E viscol mare in Cozia!

Moto: sufletul mi-i totuşi plin de rost,/ gerul şi zăpada-mi saltă ţelul,
fiindcă peste toate câte-au fost,/ râde pân’ la lacrimi clopoţelul. / Serghei Essenin

Când am hotărât să plecăm în Cozia, ştiam că vremea nu va fi una prea favorabilă. Am plecat totuşi. Dimineaţa, încă pe întuneric, cu trenul, din gara Râmnicului. Pe peron nimeni dintre cei cunoscuţi, umblători cu rucsacul pe munti. Am coborât la halta Mânăstirii Turnu. Se îngâna ziua cu noaptea. Din cer se scuturau pe îndelete, acele mărunte ale unui început de burniţă. Doar ce-am ajuns la drumeagul ce urca spre poarta mânăstirii şi acolo, lângă Troita de lemn, ne-am abătut la stânga, pe poteca marcată cu triunghi roşu. Hotărârea venise pe negândite şi din priviri, fiica mea si cu mine, am început să urcăm panta mare a începutului de drum. Nici nu vedeam bine pe unde să o luăm, dar când am ajuns pe micuţul platou cu masă şi băncuţe, ziua a început să prindă viaţă. Am luat-o repede pe adevărata alee dintre copaci şi până să ajungem tot la o troiţă, veche de când lumea, dar încă îngrijită, stropii mărunţi de burniţă, s-au transformat în ploaie. ,,Să coborîm; nici vorba; mergem înainte ! ”. Cu pelerinele puse la repezeală, am continuat să mergem înainte. Am trecut cu atenţie de traversarea micului perete de stâncă, acum umezit zdravăn, am trecut şi peste cele câteva serpentine cu belvederi spre valea Oltului, la capătul lor, am mai depăşit şi zona unui horn larg şi ceva mai abrupt şi iată-ne pe stâncăriile de unde ar fi trebuit să vedem în toată splendoarea lor, Pietrile Roşii. Ceaţa domina înălţimile şi doar poalele lor sfârşite în adâncurile pădurii mai erau de văzut. Apoi am mai avut de trecut o pantă dură, cam plină de pământ alunecos, dar când am sfârşit-o am ajuns pe muchia cu stejari. Depăşisem prima parte a traseului. Aici însă am găsit zăpadă, aşternută în strat de luat în seamă. Cu ea aveam să ne luptăm de aici înainte, dar şi cu vântul pe care-l auzeam şuerând peste vârfurile copacilor.

Deocamdată coama pe care eram şi mai departe crestele pe sub care mergeam ne apărau, de nici nu simţeam tăria vântului. Deabia când am ajuns în Şaua Turneanului şi prima pală de vânt s-a proptit în noi, ne-am dat seama cu ce vom avea de a face. Nici n-am ştiut cum să ne adăpostim mai repede în micuţul adăpost de aici. Când am început să urcăm mai departe, sub bocanci stratul de zăpadă era de vreo 20cm şi pe lângă noi zburau fulgi haotici purtaţi de vântul turbat.

Am depăşit înşeuarea Turneanului, am ajuns în spatele primei culmi importante din drumul spre cabană, adăpostiţi de vânt şi am intrat în drumul către vârful mai înalt, cu grupul lui de stâncării cu belvederi către întreaga vale Oltului şi către marea Builă. Aici, nici vorbă să ne oprim, necum că n-am fi văzut nimic. Viscolul ne înfăşura în vârtejurile sale de zăpadă, care acum ne silea să mergem unul pe urmele celuilalt. Era aşa de puternic vântul, că nu odată ne-am oprit, sufocaţi de tăria lui. Acum Floriana tăia drum prin zăpadă şi dacă întârziam cât de cât să-i calc pe urme, aproape că nu le mai găseam.

Mi-am adus aminte atunci, de un alt drum, făcut la anii tinereţii, în pregătirile propuse pentru munţii înalţi pe care şi aveam să-i străbat, când înfruntasem tot pe aici, un viscol şi mai năpraznic, în toiul iernii şi când colegului meu, mustăcios, trecut acum în alte tărâmuri, ajunsese la cabană cu ţurţuri în jurul gurii. Acum parcă nu era chiar aşa.

Am coborât repede în Şaua Mării, acolo unde, în vremuri depărate fusese cândva o aşezare pastorală şi am început alt urcuş, din creştetul căruia se răspândea poteca spre gara Lotru. Am coborît apoi în ultima înşeuare dinaintea urcuşului către vârfurile cele mari ale Coziei. Se dovedea urcuşul, prin viscolul puternic, destul de greu şi nu odată ne-am răsucit în loc, căutând poziţii favorabile unei respiraţii aproape normale. Vântul învolbura brazii Coziei şi sub unii dintre ei, ne mai adăposteam din când în când.

Ne-am strecurat numai bine în lungul potecii turistice, devenită acum doar una imaginară, vârstată pe brazii cei mari cu semne turistice. Când am depăşit versantul scuturat de vântoasă şi am trecut pe partea estică, cât am mers prin pădure, am avut o clipă de răgaz. Mai apoi la golul alpin, pe sub creasta Vamvurei, ne-a întâmpinat din nou vântul năpraznic. Eram înfăşuraţi în palele de zăpadă spulberată, când deodată, din vârtejurile dinaintea noastră, s-au auzit glasuri, care parcă se întrebau pe unde o mai fi poteca. Curând ne-am întâlnit cu temerarii. Erau dintre cei obişnuiţi ai locurilor şi care de obicei îşi făceau veacul la minunatul refugiu al Armăsarului, un altfel de Cabană Ascunsă din Piatra Craiului. Ionescu-Dunăreanu spunea de mult, că acolo ajung doar cei ce se încumetă să-i găsească locul ascuns !. Poate ne-am fi dus şi noi, dacă am fi avut sacii de dormit şi drumul ar fi fost mai scurt decât cel spre cabană. Le-am urat drum bun-aveau şi urmele noastre înainte- şi ne-am continuat drumul. Până am trecut pe sub Ciuha Mare, în locul în care se mai produc mici avalanşe, periculoase în sine şi peste Piatra Rea şi ea dificilă la vreme de îngheţ, viscolul şi-a făcut de cap. Apoi o scurtă acalmie prin pădurea de brad şi ultima dezlănţuire din faţa cabanei. Ne-a deschis uşa Marian, cabanierul şi ne-a întâmpinat cu ceai cald si supă şi ea caldă, care ne-a înviorat. Am tot discutat, până ne-am arătat dornici de oarece odihnă şi în camera în care am intrat, focul duduia în sobă.
După câtăva vreme am coborît din nou în sala de mese a cabanei. Devenise plină şi veselia grupului care deabia urcase, era una plăcută. Şi ei urcaseră bună parte pe drumul pe care venisem şi noi. Ba chiar se rătăciseră un pic. Viscolul tot atâta îi învăluise, dar acum erau la adăpost şi la masa lor era veselie.
Ne-am întors în cabană. Acolo unde camera se încălzise binişor. Ne-am simţit bine ştiind că afară urlă vântul şi potop de zăpadă se răsturnă peste munte. Am ieşit de câteva ori afară, în cursul nopţii. Să văd ce speranţe de vreme bună se arată. Doar uşa deschisă la intrare şi repede trebuia să intru inapoi. Şi când zăboveam câteva clipe afară, vălătucii vântului turbat şi roiul de funigei inebuniţi ce mă înconjurau, mă făceau să nu prea am speranţă pentru a doua zi. Spre ziuă vântul încă nu se domolise. Şi când am plecat de la cabană, vârtejurile de zăpadă şi vânt încă măturau locul dinaintea cabanei. Tinerii care urcaseră cu o seară înainte mai zăboveau. Doi dintre ei, dormiseră afară, în cort şi ne mărturiseau că numai după ce-şi astupaseră urechile izbutiseră să adoarmă – în zilele când scriu aceste rânduri, aflu că unul dintre ei, a plecat dintre noi şi poate avea gânduri multe despre munţi pe care-i jinduia.
Am plecat şi pe drumul lat şi dezgolit de pădure, câtăva vreme deabia ne-am putut împotrivi vântului turbat. Apoi când am început să ne abatem pe sub coastă şi mai departe la adăpostul ei, vântul nu ne-a mai fost potrivnic. Am ajuns repede la capătul potecii liniştite şi ne-am aflat la începutul coborârii din zona abruptului, acolo, sub marele perete al Bulzului. Ne-am mai ajutat şi de cablul atârnat pe peretele stâncos. Îl ştiu acolo de mai bine de treizeci de an şi doar scurtă vreme am văzut unul cu lanţ şi fixat în pitoane. Apoi lanţul a dispărut şi acum tot cel vechi ne este de ajutor. Am sfârşit zona oarecum dificilă şi în faţa noastră ne stătea doar drumul prin pădurea, care acum, ajunşi în poiana Vlădesii, era doar acoperit de zăpada din ce în ce mai subţire. Vântul căzuse de tot. Câteva scurtături ne-au uşurat drumul şi când am mai depaşit şi pădurea de stejari, acolo unde poteca devenise una alunecoasă, zăpada începea să se confunde cu noroiul. După atâta vreme călători în lumea imaculată a zăpezilor aşternute peste coastele muntelui, noroiul ce se făcea simţit, a constituit un adevărat şoc. Am trecut şi de mânăstirea Stânoşoara,

de cabana de la Valea Mărului, care părea că se modernizează oarecum şi drumul Păuşii, făcut de atâtea ori şi devenit aproape monoton, ne-a scos repede în gara cu acelaşi nume, unde, parcă anume pentru noi, un tren deabia sosit în haltă, parcă ne-a aşteptat un pic.
S-au sfârşit alte două zile în Cozia şi cu toate cele îndurate, acum toate deveniseră un vis frumos, de care multă vreme o să ne aducem aminte.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez