Anii de fum

Moto: câtă vreme

cad spre cer şi-mi place,

domnişoară Frică,

lasă-mă în pace.

George Ţărnea

Râvnisem multă vreme la drumul ăsta prin Bucegi, pe care acum, într-o dimineaţa caldă şi cu soare mult, îl începeam în autogara din Râmnicu Vâlcea. M-am instalat comod în autobuzul nu prea plin, am dat un ultim telefon lui Ionică, partenerul meu de excursii deosebite, cu care doar la cabana Mălăeşti aveam să mă întâlnesc şi .... am pornit la drum.

Drumul până Curtea de Argeş, mi-era prea binecunoscut, că doar îl parcuresem ani buni, pe când multe din lucrările industriale de aici- trecute multe din ele în nefiinţă -, mă obligaseră la îndelungi perioade de staţionare pe aceste meleaguri. Atunci, ca şi acum, admirasem înălţimile ce stăpâneau orizontul, fie ele din Făgaraş sau Iezer şi nici astăzi nu ştiu cum să dau limită pasiunii mele montane sau celei profesionale.

Am lăsat în urmă Curtea de Argeş şi am urmat drumul Câmpulungului. Alt prilej de frumuseţi montane, parcă mai apropiate, mai îmbietoare. Străzile oraşului, îmi erau bine cunoscute,de pe vremea când copilărisem pe aici, cu oarece noroc, în „Casa Bunicilo ”. Dar nu numai atât şi primii mei paşi pe munţi, fie ei mai mărunţi, fie chiar înalţi de-a binelea, tot aici i-am făcut, aşa că vremurile de atunci au lăsat urme adânci în memoria copilului şi a bătrânului care mă aflu acum. Drumul de mai apoi, peste muncele, prin Dragoslavele şi Rucăr, mi-au prilejuit întâlnirea cu vârful înalt, stâncos, al Pietrii Ghimavului, alias Piatra Caselor şi cu cea creasta de balaur solzos al Pietrii Craiului, de pe care ochii nu s-au deprins multă vreme. Erau acolo drumuri străbătute în ani buni, pe versantul aflat la vedere, iar pe cel vestic, nevăzut, doar ochii minţii mai tresăreau, prin câte-un horn mai năstruşnic pe care îl vedeam aievea chiar şi acum.

Am coborât în locuri mai paşnice şi autobuzul m-a debarcat, străin, în cetatea Râşnovului. Mult n-am aşteptat până când am găsit un mijloc de transport, care m-a lăsat în faţa unei barieri, aproape de poteca pe care trebuia să o înfrâng până la cabana Mălăeşti. Mi-au cam stins elanul nişte copilandri, care lângă săgeata cu cele 2 ¼ ore până la cabană, m-au avertizat că 3 ore fac ei,....darmite eu !.

De acolo, de lângă săgeata asta, pot zice că am început drumul. Mai întâi pe o potecă-drum, mai apoi traversând un pârâu, cu odhină şi apă rece şi mai departe a început ascensiunea propriu-zisă. Aşa i-aş spune, pentru că de aici încolo panta a tot crescut. Mai domol la început, apoi din ce în ce mai grea. Uneori printre blocuri mari, rotunjite, de stâncă veritabilă. Unele aveau poteca strecurată cu zig-zaguri printre stâncile rotunjite din cale, altele te obligau să te ajuţi de ele, pentru a trece mai departe. Drumul era frumos şi parcă stâncăriile îmi îndepărtau oboseala. Poteca urca prin pădure deasă şi nu simţeam căldura dogoritoare a începutului de septembrie. Dar pe jos, pămânul era uscat, prăfos şi se simţea că o ploaie zdravănă ar fi bine venită. Am întâlnit calători, veniţi de sus şi întrebarea despre locurile de dormit, era una firească. Nu prea m-au încurajat. Mi-au ieşit în cale un pârâiaş şi o băncuţă şi n-am pregetat să le folosesec din plin. Mai departe, atunci când parcă panta părea să se domolelască, am întâlnit răscrucea drumului spre Diham şi de acolo înainte panta iarăşi a sporit, de parcă nici bocancul nu părea să vrea să se înfigă în pământ. Totul s-a potolit până la urmă şi am ajuns iarăşi la o bancă, pe care tinerii poposiţi acolo, mi-au făcut loc. După o sporovăială cu ei, am pornit mai departe. Acum parcă era mai răcoare, poteca chiar blajină, străbătea poeni răcoroase după scăpătatul soarelui şi stâncile pe sub care se strecura, de-a dreptul frumoase. Au apărut inscripţii pe săgeţi, 30 minute până la cabană, apoi 15 şi până la urmă a apărut şi casa mult visată. Sfârşisem aproape 3 ½ ore de la avertismentul copiilor.

Cabana era aglomerată, dar locuri tot am găsit. Eram singurul vârstnic din sala de mese. Încolo numai tineri, veseli şi a fost una din rarele împrejurări, când atmosfera aceea, atât de deosebită de altele, tot în astfel de locuri, mi-a făcut bine.

N-a trecut 1 oră de când ajunsesem şi la intrarea în cabană şi-a făcut apariţia Ionică. Când vorbisem cu el din Râşnov, nu plecase din Braşov, drumul îl făcuse pe jos, nu cu maşina ca mine. Parcă zburase !.

Am petrecut o noapte de coşmar în locurile strâmte pe care le ocupam.

Ne-am trezit devreme, nici nu era de mirare. Afară era răcoare, ceaţa stăruia mult mai jos decât crestele înalte. Am zăbovit câtăva vreme, până când ne-am hotărât să plecăm. Aveam în faţă poteca ce ne ducea spre Padina Crucii. Am urcat-o printre jnepeni, aproape cu genunchii la gură, atât de aspră era panta. Dar până la urmă am ajuns în creastă. Acolo era parcă şi mai frig, noroc cu mănuşile care şi-au făcut datoria. Ionică s-a repezit până pe vârful Padinii, la crucea de acolo, că doar de asta îşi completase numele locul. Apoi am pornit pe drumul de coastă, mai bine zis unul de brână, pe alocuri dotat şi cu ceva lanţuri. Am mers pe brâna asta, aproape fără să simţim coborârea, până am ajuns în căldare, la întâlnirea cu lacurile Ţigăneşti.

Era în căldare un bordei de sterpe şi mai sus, în creastă, o turmă de oi. Măgăruşii turmei se adăpau fericiţi în lacul cel mare. Am început urcuşul.

Acum era unul lent şi până sus, la refugiul cel nou, de la cota 2178m, am tot sporovăit. În refugiu am zăbovit până când ceaţa s-a ridicat deasupra crestelor şi ne-au făcut cu ochiul, la ce vedeam din hornurile Ţigăneştilor. Şi la urma-urmelor, în refugiu era atât de frig, încat mai bine îl înduram pe cel de afară, chiar dacă era însoţit de vânt puternic.

     

Aveam încă timp destul până la căderea serii. Era doar ora 13 ½. Am plecat grăbiţi către hornurile Ţigăneştilor. Le mai făcusem odată, ştiam cum sunt locurile. Şi să fiu sincer parcă aveam oarecare teamă. Dar mă bizuiam pe Ionică. Sigur o să-mi dea o mână de ajutor la o adică. Aşa că am pornit pe calea hornului. Erau acolo aninate de pereţi o grămadă de locuri prevăzute cu cabluri. Erau mult mai multe decât ultima oară când trecusem pe aici. De unele m-am folsit, de altele doar mi-a făcut bine să ştiu că sunt acolo, la o adică. Poate Ionică a mai zâmbit văzându-mă cât de temător sunt, dar aşa cum am mers eu, am ajuns sus destul de repede, de vreme ce la cabana Omu, am ajuns de la refugiu în 2 ½ ore.

Dar până acolo mai aveam. Din urmă ne-au ajuns doi motociclişti, doar ei, fără moto, lăsate undeva, probabil la refugiu. Am schimbat câteva vorbe şi i-am sfătuit să o ia înainte. Noi am trecut prin apropierea vârfului Scara, pe lângă hornurile Mălăeştilor, prin care unii au şi coborât şi ne-am angajat pe ultima parte a potecii care ne-a dus la cabană.

Obositi, am luat o ciorbă, adevărată delicatesă după drumul făcut. Cabaniera când m-a văzut, mi-a urat o bună revedere.

 Dar poate doar s-a prefăcut că mă recunoaşte. E drept, ajunsesem acum a patra oară, în răstimpul celor patru ani de când îmi sfârşeam aici traseele mele un pic excentrice, dar probabil e stratagema ei, de primire a oaspeţilor. Am admirat culorile apusului şi am pălăvrăgit apoi în sala de mese până cabaniera ne-a anunţat că stinge lumina şi ne-am dus la culcare. A fost o noapte confortabilă. Tot aşa de „late” ca la Mălăieşti, erau locurile de dormit, doar că acum eram aproape singuri în tot dormitorul. Şi încă ceva. Am dormit în sacii noştri, că altfel, cu pătura subţire din dotare, muream de frig.

A urmat o noapte minunată. Cu luna, care cât mai era, lumina locurile ca ziua. În vale luminile Buştenilor, erau spectaculoase. Dar bătea vântul tare şi până la ziuă, s-a dovedit că putea să strice frumuseţea locurilor.

Ne-am trezit dimineaţa cu burhaiele peste noi şi pe deasupra mai bătea şi un vânt rece. Dar soarele se ghicea în spatele vălătucilor de ceaţă şi speram că drumul ne va fi unul frumos. Intenţionam să coborâm pe valea Ciubotei.

Fusesem pe acolo de alte două ori. Urcasem şi coborâsem şi de fiecare dată locurile fuseseră învăluite în ceaţa. Ar fi fost prea mare ghinionul ca şi acum să fie tot aşa.

Începusem coborârea, când din urmă ne-a ajuns un tânăr, care ne-a spus că decât să meargă singur pe Valea Cerbului, mai bine vine cu noi. S-a dovedit un companion plăcut, cu dragoste de munte şi cu destulă ambiţie profesională, dar care până la urmă, când am intrat în pădure ne-a părăsit, dorind să prindă vreun mijloc de transport cu care să ajungă în seara aceea la Bucureşti.

Împreună am coborât mai departe. La început în ceaţă, cu soarele deasupra ei, ostenindu-se să o răzbească. Şi până la urmă, când am ajuns în preajma hornurilor Mălăieştilor, cerul senin domnea asupra noastră. Am depăşit vârful Scara, am trecut de ramificaţia potecilor prin care venisem cu o zi înainte şi am rămas doar cu triunghiul galben care ne-a însoţit mai departe. Acum marcajul era îndesit, cu stâlpi şi calea până la coborârea în căldări era uşor de urmărit. Au început treptele de coborâre a căldărilor. Spectaculoase şi acum, cu vizibilitate de jur împrejur. Eram înconjuraţi de pereţi înalţi, spectaculoşi în albeaţa lor. Către creste, soarele le ajunseseră şi în lumina lui, începeau să sclipească. Eram în cetatea Ciubotei. Nu ştiam unde să-mi arunc privirile.

La treptele stâncoase pe care trebuia să le cobor cu atenţie, la pereţii din preajmă şi continuarea lor pe crestele coborâtoare cu creneluri şi turnuri la tot pasul, sau la talvegul căldării, cu verdele lui sclipitor. Parcă pe aici nu fusese secetă. Un bordei de mioare, pierdut în imensitatea căldării, stătea, acoperit cu polietilenă, în mijlocul ei. Nu era singura treptă stâncoasă pe care trebuia să o coborâm. A venit a doua. Parcă mai lungă, presărată cu jnepeni şi până la urmă am ajuns la plaiul dinaintea pădurii. Tânărul a dorit să ne facă, nouă, tovarăşilor de drumeţie de până acum, o fotografie. După care şi-a cerut scuze că trebuie să ne părăsească şi a dispărut în adâncul pădurii. Mersul meu, al nostru, l-ar fi întârziat zdravăn.

Nici poteca începutului de pădure nu a fost prea comodă, tot prin stâncării şi-a desfăşurat traseul şi parcă şi mai departe coborâşul era unul repezit şi parcă mai altfel decât acum doi ani. Pe un trunchi de copac, Ionică m-a aşteptat cu un ness, care m-a făcut să-mi mai pierd din oboseala acumulată la coborârea căldărilor. Mai departe am ajuns la „marea strecurătoare” printre bolovani uriaşi şi mai departe poteca a ajuns pe un tărâm mai potolit. Ştiam că pe aici pe undeva trebuia să întâlnim un izvor. Seceta îl desfinţase. Curând am ajuns la poiana cu casă de vânătoare. Aş fi dorit să rămân aici, dar Ionică oricum pleca. Avea el nişte planuri pe care nu mi le-a mărturisit decât după ce am ajuns acasă, aşa că în poiana salvamontului, după aproape 6 ore de mers împreună, ne-am despărţit.

Câtăva vreme m-am odihnit la soarele, care acum, la amiază, încălzea muntele. Apoi am plecat cu gândul să găsesc o pensiune la care să mă odihnesc ca lumea. Aşa s-a întâmplat şi deabia intrat pe drumul Porţii, am găsit ce-mi trebuia. O cameră cu baie şi pat în care, după două nopţi dormite pe apucate, m-am odihnit ca lumea.

Mi-am luat rămas bun de la gazde, nu înainte de a-i întreba de unde sunt bolovanii uriaşi din curte. I-am întrebat cu ce i-a adus, prea erau mari şi omul mi-a explicat, că în urmă cu vreo sută de ani, pe aici fusese o rupere de nori şi apele revărsate peste locurile acestea, adusese aici stâncile uriaşe, bine rotunjite şi acopeirte de patina timpului. Drumul până la Bran a fost scurt, răcoros oarecum şi până la sosirea autobuzului, am avut ceva de aşteptat. Drumul întoarcerii mi-a dat prilejuit să mă delectez din nou cu spectacolul Pietrii Craiului, mai însorită acum. Să străbat din nou frumoasele sate muscelene şi Câmpulungul copilăriei mele.

Când am ajuns acasă, spectacolul Bucegilor, rămăsese doar o amintire frumoasă.

Text: Dinu Boghez

Foto: Ionică Lera

08-11.09.2012

Mandra-i lumea cui ii draga

Moto: Pe tâmpla-ntâmplărilor noastre

se scurge o ploaie de astre

şi nici nu e vremea să numeri

cât cer ţi se-aşează pe umeri.

George Ţărnea

Să nu ţii seama de seceta prelungă. Să priveşti doar cerul senin. Să gândeşti doar la vârfurile de munţi înalţi, în zorii răcoroşi, aşteptând razele soarelui care să-i lumineze. Zilele trec cu nerăbdarea clipei când culmile Făgăraşului, îmi vor fi din nou aproape. Gândurile ascunse şi nemărturisite, stăteau să-mi izbucnească, într-un strigăt de bucurie, atunci când am plecat din nou către crestele Măriei-Sale.

 

În dimineaţa începutului de toamnă, de lângă turnurile catedralei vâlcene, ridicate în calea soarelui care tocmai pornise către noi, am plecat către drumul munţilor. Pe calea matinală a văii Oltului, mai apoi în lungul înalţimilor, la care râvneam, am ajuns în Avrigul încărcat de cultura anilor care trecuseră peste el. Drumul către cabana Poiana Neamţului, ne-a fost unul plin de nerăbdarea crestelor măreţe care începeau să se arate. De aici încolo, drumul ne-a fost unul pedestru şi cunoscut din alte câteva împrejurari, din calea anilor pe care-i străbătusem. Câtăva vreme am urmat drumeagul de pe malul înalt al Râului Mare al Avrigului şi când i-am străbătut puntea firavă, am pătruns în adâncul pădurii devenită un pic tomnatecă, cum îi stă bine la început de septembrie.

 

Am urcat pe panta uneori aspră a Piciorului Bârcaciului, uneori cu raze şăgalnice, pătrunse prin frunzişul încă verde. Până la poiana însorită a cabanei, drumul nu ni s-a părut prea lung. Un ceai cald mi-a îndulcit oboseala de până atunci şi am purces mai departe, către muntele cabanei, pe poteca strecurată prin hăţişul care se străduia să o astupe curând. Într-un petec de verdeaţă, sub umbrarul unui brad, am descoperit că nu suntem singurii călători. Ne întovărăşise discret, un câine, cu semne de prietenie, pe care ni le arăta. Din încâlceala hăţişului de până acum, am ieşit în „drumul ţării”, potecă mai lată, care avea să ne întovărăşească câtăva vreme. Ne-a bătut soarele ’n cap, bună bucată de drum, până când, asudaţi din belşug, am poposit pe platoul înalt, de unde privirile nestingherite ,aveau să zăbovească pe semeţia Negoiului. Am întâlnit ceva mai jos semnul crucii galbene, mai de curând vârstat, care avea să ne poarte până la urmă, prin căldarea Porumbăcelului, scutindu-ne de drumul lung până în creasta principală şi mai apoi şi de urcuşul obositor până spre vârful Scării.    

     

Pe platoul amintit am poposit îndelung, cât să ne săturăm privirile cu înălţimile fără de sfârşit. Ne-au luat ochii strălucirea ţancurilor Negoiului şi goana acestora către locurile care aveau pentru fiecare dintre noi amintiri de neşters. Muchia Tunsului, creneluită până la Dumnezeu, rămăsese pentru mine doar o dorinţă. Vârful Călţunului, mai „mărunt” parcă, avea pe vârful semeţ, amintirile sale. Muntele Scara, înălţa desupra noastră, cupolă uriaşă, pe care, dacă n-am fi aflat că de curând fusese marcată o potecă nouă, prin căldări, aveam intenţia să-i urcăm muchia dreaptă, până pe creştetul lui.

 

Ne-am desprins cu greu de pe platoul odihnei noastre şi am purces la drumul aproape lin, care avea să ne ducă pe negândite la ramificaţia pe care acum trebuia să o vedem prima oară. Altădată urmasem poteca ce ajungea în drumul de creastă şi de acolo urcasem din greu panta dură a muntelui Scara. Ajunsesem de câteva ori pe vârf, poate nu atât de înalt, dar ridicat parcă până la cer. Acum poteca asta nouă, la ramificaţia din cale, la care ne oprisem să luăm hotărârea pe unde aveam să mergem mai departe, avea până la urmă să ne scutească de oboseala urcuşului cunoscut.

 

Am purces la drumul ăsta nou, prin căldarea nordică a Scării, căreia eu îi spun a Porumbăcelului, după numele apei care o străbate, chiar dacă i-o mai spune şi Puha, după numele muchiei care ne stătea în faţă. Căldarea era una largă şi coborâşul nu era prea adânc şi nici urcuşul până la stâlpul de marcaj din creasta pe care-o vedeam, nu părea prea lung. Am coborât prin locurile acestea molcome, străjuite de abruptul stâncos al Scării, pe marcajul aplicat de curând – crucea galbenă - şi am trecut firul unui pârâu, după care am început urcuşul spre creasta Puhei. Până aici ne urmase tăcut, câinele întâlnit prin lăstărişul Bârcaciului, prin locurile acestea dovedindu-se de mare folos. Câinii unei turme, aflate probabil pe aici pe undeva, s-au apropiat ameninţător de noi. Noroc cu câinele care ne urmase credincios şi poate flămând, care cu statura sa impozantă şi pe limba canină, s-a mârâit oleacă cu fioroşii şi-au frecat capetele şi potăile ciobăneşti care păreau să ne fi pus gând rău, s-au potolit de nici măcar nu ne-au mai lătrat. 

       

Am depăşit pajiştea întinsă de pe fundul căldării şi pe nesimţite am început urcuşul prin grohotiş, pe lângă ceva pereţi stâncoşi şi după puţin timp am ajuns la stâlpul de marcaj cu săgeţi, văzut încă de când părăsisem poteca din muchia Scării. Când am atins creasta, am întâlnit poteca ce venea din drumurile cabanei Negoiu. A urmat un drum râpos, cu zgrunţuri cam alunecoşi, aşezat cam într-o parte pe faţa muntelui. Am sfârşit poteca asta pe un horn scurt, îngust, strecurat printre pereţi apropiaţi. Când am depăşit şi hornul, am ajuns în locul de unde am privit noul refugiu din Scara, aşezat în scurta porţiune de şes înalt, alături de cel vechi, care-şi sfârşise traiul. Acolo ne-am instalat şi ne-am ocupat locurile, gândind că mai pe seară vor mai sosi şi alţii.

 

În refugiu a fost linişte multă şi cei puţini oameni care au mai venit, n-au făcut decât să întreţină atmosfera de bună voie. Când înserarea a început să-şi facă simţită prezenţa, ne-a părăsit căldura de peste zi. A coborât răcoarea începutului toamnei. Crestele erau scăldate în lumina soarelui-apune şi îşi marcau frumuseţea pe cerul senin. Negoiul era tot acolo unde-l văzusem de când ajunsesem pe plaiul înalt. Îl întovărăşea vârful Şerbotei şi ceva din Custura Sărăţii, pe care-mi chinuisem copii la vârstă fragedă, de ajunsese Floriana acum ,să-şi dorească numai vârfuri înalte. Musceau Scării, apropiată nouă, îşi etala stâncăriile sale cu umbre şi lumini în bătaia soarelui care scăpăta după înalturile Ciortei. Cât priveşte aceasta din urmă, alături de Boia Mare, alias Cuculeiul cum îi spun Perişănenii, începea să-şi estompeze înălţimea în umbra apusului pierdut în spatele lor. Acolo pe vârfurile Ciortei, stătea amintirea unei căţărări tinereşti cu coardă şi harnaşament zornăitor, pe care nici măcar nu-l folosisem. În căldarea de sub ţancurile astea înalte ,aflasem după îndelung umblet, venind dinspre lacul Avrigului, traversând custură după custură, ochiul de apă bine ascuns al Lacului cu Avion şi mai departe, după întâlnirea cu ciobanul amintit, cunoscusem umbletul cel lung de pe muchia Faţa Sfântului Ilie. Erau toate astea amintiri de neşters şi acum, aflat în locuri cu vizibilitate fără limite, treceau repede prin faţa ochilor minţii.

Înserarea cobora peste munte şi răcoarea ne-a gonit în refugiu. Peste noapte, s-a luminat fereastra dinspre Musceaua Scării şi asta ne-a făcut, la momente diferite, să ieşim din căldura sacului de dormit, să privim luna plină ce-şi propusese să-şi arunce raze îngheţate peste coastele munţilor înalţi. Şi până spre ziuă, luna asta „albastra”, ne-a vegheat somnul adânc. 

 

Nu se luminase bine de ziuă când ne-am început pregătirile de drum. Aveam gânduri mari, vroiam să ajungem pe vârful Negoiului. Unul dintre noi a rămas paznic la refugiu. Ceilalţi am plecat la drum cam pe întuneric, dar mai încolo avea să se facă şi ziuă de-a binelea. Peste Musceaua Scării, peste cele vreo două locuri cu treceri ceva mai delicate, am trecut repede şi când am ajuns în şaua dinaintea Şerbotei soarele scălda plaiul. Urcuşul până spre vârf, unul lung, a trecut repede. Ajunşi pe vârful cu privelişti către cel mare şi spre Custură, aveam de luat ceva hotărâri. În ce mă priveşte aveam să rămân pe vârf. Colegele aveau să aleagă poteca de sub Custură şi să-şi continue drumul spre vârf. Am rămas singur curând. Bătea vântul tare şi mi-am găsit un cotlon, ceva mai apărat şi de unde aveam timp să privesc spre căldarea Negoiului. Lăcuţul acestuia, pe care-l ştiam de mult era tot acolo. Poteca ce urca din valea Topologului ,parcursă de câteva ori, ieşea încet din cutia cu amintiri şi chiar dacă n-o vedeam pe de-a întregul mi-o închipuiam aşa cum o văzusem prima oară, trecând pe sub cascada din vale, o  pişătoare”, cum îi spunea ciobanul întâlnit în cale. Din vârful Şerbotei începea poteca ce ducea spre cabana Negoiu şi îmi aduceam aminte întâmplarea de acum vreo doi ani, când îi speriasem pe tinerii care o urcau, răspunzându-le la întrebare, că în ce mă priveşte,o făcusem prima oară, în anul ’57 !.

 

Îmi sfârşisem turul de orizont al crestelor şi amintirilor şi nu mi-a rămas altceva de făcut decât să iau calea înapoi. Căzuse vântul. Soarele îşi arunca raze fierbinţi peste coclauri. Aveam timp din belşug să privesc de jur împrejur. Stâncăriile peste care trecusem în zori, acum le-am găsit lesne de depăşit. Ciortea, Boia şi Faţa Sfântului Ilie erau tot acolo şi tot atât de frumoase. Oamenii întâlniţi în cale mi-au prilejuit vorbe frumoase despre munţi şi aşa, pe negândite, am ajuns din nou la refugiu.

Am apucat să mă odihnesc, până a nu veni un băimăream cu poveşti despre locurile minunate ale „nordului îndepărtat” şi despre oameni, dintre care unii îmi erau cunoscuţi. Ceva mai târziu au venit şi parte din colegele care plecaseră spre Negoiu, dar se întorsesră din calea mai grea întâlnită. Ne-am pus la povestit şi vremea a trecut repede, până la sosirea colegei care-şi urmase drumul până spre vârful cel mare. Mai spre după amiază, a sosit şi dânsa şi n-a venit cu mâna goală, ci cu câţiva din cei întâlniţi pe vârf, unii chiar cunoscuţi şi împreună ne-am povestit întâmplări din cele făgărăşene. 

 

Dăduse soarele când am plecat din refugiu, în ultima noastră zi făgărăşană. Am făcut drumul înapoi, prin aceleaşi locuri prin care venisem. În căldarea cu plai întins, lângă pârâul din cale, am poposit îndelung. Apoi ne-am continuat drumul, până când semnul potecii celei noi, s-a desprins spre dreapta şi noi am apucat calea care ne-a scos printre merişoare şi afine ,la drumul pe sub munte, cunoscut, care ne-a condus la cabana Bârcaciu. Acolo ne-am împlinit circuitul nostru, sfârşit cu un ceai şi o ciorbă de să-ţi lingi mai apoi buzele. 

 

De la cabana Bârcaciu ne-am desprins un pic mai greu, gândindu-ne că de acum încolo, aveam să ne despărţim de crestele înalte. Avea să ne cuprindă pădurea străpunsă arareori de raze de soare şăgalnice şi nostalgia crestelor înalte, părăsite pentru cine ştie câtă vreme.

Nu ne-a fost liniştea pentru cine ştie câtă vreme. Pe panta aspră a coborârii, au trecut pe lângă noi, doi turişti, grăbiţi să prindă în goană toate scurtăturile. Noi urmăream poteca şi la o cotitură, doamna cuplului, am găsit-o singură, aşteptând ajutorul după care partenerul se dusese să-l caute. Suferise un accident serios. 112 neprins de partener, acelaşi număr care ne-a răspuns, salavamontul şi ambulanţa sosite foarte repede, sacul uneia din colege folosit drept targă şi până la urmă toate s-au sfârşit cu bine şi doamna a sosit la lumea care avea să-i acorde ajutorul medical necesar.

Cu întâmplările astea neobişnuite s-a terminat şi excursia noastră, dominată de frumuseţea locurilor înalte prin care fusesem, mângâiate de lumina astrelor diurne şi nocturne, care se revărsase peste ele. 

 

Text şi foto: Dinu Boghez

31.08-02.09.2012

S-anin de-un gand o rugaciune

Moto: Treci şi treci, mergând pe-o punte

Peste cer şi peste munte.

Marin Sorescu

În zorii unei dimineţi de vară, caniculare, iată, ne aflăm în autobuzul care avea să ne ducă spre meleagurile munţilor Făgăraş. Eram dintre pasagerii cunoscuţi către locurile acestea şi şoferul chiar avea să ne recunoască şi să ne întrebe, cu oarecare cumsecădenie, cam pe unde avea să ne lase de data asta. Până la Sâmbăta de Jos, am ajuns repede. Acolo ne-am scos rucsacii cam grei, ne-am îndreptat către magazinul cu plăcinţelele, pe care ni le ofeream de fiecare dată când soseam aici şi ne-am îndreptat către capătul de drum dinspre Mânăstirea Sâmbăta, la "ia-mă nene-le" cu care eram obişnuiţi. Nu am apucat bine să sfârşim deliciul primei dintre plăcinţele şi o maşină a oprit lângă noi, să ne ducă mai repede către meleagurile înalte. Ne-a dus câtăva vreme şi într-o intersecţie, ne-a lăsat în dorul alteia, care de data asta avea să ne ducă departe, dincolo de mânăstire, cam acolo unde anul trecut, era capătul drumului. Acum pe aici se construia un fel de „micro-hidro-centrală” şi judecând după altele văzute pe valea Caprei, ar părea că suntem în săptămâna „să construim din astea, cât mai multe”. În sfârşit, aşa am ajuns în locul în care doar picioarele ne erau de folos.
 

Până la vechea băncuţă, atât de bine ştiută, drumul era oarecum refăcut şi apa tulbure a Sâmbetei, ne ducea cu gândul că undeva albia bătrânului râu mai era încă scormonită. Un popas scurt pe rămăşiţele băncuţei şi iată-ne pe meleagurile potecii care avea să ne scoată la cabana din Valea Sâmbetei. Niscaiva călători veniţi de sus, ne-au mai furnizat oarecare informaţii despre cabană şi tura de creastă pe care tocmai o terminau. Canicula din vale, ajunsese şi prin locurile din ce în ce mai înalte şi până la cabană aveam să o simţim din plin. Un scurt popas pe băncuţele din faţa cabanei, măgăruşii obişnuiţi cu călători şi...din nou la drum. În lungul văii seci a râului, a mai fost cum a mai fost, dar când am început urcuşul, pe poteca pietroasă strecurată printre brazi, căldura a devenit una infernală. Nici măcar izvorul din cale, altădată puternic, dar încă rece, ca unul ieşit la iveală din inima pământului, nu a fost în stare să mai domolească oboseala. Am depăşit prima căldare glaciară, apoi ne-am odihnit la adăpostul stâncilor uriaşe din cea de a doua. Frumuseţea stâncoasă a Colţului Bălăcenilor şi a celor din preajmă, strigătele marmotelor, nu au fost în stare să ne potolească starea de oboseală dată de canicula neverosimilă care ne înconjura. Cu chiu cu vai am ajuns în Fereastra Mare, acolo unde boarea răcoroasă a înălţimilor, parcă m-a mai revigorat. Până la refugiul din Fereastra Mică, trebuia să mai trec doar înălţimea Slăninei, care parcă nu se mai termina. Noroc cu ajutorul colegei de drumeţie care mi-a dat o mână de ajutor la rucsacul devenit parcă piatră de moară.
 

Când am intrat în refugiu, ziua se îndrepta către apus şi spectacolul înserării a cuprins muntele. Înăuntru era aproape linişte şi cei 3-4 viitori tovarăşi de noapte nu trădau tendinţe zgomotoase. Ne-am pregătit culcuşurile, am aprins lumina electrică din refugiu, aşa, de-o probă, să vedem noutatea asta făgărăşană, reprezentată de o ghirlandă luminiscentă. Am adormit gândindu-mă la lampa cu gaz din fereastra vechii cabane Voina de la poalele Iezerului, pe care cabanierul de atunci, Petrică Jderarul, ne-o pregătise să nu ne rătăcim în lunca largă a Râului Târgului. Peste noapte, prin ferestruica refugiului, a pătruns luna plină, imensă şi aurie, lăfăită pe cerul lipsit de nori.
 

Ne-am trezit în zori, când ceilalţi nici nu se clinteau. Ne-am strâns tărhatul şi în răcoarea dimineţii senine, am început urcuşul Gălăşescului cel Mic. Numai mic nu mi s-a părut şi intortocheturile potecii pietroase, până a nu începe coborâşul, aproape că mi-au scos sufletul. Dar cerul era senin, adierea vânticelului matinal era mângâietoare şi muntele parcă strălucea în lumina soarelui care începea să dea peste creste.

Am coborât şi am început urcuşul Gălăşescului Mare. Mai scurt urcuşul, mai impunător muntele, mai înalt şi zvelt şi parcă de aici au început frumuseţile cele mari ale Făgăraşului.
 

Din despicătura unui horn, ni s-a arătat lacul Viştişoarei, în care altădată avusesem o întâlnire de taină cu un ţap de capră neagră. Spre sud s-a desfăcut cădarea Văii Rele, cu lacul cel mare, încremenit între ghizduri de piatră şi pe lângă el celelalte ochiuri de apă. Seceta atinsese rău lacurile şi unele erau doar o covată pământoasă cu uscăciune. Undeva pe un petec de iarbă strălucea un cort şi poate de aceea caprele negre care se zbenguiau altădată pe aici nu mai apăruseră în zorii zilei în care ne aflam.
 

Peste Gălbenele am trecut parcă mai repede şi doar cele vreo două praguri stâncoase, le-am trecut cu ceva atenţie mai multă şi bineînţeles şi cu oarecare încetineală. Peste Hârtopul Ursului am trecut ca prin vis, doar aducându-mi aminte că în urmă cu nu prea mulţi ani dorisem să-i străbat muchia alpină. Acum doar dorul îmi rămăsese. Dar nu-i nimic, e bine şi aşa. Apoi am coborât la vechiul refugiu din Portiţa Viştei. Eram acolo singuri, pe vreme frumoasă, cu nori decorativi, care înfrumuseţau ziua în care ne aflam. Eram aşezaţi acolo între muchiile Viştei şi Zănoagei, urcate într-alţi ani până către finalul lor, mai puţin prima, care se terminase în peretele Ucişoarei, negru şi umed. Acum mă uitam spre ele şi îmi aminteam doar faptele petrecute atunci.
 

Am fost liniştiţi şi singuri, mai toată ziua şi doar către amiază aveau să mai apară turişti. Unii dintre ei au urcat Moldoveanu şi colega mea, plecată cu ei, i-a fugărit zdravăn, de vreme ce în mai puţin de 2 ore, s-au reîntors cu toţii. Mie mi-a rămas doar să-i petrec cu privirea până spre creştetul cel înalt. Către seară au început să apară turişti din ce în ce mai mulţi. Dintre ei, unii au respectat inscripţia din refugiu, „un pet se distruge în 800 de ani, nesimţitul, niciodată”. Dar până la urmă, totul a fost dat uitării, când am fost nevoiţi să ne petrecem noaptea, în refugiul neîncăpător, 24 de oameni. Mi-a fost greu în zori, să-mi închipui cum am rezistat o noapte întreagă, aproape fără să mă mişc şi cu uşa refugiului închisă. Mai bine cred că a dus-o cel ce hotărâse să doarmă sub cerul liber, pe iarba verde din apropoierea refugiului.
 

Ne-am strâns lucrurile şi am pornit pe drumul către vârful Viştei. Răcoarea dimineţii ne-a fost de folos şi panta aspră a potecii, îmbârligătura acesteia printre stânci, am parcurs-o cu bine până sus. Către Moldoveanu încă nu începuse forfota obişnuită a unei zile frumoase de vară. Câteva clipe ne-am odihnit pe vârf, în bătaia tricolorului agăţat de stâlpul de marcaj, apoi am început coborâşul către adânca şa a Orzănelei. De data asta coborâşul mi s-a părut unul infernal şi de aceea şi foarte lung. Am avut timp să-mi amintesc şi de alte împrejurări când am fost pe aici. De una dintre ele, mai veche, când parcă zburam, trebuind să ajungem în aceeaşi zi până în Curmătura Brătilei. Drumul mi se păruse atunci o joacă. Dar de atunci trecuseră ani mulţi. Într-o împrejurare mai apropiată, urcasem de la stânele din Podul Giurgiului şi ajunşi în drumul de creastă, peste noi se abătuse ceaţă şi vânt, de stătea să ne doboare. Şi aşa, nevăzând nimic în faţă, urcasem pe Viştea şi coborâsem în Portiţă, pe drumul care parcă nu se mai termina. Acum însă era soare mult, vântul era doar unul prietenos şi zările ni se înfăţişau în faţa noastră, unele peste altele. Asta nu m-a împiedicat să cobor cu destulă atenţie, ca să nu zic şi cu oarecare greutate. Am zăbovit în şa, cât să-mi arunc privirile către căldăile nordice, către muchia Viştei, de pe care aveam oarecari amintiri şi către locurile în care valea Budei sfârşise pentru noi la primitoarea stână din Podul Giurgiului.
 

Mai aveam cale lungă de parcurs în acea zi, dar de aici încolo, parcă urcuşurile mi-au părut mai uşoare şi locurile străbătute mai frumoase ca oricând. De aici încolo totul s-a desfăşurat sub imperiul ulucului glaciar al văii Ucea, pe care de atâtea ori am râvnit-o. Muchia Gârdomanului, vârfurile Ucişoarei, Ucea, Corabia, micuţul lac aproape colmatat de pe versantul sudic, totul aluneca înaintea nostră ca într-un vis frumos. Într-un loc poienit, neverosimil de larg, cu privelişti către şirag de creste înalte, am poposit îndelungat. Acolo ne-am întâlnit cu prietenii pe care-i ştiam plecaţi pe urmele noastre. Acolo am poposit îndelung, părpălindu-ne la soarele care începuse să înconjoare muntele. Până la urmă am plecat către Şaua Podragului, trecând pe sub vârful înalt al Tărâţei. În căldarea Podragului, ne-am oprit la izvoarele lacurilor, devenite acum doar nişte biete pârâiaşe. La cabana din cale ne-am adăpostit o noapte, la răscrucea de drumuri pentru mulţi din călătorii Făgăraşului. Am savurat pilaful coanei Corina, cabaniera pe care-o ştiam de ani buni şi ne-am odihnit ca lumea în camerele liniştite şi fără îngheasuiala din noaptea de coşmar din Portiţa Viştei. Către apus, am mai privit odată Fereastra Iezerului, adânc înfiptă în muchia Tărâţei. Am râvnit de multe ori să ajung acolo, venind din valea Ucei şi uite că au trecut anii şi acum nu mai sunt sigur că voi mai ajunge prin locurile acelea..
 

Am sfârşit o noapte liniştită şi zorii zilei ne-a găsit în faţa cabanei, gata de plecare. Hotărâsem să mergem pe sub munte, prin căldarea Podrăgelului şi dacă s-o putea, până la Bâlea. În Curmătura Lacului am ajuns repede. O scurtă privire aruncată înapoi, către căldarea Podragului şi muchia Tărâţei şi iată-ne începând coborârea, către oglinda lacului Podrăgel. Primele amintiri despre locurile acestea, străbătute la vreme de ceaţă, către sfârşiturile studenţiei, cu un bun prieten, mi-au lăsat amintiri, care iată, nu s-au şters nici acum. Radu, acel bun prieten iubitor de munte la vremea aceea, mă gândesc, printr-un efort de imaginaţie, mi-o urmări poate paşii prin locurile acestea minunate, din care noi, prin ceaţa pe care o străbăteam, deabia de văzusem oglinda Podrăgelului.
 

Am coborât poteca ceva cam râpoasă, ceva mai încet decât altădată, urmărind cu oarecare necaz paşii mai repezi ai colegilor. La hornul argilos care urca cam iute până într-o strungă a muntelui, ne-am regrupat şi în causul lui am mai făcut o pauză. Ne-am tot sucit şi răsucit, să prindem culorile muntelui în razele soarelui, aflat pe un cer fără pic de nori.
 

Şi iar am coborât, să pătrundem în căldările fără sfârşit ale Arpaşului. Eram aproape de creastă şi de locul înverzit, despre care şi astăzi cred că a fost cândva un lac întins. S-a colmatat probabil, s-a înnămolit peste ani şi iarba verde a luat locul întinsului de apă. Pe aici şuvoaiele cristaline îşi urmau cursul către văi şi la unul dintre ele, într-un loc însorit, ne-am oprit la puaza mare, matinală, la îmbucăturile la care stomacul îşi cam cerea dreptul. Am tot urcat, apoi am coborât străbătând picioarele Arpaşului şi de fiecare dată nu ne mai săturăm privind ţancurile muchiei Albotei, printre care cu ani buni înainte mă tot strecurasem, gândind că vom ajunge până la urmă la cabana din căldarea Podragului. Pe întinsul verde, aproape al unei poieni aş putea spune, am zăbovit mult. Nu numai din dorinţa de a ne odijni, ci mai alea să ne săturam ochii cu frumuseţile pe care eu, nu ştiu când le-oi mai revedea. Apoi am urcat din nou, până ce am văzut firul neîntrerupt al potecii ce străbătea Căldarea Pietroasă, sfârşită tocmai la Fereastra Zmeilor. Peste creste se zărea ţuguiul Vânătorii lui Buteanu şi începuturile crestei Vârtopelului. Avea să fie locul acesta cel în care dorinţele noastre făgărăşene aveau să se despartă. Unii aveau să mai zăbovească aici, dorind să coboare mai repede spre firul asfaltat al transfăgărăşanului. Ceilalţi trei aveam de străbătut drum încă lung, pe sub creasta Arpăşelului şi mai apoi prin căldarea Caprei, până a ajunge la cabanele din preajma lacului Bâlea.
 

Şi iară ne-am despărţit. Eu cu mersul meu mai greoi am rămas în urmă şi „ fetele ” s-au hotârât săo ia înainte, poate vor avea timp să urce şi Vânătoarea. Aşa că la Fereastra Zmeilor am rămas singur. Am coborât poteca devenită aproape prăfoasă la vremea asta de secetă amarnică. În locurile priporoase, am mai strecurat şi câte-o vorbă mai dulce. Până la urmă, mai cu câte-o vorbă schimbată cu câte-un călător, mai admirând frumuseţea muntelui către Buda şi Muşeteica, am ajuns în faţa ultimului urcuş,cel de pe Piciorul Caprei. Amarnică capra asta, dar poteca strecurată printre stâncile ei şi mai ales pe spălătura finală, le-am sfârşit cu bine şi aproape cu uşurinţă, stimulată de frumuseţea locurilor pe care le străbăteam. Stâlpul de marcaj din creastă, îmi măsura timpul şi mai ales efortul pe care trebuia să-l fac,dar odată ajuns în preajma lui, parcă m-am frânt, văzând cât mai aveam de mers pe plaiul muntelui. Mi-am mai întors privirile către Urechile de Iepure, printre care bănuiam că Floriana trebuia să se fi strecurat. Am mai zăbovit, odată ajuns la limanul potecii care mă ducea către lacul Caprei. Fie să privesc către furnicarul şoselei, fie spre înalturile Muşeteicii sau ale Iezerului Caprei sau către muchiile coborâtoare din Vânătoarea lui Buteanu.
 

Pe malul Caprei m-am aşezat la odihnă, până când una din doamnele care mă părăsiseră, mi-a venit în întâmpinare. Nu mai apucaseră să urce Vânătoarea şi acum mă aşteptau pe mine. În Şaua Caprei am rămas până la urmă paznic la rucsaci, dânsele trăgând o „ fugă ” spre vârful cel mare. Se făcuse cam frig în şa şi m-am zgribuluit între rucsaci. N-a fost prea lungă aşteptarea, dar am avut răgaz să-mi anin gândurile, în cuiul vremurilor ce vor mai veni, sperând să mai ajung pe cărările muntelui îndrăgit de-o viaţă întreagă.
 

Când au revenit, nu ne-a mai rămas altceva de făcut decât să coborâm spre lacul Bâlei. Nu mi-a plăcut niciodată poteca asta pietroasă şi acum şi prăfoasă, dar acum, cu oboseala acumulată şi după locurile frumoase pe care le străbătusem, nu îmi doream altceva decât să se sfârşească odată. 
           

Am ajuns până la urmă în furnicarul şi mai ales talciocul din preajma lacului, tot atât de dezagreabil ca mereu în ultimii ani. Până la urmă m-am întâlnit cu Floriana şi în fugă i-am împărtăşit din cele petrecute pe cărările străbătute. Apoi doar amintirea unui pepene din care ne-am înfruptat cu poftă au mai punctat drumul până acasă, sfârşit peobişnuita vale a Oltului.

 

Text şi foto: Dinu Boghez

02-05.08.2012

Greul pamantului

Moto: Mă simt că devin

Parcă albastru, parcă nemărginit,

Cu stele pe ochi

Şi pe vârful degetelor.

Marin Sorescu

A venit altă zi, dintr-alt sfârşit de săptămână. Cu soare mult şi nori prevestitori de vreme bună. În gara Râmnicului, am luat acelaşi tren, cam amărât, cu „aromă” de navetişti matinali şi precupeţe venite dinspre Drăgăşani, cu oarece zarzavaturi pentru piaţa oraşului. La halta anonimă a Beţelului, pierdută în lunca Oltului, iară ne-am coborât, să căutăm maşinile ce se îndreptau către pădurile de unde aveau să ducă la vale brazii falnici, doborâţi de drujbe. Drumul ni s-a părut scurt. Tot prin satul Călineştilor şi mai apoi pe Lotrişorul Călineştilor, urcând din greu marele ocoliş, pufăind vapori de motorină în aerul proaspăt, deabia ieşit din întunericul nocturn. Pe sub umbrarul fagilor bătrâni, din drumeagul ce avea să ne scoată în Şaua Izvorului Frumos, am păşit cu teamă, să nu deranjăm liniştea pădurii.

O pauză scurtă, cât să ne ajungă din urmă soarele venit peste frunzarul copacilor, cu freamătul vânticelului din zori. Mai apoi ne-am avântat pe drumul ştiut, urcător pe coasta muntelui, cu pantă cam mare pentru rucsacii dolofani pecare-i duceam în spate. N-am mai avut norocul întâlnirii cu „miriapodul” care căra urca spre munte, după lemne şi tot amarul de drum anevoios, l-am urcat pe picioare. Pe de lături mai sclipea iarba verde, proaspătă, în câte-o poieniţă nefirească, după atâta drum scormonit de utilajele grele ce-i stricau liniştea ancestrală.

Am depăşit mai repede decât altădată locurile mai obositoare – chiar ceva mai repede decât ne aşteptam – şi am ajuns la plaiul alpin din preajma Murgaşului, acoperit încă de păduri de brad neatinse. Pe lângă izvorul din Zănoaga am trecut fără să ne oprim şi am făcut asta, doar când am ajuns la casă dărăpănată, a vechiului centru de cules fructe de pădure, care, cândva, cunoscuse şi zile mai bune. Ne-am încropit mai repede sălaşul nocturn, că doar nu trecuse mult timpde când îl mai folosisem odată. Peste cetina veche, am mai adăugat câte ceva, să ne fie bine peste nopţile pe care aveam să le petrecem aici. Măcar să ne fie ceva mai moale, cât despre găurile din şiţa de deasupra, avea să aibă grijă Dumnezeu să nu dea o ploaie prea „deasă”.

A venit înserarea, cu plaiul Coastei Câinenilor în faţă, cu zumzet de talangă adus pe aripa vânticelului din creste şi către depărtările Făgăraşilor, cu împunsăturile vârfurilor cele mari, sub cerul scutit de nori grei.

Cum-necum, a trecut noaptea şi doar către ziuă, ne-a mai încercat răcoarea muntelui, care a cam străbătut adăpostul sacilor de dormit. Poate de aceea scularea mai matinală, a fost mai uşoară. Afară, suliţele soarelui trecuseră de vârfurile brazilor şi pe iarbă poienii, licărea roua dimineţii. Aveam în ziua aceea, de făcut un drum ceva mai lung. Ne propusesm să ajungem pe vârful Sterpului şi până acolo aveam de întins, nu glumă.

În răcoarea dimineţii, ne-am pregătit repede pentru ascensiunea vârfului dorit. Ceva haine potrivite pentru răcoarea dimineţii, altele pentru eventualele descărcări cereşti, un pic de mâncare cât să nu ne chinuie foamea şi ceva recipiente din care să ne potolim setea, dacă izvoarele din cale or fi secate de vremurile astea uscăcioase. Pe sub Sârbinu – 1852m- şi apoi Şasa Mândrei – 1857m-, pe la izvoarele din cale, cam fiarve acum, am ajuns repede în Şaua Mândrei, acolo unde se despart drumurile înălţimilor. Acolo, la răscrucea zărilor, altădată ne întinsesem cortul, zgâlţâit câtăva vreme de palele vântului tomnatec. Acum pe aici era linişte şi soarele încă nu stăpânea muntele cu suliţele sale de foc şi parcă nici nu-şi propusese să ne omoare cu căldura pe care i-o cunoscusem în alte zile, când urcasem vârful Sfărcaşului. Am apucat pe ramura urcătoare a drumului alpin, construit cam prin vremurile primului război mondial. O fi fost la începuturile acestuia, sau prin zilele lui, dar tot pentru bătălii amarnice fusese făcut, şi tot pentru oameni mulţi şi cai, victime sigure, din armate vrăşmaşe, ce se duceau şi cărau atelaje în vârf de munte. Mai greu de închipuit astăzi, când moartea vine teleghidată.

Se strecura drumul pe sub coastele vârfurilor Mândrei – 1971m- şi Stânişoarei – 1995m -, pe acolo pe unde altădată cunoscusem izvoare din care ne potolisem setea. Acum erau secate şi nici măcar umezeala locurilor nu se mai păstrase. Cu profilul Sfărcaşului – 2054m - în faţă, de piramidă singuratecă, am trecut de stâncăriile Pârcălabului - 1960m. În şaua care-i despărţea pe cei doi, am început urcuşul şi coborâşul drumului ce avea până la urmă să ne scoată în Şaua lui Pârgheş, la 1911m. Când am început coborâşul, în faţa noastră stâtea coama înaltă a Sterpului, cu stâncării care sclipeau în bătaia soarelui. Coama lungă a Dealului Negru – 1965m –ascundea pe pajiştile mai joase stânele cele mari, statornicite pe aici din vremuri depărtate. În vâlcelul pietros dintre Sterpu şi Dealul Negru,ar fi trebuit să vedem firul spumos al Păscoaiei, dar acum, la vremea asta de secetă cumplită, doar faţa uscată a stâncilor mai putea fi văzută.

Mai fusesem de câteva ori în şaua asta bătută de vântoase amarnice uneori. Ba chiar întinsesem cortul într-o împrejurare şi deabia de-i stăpânisem panza firavă, să nu o ia la vale. Acum locurile erau paşnice şi niciun firicel de vânt nu adia. Câtăva vreme am umblat pe întinsul şeii, acolo unde altădată erau ochiuri de apă. Acum doar uscăciunea pământului, mai amintea de ele.

Am început urcuşul. Pe plai mai întâi. Era drum lung până pe creştetul Sterpului. Prin pajiştea alpină, la vreme potrivită erau întinderi de bujor. Văzute acestea dinspre locurile Prejbei, părea că arde muntele, într-atât de aprinsă era pajiştea cuprinsă de jăratecul bujorului. Dar nu aceasta era singura amintire pe care muntele acesta mi-o lăsase, în multele împrejurări de când mă tot învârtisem pe lângă el. O singură dată, venind dinspre castelul Dobrunului, cu dorul de a-i atinge creştetul împietrit, mă aflasem într-o zi cu seninul cerului deasupra, în faţa culmii sale, aproape ireală. Urcasem apoi cu singurul gând care-mi stătea în minte, că însfârşit aveam prilejul să-i urc muchia singuratecă. Îi străbătusem atunci plaiul prelung, până ajunsesem pe creştetul stâncos. Stâncăriile se succedau fără să le ţin numărul şi creasta aceasta părea desprinsă din alt munte decât cel pe care eram. În chiar vârful cel mare, era plasată un fel de bornă, cu capac, pentru cine ştie ce măsurători. Eram obosit, singur, cu rucsac greu în spate şi lăsasem în urmă drumul lung, făcut de la Dobrun şi în faţă mai aveam altul, tot lung, de trecut peste Floarea şi încă mai departe. Urcat pe clonţanii înalţi cu toate zările pline de munţi răspândite împrejurul meu, m-am simţit dintr-odată fericit. Îmi dăruise ziua aceea seninul cerului şi prilejul de a-mi împlini un vis pe care nu credeam să-l mai ating.

Acum am urcat treptele muntelui, oprindu-mă pe prispele stâncoase întâlnite în cale şi până la urmă tot în locul cel mai înalt – 2142m -al său am ajuns. Cerul era tot senin de jur împrejur şi privirile străbăteau zările. Spre Cindrelul înălţat molcom către înalturi, cu poiana refugiului Cânaia mai spre poale. Cu Şureanul şi al său Pătru ridicat peste orizont. Cu vârfurile cele înalte ale Parângului, semeţe, peste altele la fel. Munţii Căpăţânii, ai Latoriţei şi cele multe ale Lotrului, dintre care vârful Balindrului, îmi era parcă mai familiar. Dinspre Făgăraşul însorit, acum venea dorul crestelor înalte şi privirile au zăbovit o vreme într-acolo. Până şi ţancurile Retezatului, se deosebeau din pâcla depărtărilor.

Ne-am săturat privirile cu atâtea locuri dragi şi până la urmă a trebuit să ne despărţim de ele. Ne-a fost drumul mai greu la întoarcere. Soarele începuse să dogorească, apa era pe sfârşite şi oboseala începuse să-şi spună cuvântul. La izvoarele de sub Şasa Mândrei ne-am oprit să ne potolim setea, după care până la căsuţa din care plecasem în zori, nici că ne-am mai oprit. Când plecasem promisesem că ne vom întoarce cam în 7 ore şi când am ajuns, nu întârziasem decât ¼ de oră.

În cealaltă zi, parcă şi mai frumoasă, cu imaginile Făgăraşilor în faţă, cu fuioare de ceaţă sub vârfurile înalte, de parcă puteai întinde mâna după ele, să le prinzi frumuseţea în pumni, să nu le mai dai drumul niciodată, am început coborârea. La izvorul din Zănoaga am poposit să-i sorbim unda răcoroasă şi să ne îndestulăm cu de-ale mâncării. În Şaua Izvorului Frumos, am mai zăbovit cât să ne luăm rămas bun până ’ntr-o altă împrejurare pe care ne-o doream pe aceste meleaguri. După care ne-am îndreptat spre vale.

Din şaua Izvorului Frumos, am coborât prin pădure, către vechiul drum de tractor, folosit cândva la cărat lemne. Prin pădurea tânără, cu câte-un „patriarh” de fag lăsat în picioare, ca să-şi crească mai apoi odraslele tinere pe care le zămislise, nu prea era potecă. Doar o însăilare de frânturi şi urme proaspete de copite de cal, mai arătau locurile prin care trebuia să ajungem la drumul amintit. Când am ajuns la firul de apă zglobie a Robeştilor, căldura năpădise pe vale, aşa că drumul până la casele satului, l-am străbătut cu greu. Printre case, a trebuit să mă odihnesc pe cele vreo două băncuţe aflate în cale. Aşa că răcoarea oarecăror licori de la cârciuma satului, mi-au fost de ajutor, până a nu ajunge pe peronul din halta Robeştilor, în care de atâtea ori aşteptasem trenul care avea să mă aducă din nou acasă, lăsând în urmă nostalgia plaiurilor pe care le străbătusem.

Text şi foto: Dinu Boghez

18-20.07.2012