vad stana si destul de multe masini in apropierea ei. Este iar foarte cald. Culegem cimbrisor sa avem de ceai iarna ce vine.


Ajungem repede la masina. Intindem iarasi cortul. De data aceasta ne alegem noi ce loc dorim ca alte corturi nu mai sunt. Gatim, ne bucuram de rau, avem parte de lumina de asfintit si cativa stropi de ploaie. Pe la 9 suntem deja adormiti. Am ramas singuri in toata zona.

La 9.30 ne trezesc strigate. Doi indivizi (cel putin la fel de dubiosi, pe cat de bruneti) pretind ca sunt turisti tocmai coborati din munte (nici vorba sa arate ca turisti si nici macar ca niste ciobani) care au ramas fara mancare si ne cer ceva alimente. Nu avem incotro. Apoi se indreapta catre masina lor (o duba albastra), de curand aparuta aici, in care se suie, nu inainte de a da ocol masinii noastre si a se uita insistent la numarul de inmatriculare. Unde s-au dus apoi, nu stim. Dar stim ca nu ne mai arde deloc de dormit aici singuri. In 15 min, strangem tot. Aproape ca luam cortul pe sus. Avem aproape 40 km pana in prima localitate. Pe drumul forestier, nu mai inalnim pe nimeni. Doar un muncitor forestier, pe la jumatatea drumului, care ne spune ca nu a trecut nicio duba albastra pe acolo. Probabil ca cei doi au ramas in zona Stanei din Valea Rea pentru ca la cateva sute de metri de ea, in coborare pe drum, ni s-a parut ca vedem lumina. Aproape de ora 1, ajungem in Corbi. Punem cortul intr-o faneata. Suntem rupti de oboseala.

Prea mult nu reusim sa dormim. Este ziua lunga si taranii se trezesc foarte devreme. Din fiecare caruta ce trece pe drum, auzim: “Uite un cort si o masina cu numar de Bucuresti”. Sunt entuziasmati de eveniment dar nu ne dau ocazia sa dormim si noi macar pana la 7…

Mai departe a fost simplu…acelasi drum national sarman care ne trece prin Curtea-de-Arges si ne duce pana in Rimnicu Valcea direct la o cafea si o prajitura pe malul Olanestiului.


Muchiile si vaile sudice fagarasene sunt lungi si line, altadata pline de paduri care parca nu se mai terminau. Acum se zaresc de peste tot zone macelarite, lasate fara vegetatie dar cu mizerii pe care cu greu natura le va mai transforma in ce a fost odinioara maretia Muntilor Fagaras.



Text: Floriana Boghez