Vraja Marelui Nord

Moto: Iarba, munţii, apele, cerul
Mi-au intrat în sânge
Şi-acum aştept
Să-şi facă efectul
Marin Sorescu

Pornim din Bucureşti, când încă soarele arunca raze fierbinţi pe peronul Gării de Nord. Aşteptăm cam mult plecarea cu abateri de la orar a trenului şi ne închipuim încă de pe acum, cam ce întârziere vom avea până la destinaţia noastră, Vişeul de Jos. Dar noaptea în cuşetă a trecut repede şi cele aproape 2 ore de întârziere, nu le-am prea simţit. La coborâre ne-am urcat în microbuzul obişnuit cu întârzierile acceleratului, care ne-a lăsat în Borşa, orăşel aproape cochet.

O cafea băută la repezeală şi iată-ne cu rucsacii cei mari din spinare, plecaţi pe drumul către înălţimea muntelui. Printre gospodării frumoase, liniştite, pe drumul uneori umbrit, alteori ars de soarele tomnatec, urcăm mereu.

Depăşim ramificaţia către un nou schit, o ultimă gospodărie din care ni se spune că până la casa meteo facem cam 2-2 ½ ore şi iată-ne singuri, doar noi şi drumul.

Câtăva vreme urcăm din greu şi asudăm pe măsură. La un popas, auzim în urma noastră ceva voci şi nu peste multă vreme ne ajung din urmă doi tineri. Mergem alături şi conversaţia se leagă uşor, despre munţii către care ne îndreptăm, dar şi despre alţii, pe care fusesm sau vroiam să mergem.

Apoi tinerii o iau înainte, rămânem din nou singuri şi până la staţia meteo doar firul drumului, dacă se poate numi aşa, ne mai întovărăşeşte. La casa meteo ne iese în întâmpinare un căţeluş cam guraliv şi în pragul casei o femeie, poate speriată de vreo cerere de ospeţie. Smulgem de la ea doar cota casei, 1775m şi dispare spunând că are nişte treburi.

Din Borşa până aici făcusem ceva mai mult de 5 ore. Continuăm să urcăm spre iezer, acolo unde, în ciuda interzicerii, ne întindem cortul. Ştiam însă că de pe urma noastră nu rămâne decât umbra unei nopţi petrecute în liniştea locurilor. Ne odhinim şi începem prospectarea zonei.

Floriana apucă spre muchia coborâtoare din Pietrosu şi ceva mai târziu, urc şi eu pe poteca pe care urma să mergem în ziua următoare. Merg din marcaj în marcaj şi nu mă opresc decât atunci când siluetele graţioase a două capre negre, îşi întorc privirile spre mine. Stăm aşa câtăva vreme, până când se hotărăsc să se îndrepte spre alte locuri. Mă întorc la cort, mă întâlnesc cu Floriana şi cu cei doi tineri cu care urcasem pe drumul spre statia meteo. Spre ora când peste munte se lasă înserarea, intrăm în cort şi doar când auzim ceva vorbe omeneşti, ieşim să-i vedem pe cei trei polonezi ce-şi întindeau şi ei cortul nu prea departe de noi.
Se face ziuă şi peste crestele din faţa nostră, soarele îşi aruncă întâiele lumini. Strângem cortul şi pe la ora 8 plecăm spre înălţimea muntelui. Mai întâi pe pantele domoale, apoi pe serpentinele multiple, croite de parcă nici nu simţim cum câştigăm înălţimea, acum luminate de soarele care a început chiar să dogorească.

Ajungem în şaua care precede vârful cel mare al Pietrosului, de 2303m, după vreo 2 ½ ore. Ne adunăm mulţi pe şaua însorită. Unii, printre care şi Floriana, urcă pe vârful cel mare.

Ne regrupăm şi pornim pe poteca de creastă. Când coborâm în Curmătura Pietrosului, acolo unde muntele parcă se despică, am zărit înşiruite lacurile Buhăescului, de un albastru ireal, adăpostite de căldarea glaciară, acum îngălbenită de întâiele culori ale toamnei.

Mai departe urcăm coasta Buhăescului Mare. Când sfârşim urcuşul eu continui pe potecă şi Floriana urcă vârful Buhăescu Mare şi apoi şi pe cel Mic.

Când ne reunim în Şaua Buhăescului şi ea tot înaltă, ne stă în faţă vârful Rebrei şi undeva jos, în adâncul căldării sudice, un iezer micuţ, ascuns în jneapănul Bătrânei şi plaiul pălit de toamna care ne înconjoară.

De data asta mergem împreună pe poteca de pe coasta nordică şi până în Traniţa „La Cruce” - 1984m -, nu ne mai despărţim.

E timp bun, cu soare şi doar câţiva norişori inofensivi. Ne odihnim mult şi ne împrospătăm rezerva de apă din tăul cu numele locului unde ne odihneam.

Pe lângă noi trec ca năluca polonezii care bivuacaseră pe malul Pietrosului cu o seară înainte. Nici noi nu mai zăbovim mult şi începem urcuşul Obârşiei Rebrei, pe care-l sfârşim mai repede decât ne aşteptam.

Când dăm cotul muntelui ne întâlnim cu cel mai numeros grup de turişti, înşiraţi cât era muntele de lung şi poate de aceea nu am observat poteca principală şi am apucat-o pe cea coborâtoare, către Căţâni.

Acolo, în mijlocul vegetaţiei de o bogăţie neobişnuită, am găsit izvorul dătător de viaţă de la izvoarele văii Repedei. Dar şi un minunat loc de cort. Ne îmbia locul, dar aveam alte planuri pentru seara aceea. Când am revenit de la izvor, alţi turişti, abătuţi pe aici ca şi noi, crezându-ne mari cunoscători ai locurilor, ne-au cerut lămuriri şi când ne-au spus unde vroiau să ajungă, în ziua aceea, ni s-a părut cumva imposibil. Dar poate până la urmă or fi ajuns, pentru că pe drum nu i-am mai întâlnit. Am urcat poteca şi nu după multă vreme am ajuns la Fântâniţa lui Răţâfoi.

Alt loc minunat, cu apă rece şi numai bun de un popas mai lung. Alţi turişti, poposiţi acolo, însoţiţi de un câine cam zurbagiu, potolit cu greu, ne-au urat la plecare un ahoe prelungit. Noi ne-am continuat drumul aproape fără urcuşuri şi coborâşuri, printre tufe de jnepeni, pe poteca uneori aridă, pînă am hotarat noul lacas pentru innoptat , sub Tarniţa Negoieselor.

Ne păzeşte peste noapte vârful înalt al Negoiesei Mari – 2049m -, dar de pe plaiul domol pe care am rămas, putem privi cu răbdare apusul soarelui şi deabia atunci când s-a ascuns după creste, intrăm în cort, pavăză subţire în imensitatea locului.

A trecut noaptea şi primele raze de soare care au străpuns locul în care eram, ne-au găsit strângându-ne lucrurile şi aşteptând să se usuce cât de cât învelişul cortului.

Apoi am urcat în Tarniţa Negoieselor, am trecut de bariera de jnepeni, unul pe deasupra ei şi altul chiar prin ea şi am ajuns în Tarniţa Bârsanului, acolo de unde, nu departe, un macaj galben cobora către valea Anieşului, la locul unei case cu acoperiş verde. Înaltul vârf al Puzdrelor ne stătea în faţă. Avea doar 2180m, dar drumul, până în şaua lui, părea unul infernal. Am ajuns şi în şaua care-l despărţea de alt vârf înalt pe care trebuia să-l trecem, cel al Laptelui Mare sau al Anieşului.

Trecem de cele două vârfuri înalte ale sale – 2172m şi 2145m - şi coborâm în altă şa adâncă, cea a Laptelui – 1969m. Când începem coborârea, după atâta mers pe creste înalte, Rodna ne oferă alte peisaje, oarecum surpinzătoare după stâncăriile locurilor pe care le depăşisem.

Undeva, către şaua amintită, o întindere de apă mărişoară, ne face să zorim paşii. Prin locuri întinse, pe plai domol, ca într-o câmpie fără sfârşit, poteca ne conduce pe un vechi drum. Ne apropiem de capătul etapei pe care ne-o propusesm în ziua aceea. Mai avem de trecut peste vârful mai mărunt al Galaţului – 2048m –şi când îi coborâm şaua, cea a Galaţului – 1879m – sperăm ca oglinda de apă pe care o zărisem încă de când eram sus, să ne ofere refacerea rezervei de apă.

Dar oglinda frumoasă, cu faţa albastră a cerului luminos care ne întovărăşa, se dovedeşte a fi doar o baltă nivală – probabil lacul Cailor -, cu apă stătută şi tulbure. Ne odihnim totuşi pe malul ei şi un pic dezamăgiţi plecăm mai departe. Alte locuri minunate ne stau în faţă şi drumul nostru pare o plimbare printr-o poiană fără sfârşit, uneori prin preajma unor tufe de jneapăn decorative. Încep să apară ceva izvoare şi la unul dintre ele, ne oprim şi ne săturăm de apa rece, atât de râvnită după soarele arzător al zilei.

Mai mergem cât mai mergem şi când ajungem în locul „La Izvoare”, nu mult sub Şaua Gărgălăului, cărei îi vedem stâlpul de marcaj doveditor al răspântiei de poteci a locului, ne oprim, pentru odihna luării unei decizii.
Aflasem că în ziua următoare vremea ar fi trebuit să fie înnourată, cu oarecari tendinţe de ploaie şi, cel puţin eu, găseam de cuviinţă să ne luăm oarecari măsuri de precauţie. Sub potecă era o pajişte îmbietoare, cu izvorul aproape din care apa curgea ca la „robinet” şi se vedea că pe acolo şi alţii mai întinseseră cortul. O vatră de foc şi câteva stânci mari şi netede, dădeau înfăţişarea unor locuri de masă numai bune de un popas mai prelungit. Aşa că până la urmă ne-am aşezat la liniştea izvorului. Am întins iarăşi cortul, avea să fie pentru ultima oară şi ne-am pregătit de înnoptare. Până să cadă înserarea, Floriana s-a repezit pe Muntele Cailor - 1922m - să prindă mai bine culorile apusului.

De sus se vedea bine o stână mare, încă activă, acum când toamna blândă mai permitea şederea pe plaiuri înalte. În alţi ani ce trecuseră de multişoară vreme, de acolo din şaua înaltă a Gărgălăului, coborâsem la cabana Puzdrele, al cărei sfârşit venise şi el între timp. A coborât Floriana şi când a ajuns la cort ne-a aşteptat doar soarele scăpătat dincolo de orizontul tivit cu o panglică, când roşietică, când portocalie. Am închis fermoarul la cort şi ne-am despărţit de ceea ce avea să fie ultima zi pe crestele Rodnei, ce ne oferise tot ce aveau ele mai bun în zilele toamnei în care ne nimerisem prin aceste locuri.
Ştiam că a doua zi trebuia să ne aşteptăm la o altă vreme decât cea de până acum. Cu ceva ploi, puţine şi oarecari nori. Peste noapte, de fiecare dată când ieşeam să ne mai aruncăm ochii pe cer, am tot sperat la vremea buna de a doua zi. La început cu vânzoleală de nori fugari, cu luna aproape plină plimbându-se printre ei, apoi doar întunericul nopţii aruncat peste munte. Când am ieşit din cort dimineaţa, un vânt rece venea peste noi de undeva dinspre vale.

Cerul devenise plumburiu şi pe creste vălătuci de nori începeau să-şi ocupe locul. Era vremea retragerii. Locul de campare, era tocmai de aceea ales încă de cu seară, la răscruce de drumuri, lângă poteca ce urca spre înălţimile restului de creastă propusă şi cea care cobora spre valea Anieşului. Dacă ar fi fost vreme cât de cât bună, am fi mers în continuare pe drumul de creastă, dar aşa, nu aveam decât să coborâm. Ne-am strâns cortul şi am început lunga coborâre către Anieş. La început pe un vechi drum, bine conturat, care era cât pe aci să ne înşele, pentru că într-o curbă, marcajul începea să coboare pe plai, fără anunţul vreunei poteci clare. Până la stâncăriile pe care le zăream, am coborât cu repeziciune. Undeva mult sub noi, o poiană avea în mijlocul ei, pe o stâncă, o geană de marcaj. Părea semnul locurilor prin care trebuia să se desfăşoare traseul ales. Până acolo am ajuns repede şi am găsit crucea albastră, marcajul de pe drumul nostru. Mai departe, prin pădurea de brad, poteca ciobănească, veche, se desfăşura neîntrerupt. Doar că pădurea întunecată, ne-a îndemnat să tot fluierăm şi să hăulim de teama vreunei jivine aflate şi ea prin acele locuri. Am coborât în vale, am traversat apa pârâului din cale, al Cepelor, apoi ne-am înscris pe cealaltă coastă a muntelui, multă vreme umblând prin locuri de tăiere barbară a pădurii. La început doar potecă, apoi drum de exploatare, înierbat de vremea ce trecuse peste el şi însfârşit drumul larg, prin pădure de brad încă netăiată. Ne-a apărut în cale o veche gură de explorare geologică şi din ea cobora un firişor de apă roşietică. Am trecut pe lângă un izvor picurat din inima muntelui. Am traversat albia frământată a unui torent, acum doar un firicel de apă cu stânci aruncate pe albia lui. Curând, poteca deabia vizibilă s-a transformat din nou în drumul de mai sus, pe care acum apăreau urme omeneşti. Pe el am ajuns la furcitura de pâraie dintre valea Galaţului pe care fusesem şi cea a Anieşului, care se pregătea să devină cel mare. Ajunsesem la locul numit „Între Izvoare”. Aici sfârşisem primii 10 km ai drumului nostru, făcut dintr-o bucată, cu doar ceva priviri în urmă aruncate spre înălţimile din ce în ce mai învolburate. Erau acolo, la furcitură, case mari, unele care încă se mai construiau şi una avea acoperişul verde, pe care-l văzusem tocmai din poteca de creastă pe care fusesem. Ne-au spus oamenii de pe acolo, că până în sat mai avem încă 16km şi din privirile lor păreau că ne plâng de milă.
Ne-am odihnit câtăva vreme. Era aproape ora prânzului şi ne-am scos şi bruma de mâncare pe care o mai aveam în traistă şi ne-am potolit foamea. Apoi am întins pasul şi am luat-o cu leşinata, pe drumul lung pe care îl aveam de parcurs pe valea Anieşului. Erau locuri frumoase, liniştitoare, cu plaiuri încă verzi şi ici colo câte un fag cu frunza colorată de toamna în care intrasem. Au apărut gospodării risipite pe pantele muntelui şi nimic nu împieta muntele. Apoi mai aproape de drum, case de vacanţă lipsite de snobismul altor locuri. Dar mai târziu au apărut gaterele, multe şi mari, care tocau brazii ucişi, aduşi de sus, de acolo de unde işi aveau locul. Şi gaterele au continuat pe toată valea, ba chiar şi în sat, unul sfârtecau lemnul până seara târziul, necum că în drumul nostru am întâlnit un loc în care concasoare infernale sfârtecau însăşi muntele. “Aveam un munte de calcar prin apropiere şi i-am găsit o întrebuinţate ! ”, a venit răspunsul la întrebarea noastră, debia ieşiţi din norul de praf produs de instalaţii.
Dar şi pe noi drumul lung, ne-a tocat puterile şi fiecare kilometru lăsat în urmă, îl simţeam în picioare. Când mai aveam doar câţiva de parcurs până în sat, un „samaritean” cu maşină, ne-a scutit efortul mersului pe jos.
Din bunăvoinţa celui ce ne-a dus pe ultimi 3-4 km de drum, coborîm în satul Anieşului, nu departe de gară. Dar noi mai zăbovim pe uliţele satului. Mai întâi ajungem într-o terasă cu pepsi, pe care-l bem în zgomotul mingilor de ping-pong, zdrăngănite chiar lângă noi. Mai apoi intrăm într-un magazin al satului, mai acătării, cu sticle de sana, bune de să-ţi lingi degetele şi însfârşit ne îndreptăm către gară. Acolo ne petrecem timpul până să vină trenul aşteptat. Se lăsa înserarea când am plecat pe drumul de fer, care ne depărta de munţii pe care-i îndrăgisem în răstimpul cât îi străbătusem. Legănaţi de mersul zvăpăiat şi zgomotul ritmic al trenului, ghemuiţi pe băncile vagonului în care singuri, eram aproape stăpâni, adormim şi nu ne trezim decât spre ziuă. Mai avem puţin până la capătul călătoriei de întoarcere şi când coborâm pe peronul Gării de Nord, în Bucureştiul forfotitor, am fost siguri că visul acesta s-a terminat.
Dar când începe altul ?...

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Sprijinind cerul

Moto: Pentru cel ce lasă
cerul necules
nu e nici o altă
cale de ales.
George Ţărnea

Să mergi iarăşi prin locurile prin care ai mai fost şi prin unele ca acestea urma să se desfăşoare excursia noastră !. Dar ele erau cele din munţii Făgăraşului, acolo unde fiecare pas pe care-l faci te duce într-o poveste, mereu alta. Iar căldările sudice de sub vârfurile înalte ale Boiei şi Ciortei, străbătute de pâraiele Grohotişului şi Boiei, pe unde urma să mergem, timpul parcă a încremenit într-o lume pierdută şi îţi oferă mereu imagini de reamintit şi de neuitat.
Aşadar, iată-ne coborând în gara Câinenilor, de unde cu un mijloc auto, ajungem repede la noua mânăstire de pe valea Boiei. O noapte sub „Acoperământul Maicii Domnului”, hramul mânăstirii, a cărei biserică încă se mai construeşte, cu liniştea de la poalele muntelui, cu toaca dinaintea vecerniei şi dangătul clopotului nocturn, potoleşte dintr-o dată zbuciumul citadin în care ne petrecem viaţa. Masa de seară oferită de călugăriţe unor oaspeţi pe care-i aşteptau, mai altfel decât a celebrului Ghermănuţă, cu ciorbă de fasole acrită cu borş făcut aici, cu mămăligă aurie şi lapte bătut, cu cele câteva clipe petrecute în capela mânăstirii, ne face noaptea mai aproape de liniştea dorită.
Vin repede zorii zilei şi iată-ne în acelaşi mijloc auto, ajunşi la Gura Dăescului, de unde mai departe începe periplul nostru pedestru. Începe tare urcuşul pe drumul forestier. Noroc că după aproape 2km ajungem la capătul lui, acolo unde o mică înjghebare de colonie a tăietorilor pădurii, înseamnă începerea potecilor alpine. De la izvorul apropiat ne alimentăm cu apă, pe care multă vreme de acum încolo, n-o mai întâlnim. Prin pădurea de brad tânăr, urcăm cu „genunchii la gură ”, poteca întunecată, cu făgaşuri adânci. O cunoşteam de mult şi într-o împrejurare, pe aici găsisem mulţime de gălbiori şi nu ne potolisem din adunat, decât atunci când în cale ne apăruse o viperă, la fel de speriată ca şi noi.. Mai puţin de o oră a durat urcuşul printre brazi, sfârşit dintr-o dată în apropierea fagilor bătrâni. Printre ei urma să urcăm în altă lume. Poteca se urmăreşte mai greu, locurile fiind arareori străbătute, dar cu atenţie serpentinele ei ne conduc către locuri mai înalte. Covorul de frunze bătucite de vremea trecută peste ele, vreo două locuri frământate de mistreţii ce-şi află aici scăldători vremelnice, frunzişul încă verde prin care razele de soare ajung uneori până la noi, urmărirea atentă a potecii de demult, ne fac să nici nu simţim când ajungem la vechiul drum de exploatare, aflat la limita inferioară a celuilat brădet, cel alpin.
De când locul îl cunoscusem prima oară, pădurea începuse să-şi câştige terenul pierdut şi deocamdată iarba mare năpădise drumul şi poteca parcă se estompase, dar calea era totuşi clară. Urcăm mereu, mult mai domol decât până acum şi curând ajungem la pădurea de brad, bătrână, cu trunchiuri doborâte şi poteca oilor strecurate printre ele. Ocolirea copacilor doborâţi ne-a lungit drumul, dar până la urmă am ajuns la poienile ce vesteau golul alpin şi mai ales apropierea stânei din Dăescu. Am ajuns la ea după aproape 3 ore de când părăsisem vagoanele tăietorilor pădurii.

Ne-a împins curiozitatea să mai vedem odată locul unde poposisem prima oară pe aceste meleaguri şi pătrunzând în stână, am găsit-o curată, cu lemne aranjate ca pentru oaspeţii de după plecarea turmei. Am plecat mai departe. Pădurea făcea loc plaiului alpin şi înainte de a ne despărţi de ea, am poposit la izvorul ce izbucnea din adâncul muntelui. Ne apropiam de ora prânzului, dar ne-am propus ca pauza mesei să ne găsească sus, aproape de vârful Feţei Sfântului Ilie, privind măreţia Negoiului şi Călţunului şi mai aproape de noi, pe cea a Ciortei şi Boiei Mari.

S-a terminat pauza mesei de prânz, cam lungă, dar oboseala urcuşului şi panorama crestelor Făgăraşului, o meritau din plin. Începem coborârea până în Şaua Mâzgavului, la vechea cruce a bratoveşteanului doborât aici de cine ştie ce stihie. Mai departe intrăm în lumea pierdută a căldărilor Grohotişului, ascunzătoare perfectă a vieţii pastorale de aici, aproape preistorică.
Lăsăm pe dreapta închipuirea de potecă ce duce spre vârful Boia şi, pe potecă clară, o luăm pe coasta muntelui Petriceaua. Trecem aproape fără să urcăm, pe coasta înierbată, pe lângă primul dintre bordeiele ciobăneşti din aceste locuri. Loc bun de adăpost în caz de vreme rea. Ceva mai departe evităm poteca îmbietoare – doar puţin coborâtoare – ce duce la cel de al doilea bordei şi continuăm în urcuş uşor, până depăşim o muchie a muntelui, după care o privelişte cu adevărat impresionantă apare în faţa noastră.

Ciortea, cu abrupturile sale sudice, precum şi ale Boiei Mari, văile adâncite în coasta muntelui, ale pâraelor Grohotişului şi ale Boiei, din înfrăţirea cărora mai jos apare tumultosul râu cu acest din urmă nume şi care dă viaţa de mai jos, a locurilor prin care se strecoară.

Până către noi ajunge şi ciudata barieră de piatră, coborâtoare din creasta muntelui Petriceaua, întâlnită acolo sus, în alte câteva împrejurări, când drumurile mele se împletiseră cu cele ale Guguleiului, cum îi mai spun ciobanii vârfului Boia Mare. Câtăva vreme suntem aproape pironiţi pe plai, cu ochii la aceste mari frumuseţi ale naturii. Mai jos, trecând peste firişoare de apă, vreo trei la număr, mai totdeauna oferindu-ne îndestularea cu prilej de viaţă nouă, apoi coborând pe o muchie, pe care o potecă, incredibil agăţată de ea, ne conduce la poiana mai întotdeauna verde, a primului dintre bordeiele ciobăneşti ale acestor locuri. Am intrat în lumea pierdută a ciobanilor, care odată ajunşi aici, la începutul verii, nu mai ies decât odată cu începutul toamnei, cam pe la Sfânta Mărie Mică.
Ne desprindem din vraja locurilor, aruncăm o privire curioasă în interiorul modestului bordei de aici, traversăm firul acum secat al Grohotişului, mai tragem cu urechea la ţipetele câtorva marmote speriate de prezenţa noastră şi ne îndreptăm spre valea Boiei, cu apă zglobie sărind din stâncă ’n stâncă. Acum trecem cu uşurinţă, dar sunt împrejurări când ajungând aici după vreo ploaie puternică, primăvara, sau după vreo ninsoare timpurie, peste şuvoiul de apă n-ai cum trece şi trebuie să umbli mult în susul lui, ca să găseşti un vad cât de cât abordabil. Când am trecut pe malul celălat, suntem ca şi ajunşi lângă bordeiul de pe aici, în care vom înopta.
Nu era bordeiul schimbat, de când îl ştiam. Aceleaşi ghizduri de piatra pusă un peste alta şi acoperişul şindriluit bine, tot acolo era. Trecuseră viscolele mari peste el şi tot nu se clintise. Inăuntru arăta parcă mai curat decât de obicei. Ultima oară când ajunsesem pe aici, soţul unei din colege, care şi acum era aici, îi spusese acesta „ dacă tu ai dormit aici, nu te mai rpimesc acasă ! ”. Dar şi el tot acolo a trebuit să doarmă. Acum, care pe cele două laviţe, care pe jos pe cetină de brad, ne-am petrecut nestinghriţi noaptea. Doar sforăiturile colegului lângă care căzuse ghinionul să am loc de dormit, ce mai străpungeau liniştea nopţii şi îmi mai animau somnul.
În zori ne-am trezit înainte ca lumina zilei să intre de-a binelea peste bordei. Către ora 7 pornisem la drum. Poate ar fi fost mai comodă urcarea dacă am fi căutat în susul văii, poteca ciobănească ce urca continuu pe coasta muntelui şi doar odată făcea o serpentină. Dar până acolo era destul de umblat şi ca mai totdeauna am preferat să începem urcuşul de pe marginea pârâului din apropiere. Am urcat din greu. Bordeiul avea cam cota 1600m şi trebuia să urcăm până la înălţimea Pietrei Tăiate, la 2150 m. Mai cu o vorbă despre soarele care tocmai îşi propsese să ne încălzească, ba mirându-ne despre timidele flori de bujor înflorit acum a nu ştiu câta oară, culegând bobiţe de merişor şi depănând amintirile unei nopţi ce ne prinsese pe înălţimi şi dormisem acolo, sub cerul liber, la peste 2000, vremea a trecut repede şi după 1 ½ oră, am ajuns pe vârful amintit. O clipă am stat în cumpănă dacă să încep coborârea pe muchia Vemeşoaiei, sau să continui să merg pe unde vroia restul grupului. Aşa că am, continuat să mergem împreună. Mai întâi pe sub coasta plină de grohotiş şi stâncării ale vărfului cu acest nume. Pe vârful acestuia urcasem mai de mult, cam în aceeaş componenţă a grupului şi o parte a celor de atunci şi de astăzi, coborâsem tocmai de sus, pe o muchie care ne scosese, e drept repede, tocmai pe malul lacului Budislavu.

Dar ce coborâre prăpăstiosă şi ce săritori şi ţancuri trebuise să depăşim şi cu câtă temeritate ajunsesem jos, că nici acum nu ne venea să credem. Acum depăşim un hăţaş închipuit, traversând hoage şi stâncării, până când în cale ne-a răsărit mai jos, un colţ de stâncă uriaş, ştiut de mult ca fiind cel care arăta sigur poteca cea bună. Către acesta ne-am îndreptat şi lână el am regăsit poteca cunoscută a ciobanilor, care odată de mult, îşi scoteau pe acolo turmele la păscut. Poteca era ca mai întotdeauna spre toamnă, străjuită de tufe de mure, cu bobul mare şi dulci ca strugurele. Mai erau şi bobiţe de merişor, din care mai ciuguleam când ne simţeam prea mult îndulciţi. Şi vremea trecea repede şi înaintea noastră calea tot atât de lungă era.
Poteca a mai depoăşit vreo două săritori, pe hornurile de deasupra lor prelingându-se firişoarele de apă care ne refăceau forţele risipite până acum, pe urcuşul istovitor din dimineaţa care se sfârşea. Am coborât până la firul apei Budislavului, acum pierdută printre stânci. Apoi am urcat până la malul lacului, cu undă încreţită de vântul de creastă. Şi iară amintirile au năvălit peste noi. Nopţile petrecute aici, în cortul care ne adăpostea, avea printre ele una cu lună plină, cu farmecul înălţimilor alături. Dar şi altele, cu ploi furtunoase, cu multe fulgere care brăzdau cerul. Şi dacă aceasta nu ar fi fost de ajuns, una dintre ele ne-a adus peste noi o furtună cu vânt năpraznic, de nici ciobanii, spuneau a doua zi, că n-au mai apucat aşa ceva şi au trebuit să intre în bordeiul sărman de mai sus. Şi acum, vorbeam toţi deodată, spunând fiecare acelaşi lucruri trăite, pe limba lui şi nu ne mai săturam povestind. Dar marmota fugind din calea noastră când coborâsem pe grohotişul de pe Vârtopul Roşu. Dar altele numai ale mele, de pe abruptul Ciortei şi câte altele, ceva mai vechi. Am poposit pe stânca cea mare, unde am şi mâncat, apoi prinzând poteca ciobănească de deasupra căldării, pe versntul drept geografic, printre vizuini de marmote, aflate la vedere, ne-am îndreptat către poalele Budislavului.
Hotărâsem încă înainte de a ajunge la lac, să urcăm Budislavu traversând coasta muntelui. Mai întâi pe poteca folosită de ciobani să-şi scoată turma la plai şi să scutim asfel o parte din urcuşul dur către vârf şi apoi direct la poteca marcată. S-au mai schimbat lucrurile între timp şi doar eu urmez planul iniţial. Ceilalţi urcă spre Portiţa Avrigului. Ajung destul de repede în poteca ce urcă Budislavu.

Zăbovesc o bună bucată de drum, gândind că ceilalţi tovarăşi or să mă ajungă din urmă. Dar ei se aşezaseră la masă mare şi odihnă serioasă. Când mă conving că nu încep urcuşul, plec mai departe şi doar din când în când mai arunc câte o privire înapoi. Prea erau frumoase priveliştile arătate de mai apropiata Ciorte şi mai depărtatele siluete ale Negoiului şi Călţunului.

Până să ajung pe vârf, îi văd şi pe ei, deabia porniţi la drum. Încep coborâşul, alene, gândindu-mă că tot trebuie să ne întâlnim undeva. Cobor serpentinele dese ale potecii Budislavului, ajung în şaua acestuia şi mă opresc într-o odihnă prelungă. De pe poteca de sub Suru, văd apropiindu-se câteva siluete. Erau primii oameni pe care-i întâlneam de când începusem urcuşul din Gura Dăescului. Erau trei turişti cehi – m-aş fi mirat să fie de-ai noştri -, cu care schimb bineţele întâlnirii. Sunt pe poteca de sub cupola imensă a Surului. Întâlnesc primul dintre izvoarele aflate pe aici. Cam firav, acum în toamna cam secetoasă. Îmi este sete, dar aştept izvorul lui Glavă cel adevărat. Al doilea fir de apă pare şi mai firav şi parcă îmi este teamă ca la celălalt să nu găsesec deloc apă. N-a fost chiar aşa şi ajuns la firul acestuia, găsesc sursa de apă care-mi potoleşte setea. Aici îmi aştept şi colegii şi împreună urcăm ultima porţiune de potecă spre şaua Surului.

În Şaua Surului, suntem ca şi ajunşi la locul de popas nocturn. Greutăţile drumului de până acum s-au terminat. Marile înălţmi au rămas undeva în urma noastră. Urcuşurile sunt lente, coborâşurile sunt prelungi, străbătând aproape nişte poieni. Doar stâncăriile Moaşei şi mai departe ale Sturilor Vulcului, mai ornează locurile pe care le străbatem. Suntem aproape de şaua Apei Cumpănite, la care în scurtă vreme ajungem. Sunt cel mai obosit din grup şi fără să vreau rămân în urmă. Prilej să mă abat pe la izvorul cel oltean al Apei Cumpănite, la care mă opresc să sorb licoarea vieţii, rece şi bună. Colegii mei cred că au ajuns de mult la bordeiul bine cunoscut al bivuacului, dar eu mai zăbovesc pe întinderile îngălbenite de toamna care pare că pe îndelete cucereşte muntele. Cobor şi eu, mai alene, mai la anii mei şi ajung la bordeiul de sub cununa munţilor, ce ne va primi ca de atâte alte ori. Era aproape ora 5pm, când am ajuns şi de când plecasem din bordeiul stânei din căldarea Grohotişului, trecuseră aproape 10 ore. Au trecut repede orele puţine până când peste munte cobora înserarea. Un drum până la apa Sterminosului, pregătirea locului de culcare, priviri aruncate către soarele ce se pierdea după muchia Chicilor Fedeleşului, depănarea amintirilor de tot felul din munţii Făgăraşului sau de aiurea şi în bordei, din sacii de dormit aşternuţi peste cetină, s-a coborât liniştea.

S-a sfârşit încă o noapte în bordeiul de sub Şaua Apei Cumpănite, lângă atâtea altele săvârşite înaintea acesteia şi când am ieşit în petecul de verdeaţă din faţa lui, întinzându-ne agale în soarele pâclos, jos pe valea Oltului, zăboveau vălătuci groşi ceaţă. Asta ar fi însemnat o zi bună, dar privirile aruncate spre crestele din spate, ne arătau doar conturul lor, întunecat, fără lumina soarelui care răsărise de ceva vreme. Ne-am strâns repede cele risipite prin bordei şi către ora 8, plecăm spre vechiul drum al oştilor din ’914. Am ajuns repede pe drumul „ memorialului Praporgescu ”, numit aşa în amintirea generalului sfârşit la vremea aceea, prin aceste locuri. Mai întâi pe coasta muntelui, mai apoi pe serpentine prelungi şi până la drumeagul care spre dreapta ne conducea la Izvorul Boului, nu ne-am oprit deloc. Izvorul, puternic mai spre toiul verii, mai firav acum, ne-a dat apă pentru restul zilei şi ne-a înviorat faţa după noaptea nu tocmai confortabilă. Când drumul pe care ne aflam dădea să intre în pădure, ne-am oprit pe iarba verde a plaiului, luminat de geana de lumină adusă de soarele care încă mai străbătea norii. Am stat la palavre şi amintiri şi încă ceva, ne-am luat masa frugală a dimineţii, ascultând murmurul tremurat al brazilor.
Am intrat în pădure, pe acolo pe unde drumul cel vechi de aproape un secol, se păstrase aşa cum era pe vremea afeturilor de tun trase de cai. Câteva poieni însorite, câte un brad cu trunchiul căzut peste drum şi de curând tăiat de ciobanii ce-şi duseseră turmele pe aici, poteca cea mare care ducea către stâna din Coţi, urcuşul până în strunga înaltă cu privelişti spre culmi şi iată-ne coborând către locul în care vremurile trecute adăpostiseră un pichet de grăniceri, trădat poate de urmele unui cuptor de stins var şi ceva mai încoace şi o stână. Acum pe aici, doar lanuri de urzici rămase de la stână, mai străjuesc drumul. Din când în când, mai apare pe ici pe colo câte un glonţ rămas din vremurile luptelor grele date prin aceste locuri, având pe el, date ancestrale. Apoi drumul şerpueşte, uneori coborând, alteori urcând, până în poiana „ La Ciungi ”. Ne-au surprins pe drum, tăierile dezordoante ale unor copaci, părând că s-ar intenţiona lărgirea drumului şi ne-am gândit că pe aici vor veni drujbiştii şi maşinile vor căra la vale podoaba pădurii. Şi ne-a cuprins tristeţea la gândul că frumuseţea locurilor, s-ar putea să o privim acum pentru ultima oară. Din poiana amintită, cea de la Ciungi, drumul continuă pe muchia Grebleştilor, coborând după drum lung, în comuna cu acelaşi nume. Noi ne abatem la dreapta, pe un drumeag pe care-l găseşti după ce scurtă vreme, străbaţi o potecă plină de urzici şi boz. Apoi serpentinele acestui nou drum forestier, ne scoate după mai puţin de o oră, la drumul de pe valea Satului. Drumul întâlnit urcă pe vale şi trece peste apă prin locul numit „ Podul de Frasin ”, ajungând pe la casa cea veche numită „0bădariţa”, prin locuri calcaroase interesante şi sfârşeşte pe malul pârâului. Aparent fără vreo continuare, dacă nu îndrăzneşti să urci în susul apei, pe poteca ciobănească ce te scoate la stâna din Coţi.
Când am ajuns în valea Satului, în ochiul de poiană din răscrucea de drumuri, povestea Făgăraşilor tomnateci se sfârşise. Aşezaţi la odihna locului cu geana de soare poposită pe plai, venită din spărtura norilor ce se strânsesră pe cer, nu ne mai rămăsese decât regretul zilelor ce tocmai se sfârşiseră. Mai aveam de parcurs doar drumul forestier înşirat în lungul văii, ca să ieşim
cu totul din mirajul atâtor zile petrecute în munţii pe care-i iubeam. Câteva locuri cu exploatări de pădure active, mai stricaseră ici-colo drumul pe care-l ştiam de-o viaţă, dar până în Câineni, într-o 1 ½ oră, am ajuns în sat. Am mai zăbovit câtăva vreme, la locul de sfat al celor de-o viaţă prin aceste locuri, adunaţi aici ca în după amiezele unei zile de duminică. Mai una, mai alta şi cam toate cele ce frâmântă viaţa celor de aici, le afli din gura vreunuia din bătrânii locului.
În gara Câinenilor, am mai avut de aşteptat, până când maşina cea mare a trenului, ne-a înghiţit în măruntaele ei şi ne-a aruncat mai apoi pe peronul pe care-l părăsisem cu câteva zile mai ’nainte.


10-13.09.2009
Text şi foto: Dinu Boghez

Călătorului îi stă bine cu drumul

Moto: Urci până-n vârf, rămâi pe brână,
Potecile-s taine de schit ori stână.
Vasile Voiculescu

Ne-am întâlnit într-o după amiază, mai către înserarea care acum spre toamnă, cobora mai curând. Ei veneau dinspre Bucureşti, cu o maşină, eu coboram de pe podul de peste Olt, aşteptându-i cu nerăbdare. Ne-am întâlnit după o foarte scurtă aşteptare şi când am plecat mai departe, era aproape ora 6 seara. A urmat drumul pe valea Oltului, cu forfota auto obişnuită unui sfârşit de săptămână, apoi cel de pe valea Lotrului, ceva mai linştit. Conversaţii despre locurile bine cunoscute de pe aici, urcătoare spre munţii îndrăgiţi, barajele hidrotehnice ale Brădişorului şi Malaiei, satele înşirate în lungul văii, Voineasa, drumul de pe Mănăileasa, curmătura înaltă a Vidruţei, de unde drum de iarnă te conduce mereu către acelaşi vârf înalt al Fratoşeanului şi începem coborîrea spre lacul Vidra. Spre staţiunea cu acest din urmă nume, parcă din ce în ce mai părăsită, duce o ramificaţie din drumul nostru.. Noi continuăm pe cel de pe malul lacului, cam năpăstuit de multele gropi întâlnite în cale. Mai către finalul drumului din seara asta, apar semnele modernizării şi chiar asfaltul deabia aşternut.
Când ajungem la Obârşia Lotrului, acolo unde suntem aşteptaţi, întunericul era deplin. Intrăm în cabană, formalităţile de găzduire durează puţin, ne aşezăm la masa de seară, ne ospătăm cu câte-o mămăligă cu brânză şi smântână, îmbelşugată şi cu altele, bem câte-un pic de bere şi mergem la odihna bine meritată după drumul lung de până aici.
Noapte liniştită, doar cu un pic de cer înstelat, dătător de speranţe de vreme frumoasă, în cameră cald şi dimineaţa ne sculăm devreme, pregătiţi de tura propusă. Pornim la drum. Pe asfaltul proaspăt aşternut, până aproape de pasul de la Groapa Seacă, la limita dintre judeţele Vâlcea şi Hunedoara ajungem fără nicio greutate. Coborâm, trecem pe lângă o viitoare mânăstire aflată în construcţie şi iată-ne ajunşi repede la cabana Groapa Seacă, acolo unde urma să părăsim maşina şi să ne îndreptăm către căldarea lacului Verde şi apoi mai departe. Prin preajmă linişte deplină, doar într-un târziu, un om traversa agale curtea cabanei, fără să pară că ne-a văzut. Mai apoi apare şi Adi, amfitrionul de servici, cel cunoscut din alte împrejurări. Căpătăm curaj şi ca unii bine cunoscuţi ai acestor locuri, îndrăznim să intrăm în curte, încercând să bem câte-o cafea, câte-un ceai...Schimbăm câteva vorbe cu amfitrionii noştri de-o clipă, ne terminăm cafeau şi ceaiul şi la ora 8 ½, plecăm în lungul văii Jieţului, către căldarea Sliveiului. Părăsim şoseaua, urcăm versantul din dreapta drumului şi intrăm repede în pădure. E o dimineaţă frumoasă, frunzele copacilor, încă nearămite şi iarba locurilor străbătute, sclipesc în lumina soarelui dimineţii, dornic să străpungă desişul pădurii.

Umblăm prin locuri cunoscute, unele cu răni serioase produse de defrişări sălbatice, altele cu ochiuri de poiană strălucitoare şi ne oprim după aproape două ore, lângă prima sursă de apă. Mai departe intrăm în pădurea de brad, acolo unde cerul care se întuneca văzând cu ochii, îi împrumută culoarea. Urcăm, mai coborâm şi iar urcăm, până la promontoriul stâncos de deasupra stânei din valea Sliveiului. Norocul nostru că ştiam că pe întinsul poienii din vale, se află stâna, undeva sub ceaţa lăptoasă care o acoperă.

Nu avem de ce să zăbovim, mai ales că gândeam încă la calea lungă de peste Mija şi Cârja, pe care ne-o propusesem. Ceaţa se zbănţuie pe lângă noi, jucându-se cu speranţele noastre. Pe potecă ceaţa nu ajungea, dar pe creste fuioarele fumegânde străbăteau în fugă locurile.

Când şi când mai apărea câte un petec de cer senin şi asta ne mai dădea de doi bani speranţă. Semnele de marcaj, crucea galbenă, ne conduce prin locuri care acum încep să urce treapta glaciară. Uneori semnele au mai dispărut, şterse de vânturi, de ploi, de stihiile coborîte peste ele, dar poteca ne conduce cu bine către căuşurile în care s-au adăpostit lacurile. Drumul nostru ar fi trebuit să se îndrepte către cuşma rotunjită a vărfului Mija, aşa că deocamdată mergem către locul în care astă vară sălăşuiau ciobanii întâlniţi.
Era trecut de oara 1 când am ajuns la bordeiul ciobănesc din căldarea Sliveiului. Acum era doar scheletul stingher al ceea ce fusese acoperământul ciobanului „Robert”, cel din împrejurarea trecută, guraliv şi atât de ospitalier. Acum aici nu avea cine să ne ofere un ness, scuzându-se că la repezeală, nu are să poată să ne-o facă decât cu apă rece. Am rămas aici, odihnindu-mă pe piatra plată din faţa vechiului bordei. Floriana şi Andrei, au plecat să mai vadă o dată lacurile Verdelui şi să mai împrospăteze rezerva de apă.

Aici, unde mă odihneam, era linişte, dar sus, către vârful Mijei şi pe custura dinspre Cârja, la care vroiam să ajungem şi care părea atât de uşor de atins din aceste locuri, volbura pusese stăpânire pe creste. Visul crestelor albastre la care jinduiam, se terminase. S-au întors tinerii şi s-au convins şi ei că excursia noastră va avea alt sfârşit.

Trebuia să ajungem sus, în creasta Parângului, la drum cu potecă marcată. Până acolo aveam de urcat căldarea imensă din faţa nostră. Ne aşteptau locuri cu stâncile mari ale morenei, cu grohotiş mişcător şi petece inierbate, prea puţine şi doar către partea finală. Şi mai era panta apreciabilă pe care trebuia să o învingem.

Ne-am luat picioarele la spinare şi am început urcuşul. Ne-am propus să urcăm pe partea stângă – geografic vorbind – a văii. Vizând un picior de munte înjnepenit, cu plai pe de lături, am trecut pe lângă stânca cu ghizduri pe lângă ea, de care ciobanul Robert ne spusese că în ea stătuseră câţiva clujeni, veniţi aici să găsească radacini de ghinţură. Am depăşit stânca, am urcat piciorul de munte şi am intrat în împărăţia morenei. Căldarea pe care urcam, avea dimensiuni impresionante. Trecând peste stânci, aproape sărind dintr’una’ntr-alta, înaintam cu greu.
Mai fusesem odată prin aceste locuri, cu mulţi ani înainte. Atunci, din căldarea Roşiilor, din faţa vechiului bordei de piatră al stânei, ajuns aici parcă dintr-o epocă preistorică, urcasem poteca oilor de pe muchia Sliveiului şi o coborâsem până la lacurile Verdelui, doar să privesc adâncul apelor sale, atât de frumos colorate. Acum, văzând din nou locurile, mă întrebam pe unde putusem să urcăm atunci, de ajunsesem atât de aproape de vârful Parângului Mare.
Am depăşit morena, grohotişul mişcător şi am ajuns pe limbile înierbate, care trebuiau să ne ducă în creastă. Ici-colo mai găseam bobiţe de afine,aproape negre şi tare dulci. Şi panta dură, mai era îndulcită de tufe de bujor de munte înflorit, pentru a câta oară, nici el nu mai ştia. Ne-au apărut în faţă stânci uriaşe, cu crestele învăluite în ceţuri, străbătute de hornuri adânci şi pe la baza lor, un brâneag, care ne-a dus numai bine exact în poteca de creastă, vârstată cu dunga roşie a marcajului la care trebuia să ajungem. Nu eram departe de vârful Parângul Mare şi poate ne-ar fi dus gândul să încercăm să ajungem la refugiul Agăţat, chiar dacă am fi făcut-o pe înoptate, dar chiar atunci ceaţa a învăluit muntele, fără vreo şansă să se mai risipească.

Aşa că nu ne-a mai rămas decât şansa să coborâm la refugiul de sub vârful Cârja. Vizibilitatea era poate sub 20m şi uneori marcajul îl mai ştersese timpul şi poteca mai dispărea, dar am ajuns lesne până la refugiu, coborând în final serpentinele potecii de pe celălalt versant al Cârjei. Când poteca a ajuns printre stânci apropiate, ca într-un fel de chei de altitudine, am ştiut că mai avem câţiva metri până să ajungem la refugiu.
Am intrat în refugiul aflat la cotă înaltă, la 2201m. Trecuseră 9 ore de când plecasem de la Groapa Seacă. Eram feriţi de eventualele stihii şi la adăpost de ceaţa turbată care ne întâmpinase în lungul crestei, atâta cât făcusem. Placa de peste uşa refugiului, arăta cât de veche fusese iniţiativa celui care-l făcuse prima oară, la vremea anului 1889. Era oarecum îmbunătăţit, faţă de cum îl lăsasem cu un an înainte. Acoperişul era refăcut, avea şi o masă rotundă cu băncuţe în mijlocul lui, doar priciuri nu avea, care să te scutească de dormitul pe pământ. La vreme câinoasă, refugiul era o mană cerească, dar lipsa priciurilor, trăda intenţia de folosire doar pentru treceri pasagere.
Acum a trebuit să ne mulţumim cu cele câteva crenguţe de jneapăn aşternute pe jos, adunate acolo de cine ştie cine. Afară ceaţa persista şi nimic nu îmbia la altceva decât la somn timpuriu.

Până când venea o altă dimineaţă, mai trebuia să aşteptăm aproape 12 ore. Ar fi fost o noapte cu lună plină, daca ceaţa ne-ar fi lăsat să o vedem. Şi ori de câte ori am ieşit noaptea, să mai controlăm starea timpului, tot ceaţa ne înconjura. În altă împrejurare, avusesem norocul unei nopţi cu lună plină, cu stâncile care înconjurau refugiul, luminând întunericul şi conturul Cârjei profilat pe înaltul cerului. Dar uite că se poate întâmpla şi altfel.
A trecut noaptea şi când am ieşit din refugiu, din strâmtoarea stâncăriilor între care ne petrecusem noaptea, în pragul zorilor, Parângul ne-a arătat faţa sa cea adevărată. Coasta Cârjei, îngălbenită de culoarea toamnei in care eram, apărea în măreţia ei.

Era surpinzătoare imaginea asta cu soarele ce stătea să mijească în spatele ei. Ne-am repezit pe stâncăriile de deasupra refugiului, să privim mai pe îndelete creasta muntelui dinspre Mija, cea care nu ne reuşise cu o zi înainte. Ne-am adâncit privirile în căldarea de sub noi, încercând să ghicim locul depărtat al iezerului Mija, aflat undeva dincolo de creasta care-l ascundea.
Aşa cum arăta cerul, când am deschis uşa refugiului, senin şi doar ici-colo cu fuioare fumegânde, am început să ne punem întrebarea dacă nu ar fi bine să ne întoarcem spre vârful cel mare al Parângului şi să coborâm apoi prin căldarea Roşiilor. Ar fi fost o tură frumoasă chiar dacă puţin cam lungă, gândindu-ne la şofatul maşinii cu care ne îndreptam spre casă, care nu era chiar pe pilot automat. Noroc că vremea senină a ţinut prea puţin şi până să ne strângem rucsacii, ceaţa a cuprins muntele. Erau înălţimile ca ieri, când coborâsem la refugiu. Nu vedeam nici la 20m, chiar dacă deasupra norilor, soarele îl ghiceam că se luptă cu ceaţa. Aşa că ne-am pregătit rucsacii de drum şi am început coborârea spre staţiunea de la poalele Parângului Mic. Poteca curgea liniştită înaintea noastră, marcajul o însoţea şi noi nu aveam altceva de făcut, decât să mai remarcăm din când în când locurile importante pe lângă care treceam. Doar ce-am ieşit din încleştarea stâncăriilor în care era refugiul şi pe o coastă înierbată, am zărit un cort al unor oameni, ce ne-au întâmpinat cerându-ne oarecari informaţii. Erau probabil cehi şi doreau să facă o tură lungă, pe creasta Parângului şi cea a Căpăţânii. Le-am dorit drum bun şi cred că timpul cu soare din zilele care au urmat, să le fi fost într ’ajutor. Pe lângă începutul potecii care ducea spre iezerul Mijei am trecut doar cu gândul la frumuseţea lacului lângă care am fi dorit să fim. Când am trecut şi de cea care ducea spre vârfurile Scurtului şi Parângului Mic, periplul nostru cel de acum, era aproape sfârşit. Ne rămâneau doar regretele turei dorite şi ne’mplinite şi promisiunea de a o realiza cât de curând. Pe drum am întâlnit doi inşi, aproape copii, care doreau să ajungă la refugiul Agăţat, celebru şi pentru ei. Rucsacii lor erau cam firavi şi lanterna pe care ne-o arătau, părea din altă epocă, dar dorinţa lor era atât de fermă, încât cele spuse de noi despre drumul cam lung şi uneori încâlcit printre morenele căldării Roşiilor, necum că ceaţa ar fi fost o oarecare piedică în plus, nu i-au speriat deloc.
Până la masa cu băncuţă din capătul de sus al staţiunii, am ajuns repede ca gândul. Şi aici ceaţa mai dăinuia, dar aveam deasupra noastră o geană de soare. Aici ne-am luat micul dejun şi rămas bun de la înălţimile Parângului pe care aveam să-l părăsim în curând. Pe lângă releele telefonice, a caselor care se mai înmulţiseră de anul trecut, pe lângă inospitalierul telescaun care tocmai se oprea din lipsă de clienţi, am început ultima coborâre. Domoală la începuturile ei şi cumplit de abruptă spre final. Abruptă şi în special stăpânită de pământ umed şi alunecos, care pe ici pe colo, m-a mai şi trântit. Dar până la staţia de pornire am ajuns repede. Pentru că şi Andrei - celălalt Andrei, fiul meu -, era prin preajma locurilor, la Obârşia Lotrului, aflat acolo cu îndeletniciri mai lumeşti, l-am rugat să vină să ne ia. Am ajuns repede la cabana de la Groapa Seacă, acolo unde maşina cu care venisem, ne aştepta cuminte.
O scurtă oprire din nou la Obârşie, pentru altă porţie de mămăligă cu brânză şi ce-o mai fi fost şi nu ne-a mai rămas de făcut decât drumul înapoierii, acum prin locurile de pe valea Lotrului, luminate însfârşit de soarele darnic.

Text : Dinu Boghez
Foto : Floriana Boghez

Primul act al Toamnei

Foto: Floriana Boghez

Gânduri... gânduri

Moto: Pe limba ei îmi povesteşte frunza
De iarna care va veni curând. / Mihai Beniuc

În goana mea pe crestele munţilor, s-a întâmplat în anul acesta, într-un altfel de 23 august, fără teama că voi fi întrebat de ce nu am fost la manifestaţie sau cine ştie ce altceva, să mă aflu pe creasta Făgăraşilor. Eram undeva sub Gălbenele, în urma celor cu care eram. În faţă mi-a apărut grupul numeros al unor tineri. Am schimbat bineţele obişnuite, dar ne-am şi aşezat la sfat. Doreau să ajungă în ziua asta tocmai la refugiul din Iezer şi de acolo mai departe în Piatra Craiului. I-am dezamăgit poate, spunându-le că, cu toată tinereţea lor, mai departe de Zârna sau poate de Brătila nu vor ajunge. Dar s-a înfiripat o conversaţie, despre munţi şi oamenii săi:
„ pe cine mai cunoaşteţi dintre cei vechi;
pe Dinu Mititeanu;
dar pe dumneavoastră cum vă chiamă;
tot Dinu dar...Boghez;
v-am citit din articole şi de altfel vă bănuiam numele;
dar pe Ionescu - Dunăreanu l-aţi cunoscut;
da, într-o împrejurare în munţii Lotrului, dar atunci era bătrân ”.
Şi fiecare şi-a urmat drumul.
Aşa era, când l-am întâlnit pe Dunăreanu, ale cărui hărţi le copiasem pe calc să le învăţ bine în serile de iarnă, la casa părintească din Bucureşti. Ajunsese la anii bătrâneţii, când l-am cunoscut în excursia unui simpozion, în munţii Lotrului. Mai apoi într-o dimineaţă, în drum spre unul din şantierele pe care le aveam răspândite prin Bucureştii anilor ’89, m-am oprit la casa bătrânului. Era singur, într-o casă cu mirosul vremurilor trecute. Era, camera în care fusesem primit, cu târşala papucilor din picioarele omului ce-mi deschisese ochii copilăriei cu argintiul seninărilor Pietrii Craiului, înţesată de lucruri ce aveau să dispară odată cu cel care-mi stătea în faţă. Erau fotografii multe, ale vremurilor pe care le trăise şi cele pe care i le adusesem atunci, poate îmbogăţeau panoplia vremelnică. Nu mai ştiu despre ce am vorbit, dar sigur despre munţii pe care-i străbătusem fiecare la timpul său. Mai aveam în faţă ani mulţi şi-mi depănam în sinea mea, compasiunea pentru omul a cărui vreme e pe sfârşite. Şi n-am mai auzit nimic de el, se dusese cu siguranţă să privească mereu crestele îndrăgite, de undeva de sus.
l-am mai întâlnit şi pe Emilian Iliescu. Cine şi-o mai aminti de el. Aveam acasă o carte ieşită din excursia acestuia pe Valea Cernei, peste care dăinuia paloşul lui Iorgovan în lupta cu Zmeul. Şi poate atunci, copil fiind, chiar vedeam paloşul, deşi ştiam că este doar o închipuire. Din cărţile sale şi de la Ana, soaţa lui bună, tovarăşă de drumuri lungi, am învăţat „ înjurătura ” aproape nevinovată, proferată de un cioban care-şi pusese măgarul la dispoziţia lor, călători prin Retezatul vremii: „ fir ’ar al ciorilor să fie ! ”. Atunci, coboram din Piatra Iorgovanului, la casa din Câmpuşel şi pe prispa ei, un bătrân înalt, un pic adus de spate, mai mult tuşind decât vorbind, ne-a iscodit de unde veneam, unde doream să mergem şi după ce ne inspirasem în tura noastră. Erau acolo, în cărţile cercetate înaintea excursiei, ture din cele făcute de personajul din faţa noastră, încă anonim. Atunci mi-a întins mâna sa osoasă şi mi-a spus că numele său era ...„ Emilian Iliescu ” !. L-am auzit tuşind toată noaptea şi a doua zi, Ana, soaţa lui, ne-a întovărăşit în drumul de pe creasta Oslei şi de la ea, cu durere în glas, am înţeles sfârşitul apropiat al soţului. Câmpuşelul şi profilul Pietrii Iorgovanului, erau visele lui cele de pe urmă. De Ana am mai auzit, ba chiar într-o împrejurare chiar am vorbit din locuri apropiate. I-am citit cartea cu amintiri, dar apoi s-a aşternut tăcerea.
Acum drumul meu este mereu pe crestele munţilor. Încă puţină vreme. La cotitură mă pândeşte tăcerea. Dar ciclul muntelui şi al oamenilor care-i iubesc, este mereu acelaşi.
Text: Dinu Boghez

Tinerețe fără bătrânețe

Moto: Dacă tragi de sfoara
care ţine cerul
poţi simţi cum fuge
de sub tălpi misterul
George Ţărnea

Când am coborît din autobuzul Antares la Sâmbăta de Jos, lângă ramificaţia drumului ce ne ducea spre locurile înalte ale Făgăraşului, optimismul grupului nostru cu tentă de maturitate deplină, era încrezător in zilele frumoase de care aveam nevoie. Câtăvă vreme am aşteptat ocaziile auto, ce ne-ar fi dus repede la poarta mânăstirii Sâmbăta. Şi ele s-au ivit, scutindu-ne de lungii kilometri de până acolo. N-am încăput toţi în acelaşi mijloc auto, dar la capătul drumului, până la regrupare, timpul a fost scurt. Apoi am pornit in lungul drumului forestier, sfarşit repede in preajma locurilor pe care viiturile anului acesta, l-au distrus in cea mai mare parte. Doar ici colo mai rămăsesera din el locuri care-l făceau identificabil. Pe marginea apei care-l distrusese, locuri inguste, adeseori străbătute cu paşi fragili, ne-au permis înaintarea.

Din ceea ce fusese cândva parcarea de la capătul drumului, nu mai rămăsese decât vechea băncuţă, pe care şi noi ne-am odihnit o clipă. Mai departe furia apelor nu şi-a mai arătat puterea, decât într-un singur loc, dacă nu ne-am mai fi uitat pe albia ei, cu stânci dezgolite si copaci trântiţi în calea râului, acum devenit paşnic. Până la cabana Valea Sâmbetei, nimic nu ne-a mai îngreunat drumul. La cabană operaţii de rutină, cazarea şi masa de prânz, combinată cu cea de seară. Cabana era cam tot aşa cum o lăsasem acum un an, cu ceva baieţi care aveau grijă de ea, parcă acum ceva mai ingrijită, anunţul cu pisici- paznici care erau tot cele ştiute, vreo doi câini, poate chiar alţii noi şi câte ceva de ale gurii, de băut sau de mâncat. Apoi in premieră, o plimbare până la chilia călugărului fără nume, din stâncile de deasupra cabanei.

Până acolo, poteca cu serpentine multe, cu lumânărica pământului care înălbăstrea muntele, acum în prag de toamna. Mai depărtata imagine a Pieterii Caprei şi până la urmă chilia, scobitură in piatra, cu prispă pe marginea abruptului. Izvorul din apropiere, câteva reflecţii legate de viaţa călugărului şi iată-ne din nou la cabană, gata de somnul care nu a întârziat.
Am pornit la drum când ziua încă nu-şi intrase în drepturi. Printre stâncăriile potecii, îmbelsugat risipite, ne-am descurcat fără poticneli. Ziua a început de-a binelea când am ajuns la ramificaţia potecilor. Le-am lasat în dreapta pe cele ce duceau spre Fereastra Mică, spre cea a Răcorelelor şi am urmat bine cunoscutul triunghi roşu către Fereastra cea Mare. Am urcat susţinut până în căldarea superioară, acolo unde ne-a întâmpinat ceaţa. Prin căldarea cea mare, am mai întâlnit câte un fir de rodendron înflorit, stâncile cele mari bine cunoscute şi poteca strecurată pe pajişte. A dispărut repede silueta Colţului Bălăceni şi coama muntelui în care trebuia să ajungem, ascunse sub vălurile care le străbăteau. Era o ceaţă deasă, umedă în exces şi respiraţia mea cel puţin, a devenit greoaie. Sau numai anii să fi fost de vină ?.
Sus, în şaua din Fereastra Mare, am zăbovit câtăva vreme. Ceaţa însă nu vroia să se ducă deloc, aşa că ne-am continuat drumul, cu mine în coada plutonului, îngreunându-i grupului, ritmul, în mod vizibil. Am trecut de Gălăşescu Mic, apoi de cel Mare şi pe poteca acestuia, a răsărit din ceaţă un convoi ciudat. A apărut atât de rapid încât deabia apoi ne-am putut desmetici. Un bărbat „bărbos” în faţă, o femeie după el, cam fără vârstă, datorită părului în neorânduială. Or fi fost poate oameni cu grijă faţă de higiena lor personală, dar neorânduiala în care ne-au apărut, nu trăda obiceiurile necesare. Oricum nu erau români. Aveau după ei o capră, un ied, un ţap care tot împungea cu capul, un măgar la urmă şi din coşul cărat în spate şi o găină. Mai mult prin semne am priceput că din convoiul ăsta aveau lapte, brânză şi ouă, adică cam tot ce le trebuia pentru mâncare şi erau prin munţi de multă vreme. Din ce sectă or fi fost şi din ce neam, numai ei ştiau !.
Am trecut de lacurile din valea Rea, cam secate la vremea asta şi cam înceţoşate. Am urcat şi Galbenelele şi pe potecă, m-am întâlnit cu un grup de tineri, exuberanţi, care-şi propuseseră să ajungă în seara aceea la refugiul din Iezer. Oameni simpatici cu conversaţie multă despre munţi, dar căroara le-am spus că, cu toată tinereţea de care dispuneau, mai departe de Zârna ori Brătila nu ajung în ziua asta. Şi era cam ora 2 pm. Pe drum ne-a mai depăşit un personaj interesant. Era un domn în vârstă. Nu era singur, era întovărăşit de un tânăr, care ducea şi rucsacul. El, bâtrânul avea doar un băţ de trecking în mână. Şi mâinile lui erau uscate, aproape stafidite şi pistruiate cât se poate. Pe muteşte l-am întrebat cât ani are şi pe degetele mâinilor întinse mi-a arătat cât avea. Le-a întins repede şi nu ştiu dacă le-am ţinut numărul, dar cred că s-a oprit la 8 şi a mai adăugat un an. Şi mergea, nu se încurca, nu ca mine oprindu-se mai la tot pasul !. Când am depăşit Hârtopul Ursului, îndreptându-ne spre refugiul din Portiţa Viştei, am simţit că nu voi ajunge în seara aceea la cabana din Podragu. Aşa că....întreg grupul a rămas la refugiu. Dar nimeni nu avea la el şi cele necesare dormitului acolo, aşa că noaptea avea să fie chinuitoare.
Eram singuri în refugiu, dar după noi au mai venit mulţi alţii, dar aveau cortul cu ei şi şi l-au întins fie prin preajmă, fie către malul lacului triunghiular. Până spre seară cerul a dat semne că vremea s-ar îndrepta. Ceaţa se mai ridica pe alocuri, ba chiar într-un timp am putut vedea şi creştetul Moldoveanului. Am prins şi luminile unui apus strecurat printre nori, peste muchia Viştei. Vreo doi câini, unul mai de stână ca celălalt, nu s-au desprins din preajma refugiului, doar-doar or mai căpăta câte ceva de mâncare de la puzderia de turişti aflaţi prin aceste locuri. Frigul serii ne-a gonit în refugiu şi noaptea ne-am tot învelit cu ce aveam la îndemână. Dar cum-necum, a trecut şi zorii zilei ne-au prins pregătind plecarea, cu ceaţa încercând să depăşească vârfurile şi cerul senin arătându-se în spatele ei.

Am urcat poteca abruptă către vârful Viştei. Unul din câinii de la refugiu, m-a întovăvărăşit până sus şi cum plecasem cu ceva inaintea celorlalţi, am avut cu cine sta de vorbă. Până a veni şi restul grupului, am avut cum privi valea Viştei, acum scăpată de ceţurile zilei precedente. Muchia Viştei, aducea amintiri de neşters, din timpurile depărtate ale anilor când urcasem din vale până sub peretele Ucişoarei. Dar şi mai depărtata muchie a Zănoagei, când unul din prietenii cu care urcasem plecase fără să ne spună spre Moldoveanu – noi îi văzusem, părere doar, urma crucificată undeva sub seninările crestei şi ne era teamă că nu se va mai întorce -, avea colţişorul ei de întâmplări care nu se uită uşor. Când ne-am reunit cu toţii pe vârful de deasupra hăului dinspre ulucul văii Viştea, câţiva ne-am lăsat rucsacii şi am pornit spre vârful cel mare. După noi s-a luat şi câinele temerar şi în unele locuri l-am auzit scâncind în urma noastră. Când am ajuns pe creastă ne-a întâmpinat soarele deplin şi cutia altor amintiri.

Una dintre ele îl avea în prim plan pe un „bătrân” ce-şi serba aici cea de a 70-a aniversare şi ne dădusem întânire peste 10 ani. Ajunsesem la timp !. Îmi aduceam aminte de alte câteva împrejurări când tot pe aici ajunsesem şi toate astea aveau săpate bine în minte, amănunte greu de uitat, de prima dintre ele, făcută cu Radu, prieten bun, coleg din facultatea pe care o terminasem în acel an şi până la cele din zilele...mele. Ne-am întors, ne-am despărţit de câinele credincios care ne întovărăşise şi am început lunga coborâre spre Şaua Orzănelei. Avea şi şaua asta povestea ei, pe timp câinos, cu zloată şi ceaţă deasă, care ne întovărăşise de cum plecasem de la stâna din Podul Giurgului, de pe valea Budei, cu vorbele aruncate de una din tovarăşele de drum în urcuşul spre Viştea. „Ţine-mă de mână că nu ştiu pe unde merg !”. Şi au început să se depene vârfurile ce ne aşteptau fiecare la locul lui. Fiecare avea urcuşul lui şi după fiecare urma o şa, mai adâncă sau mai blajină.

Am trecut de Ucea, de Corabia, de Tărâţa şi însfârşit am ajuns în Şaua Podragului.

Mi-am scăldat ochii în ulucul văii Ucea, pe unde ştiam că se ascunde poteca râvnită de mult, ne-am odihnit în plaiul întins cu privelişti unice spre înaltul Mpldoveanului de sub Corabia şi timpul a trecut repede. Când am început coborârea spre cabană, lacurile răspândite în căldarea Podragului ne-au încântat ochii.

Cabana ne-a întâmpinat cu drag, supă caldă şi un pat în care ne-am putut odihni după noaptea cam rea de la refugiu.

Şi chiar dacă preţul licorii calde, preparate dintr-un plic, era cam pipărat, nouă tot bine ne-a prins. Amiaza ne-a găsit privind locurile înalte, ale Tărâţei mai ales, dar şi ale Podragului, pe care lumina apusului se statornicise o vreme. În Curmătura Carelor era linişte deplină şi-mi amintea doar de coborârea nu prea depărtată, făcută cu sbor de funigei albi prin preajmă. În cea a Iezerului, apăruse un grup de oameni, urcaţi probabil din ulucul văii la care gândeam de atâta vreme. Apoi culorile întunericului au început să se aştearnă peste creste şi noi, gândindu-ne la drumurile de a doua zi, ne-am retras la locurile de odihnă. Ne hotărâsem de cu seară să mergem pe drumuri diferite. Unii pe cresta muntelui şi ceilalţi prin căldările de sub creastă.
Când am ieşit pe prispa cabanei, soarele încă nu dăduse peste creste şi valea era încă întunecată. Dar cerul era senin peste tot şi promitea ziua bună de care să ne bucurăm.

Curând am început urcuşul, unii către şaua Podragului, alţii către şaua cu Lac. În locul din urmă am zăbovit o vreme, aşteptând luminarea adâncurilor de munte, cu oglinda lacului îndrăgit al Podrăgelului, acum doar întunecat.

Am început coborârea. Cam abruptă, cu paşii zvârliţi pe ochiurile de pământ reavăn din calea coborâşului. În faţa noastră, crestele se luminau una câte una. Pe deasupra tuturor, cea a Albotei stăpânea înălţimile. Podrăgelul ajunsese să oglindească creste înalte, în apele sale încă neatinse de boarea înălţimilor. Ne-am unduit pe adâncul căldării Podrăgelului, apoi am urcat hornul cu grohotiş pământos până în crestătura muchiei sale. Au urmat căldările Arpaşului, cu plai întins, în locuri în care creasta Făgăraşului era atât de aproape, cât să pui mâna pe ea. Am străbătut locurile înverzite, ale unuia care în alte vremuri trebuie să fi fost oglinda vreunui lac, acum colmatat. Şi însfârşit am urcat ultima muchie ce o aveam de străbătut. Când am coborât-o, în faţă aveam doar ultima căldare dinaintea Ferestrei Zmeilor, a cărei spărtură şi ţancuri stinghere le văzusem de departe. Ne-am întâlnit, ieşindu-ne în întâmpinare, cu cealaltă parte a grupului, ceva mai puţin vârstnică, ajunsă mai devreme şi împreună ne-am aninat privirile pe creasta Arpăşelului şi a grohotişului de la poalele sale. Tindeau acestea să se înceţoşeze şi iarăsi muntele ne-a arătat că fusese darnic cu noi.
Fereastra Zmeilor a reprezentat momentul de odihnă pe care ni l-am acordat. Întâlnirea la punct fix cu cealaltă parte a grupului, care parcursese creasta, minunatele locuri din căldările Podrăgelului şi ale Arpaşului, fuseseră de ajuns să ne lase amintiri frumoase din ziua ce ne fusese dăruită de munţii Făgăraşului. În urma noastră rămăseseră crestele înalte, printre care ne strecurasem, valurile de ceaţă ce ne întovărăşiseră o bună bucată de drum şi câte alte amintiri, ale unui grup care cine ştie când şi dacă va mai putea încă odată să se afle pe creste atât de înalte. Apoi am început coborârea. Am trecut pe lângă refugiul din Fereastra Zmeilor şi nu ne-am putut abţine să nu-i facem o vizită. Apoi am început coborârea. Una lungă, pe firul pâraielor ce se adunau in apa Caprei, pe malul cărora nu odată am întâlnit mitocania celor ce întinau puritatea locurilor, fie doar prin zgomote venite parca din cavernele preistorice şi mai grav, prin grămezile de gunoaie pe care le împrăştiau cu nonşalanţă. Şi toate astea erau aici, pe plai, dar odată ajunşi în lungul şoselei, gunoaiele de tot felul, în grămezi apreciabile, aveau să ne înspăimânte, până am ajuns la cabana Capra, acolo unde era locul de întâlnire cu cei care urmau să ne ducă acasă.
Când am plecat de la cabana Capra, ne-am îndreptat către tunelul de dincolo de munte. A decurs totul normal pe şoseaua extrem de circulată. Am trecut de vechea colonie, în care militarii s-au străduit să construiască drumul transfăgăraşan. A durat acesta în jurul a 5 ani şi dacă mă gândesc la durata autostăzilor actuale, nici nu-mi vine să cred. Am admirat casa salvamont şi m-am întristat văzând clădirile rămase încă în picioare de la colonia amintită, nefolosite şi care se încăpăţânează să rămână în picioare, aşteptând minunea utilizării lor. Am străbătut tunelul în zgomotul continuu al claxoanelor celor inconştienţi, care poate nu or fi auzit de rezonanţă. Mai apoi am iesit la Bâlea – Lac, acolo unde o biată placă rătăcită printre parcări de maşini şi tarabele talciocului existent, se străduia să ne convingă că aici se afla o rezervaţie naturală. Maşini luxoase şi unele mai nevolnice, lume proastă, profanatori de înaltă clasă, zgomote electronice de tot felul şi urlete umane, grătare, circulaţie auto supra-aglomerată, iată ce mi-au oferit locurile din preajma lacului Bâlea. Norocul meu că le-am cunoscut în vremurile lor bune. Am ieşit intrigat de degradarea minunatului loc pe care altădată îl reprezenta lacul Bâlea.
Am început lunga coborâre pe transfăgărăşan, până când am ajuns la o ramificaţie, aproape neobservabilă, ce ne îndruma spre noua mânăstire Cârţişoara. Drumul a fost aproape anonim, dar odată intraţi în incinta mânăstirii, atmosfera de acolo, fără să vreau am asemuit-o cu cea de peste ani, întâlnită la Agapia Veche. Grădina plină de flori, liniştea locului, într-un cadru natural stimulativ, chiar m-au impresionat. Până a ajunge la poarta mânăstirii a plouat mai tot drumul şi doar când am intrat in incinta ei, ploaia, pe alocuri zdravănă, a încetat.
După ce am plecat de la mânăstire, drumul făcut în maşină, până la Vâlcea nu a mai avut nimic interesant şi doar amintirile excursiei sfârşite, amintite sporadic, au mai însufleţit călătorii.

20-23.08.2009
Text-Foto: Dinu Boghez