Cantecul varstei

Moto: Greu e numai sufletul, nu țărâna.

                             Lucian  Blaga

    Intr-o dimineata senina cu cerul invadat de soare si ceva nori razleti, iata-ne plecati printre munti valceni, catre cei ai Sureanului. Drum fara intamplari deosebite, ci doar cu gandul meu risipit peste anii care trecusera pe nesimtite, pe cand strabatusem prima oara meleagurile pe care inca de atunci le indragisem. Fusesem atunci singur, prin locurile care-mi erau aproape necunoscute  si poienile strabatute, a Smidei ori a Salanelor, ma incantasera peste masura. Ratacisem atunci poteca cea buna, taman acolo unde intra in padurea intunecata. O coborare la un drum forestier care urca, coama varfului lui Patru ivita in cale, teama de rataciri iremediabile, m-a facut sa-i urc inaltimea acestuia, in nadejdea ca de acolo am sa-mi deslusesc mai bine calea. Anevoios urcus, dar de sus, aveam sa vad acoperisul cabanei  si oarecum drumul pe care aveam sa-l urmez. Din varful inalt, mai aveam sa zaresc pe panta coboratoare, valul de pamant care candva adapostea urma unui vechi castru roman. Apoi la cabana am fost chiar invitat la masa celor de acolo si sfaturile pentru coborarea pe malul lacului spre cabana din Oasa, mi-au prins bine. 

    Acum locurile se schimbasera mult. La manastirea Oasa, acolo unde in timpurile cam departate, fosta tenismena Florenta Simionescu, se adapostise macar o vreme, sa-si uite aleanul casatoriei nefericite cu unul din tenismenii celebrii la vremea aceea. Acum pe aici se ridica biserica mare si m-am gandit o clipa, ca parca farmecul vechii biserici din lemn, avea sa se risipeasca.

    Gandurile astea si multe altele tot de pe aici, mi-au tinut de urat cata vreme am strabatut lungul drum de pe valea Lotrului si mai apoi pe soseaua confortabila de peste pasul Tartarau si malul lacului Oasa. Prin preajma paraului Frumoasei, la fel de cristalina ca pe vremurile trecute, se adapostea umbra marelui Sadoveanu. Cand am traversat barajul de peste Sebes, am patruns pe drumul inalt si cam periculos de pe malul lacului de acumulare. Un scurt popas la manstirea Oasa, apoi plecam mai departe, pe soseaua care uneori se apropie chiar periculos de malul abrupt al lacului de acumulare. Trecem pe langa coloniile caselor de vacanta, unele deabia insailate, altele bine asezate in linistea plaiului, cu silueta marelui Patru deasupra lor. O ramificatie duce spre locul de plecare a telescaunului, acolo unde un posibil hotel isi arata vinetia cadrelor de beton, in asteptarea zilelor cand ar putea fi terminat. 

Si aici ca si la partia din Latorita, un fel de boala contagioasa a trecut si pe langa patronul constructor  si pana sa termine lucrarile l-a tentat mai mult un avion nu prea mare, cat sa verifice mai usor, din zbor, evolutia lucrarilor din subordine. Lucrarile s-au intrerupt si el se odihneste o bucata de vreme.

    O bucata de drum linistit, doar cu panglica acestuia mai bolovanoasa in fata si iata-ne in fata portii cabanei Surean. 

Cabanierul locului ne intampina cu vorbele bune pe care le mai gasisem si altadata si ne indruma in aceeasi camera ca si atunci. Ne oranduim locul de dormit, ne pregatim locul de masa pentru ceva mai tarziu si lucrurile au intrat in normalul pe care-l cunosteam. Doar atunci cand am incercat sa injghebam oleaca de foc in sobita camerei, a navalit peste noi un bujdigai de fum de ne-a gonit afara cat am putut de repede.

    A trecut repede seara, cu privelisti catre inaltul varf pe care-l ravneam, cu ceva vorbe cu cabanierul, care tare s-a minunat cand a auzit ca am pretentia de a-l urca a doua zi. Noaptea ne-a adus vreme buna si instelata si privelistea cerului cu sclipici, de care parca nu vroiam sa ma despart. A venit dimineata cu iarba verde din curtea cabanei, din care straluceau bobite de roua proaspat poposita pe firele ei. Ne-am imbarcat repede pe ducipalul care ne adusese si pana aici si nu ne-am oprit decat undeva sus, cat ne-a permis locul sa urcam in siguranta. L-am abandonat in preajma unui palc de brazi si am inceput urcusul. Mai intai catre capatul de sus al telescaunului, acolo unde varful Auselului, adapostea roata cea mare a intoarcerii. Mai apoi, am strabatut creasta muntelui care ne conducea catre varful cel mare. Ne-am straduit sa descifram ceva din creasta Parangului. Era involburata si ceturile care-l cotropiseara, se invarteau nebunatece pe crestele inalte. Ne-am urmat drumul prin locurile care pe aici erau inseninate si scaldate in soarele racoros care ne insotea.

    Cautam din ochi valul de pamant, care inconjurase candva, castrul roman, risipit prin aceste locuri din cine stie ce interes razboinic. Il vazusem prima oara din inaltul varf al lui Patru. Atunci, ratacisem poteca si ca sa-mi dau seama cam pe unde sunt, urcasem tocmai pe crestetul inalt. Zarisem de acolo un acoperis rosu si luandu-l drept reper, am continuat drumul si am ajuns la cabana. Dar tot de acolo, am zarit undeva cam la poalele muntelui, un val de pamant inierbat, care nu era altceva decat un vechi castru roman. Acum, urmandu-mi drumul spre varf, l-am gasit tot acolo, ravasit pe alocuri de mana omeneasca si nu stiu  daca acolo fusesera cautate vestigii ale trecutului  sau cine stie ce comori.

    Cam de pe la urmele vechiului castru, a inceput si panta cea mare a varfului. Vegetatia pitica a locurilor fusese rascolita si pietrele mari de sub pamanul firav, iesisera la iveala. Erau semne evidente de raul facut muntelui, de rotile ATV-urilor care trecusera pe  aici. Mai greu decat colegii mei, cu pas mai batranesc, pana la urma am ajuns pe crestetul muntelui. Era acolo o troita, ridicata pe gramada de stancarii care marca varful. Obosit un pic, am zabovit catava vreme, cat sa-mi trag sufletul si sa am timp sa-mi intorc privirile de jur imprejur. 

Crestele Parangului, atata vreme inchiondorate, acum isi ridicasera broboada de nori si-si semeteau varfurile inalte, cu zapada inca multa statornicita pe acolo. Plaiurile molcome ale muntilor Lotrului se intindeau agale cat vezi cu ochii. Era aici, la cei 2130m ai varfului, ceva cam frig si palele vantului ne cam sfichiuiau. Cateva vorbe aruncate de colo-colo, cateva bobite de strugure stafidit rontaite la repezeala si din nou la drum.

    De data asta am coborat pe poteca marcata, pe sub creasta pe care urcasem. Am strabatut o limba de zapada intinsa, am poposit pe langa flori deabia rasarite, am trecut peste torentul venit din creste si insfarsit am ajuns pe un drum, plin de pietre. Fusese acesta altadata, poteca frumoasa, dar acum, dupa utilizarea lui pentru transportul tehnologic al echipamentului de telescaun, devenise unul urat. Cu taietura in abrupt mai mult daramata, se stricase echilibrul muntelui. Stancariile cazute pe el, faceau drumul anevoios, cu ocolisuri la fiecare pas. Dupa ceva vreme am ajuns la plaiul linistit, inverzit de curand, acolo unde mi-am intalnit ortacii, mai tineri si mai repede de picior. O scurta pauza la "con", la asezamantul cu hotel si restaurant si din nou la drum. La cabana am ajuns pe negandite. Poiana cabanei incepuse sa se populeze. Noroc ca cei veniti erau oameni pasnici si linistea locurilor nu a fost deranjata.

    Ne-a asteptat o noapte linistita cu cer instelat si o dimineata cu cer senin si soare care insufletea locul. Pregatirea plecarii a durat putin si intoarcerea prin locurile cunoscute, acum cu soare mult si crestele ce se departau profilate pe cerul senin, ne-a facut coborarea un pic dureroasa,  gandindu-ne la locurile parasite, pe care cine stie cand mai aveam sa le revedem.

Text si Foto: Dinu Boghez

Naravul unei vulpi

Nu am mai fost de aproape 22 de ani aici Am tot incercat cateva saptamani la rand sa urc, dar ploaia nu ne-a lasat. Pana la urma tot pe vreme umeda am ajuns si din cauza ei prin Poiana Pelegii pe un drum forestier vechi si inca de basm. Lacul Bucura a fost altfel decat mi-l aminteam din calatoria din copilarie cu tatal si fratele meu (pe care din pacate nu cred ca am apreciat-o suficient de bine la timpul ei...sapte zile de august pline de peripetii in Retezat). 

Acum a fost multa liniste si...vulpea. O stiam deja din fotografiile altora si a fost intocmai: mititica, cu ochi spalaciti, curajoasa, cu un canin cariat si o capusa mare intr-o ureche, cerea mancare continuu. Cand nu m-ai putea manca, pleca cu ea intre dinti si apoi se intorcea si o lua de la capat. Nu refuza nimic: nici macar pate-ul din soia sau ciocolata.

Nu m-am lamurit daca este vulpita sau vulpoi dar parea sa se simta destul de singur(a)...

Foto: Floriana Boghez

Prin padurile Lotrisorului

Moto: De acolo de unde apa Lotrișorului

                                                                 se înfrățește cu Oltul,

                                                              încep păduri nesfârșite

                                                                        aninate pe stânci

                                                                   și coaste prăvălatice.

   Mersesem mult, hălăduind prin locuri umblate și neumblate, în drumuri ce-și găseau ținta în micuța cabană vânătorească, aflată acolo pentru odihna trupului și desfătarea sufletului cu frumusețile pădurii.    

  Acolo unde pădurea te înconjoară cu liniștea vorbitoare sau cu vuietul continuu al vântoaselor ce vin dinspre crestele cele mari.

   Cunoscusem bucuria primăverii, cu drumurile florilor ce-și ițeau căpșoarele prin zăpezile ce se depărtau încet către vremurile cele calde. Prin pădurile încă desfrunzite, se iveau ghioceii, viorelele, brebeneii și mai apoi păștițele vestitoare ale  Sărbătorilor Învierii  Domnului.

   În zilele senine, vremea lină, lipsită de vânturile iernii, făcea a primăvară.

Iar atunci când frunzișul prindea viață și pădurea își ascundea viețuitoarele în adâncuri știute numai de ea, timpul se scurgea către vară.

   Atunci apăreau și florile cele  mai frumoase. Crinul de pădure cel pistruiat, se ivea ici-colo în colonii roșietice. Apăreau pe alocuri clopoțeii și mai apoi lumânărica pământului, cu ciorchinele ei de flori albastre ca seninul cerului.

Apăreau mai spre toamnă și ciupercile.

Una câte una.

Una după alta.

   Bureții de fag, păstrăvii de pădure, iasca cea galbenă, pălăria șarpelui, cea atât de frumoasă și atât de otrăvitoare sau mai către toamnă, ghebele, mânătărcile, nicoreții, gălbiorii și .... din nou  bureții de fag.

  Toamna își făcea apariția colorând frunzele tremurătoare ale codrului, devenit acum de aramă. Pe locuri, frunzele mesteacănului, de un galben transparent, filtrau lumina soarelui, în zbaterea lor ușoară cu clinchete mici.

  Anotimpurile se scurg pe nesimțite în zborul lor  repede umblător, către iarnă, către pădurile cele golite de frunze și cântători și către căsuța unde focul din vatră ridică geana  și mai apoi se aprinde cu ochi de balaur.

Și într-o zi începe să ningă. Pădurea începe să vorbească bucuroasă de mantia cea nouă și atât de albă, ce i-a acoperit frunzele toamnei căzute peste tot.

Iar acum, noi, iubitorii potecilor știute și neștiute ale adâncurilor pădurii,  cu ochii și sufletul dăruite muntelui,  ,,pășim în neștire pe zăpada dintâi“, venindu-ne în minte versul atât de inspirat al marelui Esenin.

   Pădurea sub pașii noștri începe să vorbească.

   Jderii, cu urmele lăbuțelor mici, își marchează trecerea pe oriunde.

  Mai apoi, urme ale înfricoșătorului lup, cu laba lui cea mare, își află locul de întâlnire îndreptându-se  către Valea Puturoasei, acolo unde, pe o muchie, se află ,,Urlătoarea Lupilor“.

   Copite de capră neagră și urme de căprioare  speriate ori numai temătoare, urcă și coboară drumurile repezi ale pădurii.

   Urmele bărbătești ale cerbului, cel care a boncăluit atâta toamna, își fac loc pe crestele, cumpene de ape sau pe scoarța vreunui copac, pe care îl înseamnă cu coarnele lui.

   Mistrețul își face loc cu greu prin zăpadă, lăsând în urmă dâra continuă a trupului său cel mare, îndreptându-se către izvoarele mlăștinoase de la Lacul Doamei, acoperite acum, doar de un strat subțire de nea.   

Și însfârșit, urmele ursului.

   Moș Martinul, despre care se spune că hiberneză, dar care înspre Crăciun, își încrucișează potecile, îndreptându-se spre Valea Lotrișorului, venind pe repezoiul pantelor abrupte, pe hățașuri numai de el știute.

   Asistăm parcă la un fel de sfat al bătrânilor pădurii, ținut în pragul iernii lungi ce urmează.

O zadă pe care ghearele ursești au scrijelat urme adânci, așa, cam pe la doi metri inălțime.

Dincolo un copac lângă care au rămas urmele șezutului ursului, ce și-a scărpinat blana cea deasă, lăsându-și acolo urme lungi de păr.

   Mai departe, urmele celor patru labe ale sale,  Moșul Pădurii, grupate într-un moment de așteptare.

   Într-un al alt loc, hârjoana urșilor a lăsat zăpada  frământată. Câteva picături de sânge roșu pe imaculatul strat de nea, arată că  hârjonul s-a încins cam prea mult. Urmele sângerării le vom reîntâlni tocmai jos, în Valea Lotrișorului, unde îi cheamă împăcarea.

  Iar aici, în locul scăpat din strânsoarea cheilor adânci și prăpăstioase, cu pereți înalți, acoperiți cu coloane de ghiață, s-au întâlnit dânșii, urșii cei mari, la sfatul dinaintea  pragului dintre ani.

  Le urmăm apoi drumurile,  risipite pe văi și coaste înzăpezite, până spre Cascada Lotrișorului, cea care își clocotește apele dătătoare de viață, sub gheața buchetelor florale,  cu forme infinite.

   În drumul nostru către zgomotul civilizației, mai întâlnim ultime urme ale caprelor negre, mistreților ori lupilor, venind în vale, către șuvoiul apei  cristaline ,,la ceasul oprit de datini și de lege“.

   Când ajungem la șosea, lângă motelul Lotrișor, realizăm că am fost în lumea neștiutelor basme, fără de care traiul unei săptămâni, cu gândul la altele care-și pregătesc venirea, nu ne-ar fi posibil.

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana Boghez

Am zarit lumina pe pamant

Moto: ... îmi place aici.

            E clad, e frumos,

            Și atâta lumină încât

            Crește iarba.

                    Marin Sorescu

 Am plecat într-o doară, sperând în vremea frumoasă, pe care ne-o închipuiam că o vom avea sus, pe creasta Latoriței, după  ce vom coborî din telegondolă. N-a fost să fie și din curba șoselei  de dincolo de Nopteasa, ne-am trezit în coada unui convoi de mașini care nu mai putea urca datorită gheții amarnice de pe asfalt. 

Cum plecasem cam în dorul lelii, cum aglomerația de pe șosea  cam prevestea îmbulzeala de la telecabina pârtiei de schi de pe Bora și așteptarea topirii gheții ni se părea prea lungă, nu ne-a fost greu să luăm repede o hotărâre. Urcăm la Plaiul Poienii. 

Nu eram departe de începutul potecii care urca acolo, așa că am ajuns curând la capătul drumului ce ne ducea acolo. Pregătirile pentru noua destinație aleasă au durat puțin și iată-ne înscriși pe drumul care mai întâi ne-a condus pe lângă una din stațiile de captare secundară ale amenajării hidrotehnice, cea de pe firul pârâului Plaiul Poienii. 

Drumul folosit de forestieri a mai durat ceva vreme, până când a venit vremea să ne desprindem de el. Am apucat-o chiar pe firul pârâului, acum cu apă zglobie apărută de sub stratul de zăpadă, ochită cumva de oarece viață ce-și cerea dreptul la soare. Am urcat tot așa, pe firul apei, când pe lângă apă pe stratul gros de zăpadă, cu ceva urme vechi de om sau jivină, când pe lângă apa cu susur aproape primăvăratec. 

Până i-a venit bine muntelui să se desprindă de firul  apei și să pornească vechea potecă  pe priporul unui bot de munte. Cam greu la început, până să mă obișnuesc iarăși cu greul, dar am ajuns repede la capătul  drumeagului, croit prin zăpada cu strat gros, cum îi stă bine zilelor de iarnă. Am ajuns sus, printre brazii înalți străpunși de razele soarelui. Era, acolo unde ajunsesem, lumea de basm a muntelui peste care se aternuse linștea lipsită de zumzetul vreunui vânticel.

Ajunsesem destul de repede -ceva mai mult de oră -, la vechiul drum alpin, ce-și trăgea amintirile tocmai din timpul primului război mondial. I-am străbătut calea, uneori întunecată de brazii bătrâni ce-și înfrățeau cununile. Pe alocuri razele soarelui luminau zăpada cu sclipici, în ochiuri de poiană și bălți încremenite în gerul vremii, așezate sub albastru cerului.

Mai apoi a venit marea poiană însorită de-a binelea, în mijlocul căreia stătea singuratec cantonul pastoral de la Plaiul Poieni, devenit în anii din urmă, adăpost pastoral. Pentru mine, locul acesta avea o istorie nescrisă, dar într-un fel trăită alături de el, în anii pe care-i apucasem. 

Cu ceva înaintea anilor ’70, plecat într-o dimineață de la cabana Rânca din Parâng, apucasem peste vârful Păpușii, o ceață de s-o tai cu cuțitul. Cam orbăcăind pe coasta muntelui, aflasem în șaua Ștefanului un drum care ducea spre Voineasa. Am ezitat să le spun tovarășilor de drum, că până la capătul acestuia sunt doar 32 km si...ne-am avântat înainte. În cale am întâlnit urme evidente de primăvară, dar și un adevărat tunel printr-un troian de zăpadă înalt de mai bine de 3 m, străpuns de curând de lama unui buldozer. Ceva mai încolo am ajuns la cantonul pastoral de la Plaiul Poienii. Un pahar cu apă ne-a dat femeia care îl păzea, ba chiar ne-a îndrumat pe drumul către Voineasa, dar nu s-a putut abține să ne spună cam care sunt somitățile de atunci care aveau acces aici.

Amintirile acestea le mai păstrez și acum, cînd peste ani, casa s-a transformat și acum este adăpost montan, deschis turiștilor, iar înfățișarea lui este cu totul alta. 

Pentru noi, curtea însorită a cantonului era doar prilej de odihnă și mai ales de admirat înălțimile înzăpezite ale munților înconjurători. Căldarea Fratoșteanului Mare strălucea în bătaia soarelui. Peste cerul albastru se intersectaau linii aeriene în toate direcțiile, de te mirai că avioanele nu se izbesc unele de altele. Muchia din fața cabanei era dezgolită de zăpadă și privirile puteau să zburde, fără opreliști peste creste. A Latoriței, în special, pînă către crestele Repezilor si Părănginosului și dincolo de Fratoșteanu, pînă spre Nopteasa și Mogoșu. Priveliștea era una de care nu te-ai mai fi desprins.

Culmea din fața cabanei,  a  Plaiului Poienii,  cu priveliști către culmea înaltă a Mănăilesei și peste ea ceva din vârfurile înalte ale munților Lotrului aduceau lîngă noi lumea încremenită a purității zilelor de iarnă. O stână așezată pe înălțimea crestei, părea gata să-și primească oaspeți. Paturile așternute si masa pregătită pentru călători înfometați și chiar un tranzistor, gata să-și trimită undele vesele.

A venit și timpul plecării. 

Soarele începuse să dea urme de oboseală, cât muncise el peste zi, și noi a trebuit să luăm calea înapoi. Coborâșul a durat mai puțin, doar că atunci când am ajuns din nou la mașină, cerul părea să-și pierdut din lumina de care ne bucurasem atâta și cerul începuse să capete culoare vineție. Drumul pe șoseaua cu  mașini care încă se îndreptau către locurile unde să te dai cu tălpici fermecate, păreau mai puține decât  dimineața. Voineasa ne-a mai dat odată prilej de aduceri aminte pe când stațiunea era furnicar de oameni veniți la odihnă. Pe valea Lotrului și mai apoi a Oltului înserarea începea să se aștearnă și peste noi bucuria unei zile trăite în farmecul înălțimilor.      

Text: Dinu Boghez

Foto: Floriana și Andrei Boghez

02.01.2016