Martisorul lui Bacovia

Foto: Floriana Boghez

Acasa - Cozia, muntele de suflet

Foto: Floriana Boghez

Ce-a fost odata, ca si niciodata

Moto: Dacă tragi de sfoara

                      care ține cerul

                      poți simți cum fug.e

                      de sub tălpi  misterul.

                                  George Țărnea

Intrasem în alt an, din cei mulți pe care-i apucasem. În dimineața asta timpurie, cerul întunecat încă, trăda seninul pe care sclipeau încă licurici îndepărtați. Hotărâsem de cu seară, să ne îndreptăm pașii către culmea munților Latoriței, ceva mai apropiată de șoseaua ce le îmbrățișa poalele. Valea Oltului ne-a întâmpinat cu întuneric și doar cu luminițe ce străbăteau șoseaua ca și noi. Brezoiul încă adormit, se zbătea în lumina încă difuză a dimineții și a întunericului care nu se lăsa dus nici cum. De abia către Voineasa, soarele năvălise din spate, strecurat printre fumeagurile coșurilor, cu focuri vădit încorpite acum, să dezmorțească răcoarea dimineții. Iarna stăpânea meleagurile ce ne înconjurau și când am trecut pe sub dealul Runculețului, cu case risipite pe poteca urcătoare la greu, am intrat în lungul drumului de pe Valea Mănăilesei. Drumul, strâns între munți, aducea cu el ceva mai mult frig iernatec și soarele de pe ulița Voinesei, dispăruse pe negândite. Cerul, din albăstriu cum fusese până atumci, pe aici devenise plumburiu. Șoseaua Mănăilesei aduce cu ea ceva grade în termometru, mai puține decât până acum și până la marea curbă de după rămășițele fostei colonii de la Nopteasa, zăpada ce înconjura drumul, ne-a adus aminte că suntem în plină iarnă.

Ajunși aici, coborâm, ne aranjăm rucsacii și bețele de tracking și începem ascensiunea. Locul de unde pornim este unul cunoscut și bine conturat. Aici, după ce am depășit rămășițele fostei colonii, chiar în curbă, alături de șosea, este un mare spațiu liber, unde vara pot fi parcate mașini, fără să încurce circulația. Acum aici este doar un loc acoperit cu strat gros de zăpadă, chiar dincolo de genunchi. De  aici începem urcușul. 

Mai întâi pe un drum conturat pe sub zăpadă, care duce la unul din aducțiunile secundare ale marelui complex  hidroenergetic de la Vidra. După o curbă pronunțată, drumul continuă, pe serpentine și cu un urcuș din ce în ce mai pronunțat. Apar drumuri pe dreapta care urcă din greu, dar acestea – două la număr -, nu sunt cele  pe care le urmăm. De la ultimul dintre acestea, se conturează un scoc, care și acum, iarna, pe sub zăpadă și ghețuș, pe alocuri, curge pârâiașul zglobiu al Plaiului Poienii. Pe aici urcă drumul nostru.

De când a căzut zăpada, pe aici a mai trecut cineva și pe alocuri urmele mai sunt încă vizibile. Panta hoagei pe care am ajuns, în lungul pârâului, crește mereu și până la urmă, ajungem într-un loc în care parcă ar fi un drumeag, iar urcușul ajunge să fie unul cam brutal. Pârâiașul în lungul căruia am urcat până acum, îl lăsăm  pe dreapta. 

Urcăm din greu, prin zăpada care ne cam ajunge la genunchi. Anevoia drumului, pentru mine, cel mai de pe urmă din grup, îmi încântă privirile brazii tencuiți dinspre nord cu zăpadă viscolită de curând și mai ales cerul albastru care își face loc cu încetul, din pâcla locurilor joase de unde venim.

Până la urmă, iată-ne ajunși în creasta muntelui, acolo unde soarele aruncă umbre lungi printre brazii   falnici, care încă mai împodobesc muntele.  

O coborâre scurtă și iată-ne ajunși pe vechiul drum alpin, pe care atunci, prin toiul războiului  din ’914, ostași mânați de soarta războiului, s-or fi plimbat încoace și încolo. Pe drumul înzăpezit, par ar fi urme ceva mai vechi de buldozer, care s-a chinuit să dea la o parte neaua așternută peste munte. Numai că neaua a avut altă socoteală și iar s-a îngrămădit în lungul drumului. Mai de curând, oamenii au creat pârtie în sus și în jos și urmele par fi proaspete.

Noi o luăm la stânga și pe drumul străjuit de brazi falnici și prin ochiuri de poiană cu soare strălucitor, ne îndreptăm spre cabana Plaiul Poienii sau Adapost Montan cum stă scris pe placa atârnată pe zidul acesteia, la care ajungem în mai puțin de ½ oră de când ne-am întâlnit cu drumul alpin. 

Când am pătruns pe poarta îngrădirii din preajma cabanei, trecuseră aproape 2 ½ ore de când părăsisem șoseaua și asta pentru că mersul meu mai bătrânesc mai potolise entuziasmul celor tineri, obligați să mă mai aștepte din când în când.

La cabană domnea voioșie tinerească și noi, oaspeți poposiți pe negândite, am fost întâmpinați cu bucuria unora care stătuseră în pustiul muntelui vreo două zile. În jurul unei cafele calde, s-au încins vorbe multe. Despre vârfurile care ne înconjurau și despre lumea lor îndepărtată și încremenită în mantia albă. 

Așa am aflat despre vântoasa cea mare de pe vârful Fratoșteanului, care bântuise locul mai deunăzi. Dar și despre noua cabană ridicată pentru scop turistic, în preajma vechii așezări pastorale de la stâna din Fratoșteanu, a cărui întruchipare chiar am văzut-o pe ecranul unuia din aparatele foto.    

Am plecat mai repede decât mi-aș fi dorit. Aveam însă ceva de mers și nu vroiam să ne apuce înserarea pe drum. Când am ieșit din ograda cabanei și am ajuns pe făgașul drumului alpin, panorama munților înalți din creasta munților Latoriței, ne-a îndemnat la un tur de orizont. Prima creastă cu adevărat alpină, a fost cea dominată de vârfurile Părăgonosului și Repezi, în preajma celor 2000m. Soarele se jucase puțin cu creasta lor și efectul de umbră și lumină, le dădea un aer impunător. Mai departe alte vârfuri se lăfăiau pe cerul albastru. Fratoșteanul cel Mic, era doar o tivitură de zăpadă deasupra pădurii înegrite. Dar adevăratul spectacol îl dădea Fratoșteanu cel Mare. De la înălțimea celor 2053m ai săi, domina zările. Sub el căldarea glaciară care sub zăpada troenită, ascunde lacul Negru, unul din puținele active din masiv. Ajunsesem pe el de multe ori, în special la vreme de iarnă. De multe ori apucasem vreme frumoasă cu cer albastru, dar uneori, câte-o vântoasă amarnică, deabia de ne îngăduise să-i atingem creștetul stâncos. Era acesta cel de al doilea ca înălțime din munții Latoriței. Ceva mai la dreapta, mai mărunt ca înălțime, dar spectaculos ca înfățișare, Nopteasa, își arăta clinurile stâncose, care la vreme de iarnă, îl făcea de temut. De aici, din poarta cabanei, cam atât ne dădea voie Latorița să-i privim crestele.

Nu ne rămânea de făcut decât să  luăm înapoi drumul pe care venisem. Ne-a înconjurat soarele amiezii și brazii care străjuiau vechiul drum alpin. 

Doar ce am dat peste creasta din dreapta și pâcla ne-a întovărășit din nou până către șoseaua pe care-o  părăsisem de curând. Doar că acuma, traficul auto parcă înnebunise. Zburau mașinile una după alta, îndreptându-se către pârtia de la Vidra, imaginându-ne cam ce aglomerație o fi pe acolo.

Am ajuns repede acolo unde ne lăsasem mașina. O scurtă pauză în Voineasa și iată-ne din nou acasă, bucurându-ne de ce mai rămăsese din zilele începutului de An. Doar că noi îi adăugasem măreția crestelor înzăpezite.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

02.01.2015  

Cantecul calatorului in toamna pe semetia varfului Nedeii

Moto: Doar când urc poienile

           mi se-ncarcă genele.

                  Lucian Blaga

Ne-a hărăzit toamna asta zile frumoase și dorul înălțimilor, ne-a îndemnat către crestele alpine ale munților Căpățânii. Se anunța vreme fără cusur și imaginea virtuală a marilor vârfuri căpățânene, îmi stăruia în ochii  minții. Trecuse atâta amar de ani, de când tot cam la vremea asta, doi tineri, cu dorul muntelui în suflet, în pragul unei dimineți, plecaseră tocmai din Polovragi, cu gândul să împlinească drumul pe creasta munților și să-l sfârșească tocmai seara, în Malaia de pe valea Lotrului. Avusesem pe atunci vreme cu soare și cer senin cât să nu-i găsim vreun cusur. La izvoarele din cale găsisem filigram înghețat și de sub pojghița străvezie, întinsesm căușul palmei să sorbim apa vie. Ne-au rămas atunci în minte doar culorile toamnei ce coborâse peste munte și niscaiva creste depărtate pe care nici nu ne osteneam să le deosebim. Aveam în picioare alergătura drumului și când plecasem în zori, nici nu ne gândisem la cei vreo 40-50 km cât măsura întinsul muntelui până întâlneam din nou așezări omenești.

Era și acum tot cer senin și toamna îngâlbenise plaiul către care ne îndreptam, odată ce părăsisem casele Vaideenilor, apucând-o pe calea celor 18 km din drumul turmelor, ce avea să ne scoată la refugiul din Cășerie. Stânele fuseseră părăsite de mult și doar arareori liniștea muntelui mai era întreruptă de zgomot mârșav de drujbă și vuiet de brad doborât.

Am străbătut serpentinele multe care ne-au scos la muchia care avea să ne poarte către plai. Am trecut pe lângă ce mai rămsese din "Fantâna cu Ciutură" și ceva mai incolo pe lânga icoana împietrită în inima stâncii, pe fața căreia se așternuseră legende. Am străbătut pădurea bătrână de fagi rari și mai încolo locurile din care aceștia erau doar o amintire. Am ajuns la plai, am trecut pe lângă lama de calcar a Găuriciului, care văzută de aproape își arată eroziunea și lapiezurile numeroase care o caracterizează. Undeva în dreapta drumului, se află stîna din Cășerie -1650m - , la care într-o împrejurare am înnoptat cu bunăvoința băcițelor. Până la refugiul Cășeriei unde aveam să ne  adăpostim, n-a mai fost mult. Am trecut pe lângă vârful Piatra Stroeștilor – 1784m – și iată-ne ajunși la refugiul – 1750m -, la care urma să înnoptăm. Prima vietate care ne-a întâmpinat, a fost un câine  ciobănesc, lățos și jigărit, rămas aici de când coborâseră turmele. Ne-am aruncat ochii în camera deschisă mereu și ne-am cam îngrozit de culoarea îneagrită a salteluțelor din priciuri, pe care le apucasem și curate. Noroc că venisem înarmați cu cheile celeilate camere, ferită de nevolnici și acolo soba care a început să duduie și paturile curate ne-au îmbiat la odihnă.

Am ajuns la refugiul din Cășerie un pic mai târziu decât ar fi trebuit să prindem apusul soarelui în toată măreția sa, dar și așa coloritul norilor pregătiți să dea peste coama muntelui Corșoru, ne-a îndestulat privirile.9257,9261

A venit înserarea și focul duduind în soba bătrânească, întruchipată din zidărie neaoșă și mai apoi festinul stropit cu un degetar de licoare de prună, dată în clocot la flăcările jucăușe, ne-au făcut somnul liniștit. Către miezul nopții, afară s-a întețit vîntul, cum îi stă bine golului montan, dar cerul era spuzit de stele, cât lăsa luna să fie văzute.

Dimineața s-a arătat generoasă cu noi. Cerul era senin-sticlă, frigul de peste noapte nu lăsase cine știe ce urme și pălitrua pajiștei alpine, așternută sub culorile dimineții ne-a îndemnat la drum.

Când am plecat la drumul către vârful Nedeii, culorile aprinse ale răsăritului, se estompaseră pe întinsul plaiului. Culorile blajine ale zillei tomnatece, se așternuseră peste crestele golașe. Bradul singuratec din apropierea refugiului, era tot acolo unde-l știam, pregătit parcă să înfrunte cerbiciile altei ierni coborâte din înaltul  crestelor.  9254

Până la Fântâna Stroeștilor, drumul doar se unduia pe plaiul parcă nesfârșit. Acolo, la locul de unde oamenii puseseră pe sub pământ conducte care risipeau apa pe coastele însorite și până în preajma refugiului, ne-am odihnit oleacă. Cât să-mi aduc aminte de un drum făcut de unul singur, venind dinspre valea Cernei. Un drum lung, cu locuri pe care nu ai prilejul să le vezi mereu, fremătând de frumusețe la tot pasul. Așa că până să mă ajungă tovarășele de drum, mi-am depănat amitirile, de atunci, din anii nu prea depărtați. 

Am început de aici să urcăm serpentina cam lungă, care ne-a scos pe drumul urcător pe coasta muntelui. Umblând agale pe coasta muntelui, prin spatele vârfului Funicelului, ne-am mai oprit din când în când. Ba lângă troița ridicată de curând lângă unul din izvoarele coastei, ba să privim creasta unduitoare, pălită de zilele toamnei și năpădită din belșug de combinația măiastră dintre galbenul molatec al pajiștei alpine și albastru fără cusur al cerului. 

Am mers o bucată de vreme pe sub molatecul vârf al Funicelului.
Apoi am intrat pe poteca de desupra râpelor ce duceau spre frământata vale a Repedei. Un șes nu prea lung, ne-a condus pe un drum pietros către marea intindere de sub vârful Nedeii, săltat dintr-odată în fața noastră. Ne-am aflat pentru scurtă vreme sub creștetul punctat cu momâi ciobănești. Eram în fața ultimei redute a vârfului Nedeii, cel căutat de câtăva vreme. Am urcat panta către vârful cel mare și pe creștetul lui am ajuns repede. Eram aici la cea mai înaltă cotă a munților Căpățânii, de-ar fi fost cea știută de mult de 2130m, sau mai noua altitudine apărută pe ici pe colo de 2143m. Oricum, tot pe cel mai înalt vârf din întregul lanț al Căpățânii eram.

La odihna petrecută pe vărf, ne-au încântat șiragurile de munți până spre cei depărtați, orânduite sub cerul albastru.

Mai cu deosebire Pietrei Târnovului, mai apropiată, îi sclipea în soare calcarul cu care o hărăzise vâltoarea munților. Mai către poale sălășluiau stânele Târnovului Mic și mai depărtata cea din cel Mare, stăpânele poienilor întinse de la poalele țancurilor semețe. 

Din Șurean vedeam câte ceva cât să ajungem până la înaltul vârf allui Pătru, tiz de înălțime cu cel pe care eram. Parângul era aproape de să-l  prinzi cu mâna și din el se deosebea vârful cel mare, dar și mai apropiata Micaia, tot așa de masivă de când o știam.

Făgărașul își etala creasta înaltă, până se confunda cu cea a Iezerului, care părea și pudrată cu ceva nea proaspătă. Peste ei culmea cea mai înaltă, dinspre Omul Bucegilor, părea cetatea strajă orizontului. Mi-a plăcut să cred că am zărit și Piatra Craiului, întinsă ca un șarpe uriaș, până-și pierdea înlălțimile către valea Dâmboviței. Plaiurile întinse, înierbate și îngălbenite ale Căpățânii, dădeau ultma reprezentație din toamna asta. Doar zimțata creastă a Builei stătea de strajă orizontului răsăritean. 

Peste munți se lăsa pâcla amiezii, când ne-am hotărât să începem drumul întoarcerii. Locurile le-am parcurs cu repeziciune. Doar acolo unde s-a zărit depărtata stână din Groapă, am zăbovit oleacă. Străbătusem locurile cu ani în urmă și nu odată, ci de mai multe ori. Îmi plăcea să străbat poteca dintre jnepeni. De fiecare dată parcă mă regăseam pe potecile Retezatului și doar ieșirea undeva sub Funicel mă așeza din nou cu picioarele în munții Căpățânii. Acum locurile erau străbătute de un drum pământos, care spintecase frumusețea jneapănului. Sigur, drumul făcea legătura între stânele locurilor, dar rana făcută muntelui nu avea să se vindece ani mulți de acum încolo și parcă și sufletul mi-a fost un pic rănit. Și mă gândesc cu oarecare tristețe că drumul tăiat prin jepi se prelungea până spre stâna din Gropiță, trecând prin locuri de legendă cu denumiri asemenea. Și că niciodată nu va mai ști vreun trecător, de Mormânțel și Bisericuță, locuri care în legende ciobănești din alte vremuri s-or pierde cu încetul în repeziciunea întâmplărilor care trec pe aci. Parfumul altor vremuri, mai romantice poate, se pierde odată cu cei care încă mai au amintiri din acele vremuri.

Ne-am continuat drumul. Am trecut repede pe lângă un lac nival, din nou pe lângă troița aninată de coastă, pe lângă cele câteva izvoare și am ajuns iar la Fântâna Stroeștilor și mai apoi la căsuța refugiului din Cășerie. Acum aici era căldură molatecă și noaptea ne-a trecut repede, uneori uitându-ne la luna călătoare pe cerul senin.

A doua zi am luat drumul întoarcerii, prin toamna așternută peste munte. Doar la Piatra cu Icoană am mai zăbovit un pic. Cât să ne aducem aminte că de ea se leagă legenda altor vremuri, când locul era aproape unul de închinăciune al păstorilor aflați în trecere. Am coborât serpentinele lungi către valea Luncavățului, drumul ce străbătea întinsul Vaideenilor și când am ajuns în șoseaua ce străbătea Horezul, am revenit din reveria trăită în zile frumoase de toamnă pe crestele munților Căpățânii.

Text și Foto: Dinu Boghez

31.10-02.11.2014