Întâmplări prin Cheile Builei

 Moto: Să-l scutur ușor de un umăr

             Șuvițele albe să-i număr

             Cartea cu zgomot s-o-închid

             Sau poate să-l las adormit.

                        Ana Blandiana

 

    A fost o dată prima mea ieșire în Buila. Era într-o duminică de la începutul lunii iunie. Am plecat cu autobuzul de ora 5 dimineața, altul mai matinal nu exista. Am ajuns la Olănești și am început periplul meu montan pe la izvoarele 24. Când le-am depășit, am avut de urcat din greu până ce am intrat printre casele cătunului Tisa. Către sfârșitul acestuia, am întâlnit pe o ridicătură de pământ, bisericuța locului. Era una micuță, cum era și cătunul. Nu avea cine știe ce veleități arhitecturale, poate nici cele de longevitate, dar fotografiată în contre-jour, avea un farmec pe care nu l-am uitat toată viața. Ceva mai încolo am întâlnit un bătrân al satului. Poate nu era cel mai bătrân, dar cunoștea locurile. Pe el l-am întrebat cum ajung la casele din Chei – la vremea aceea erau mai multe, din cele rămase de la vechea exploatare forestieră italiană. Mi-a explicat omul pe îndelete și se vedea că este cunoscător al locurilor. Mi-a mai adăugat ,, ăsta e drumul până la cabanele italiene din Chei, mai departe oi vedea dumneata cum te descurci “. Și am plecat mai departe. 

    Drumul era unul  bine conturat pe creasta munților care de aici începeau să-și facă apariția. Au urmat urcușuri și coborâșuri. Multe și toate aveau pe ele cărare bine conturată. Am întâlnit în cale o troiță, oarecum activă și bine conservată de oamenii care o ridicaseră. Poate nu am să mai am prilejul să spun, dar peste ani, ciobanii unei turme în trecere pe aici au transformat-o în loc de dormit și asta mi s-a părut aproape o blasfemie. Turistic vorbind, cât o mai ține alcătuirea din lemn îmbătrânit, este capătul de sus al potecii care urcă din valea Mânzului și acum are pe ea semn turistic.    

    Mai departe am trecut printr-o poiană mai largă, unde se afla un bordei al pădurarilor. Peste ceva ani, bordeiul a avut importanța lui în popasurile prin aceste locuri și de la o buturugă uitată prin aceste locuri, cu anumite caracteristici,  a fost botezat ,, bătrâna doamnă “.  De aici încolo  și către finalul urcușului poteca a devenit una deosebit de frumoasă. Era urcătore, chiar din greu și sus la șaua dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor, cum aveam să le cunosc mai târziu denumirile, acolo unde se afla o masa cu bănci, aveam să aflu o colonie de tise pe care încă nu le mai văzusem pe munte.

    De aici încolo a început un coborâș repede. Am trecut pe lângă un izvor, pe atunci chiar amenajat și am ajuns repede la firul apei Cheii. Am treversat-o și am ajuns la barăcile vechii exploatări forestiere italiene.     

    De aici încolo nu se mai vedea niciun fir de potecă, ci o mare de urzici. Aproape naiv, am apucat-o pe firul apei, în jos, sperând ca pe acolo, să ajung la vreun drum și mai departe să ies din munte. Ceva drum, cu urcușuri și coborâșuri. A fost unul comestibil, dar a am ajuns într-un loc, în care am coborât la firul apei. Apoi a trebuit să cobor un bolovan uriaș fără prize pe el. Ajuns jos, la firul torentului, am constatat că mai departe n-am pe unde să merg. Atunci am încercat să urc de unde venisem. Dar bolovanul nu avea prize și de câteva ori am alunecat  înapoi. După multe încercări și aproape epuizat,  am izbutit să-l urc. Am ajuns din nou la cabana de unde plecasem. Mi-am venit cu greu în fire și am încercat să străbat lanul de urzici care îmi frânaseră drumul. După ce l-am traversat, am găsit poteca cea bună. Am mers pe ea, cât să mă conving că sunt pe poteca cea bună, după care, epuizat aproape, am căzut lângă trunchiul unui fag bătrân. Mi-am revenit și am plecat mai departe.     

    Am avut de mers mai departe multă vreme, prin zona pietroasă a Builei. Probabil poteca altfel una vizibilă, am pierdut-o și în loc să o caut mai bine, am preferat să urc printre seninările muntelui. Așa am mers multă vreme și oboseala mersului printre stâncării mi-a readus starea de oboseală. Am întâlnit în cale un izvor de la care apa parcă m-a înviorat. Poteca a mai mers multă vreme pe sub munte, până ce a ajuns în poienile Cacovei. Acolo am întâlnit un cioban care îl cunoștea pe nea Mitică, la casa căruia trebuia să ajung în Bărbătești, doar că-i spunea Dumitru și nu Mitică. Mi-a îndrumat coborârea pe care am făcut-o mai mult în fugă de teama nopții care se apropia. La drumul satului am ajuns când încă mai era ceva lumină. Am sorbit din pârâu un pumn de apă și mi-am continuat drumul până la poarta lui nea Mitică. Era ora 21. Sfârșisem un drum uneori brutal, prin locuri necunoscute pe care le strabatusem cu bine. Trecuseră 16 ore pline de emoții, oboseală și spaimă.  

    Trecuse ceva timp de la primul meu contact cu năbădăile apei Cheii. Vream să-i descopăr misterul. Pentru asta trebuia să-mi alătur prieteni de nădejde și dispuși cât de cât la aventură. I-am găsit repede. Ceani, Grig și Marius Pop, s-au arătat dornici de așa o explorare. Iată-ne într-o zi cam după prânz, când scăpam toți de slujbele pe care le aveam, la punctul de întâlnire fixat, la schitul Iezer. Cu mașina am mai mers câțiva kilometri, până dincolo de ramificația spre Schitul Pahomie și acolo unde se termina drumul am luat-o pe potecă. Am mers pe ea până la locul unde astăzi este podul, după care drumul cel nou începe să urce. Noi am intrat în îngustimea văii printre pereți stâncoși dar înierbați, până am ajuns într-un loc larg unde apa Cheii ieșea dintre pereți înguști și devenea pașnică. Nu știu cine, dar pe stâncile apropiate apei, cineva scrisese numele locului: Sângele lui Dudă și denumirea cealaltă, Iapa cu Brânză. Aici am căutat o ieșire dintre pereții înguști. Versantul stâng era aproape inabordabil. Cel drept, cu strat de pământ instabil ne-a permis să-l urcăm. Cam greu, un pas înainte și doi înapoi, dar am ajuns sus, lângă peretele de stâncă. 

    Am înaintat pe sub coamă până în dreptul unui brad gros. Acolo am ajuns într-o creastă, care ne-a schimbat sensul drumului. Am început să mergem pe muchie. Într-un loc a trebuit să ne abatem pe sub creastă, printr-unul mocirlit. A fost pasajul cel mai greu de parcurs, existând mereu pericolul unei alunecări care nu sfârșea decât în albia râului, aflată în locuri din care doar auzeam zgomotul apei. De aici nu a mai fost mult până ce a trebuit să coborâm un perete de stâncă, pe care însă am găsit trepte pentru picior. A urmat o coborâre în serpentine pe un teren instabil până la firul apei tumultoase. Acolo am găsit leșul unei capre negre căzute de sus. Eram în fața torentului și noi trebuia să-l trecem. Grig, cel mai curajos a trecut torentul, asigurat cu coarda de către noi ceilalți. Apoi am trecut și noi. Mai stropiți cu torentul apei Cheii, dar am trecut. Mai departe am mers când pe un mal când pe celălalt, trecând apa din piatră în piatră. Am ajuns și la bolovanul uriaș care-mi blocase trecerea la prima încercare, pe care de data asta l-am trecut ușor. De aici încolo drumul, destul de anevoios, dar fără pericole, l-am străbătut aproape pe întuneric. Am ajuns la canton unde ne-am găsit locuri de dormit. Apoi ne-am dus la râu și i-am tras o baie pe cinste. Era o seară minunată, în care bonusul naturii ne-a dăruit un joc al licuricilor, pe care nu l-am mai văzut niciodată. 

    A mai fost o împrejurare, nu legată de chei, ci de cabana din amontele lor. Am plecat din oraș cu gânduri mari. Vream să facem creasta Builei iarna. Girg și cu mine, doi excentrici. Pe drumul de dincolo de Olănești, am întâlnit pădurarul cantonului din chei. Ne-a aflat gândurile și ne-a spus unde ține cheia camerei pe care o folosește el. O ținea sub șeușel. Șeușelul ăsta era o poliță la partea superioară a prispei. I-am mulțumit și am plecat mai departe. Când am coborât dintre vârfurile Stogului și Stogșoarelor zăpada iernii în care ne aflam, a început să crească, iar la canton depășea genunchii. Era evident că nu ne vom atingem planul la îndeplinire, de a face creasta Builei. Devenise utopic. Am rămas la canton și am căutat cheia sub șeușel. Am găsit-o. Am făcut un foc strașnic în sobă și acolo am rămas. Peste noapte ne-a fost bine și a doua zi, pe zăpada mare de afară, ne-am întors acasă. Nu ne atinsesem obiectivul, dar avusesem parte de o zi de iarnă ca în povești.

    Oricum, după o viață de om, aflată pe sfârșite, pot spune că am avut un mare noroc să-mi petrec mare parte din ea, în preajma unui munte care și-a arătat întotdeauna alte și alte valențe.

Dinu Boghez

Ultimele zile de iarnă

 Moto: Țineți cu amândouă mâinile

            Tava fiecărei zile

            Și treceți pe rând

            Prin fața acestui ghișeu.

                         Marin Sorescu

    

Am plecat împreună cu doctorul Iliescu, către vârful lui Roman. Jos în oraș, venise primăvara. Începuse să înverzească pământul și pomii dăduseră în floare.

Împreună cu doctorul Iliescu, vajnic apărător al sănătății subsemnatului și prieten deosebit, am plecat într-un ajun de 1 mai, cu zile libere mai multe puse una lângă alta, către casa de la Vârful lui Roman. Duși, ca mai întotdeauna de nea Mitică și mașina lui zburătoare, obișnuită cu de-ale muntelui, am plecat spre Horezu și mai apoi am intrat pe valea Lungă. Venise primăvara și pe drumul către înălțimi, cel de pe Valea Lungă, am putut merge cu mașina, cât ne-a lăsat drumul golit de zăpadă. Restul drumului până la căsuța amintită, l-am făcut pe jos.

Fusese o zi frumoasă până atunci și ne-am bucuram de un apus magnific, așa cum locurile din preajma vârfului lui Roman mi-au oferit de atâtea ori. A fost mai apoi o seară, aș putea spune, minunată, ca unul care petrecuse multe asemenea la Cantonul de la Vârful lui Roman. Când am intrat în casă, tocmai sfârșisem priveliștea de peste crestele Parângului, care-și lăsa tivitura portocalie în urma soarelui care-și pierdea ultimele sclipiri după crestele înnegurate al vârfurilor sale. Nu știu dacă fiersesem mămăliga ca în ale împrejurări, dar din țuica lăstă de nea Mitică, cu iz de prună cât să înmiresmeze camera, tot am sorbit. Mai apoi ne-am îndreptat către camera bine încălzită care ne aștepta pentru altă noapte petrecută la înălțime.   

În ziua următoare am plecat dis-de-dimineață spre munții înalți care ne protejaseră o noapte întreagă. Erau crestele Căpățânii înmugurite de zorii unei zile care se arăta a fi frumoasă. Pe poteca ce urca înălțimile, de cum am dat peste muchia Romanului, zăpada nici măcar ochită nu mai era. Ne aștepta de acolo mai sus, iarnă ca la casa ei. Eram obișnuiți cu întinderi nesfârșite albe. Doar că acum, pașii noștri nu se mai afundau așa ca la începuturile anotimpului care tocmai își grăbea sfârșitul. 

Am trecut de vârful lui Roman, am coborât în Curmătura de unde de atâtea ori ajunsesem la cantonul Pietrilor Roșii și de aici încolo pot spune că a început asaltul marilor vârfuri. Peste toate acestea trona înălțimea marelui Ursu, primul reper al marilor înălțimi. Nu mai știu sigur dacă am ajuns pe moțoțoiul vârfului de 2124m, dar nu cred că am ratat priveliștea largă spre înălțimile munților pe care putea să-i cuprindă privirile din acest loc. Știu doar, că la vreme de iarnă, cu claritatea cerului albastru, priveam de aici și din cele mult apropiate, nu mai puțin de 18 masive muntoase. Și dacă ar fi să le enumăr doar pe cele extreme, m-aș gândi și acum la înălțimile celor din Vrancea și Semenic iar spre nord cine poate spune cu precizie pe care le vedeam.  Am continua drumul pe creasta muntelui, acolo unde erau vârfuri mai modeste, dar și acelea peste 2000m. Ne-am apropiat de vârful Balotei. Nu era tot așa de semeț ca cel al Ursului, dar 2096m tot avea. Era săltat dintr-odată peste șaua în care ajunsesem și asta parcă îi dădea un plus de înălțime. Căciula doctorului, un pic teutonă, sclipea în soarele care ne înconjura, când venit de ne-unde, un nor de ceață năprasnică, ne-a acoperit dintr-odată. Se bulucise cerul cu nori albicioși și dintr-odată nu mai deosebeam nimic de jur împrejur. Cu ultimele imagini de timp însorit, reținusem versantul care cobora în valea din care venisem. Ne-am îndreptat repede către versant. Coboram cu oarecare teamă, pe lințoliul alb cu desăvârșire, din care nu răsărea niciun reper care să dea vreun indiciu dacă mergeam bine. Norocul ne-a scos în cale vârful unei cruci din fier, pe care o știam pe versant de ani buni. Eram aproape fericit, știam că sunt pe o direcție bună. Am mai coborât o bucată scurtă de drum și sub panta brutală a muntelui, am zărit panglica drumului, în bună parte golit de zăpadă, dar ceață ceva parcă ceva blândă și pe care-l știam că duce la stâna din Dârjala și se desprindea din cel pe care tocmai urcasem.

Nu ne-a rămas decât să ajungem la drumul pe care urcasem și să o luăm la dreaptă, unde ne-am întâlnit cu pașii noștri făcuți dimineața la urcare. Am luat drumul înapoi, pe urmele pașilor care încă mai erau înfipți în zăpada care încă nu-i înghițise. Urmându-i cu sfințenie, pentru că ceața era încă una care confunda cerul cu pământul, am ajuns la casa de unde tocmai plecasem dimineața. A urmat masa cu ce bunătăți mai aveam în cămară și somnul binefăcător din camera unde aveam să mai petrecem o noapte.           

Venise ultima zi pe care ne-o petreceam în munți. Era o zi frumoasă. Începusem coborârea pe drumeagul care ne adusese aici. Doar că, acolo unde am întâlnit ramificația care ne-ar fi condus pe drumul pe care venisem, am luat-o spre dreapta. Eram înaintea marii coborâri către Valea Lungă. De aici încolo, pe poteca nou aleasă, pășeam prin locurile pe unde nu mai fusesem niciodată. O bucată de drum am mers oarecum pe platoul poienilor de sub vârful lui Roman. O luasem pe Măgura lui Dobre. Apoi am coborât aproape brusc până acolo de unde prin poiana din cale începeam coborârea lentă spre satul din vale. Erau acolo, în ruptura asta de munte ceva relicve de viață trecut-pastorală. Am trecut pe lângă ele și ne-am continuat coborârea. Din poiana relicvelor am ajuns lângă pădure, pe acolo pe unde poteca se strecura pe lângă ea. Am mers ce-am mers, până ce ne-am apropiat de satul Romanilor de Sus. Sat aflat în plină înflorire de primăvară. Cu drum bine croit, cu iz de curățenie venită din munți.. Pe o bancă din cale, ne-am odihnit o oarecare vreme. De unde de ne-unde,  a răsărit o femeie, întinzând mâna să ne ceară o bucată de pâine. Cererea era una aproape modestă și apariția ei în peisajul aproape idilic al locurilor, nu-mi aduc aminte să ne fi deranjat mulțumirea sufletească cu care coborâsem din munte. Probabil i-am întins ce mai aveam, după care ne-am continuat drumul. Când am ajuns în valea pe care o urcasem cu ceva zile înainte și pe care o cunoșteam bine, din apariția de basm a satului de sus, locurile m-au surprins oarecum. Am trecut pe lângă așezarea schitului Sfântului Ștefan, apoi pe lângă drumul spre Mânăstirea Hurezului și drumul a continuat printre casele Romanilor de Jos. Am trecut dealul și am coborât în Horezu, acolo unde, în stația de autobuz l-am așteptat pe cel care avea să ne conducă la casele fiecăruia.

 Dinu Boghez

Acolo sus...

 Moto: ...........se vede

            Că n-ai încercat niciodată

            Să-ți încleștezi rădăcinile-n nori.

                           Ana Blandiana

Pentru mine, Peretele Central al Pietrei Craiului, a venit într-o zi călduroasă de vară. Ajunsesem în Valea Dâmboviței, coborând din Iezer. Fusese până atunci, o excursie care străbătuse meleagurile înalte al Iezerului și din șiragul înălțimilor, cele dinspre Păpușa, coborâsem la apa Dâmboviței. 

Am mers în aval câtăva vreme până a găsi poteca ce urca pe Plaiul Turcilor. Abrupt, atâta cât să putem spune că urcăm cu genunchii la gură, am ajuns pe pajiștile Pietrei Craiului, cam de pe acolo de unde putem spune că începe cel mai vestit BRÂU al acesteia. Mergem destulă vreme pe poteca asta croită printre stâncile albe ale muntelui și când am ajuns la despicătura în munte a Padinei Închise, știam că mai avem puțin până la Marele Grohotiș. 

Încercasem urcușul pe acolo de vreo două ori. Într-o împrejurare, pornind de la casa din Valea lui Ivan, cu un grup relativ numeros, izbutisem să avansăm pe traseu două lungimi de coardă, după care cei aproape numeroși abandonasem traseul. Nu era de nasul nostru. Din tura aceea, nereușită, îmi aduc aminte doar spaima doctorului Văcaru, care până acolo urcase cum urcase, dar acum trebuia să coboare. Legat cu o coardă, ba și cu o cordelină, fiecare pas pe care-l cobora pe perete, avea cu el vaietele acestuia de tipul: "aoleu ce frică-mi e" !. Dar de ajuns jos, am ajuns cu toții. Într-o altă împrejurare, tot cam mulți și printre ei și Mircea Florian, am urcat cam tot două  lungimi de coardă și lipsa noastră de experiență ne-a făcut să coborâm. Numai că înaintea coborârii, Grig care era cu noi, s-a abătut pe un horn lateral, pentru oarecari necesități. La căutările locului prin care să coborâm, MF a găsit la capătul de sus, un horn și un piton de care s-a folosit la coborâre. Doar că hornul cu pricina fusese și cel pe care se abătuse Grig pentru urgențele pe care le avusese, și, sigur, pereții hornului nu mai erau tocmai curați. De acolo pe MF, l-am tot auzit reproșându-i că a împuțit Piatra Craiului. Dar și noi tot pe acolo trebuia să coborâm. Când am ajuns jos, la cabana amintită, am constatat că îmi pierdusem una din buclele din coardă pe care le luasem cu mine și acum rămăsese pe perete.

Toate astea fuseseră încercări de începători, ba poate nici atât. Ar fi de menționat că la începutul urcușului, pe o prispă de piatră, aștepta cuminte, de ani buni, ochiul din coardă pe care-l pierdusem.  Acum însă, plecam legat în coardă, cu un alpinist veritabil, Titi Pandiu. Făcuse parte acesta dintr-o formație în doi, într-un campionat de alpinism al țării, care fusese premiată cu locul al doilea. Acum acceptase să urce cu mine, începător veritabil. La baza peretelui, acolo unde într-o firidă a stâncii era mereu câte o candelă sau doar o lumânare, aprinse de cei care încă își mai aminteau de moartea tragică a celui ce fusese alpinistul Anghelide. Murise pe muchia învecinată, la vremea când stihiile muntelui se dezlănțuiseră în ziua marilor ploi din iunie 1970 !. Era locul din firida aceea, unul pro memoria, cui trecea pe aici, care lăsa câte o floare și o lumânare aprinsă.

Ne-am legat în coardă, ne-am verificat accesoriile necesare unei ascensiuni alpine și am început ascensiunea celor 13 lungimi de coardă cât avea traseul categorisit drept unul de gradul 2B. Ne-am cățărat bine. Am făcut regrupările necesare și totul a mers bine până acolo unde am întâlnit o piatră, mare cam cât o jantă de Dacie. Titi a trecut de ea fără probleme, dar eu m-am prins de ea și piatra a luat-o la vale. Dar mai întâi mi-a atins coapsa. Lovitura a fost năpraznică, de am crezut că mi-a secționat mușchiul. Am rămas câteva clipe fără glas. După ce mi-am revenit și am ajuns lângă Titi, i-am spus pățania. ,, Bine dar și tu te-ai agățat de ea !. – Da, dar eu doar m-am sprijinit, nu am tras de ea ! “. Dar de ajuns sus am ajuns cu bine. Acolo ne așteptau Chissy și Zoe, îngrijorate de căderile de pietre din traseu.

Împreună am început coborârea. Am ales pentru aceasta, hornul care ne ducea în Poiana Închisă. Mai direct, mai legați în coardă, am ajuns în poiana locului. Dar când ajunsesem cu toții la baza hornului și aruncasem obosit coarda, am constatat că printre buclele acesteia rămăsese teafăr un fir, unul singur, de Șângele Voinicului. A fost pentru mine prima și ultima oară când am văzut floarea asta gingașă. Am coborât în Poiana Închisă, am poposit la izvorul aflat acolo la o altitudine de peste 1900m și deabia atunci ne-am tras sufletul. Apoi am început coborârea către Marele Grohotiș. Alunecând până spre vegetația care urca încet și sigur năpădind grohotișul, tot așa prin pădure, am ajuns la cabana de la care plecasem dimineața.

A fost pentru mine, un fel de mare victorie alpină, făcută folosind mijloacele specifice unei asltfel de ascensiuni.

 

  

Dinu Boghez /  1979

Plâns care se ascultă singur

Moto: ...plânsul nu e miez niciodată,

            Ci numai început și sfârșit.

                        Ana Blandiana 

Mircea Florian a organizat o excursie în Retezat, la care transportul era asigurat cu un microbuz ceva mai mare, al ONT-ului. Au fost destui amatori, printre care sigur Hăuș și subsemnatul. S-a umplut lesne microbuzul, ultimul loc fiind ocupat cu puțină vreme înaintea plecării. A fost un drum lung până la parcarea amenajată de puțină vreme, în comuna Nucșoara. Desigur de acolo am mai avut încă de mers până la cabana Pietrele. Am ajuns acolo pe înnoptat și camera în care ne-am culcat nu avut încălzirea necesară. A fost frig cu toate că eram în luna iunie. Cu sacii de dormit pe care îi aveam fiecare, cu voioșia care ne-a stăpânit tot drumul dar și la cabană, noaptea a trecut ușor.

A doua zi călătorii vâlceni ajunși aici, n-au fost toți de aceeași părere în privința traseului pe care să-l urmăm. Așa că fiecare și-a ales drumul său. N-am să vorbesc în continuare decât despre locurile pe care subsemnatul și Chissy și le-au ales. Doream mai întâi să urcăm vârful Galeșului. Apoi să străbatem culmea de sub Păpușa, Custura Bucurei și să ajungem cât mai aproape de vârful Retezat, dacă s-ar fi putut să-l și urcăm și să coborâm la cabana de unde pornisem. Am pornit împreună cu Chissy și Mircea Florian. La vremea aceea traseul de pe Valea Rea nu era marcat, era doar o potecă, străbătută adesea de turiști. Avea în lungul ei frumuseți deosebite care meritau văzute. Iar când ajungeai în zona crestelor, aspectul lor alpin depășea pretențiile cele mai pretențioase. Pe poteca asta am plecat dis-de-dimineață. Aveam multe locuri de văzut, lungimea traseului prin locurile pe care ni le propusesem nu era prea scurtă, iar dificultatea unora din ele lua multă atenție. În plus zăpada crestelor, încă nu le părăsise. Urma să facem un traseu, cât ne lăsau puterile să-l parcurgem, pe alocuri dificil, dar interesant și deosebit de frumos.

Poteca a pătruns prin locurile pădurilor îmbătrânite, mai întâi. Mai apoi am trecut pe lângă oglinda Tăului dintre Brazi. O oglindă de apă cu aspect întunecat de trunchiurile de brad doborâte de  timp. Mai apoi poteca a început să aibă petice de zăpadă întârziată. Eram pe Valea Rea a Retezatului. Ne apropiam de crestele pe care încă de la cabană, le ghiceam in lupta cu iarna care nu se lăsa dusă cu ușurință. Când am ajuns sub creasta însorită din belșug, troienele de zăpadă stăteau aninate de creste și acopereau pantele către înălțimi, de parcă eram în toiul iernii. Ar fi fost pantele versantului către creastă, unele mai greu de trecut, dar acum, cu zăpezile aninate de stâncării, doar să-ți înfigi bocancii bine în zăpadă și să fii atent să nu o iei la vale, înaintarea pe coastă, era una ușurată mult. Pe sub pașii noștri trebuie să fi fost Tăurile din Valea Rea, dar acum doar ne închipuiam că pășeam peste oglinzile de apă. Ieșisem în creastă cam prin dreptul Tăului Țapului. Avea iezerul care abia ieșea de sub zăpezi, un altfel de aspect. Oglindă de apă primăvăratecă, stânca din mijlocul tăului, înzăpezită, altfel descoperită de primele semne de vară iernatică în mijlocul tăului, un țap, care se bucura de zilele însorite. Poate doar de aceea stătea țapul țanțoș pe piatra încă înzăpezită, să ne arate nouă bucurii primăvăratece. Pe creasta înzăpezită din belșug am luat-o spre stânga, dorind să trecem pe la oglinda mării albastre a Galeșului și mai apoi să urcăm pe Vârful cel Mare al locurilor, la cei 2455m. Am hăulit cât am  putut ajunși pe vârf, cât să ne audă poate ceilalți ortaci plecați prin alte locuri și nouă să ne satisfacă orgoliul cuceririi celei mari. Ne-am îndreptat apoi pașii pe culmea altfel cu greutățile alpine de pe Custura Bucurei, pe care grohotișul cam mare și cam instabil, l-am depășit în goana de a ne întâlni prietenii plecați prin alte locuri. Încă înzăpezitul lac al Bucurei, mi-a amintit de alte împrejurări, din anii mai tineri, când locurile Retezatului ne făcuse să-l îndrăgim.

Am depășit înalta Curmătură a Bucurei 2206m, apoi și vârful cu același nume, de 2439m, al cărui versant sudic îl urcasem în alte împrejurări și am coborât în Șaua Retezatului. Am fi dorit să urcăm și vârful cu același nume – 2485m -, ca să împlinim cununa vârfurilor înalte din ziua aceea, dar când am ajuns în șaua înaltă de 2251m, Mircea Florian tocmai cobora tinerește cu bocancii, făcând volte ca pe schiuri. Până să se adune cei cu care fusese pe vârf, cu cei doi veniți tocmai de pe înălțimea Vârfului Mare, am mai stat la palavre cu cel dintâi coborâtor. Apoi cu toții am luat-o pe valea Stânișoarei, pe la lacurile care încă nu-și descoperiseră oglinda apei și aproape tot într-o fugă, am ajuns la cabana Pietrele. Eram tot într-o fugă, că doar trebuia să ajungem la microbuzul din parcarea unde îl lăsasem și cu care aveam să ne întoarcem acasă.

Fusese o excursie magnifică. Ajunsesem pe înălțimile mari ale Retezatului, ne limpezisem privirile în ochiurile de apă albastră ale înălțimilor și postatele de zăpadă de pe creste ne îmbujoraseră gândurile și ne arămisera fețele.

 Dinu Boghez

P.S.

 Moto: Nu mai finisez nimicul

            Cu-a mea viață trecătoare,

            Să mă scol în fiecare zi

            Să-i dau lustru cu o floare ?

                     Marin Sorescu

 

Ică Giurgiu mi-a transmis rugămintea celor două bucureștence, care doreau atunci, la anii aceea,  să meargă în munții Lotrului cu cineva care să-i cunoască bine. Voiau să nu bâjbâie și să le nimerească frumusețile din plin. Sigur că am acceptat oarecum invitația de la fi ghid și mi-am oferit cunoștințele, câte erau desigur. Așa m-am întâlnit cu cele două viitoare tovarășe de drumeție, coborâte în autogara 1 Mai, din autobuzul care își întindea cursa, către Ciunget și Voineasa. Întâlnire cu destulă bucurie, între cele două bucureștente get-beget și unul la fel, dar îmbătrânit pe meleagurile Vâlcii și îndrăgostit de cele montane megieșe, aproape fără sfârșit. 

Până la Voineasa, am avut timp să le povestesc colegelor ivite spontan, cam care ne va fi traseul pe care-l vom urma.  Unul care prin munții Lotrului, avea să dureze trei zile.  Le-am tot povestit despre denumiri de vârfuri din cununa acestor munți, care de când le auzisem prima oară, aveau să devină mai apoi personaje mai apropiate de povești. Am coborât la Voineasa, capătul liniei de autobuz. Apoi am străbătut Voineasa  până la capăt, atrăgându-le atenția colegelor, la fiecare loc de ramificație din drumul străbătut, de poteci care fie urcau spre munții Căpățânii, fie spre cei ai Lotrului. Și desigur, le-o fi plăcut sau nu colegelor și aventurile trăite de mine pe potecile pe care tot le aminteam. Am intrat în drumul urcător, cel de pe Valea Pietrii. Pe ele aveam să mergem cale de vreo 12km, până  aveam să ajungem în ograda cantonului căutat. De abia așteptam să-l găsim pe pădurarul ospitalier și să beneficiem de amabilitatea lui. În locul acestuia am găsit doar locuri pustii, închise bine cu cheia și peste tot anunțul  că locurile ajunseseră în stăpânirea unei obști din Sebeș. Conacul doctorului Bokor era bine ferecat. Pustiu, uși ferecate și izbeliște peste tot. Ne-am întins cortul în curtea cantonului și acolo ne-am petrecut noaptea primei zile în munții Lotrului. Mi s-a părut oarecum un eșec, după cât de mult le împuiasem capul colegelor despre ospitalitatea munților Lotrului.  

Am plecat a doua zi cât mai devreme  și când drumul a ieșit din pădurea întunecoasă, eram în pragul stânei din Dobrun, unde l-am întâlnit pe bătrânul baci Cândea, cel care cu altă ocazie, îmi povestise dezastrul întâmplat în urmă, când un trăsnet omorâse dintr-o fulgerare 125 de oi. O turmă întreagă !. Atunci, mă invitase să cobor cu el, cu caii încărcați cu brânză, că tot mergea spre Sadu și mare parte din drum am fi fost împreună. Dar eu aveam gândurile mele și voiam să parcurg în întregime drumul ce străbătea culmea munților Lotrului. 

Și acum am trecut pe la stână, acolo unde ne-am lăsat bagajele, altfel greutatea din spate ne-ar fi obosit mai mult. Ușurați de greutatea rucsacilor am continuat drumul spre vârful Balindrului. În calea spre vârful dorit, ne-am întâlnit în pragul bordeiului din coasta muntelui cu locatarii de atunci. Unul matur, cu gură mare și altul un pici care îl tot slugărea. Fetele s-au dus în calea lor către povârnișul marelui Balindru și, pretextând oarece oboseală, am rămas la taifas cu locatarul bordeiului. S-a recomandat oarecum și și-a spus numele, poate doar cel de recuzită.  Își spunea ,,Habacuc “.Cine l-o fi crezut că ăsta îi e numele adevărat. Dar de amabil a fost în totalitate. L-a trimis pe puști după apă și pentru mine a început să frece un nes !. L-am băut, privindu-mi partenerele care urcau panta Balindrului. Când s-au întors, Habacucul meu, le-a făcut și lor câte un nes frecat și o bucată de timp ne-am mai ținut de urât.

Ne-am întors la stâna unde ne lăsasem bagajul și restul timpului am mai stat la poveștile ciobanului. Una din tovarășele mele, când s-a dus la rucsac pentru țigările fără care nu putea, s-a întors fără ele și astfel am aflat că rucsacii noștri fuseseră bine scotociți.

A doua zi ne-am luat rucsacii în spate și ne-am luat calea Sterpului, vârful cel mai înalt din cale. Doar că nu l-am urcat cum făcusem altă data când fusesem singur, ci l-am ocolit mai pe la poale, pe acolo pe unde am traversat o mare de jneapăn. Locurile îmi erau bine cunoscute și nu prea mai am ce spune despre ele, ci doar că le-au stârnit colegelor de drum uimirea unor locuri atât de frumoase. Am cam întârziat străbătând locurile și când le-am depășit, întârziind cam mult am stârnit oarecare îngrijorare. Am poposit pe marginea pârâiașului Păscoaia, care mă mai primise într-un popas pe malurile lui și acolo ne-am luat marea odihnă din ziua aceea.          

Apoi am străbătut marea poiană din Șaua lui Pârgheș și am început urcușul către piramida vârfului Sfărcașu. Când am depășit vârful de mai înainte, am ajuns către cel al Pârcălabului, pe care l-am urcat după o lungă serpentina care ne-a scos chiar pe lunga coama sa. Mai apoi, dintr-un loc aproape anonim, gândind că locul nu are nimic care să-l facă remarcat, am început urcușul pe panta vârfului Gârcu. Vârf frumos: cu plai întins, punctat pe alocuri cu tufe stinghere de jneapăn. M-a prins într-o împrejurare vânt mare pe plaiul acestuia și în spatele uneia din tufele întâlnite în cale, ne-am așezat la povești; doar-doar s-o potoli. Nici vorbă, dar cât am stat acolo, apărați de vântul năpraznic, ne-a apărat tufa de jneapăn, fără să simțim urgia din preajmă. Am început să urcăm panta cam dură a vârfului Floarea și chiar sub vârf să-i trecem îngrămădeala de stâncării aruncate de-a valma. Era acolo, chiar pe vârf o covată din stâncării, care te apăra de vântoasele de pe vârful golaș. Poate să fi zăbovit o fărâmă de timp acolo, unde te simțeai stăpânul timpului, dar oricum, în ce mă privește acolo m-am oprit ori de câte ori ajunsesem prin aceste locuri. Acolo îmi întindeam ștergarul mesei de prânz și îmi potoleam foamea iscată din locurile lungi din care veneam. Ceva mai jos de vârf, există o stâncă stingheră înfiptă în plai și de te-a prins vremea rea sau oboseala, pe acolo trebuie să ocolești vârful ca să-l cobori mai repede. Panta repede, de la stânca amintită sau din vârful pe care am ajuns de data asta, un coborâș iute ne-a scos în poiana unei șei cu brazi năpârstoci, unde întâlnim poteca ce ne scoate la stâna din Groapele. Acolo am ajuns. Știam stâna și cât era de pricăjită. Dormisem acolo într-un sfârșit de toamnă rece, cu petice albe către creastă și vântul bătuse în stână, cum vrusese el, prin pereții acesteia. Acum am întins cortul în apropierea izvorului, care rând pe rând, ne-a răcorit fierbințeala de peste zi.

A trecut noaptea înstelată și ne-am continuat drumul. Mai întâi pe plai, pe coasta muntelui și apoi încolăcindu-ne pe calea drumului alpin, care ne-a scos într-un târziu, la răscrucea de drumuri din Valea Vadului, ceva mai jos de așezările de odihnă ale unei facultăți din Sibiu. De acolo am mai avut de mers cale de 4km până ne-am întâlnit cu drumul național și puțin mai încolo cu pereții fără acoperiș a haltei de la Valea Fratelui. 

N-am așteptat mult, până ce pe acolo a trecut un vagon de lucru, care din goana trenului, ne-a strigat că fusese o prăbușire de stânci peste calea ferată și linia era închisă. Și închisă a rămas ceva vreme până când s-au terminat – e drept foarte repede -, toate amenajările necesare a căror spectaculozitate o vedem de câte ori trecem cu trenul prin acele locuri. Noi am găsit o dubiță al cărui șofer ne-a luat cu el și ne-a lăsat cam acolo unde aveam fiecare nevoie. Pe colegele mele de drumuri montane, la poalele Coziei și pe mine cât mai aproape de casă.

Dinu Boghez

La cules de îngeri

 Moto: Tu nu vezi niciodată

             Fluturii cum se privesc peste noi ?

                         Ana Blandiana

 

Atâta mi-am zgândărit copii cu imaginea Retezatului, încât până la urmă au căzut de acord că excursia din vara anului acela să fie cea din Retezat. Am plecat într-o dimineață, cu o mașină pe drumul lung către munții pe care ni-i doream. Am mai scurtat cu ceva drumul, urmărind valea Lotrului și mai apoi coborând în Petroșeni. Pe la Câmpul lui Neag am ajuns aproape de cabana Buta. N-am rămas la cabană, ci am urcat în Șaua Plaiului Mic. Acolo ne-am întins cortul și când am intrat înăuntru am făcut-o cu imaginea crestelor Retezatului, atât de apropiate de părea că poți pune mâna pe ele.     

Dimineață am început traseul ce-și propunea să parcurgă aproape întreaga creastă înaltă a Retezatului. Am pornit către ramura care urma să atingă vârfuri înalte ale Retezatului. Ne-am îndreptat mai întâi către vârful înalt de 2457m, cel al Custurei. A urmat cel al Păpușii, care depășea cu puțin cei 2500m. Am coborât apoi în Șaua Pelegii. Fără să știm că acolo eram în zona rezervației, ne-am întins cortul, după care copiii au coborât până pe malul lacului Ghimpele. Acolo s-au zbenguit până înserarea a cuprins locurile. Când s-au întors de abia de am avut răgaz să mâncăm, până au venit orele nopții. După o noapte liniștită, când ne-am sculat, vârful Pelegii era înălțat în bătaia soarelui. I-am urcat panta cam dură până ce am atins vârful înalt de 2509m. Câtăva vreme am admirat lumea din înălțimea sa. A urmat apoi coborârea către lacul Bucura. Pajiștea alpină, stâncile din cale ne-au făcut o coborâre frumoasă. Deodată, din liniștea muntelui ne-a trezit vocea lui Andrei. "Tată, uite un șobolan". Era doar o marmotă, un pic speriată, dar până să se îndepărteze, și-a anunțat suratele să se adăpostească. Noi am coborât liniștiți până spre malul lacului Bucura. Acolo ne-am desfăcut cortul și ne pregăteam să-l întindem. Un salvamontist s-a apropiat de noi și ne-a atras atenția că în rezervație nu putem campa decât în locuri special amenajate și locul ăsta era la vărsarea lacului, acolo unde erau și alte corturi. Ce era să facem, ne-am conformat, am luat cortul cam târâș și ne-am găsit loc de campare pe malul lacului, aproape de vărsare. Acolo ne-am făcut tabăra și până când  a venit seara nici că ne-am mai mișcat de acolo.

A venit o altă zi, cu alte planuri. Ne-am îndreptat pe nemarcatelea, către silueta inconfundabilă a Judelui – 2370m. De acolo mai departe am urmat creasta stâncoasă, cam abruptă, urmărind hățașul existent. Poteca firavă, făcea parte din locurile frumoase pe care le străbăteam. Am ajuns în șaua Poarta Bucurei, la 2280m. De acolo am început coborârea către micuțul lac al Porții. Am stat pe malul lacului, până ce Floriana s-a plictisit de bălăceală, după, care prin iarba mare a Retezatului, ne-am îndreptat către cortul nostru de pe malul lacului Bucura pe care-l părăsisem dimineața. Ce mai rămăsese din zi, ne-am petrecut-o cu leneveală pe malul lacului.

În ziua următoare mi-a venit chef să urc singur pe vârful Bucura. Mi-am lăsat copii singuri pe malul lacului, rugându-i să nu se depărteze prea mult, iar eu m-am îndreptat către poarta Bucurei. De acolo am început să urc coama care ducea către vârful Bucurei – 2433m. Am avut pe drumul urcării, locuri mai delicate de urcat, pe care însă le-am depășit cu prudență. Nu-mi spusese nimeni și nici mai târziu n-am aflat, că traseul prin locurile acelea ar fi avut vreun grad alpin menționat undeva. Dar pe vârf, când am ajuns acolo, am întâlnit un turist ca și mine, care foarte intrigat, m-a întrebat cum am urcat pe acolo fără mijloace alpine. Am mai stat puțin de vorbă și mi-am început coborârea, tot fără potecă și prin locuri mai blânde ca cele de la urcare, dar dificile. Pe lângă lacul Porții, pe malul Bucurelului, am mai zăbovit cât să-mi trag sufletul, după care am ajuns la locul unde ne era tabăra și unde mi-am întâlnit copii. După amiază s-a stârnit vânt mare și s-a lăsat frigul peste căldarea Bucurei. Turiștii și-au strâns corturile și au plecat, ori de vreme rea, ori de sfârșitul wekend-ului. Noi am rămas locului. Vântul și vremea rea i-au făcut pe salvamontiști să ne invite în cabana lor de pe malul lacului. I-am refuzat și ne-am petrecut noaptea cu vântul care ne zguduia cortul.

Era vreme frumoasă a doua zi, când ne-am strâns tabăra și am luat drumul înapoi către cabana de la Buta. Mai aveam o zi de munte ce puteam să ne-o petrecem prin locurile Retezatului. Așa că am pornit împreună cu copii, către culmea Retezatului Mic. Pe vremea aceea traseul nu avea marcaje, așa că am luat-o pe unde ne-a dus capul. Am urcat pe vârful Drăgșanului -2017m -, am ajuns în Șaua Scorotei și am ajuns până pe vârful Piule la 2081m. În unele locuri a mai trebuit să frânez entuziasmul Florianei, care uneori era cam imprudentă. Ne-am întors la cabană, de unde a doua zi am coborât la locul unde ne părăsisem mașina cu câteva zile înainte. Drumul întoarcerii l-am făcut de data asta pe șosele mai obișnuite, dar până la urmă tot acasă am ajuns.

 Dinu Boghez

Acolo sus

 Moto: Cum am putea să ne dorim

            Un cer senin și-o boltă goală,

            Când norii spun povești prin care

            Sîntem salvați în veșnicii ?

                     Ana Blandiana

 

Erau anii în care înălțimile munților bănățeni mă atrăgeau cu precădere. Așa s-a născut ideea străbaterii crestei lor. Încercasem să-mi găsesc tovarăși de drum. Nu-mi găsisem și doar Sofi răspunsese apelului. Și poate asta era mai bine. Ultima oară când ne adunasem mai mulți, când printre noi apăruse un personaj a cărui dragoste de munte nu i-o știam, tovărășia acesteia fusese un eșec pe care parcă nu mi-l mai doream.

Iată-mă așadar într-o zi de vară, plecat împreună cu Sofi, într-un periplu lung, care cuprindea munți dintre cei pe care-i consideram mai mult bănățeni. Urma să parcurgem locurile Muntelui Mic, creasta Țarcului și cea a Godeanului și ce s-o mai găsi prin preajmă.

Am plecat din Râmnicu Vâlcea ceva cam târziu, pentru trenul pe care vream să-l prindem tocmai la Craiova. Am plecat în zori și harul de bun șofer al lui Nea Mitică, ne-a dus în gara din Craiova, tocmai bine să prindem acceleratul care avea să ne poarte până la Caransebeș. Urcați în tren, cam la limita timpului feroviar, am așteptat cu nerăbdare spectacolul malului dunărean, a cărui frumusețe ne-a satisfăcut pe deplin. Am coborât la Caransebeș. De acolo am prins un autobuz către Borlova, de unde mai departe aveam să mergem pe jos, până acolo de unde aveam să luăm munții în picioare. Am parcurs mai întâi o zonă cu desăvârșire defrișată, pe care doar mai târziu aveam să aflăm că era destinată viitorului telescaun. Am ajuns la stațiunea încă de pe atunci una de schi, de la Muntele Mic. La intrarea în stațiune am trecut pe lângă o groapă mare, plină cu apă, evident una care zăbovea cam de mult pe acolo. Era groapa viitorului hotel care ar fi trebuit să se ridice aici. Nu era un spectacol plăcut. Era încă vremea prânzului și ne-am abătut la restaurantul din acele locuri. Câtă vreme am stat acolo, am avut surpriza să auzim transmise aspecte de la meciul de tenis al României cu URSS, care cât l-am ascultat, avea numai victorii românești. În camera de hotel, ne-am putut odihni bine până a doua zi dimineața, când cu rucsacii în spate, am pornit drumul peste munții pe care ni-i doream. 

Am mers lălăind peste muchia al cărui vârf mai răsărit avea să fie cel al Jigorei de 1647m, cât arăta harta noastră. Am ajuns în Curmătura din care se ajungea la refugiul Cuntu, folosit pe atunci mai ales de meteorologii care îl utilizau când urcau sau coborau de la stația meteo din vârful muntelui. Ani mai târziu, pe o vreme câinoasă, lipsită de vizibilitate și cu viscol năprasnic, meteorologii care urcau la stația înaltă, si-au pierdut viața prin locurile acestea. Acum era vreme bună și noi urcam liniștiți, doar obosiți un pic de panta drumului ca și de cel făcut până aici. Am ajuns cu bine la stație, a cărui ușă era deschisă și pe care am intrat cerându-ne scuze pentru deranj. Le-am cerut doar îngăduința unei clipe de odihnă. Ne-au spus că nu ne puteau oferi găzduire și ne-au oferit apă minerală. 

Când am ieșit din stație, ne-am oferit ochilor, spectacolul munților Retezat, care de aici răspândeau măreție. Părea un bunic cel care se învârtea pe afară și când s-a apropiat de bazinul din beton de afară, l-am întrebat dacă îl folosesc pentru ei. Nu. Avea în el zăpadă adunată peste iarnă și apa de acolo o foloseau la acțiuni menajere. Asta a fost ultima informație luată de acolo, înainte de a începe lunga coborâre până în Șaua Șuculețului – 1909m. Prin preajmă era aciuiată o stână pasageră și o clipă ne-am gândit dacă să le cerem adăpost peste noapte. Dar n-am stat pe gânduri și am pornit mai departe. Am coborât muchia muntelui până în Șaua Iepei la 1727m, de unde ne-am desprins din drumul de creastă al munților Țarcu. La coborâre am dat repede de un drum forestier care ne-a condus până la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei, aflată la cota 998m. 

Pe drumul până acolo au fost amănunte pe care le-am memorat. Mai întâi, în două locuri distincte, am întâlnit chiar pe șosea pâlcuri numeroase de fluturi așezate chiar în drum, oarecum bâzâind și fremătând prin locuri pe unde ar fi putut fi chiar călcați. Noroc că drumul nu era circulat. Ceva mai departe, harta ne menționa că se află o cabană cu numele Dorela. Ceva mai târziu, am aflat de la un bun prieten, Mircea Florian, că într-o împrejurare pătrunsese clandestin în cabană, ba chiar și dormise acolo, iar la marginea patului găsise o pereche de papucei de damă. De unde și părerea că locul era destinat perechii prezidențiale. Câtă tevatură pe vremea aceea, pe când astăzi lucrurile par bine autorizate pentru acel scop și nu mai zice nimeni nimic. Am ajuns la ce mai rămăsese din vechea cabană Gura Apei. Într-o căsuță ne-am adăpostit și noi. Îmi mai aduc aminte încă, după atâta amar de ani, sigur mai mult de 40,  imaginea Sofiei în pragul cabanei unde ne cazasem.

Dimineața am pornit etapa montană a munților Godeanu. Parcă cel mai lung parcurs montan de până atunci. De aici încolo nu aveam să ne bizuim decât pe propriile noastre puteri, gândindu-mă la locurile la care probabil o să avem nevoie doar de amabilitatea celor întâlniți în cale. Era o zi cam înnourată încă de la plecarea de la cabană. Pe drum ceața a început să stăpânească muntele. Se făcuse și frig și ploaia părea iminentă. Ajunsesem la golul montan, trecusem de vârful Branului după harta noastră și cât drum făcusem până atunci, trebuia să fim cam prin dreptul vârfului Gugu - 2291m. De imaginea lacului din preajmă, nici vorbă, atât de deasă era ceața. Bănuiam că vârful amintit avea să fie lăsat în urmă și noi trebuia să găsim neapărat un loc organizat unde să ne adăpostim peste noapte. Ar fi trebuit să mai întâlnim și un alt lac, cel al Morarului, dar și ăsta era ascuns în valurile de ceață. Norocul a făcut să dăm în calea noastră de un bordei, cu ușă bună la intrare și două lavițe pe laturi. Pe vremea aceea și a marcajelor inexistente, singura hotărâre pe care o putem lua, era să rămânem la bordeiul întâlnit. Acolo ne-am întins sacii de dormit și ne-am așezat la odihna aproape forțată. De abia ce ne întinsesem în sacii de dormit și la ușa bordeiului a apărut unul din ciobanii locului, care ne-a invitat la cortul lor. Acolo ne-am dus, la cel care părea unul din șefii stânei și a cărui adresă pe care mi-a lăsat-o, o am și acum: Dragalina Achim-Borlova 225-satul Turnul Ruieni-județul Caras Severin !!. Anul în care mi-o dăduse 1971-72 !. Am stat de vorbă până, spre seară. Ne-au ospătat și la înapoiere, de teama câinilor, unul dintre ei ne-a însoțit.

A trecut noaptea cu bine și mai după miezul ei, cerul s-a umplut de stele și asta ne-a făcut să ne bucurăm pentru ziua următoare.

Am pornit pe o vreme minunată, la o oră cât de matinală am putut. Am trecut prin Șaua Mâțului, înaltă și ea de 2100m. Ne-am continuat drumul pe creastă și după ce am trecut de vârful Scărișoarei, am privit în căldarea strâmtă de pe versantul nordic, lacul cu același nume. Era la fel de albastră apa lui, așa cum fusese și în altă împrejurare când trecusem pe aici. Numai că acum pe malul lui nu mai era tabără de corturi. Am urmat creasta înaltă care de abia de scădea sub cota 2200m. Mai către capătul ei, în sfârșit am ajuns la cota 1936m, într-o coborâre care ne secătuise puterile. Am urcat apoi până pe înaltul vârf al Pietrei Iorgovanului, cu priveliști deosebite către Valea Jiețului, acolo unde se zărea casa Câmpușel la care doream să înnoptăm. Pe vremea când pășeam pe vârful Pietrei altitudinea era de doar 1997m, dar probabil măsurătorile mai recente, poate și mai exacte, au găsit înălțimea de astăzi de 2014m. Ne-am îmbogățit ochii cu imaginile de pe vârf și mi-am amintit ceva dintre legendele locului și despre lupta dintre Iorgovan și balaurul care stăpânea locul în vremurile de demult. Le-am citit și eu cu mintea înfrumusețată de legendele împărtășite într-o carte cvasi-turistică, de către autorul poveștilor culese de prin locurile acelea: Emilian Iliescu. Am început coborârea urmând poteca de pe versantul drept al vârfului.

Curând am ajuns în vale și am intrat în curtea casei văzută de sus. Pe treptele ei stătea un bătrân înalt, cam gârbovit mi s-a părut. I-am dat bună ziua și i-am întins mâna, spunându-mi, cum era politicos numele. Mi-a răspuns și el la fel, dar al lui avea o rezonanță, pentru mine cel puțin, una deosebită. Îl chema Emilian Iliescu și era autorul de ghiduri turistice pe care le citisem, dar și culegătorul legendei Iorgovanului în lupta cu balaurul. A fost clipa de încântare. Îl cunoșteam pe cel care-mi deschisese ochii spre farmecul munților Retezatului și legendele lui și probabil și a celui care scrisese despre ele, care iată și acum era un om cunoscut și poate chiar admirat. Era poate nu atât  de bătrân, dar foarte bolnav și vremea care începuse să se răcorească l-a silit să intre în casă.

Noi am făcut o baie caldă în cada băii cu care era dotat cantonul și ne-am culcat. Toată noaptea însă, aveam să-i auzim tusea celui care era secătuit de boala pe care o avea. A doua zi, am urcat împreună cu Ana, soția lui, pe creasta de calcar pur a Oslei. Pe drumul făcut împreună ne-a depănat povești dintre cele pe care nu le cunoșteam. Despre o turmă de oi omorâtă de puterea unui trăsnet. Dar mai important, ne-a povestit despre boala soțului ei. Avea un cancer în fază terminală și ultima lui dorință, fusese să mai ajungă în locurile din care să mai privească odată înălțimea Pietrei Iorgovanului și să-și mai ducă aminte de pe vremea când ciobănașul care purta pe cal bagajele soților Iliescu și pe care îl admonesta din când în când certându-l și spunându-i calului: fir-ai al ciorilor să fii !. Cu Ana Iliescu ne-am plimbat pe creasta Oslei și parcă acesteia i-am găsit asemănări cu Buila noastră de peste munți.

În ziua următoare am plecat. În Șaua înaltă de la coada Oslei, am aruncat privirea din urmă către munții pe care-i străbătusem cu piciorul, dar și spre crestele Retezatlui, care-și arătau frumusețea și de aici. Am început coborârea pe un drum de care, îmbâcsit de praf și lipsit de surse de apă apropiate. Când ni s-a făcut foame, am scos pentru prima oară aragazul portabil din rucsac și ne-am preparat o crăticioară de gris cu lapte și ne-am băut picăturile de apă care ne mai rămăseseră.  

 Am ajuns mai spre seară la Tismana. Am tras peste noapte la motelul de aici. Ne-am odihnit bine și în seara liniștită petrecută aici, geamul deschis și adierea de afară, ne-au fluturat toată noaptea perdelele. A doua zi, cu regretul de a nu ne fi închinat la mânăstirea Tismana, am părăsit ținuturile montane care ne înfrumusețaseră viața o prea scurtă vreme.

În înghesuiala autobuzului, am ajuns cu bine la autogara Craiovei. Cu alt autobuz, la fel de încărcat și cam tot atât de neprimitor am ajuns acasă, cu gândul la altă excursie la fel de frumoasă.

                     

Dinu Boghez / 1972