duminică, 21 martie 2021

Ultimele zile de iarnă

 Moto: Țineți cu amândouă mâinile

            Tava fiecărei zile

            Și treceți pe rând

            Prin fața acestui ghișeu.

                         Marin Sorescu

    

Am plecat împreună cu doctorul Iliescu, către vârful lui Roman. Jos în oraș, venise primăvara. Începuse să înverzească pământul și pomii dăduseră în floare.

Împreună cu doctorul Iliescu, vajnic apărător al sănătății subsemnatului și prieten deosebit, am plecat într-un ajun de 1 mai, cu zile libere mai multe puse una lângă alta, către casa de la Vârful lui Roman. Duși, ca mai întotdeauna de nea Mitică și mașina lui zburătoare, obișnuită cu de-ale muntelui, am plecat spre Horezu și mai apoi am intrat pe valea Lungă. Venise primăvara și pe drumul către înălțimi, cel de pe Valea Lungă, am putut merge cu mașina, cât ne-a lăsat drumul golit de zăpadă. Restul drumului până la căsuța amintită, l-am făcut pe jos.

Fusese o zi frumoasă până atunci și ne-am bucuram de un apus magnific, așa cum locurile din preajma vârfului lui Roman mi-au oferit de atâtea ori. A fost mai apoi o seară, aș putea spune, minunată, ca unul care petrecuse multe asemenea la Cantonul de la Vârful lui Roman. Când am intrat în casă, tocmai sfârșisem priveliștea de peste crestele Parângului, care-și lăsa tivitura portocalie în urma soarelui care-și pierdea ultimele sclipiri după crestele înnegurate al vârfurilor sale. Nu știu dacă fiersesem mămăliga ca în ale împrejurări, dar din țuica lăstă de nea Mitică, cu iz de prună cât să înmiresmeze camera, tot am sorbit. Mai apoi ne-am îndreptat către camera bine încălzită care ne aștepta pentru altă noapte petrecută la înălțime.   

În ziua următoare am plecat dis-de-dimineață spre munții înalți care ne protejaseră o noapte întreagă. Erau crestele Căpățânii înmugurite de zorii unei zile care se arăta a fi frumoasă. Pe poteca ce urca înălțimile, de cum am dat peste muchia Romanului, zăpada nici măcar ochită nu mai era. Ne aștepta de acolo mai sus, iarnă ca la casa ei. Eram obișnuiți cu întinderi nesfârșite albe. Doar că acum, pașii noștri nu se mai afundau așa ca la începuturile anotimpului care tocmai își grăbea sfârșitul. 

Am trecut de vârful lui Roman, am coborât în Curmătura de unde de atâtea ori ajunsesem la cantonul Pietrilor Roșii și de aici încolo pot spune că a început asaltul marilor vârfuri. Peste toate acestea trona înălțimea marelui Ursu, primul reper al marilor înălțimi. Nu mai știu sigur dacă am ajuns pe moțoțoiul vârfului de 2124m, dar nu cred că am ratat priveliștea largă spre înălțimile munților pe care putea să-i cuprindă privirile din acest loc. Știu doar, că la vreme de iarnă, cu claritatea cerului albastru, priveam de aici și din cele mult apropiate, nu mai puțin de 18 masive muntoase. Și dacă ar fi să le enumăr doar pe cele extreme, m-aș gândi și acum la înălțimile celor din Vrancea și Semenic iar spre nord cine poate spune cu precizie pe care le vedeam.  Am continua drumul pe creasta muntelui, acolo unde erau vârfuri mai modeste, dar și acelea peste 2000m. Ne-am apropiat de vârful Balotei. Nu era tot așa de semeț ca cel al Ursului, dar 2096m tot avea. Era săltat dintr-odată peste șaua în care ajunsesem și asta parcă îi dădea un plus de înălțime. Căciula doctorului, un pic teutonă, sclipea în soarele care ne înconjura, când venit de ne-unde, un nor de ceață năprasnică, ne-a acoperit dintr-odată. Se bulucise cerul cu nori albicioși și dintr-odată nu mai deosebeam nimic de jur împrejur. Cu ultimele imagini de timp însorit, reținusem versantul care cobora în valea din care venisem. Ne-am îndreptat repede către versant. Coboram cu oarecare teamă, pe lințoliul alb cu desăvârșire, din care nu răsărea niciun reper care să dea vreun indiciu dacă mergeam bine. Norocul ne-a scos în cale vârful unei cruci din fier, pe care o știam pe versant de ani buni. Eram aproape fericit, știam că sunt pe o direcție bună. Am mai coborât o bucată scurtă de drum și sub panta brutală a muntelui, am zărit panglica drumului, în bună parte golit de zăpadă, dar ceață ceva parcă ceva blândă și pe care-l știam că duce la stâna din Dârjala și se desprindea din cel pe care tocmai urcasem.

Nu ne-a rămas decât să ajungem la drumul pe care urcasem și să o luăm la dreaptă, unde ne-am întâlnit cu pașii noștri făcuți dimineața la urcare. Am luat drumul înapoi, pe urmele pașilor care încă mai erau înfipți în zăpada care încă nu-i înghițise. Urmându-i cu sfințenie, pentru că ceața era încă una care confunda cerul cu pământul, am ajuns la casa de unde tocmai plecasem dimineața. A urmat masa cu ce bunătăți mai aveam în cămară și somnul binefăcător din camera unde aveam să mai petrecem o noapte.           

Venise ultima zi pe care ne-o petreceam în munți. Era o zi frumoasă. Începusem coborârea pe drumeagul care ne adusese aici. Doar că, acolo unde am întâlnit ramificația care ne-ar fi condus pe drumul pe care venisem, am luat-o spre dreapta. Eram înaintea marii coborâri către Valea Lungă. De aici încolo, pe poteca nou aleasă, pășeam prin locurile pe unde nu mai fusesem niciodată. O bucată de drum am mers oarecum pe platoul poienilor de sub vârful lui Roman. O luasem pe Măgura lui Dobre. Apoi am coborât aproape brusc până acolo de unde prin poiana din cale începeam coborârea lentă spre satul din vale. Erau acolo, în ruptura asta de munte ceva relicve de viață trecut-pastorală. Am trecut pe lângă ele și ne-am continuat coborârea. Din poiana relicvelor am ajuns lângă pădure, pe acolo pe unde poteca se strecura pe lângă ea. Am mers ce-am mers, până ce ne-am apropiat de satul Romanilor de Sus. Sat aflat în plină înflorire de primăvară. Cu drum bine croit, cu iz de curățenie venită din munți.. Pe o bancă din cale, ne-am odihnit o oarecare vreme. De unde de ne-unde,  a răsărit o femeie, întinzând mâna să ne ceară o bucată de pâine. Cererea era una aproape modestă și apariția ei în peisajul aproape idilic al locurilor, nu-mi aduc aminte să ne fi deranjat mulțumirea sufletească cu care coborâsem din munte. Probabil i-am întins ce mai aveam, după care ne-am continuat drumul. Când am ajuns în valea pe care o urcasem cu ceva zile înainte și pe care o cunoșteam bine, din apariția de basm a satului de sus, locurile m-au surprins oarecum. Am trecut pe lângă așezarea schitului Sfântului Ștefan, apoi pe lângă drumul spre Mânăstirea Hurezului și drumul a continuat printre casele Romanilor de Jos. Am trecut dealul și am coborât în Horezu, acolo unde, în stația de autobuz l-am așteptat pe cel care avea să ne conducă la casele fiecăruia.

 Dinu Boghez