încât, ca să nu le uităm,
ne-am făcut noduri în ridurile de pe frunte.
Marin Sorescu
Îmi doream de mult o excursie pe creasta Latoriţei. Acum, către sfârşitul lunii mai, când vremea se anunţa deosebit de frumoasă, m-am hotărât. Era momentul turei pe creasta munţilor Latoriţei. Aflasem că fusese repus în circulaţie autobuzul ce trecea prin Obârşia Lotrului şi iată-mă la finele unei săptămâni, în drum spre locul de unde hotărâsem începutul excursiei. Prin Brezoi, pe malul lacului de la Vidra, încă puţin şi iată-mă la Obârşia Lotrului, locul popasului de noapte. M-am întâlnit acolo cu oameni cunoscuţi de ani mulţi, apoi am hălăduit o vreme prin preajmă, căutând amănunte ce-mi aminteau vremuri petrecute pe aici. Mai cu deosebire m-am oprit în faţa crucii ce amintea de Moş Ghişe, bătrân pe vremea când îl cunoscusem acum mai bine de 40 de ani. Păstorise vechea cabană de prin aceste locuri ani buni, el şi înaintaşii lui, moştenind într-un anume fel, meseria asta de cabanier, schimbată în zilele noastre cu cea de „ cârciumar ”, mai pe înţelesul cel de toate zilele. Petrecuse bătrânul Ghişe ani buni prin locurile acestea şi găseai aici o vorbă bună, un sfat despre împrejurimi, dar şi nişte ochiuri bine prăjite, cu mămăliguţă caldă, ţărănească şi cu ce s-o mai fi găsit pe lângă ele. Doar crucea din preajma vechii cabane, de pe malul Pravăţului, săvârşită de bătrâneţe, mai aminteşte de om şi de vremurile acelea. Când afară timpul s-a răcorit binişor, m-am retras în căsuţa unde urma să-mi petrec noaptea. Până a nu adormi, aflu de nişte buni prieteni ce urcau în ziua următoare către Şaua Ştefanului. Nu ştiam dacă vom avea comun măcar o parte din traseu, dar ipotetic ne dăm întâlnire în dimineaţa zilei următoare.
Undeva către miezul nopţii, sub cerul cu stele multe, sclipind în întuneric, undeva către Parângul Mare, apare un licăr portocaliu, atâta cât să-ţi ia ochii pentru o clipă. Nici timp mult n-a trecut până când pe acoperişul căsuţei s-a abătut urgia ploii torenţiale şi din înalturi cobora artileria cerească cu obuze de toate calibrele. S-a dus excursia mea, plănuită atâta vreme, gândeam în lâncezeala aşterntului călduros. Când m-am trezit dimineaţa, din furtuna de peste noapte, rămăsese doar timpul răcoros şi vălătucii de nori care acopereau cerul. Undeva în străfundurile cerului înorat, stătea să se iţească o geană din albastrul cerului îndepărtat. Mi-a dat curaj spărtura firavă a norilor. Mi-am anunţat telefonic colegii, că eu mi-am luat picioarele la spinare şi am început să urc şi poate doar pe drum să ne întâlnim. A trecut repede timpul până la ramificaţia drumurilor, spre Petroşeni şi Rânca. Cerul nu dădea semne de înseninare şi spre creasta Parângului, atât cât ar fi trebuit să se vadă din şosea, stăteau vălătuci mari de nori învolburaţi. Până la podul Ştefanului – cel nou, aflat de multişor în construcţie, parte a drumul alpin în curs de amenajare -, kilometrii au trecut pe nesimţite. La pod începea oarecare mişcare şi dintre cei de acolo, unul m-a îndrumat spre puntea firavă din aval, aflată aproape de unda Lotrului. Cam înclinată într-o parte, cu trepte cam rare şi umezită din belşug. Aşa cum era, alta n ’aveam şi dincolo de apă tot trebuia să trec. De aici încolo trebuia să prind poteca ce scurta serpentinele vechiului drum alpin, al ,,regelui ”, cum i se spunea cam în şoaptă, în alte vremuri. Începutul potecii l-am găsit uşor, dar drujba nu ocolise locul şi vechiul drum pastoral, dispăruse de mult. Am căutat câtăva vreme niscaiva semne ale vechiului marcaj sau urme de călcătură proaspătă şi până la urmă, pe un brad, cine ştie cum rămas în picioare, am zărit triunghiul roşu, cel căutat. Am intrat în pădurea bătrână pe care o ştiam, am mai intersectat şoseaua veche şi curând am ajuns la „ căşerie ”. În vremuri nu prea depărtate, mai era în picioare şi chiar locuită de o bătrână – bunică ori străbunică a ciobănţei care mutase stâna ceva mai sus - ce nu se îndura să plece decât toamna când dădea îngheţul şi veneau ai ei după ea. Acum acoperişul era aproape căzut, paragina stăpânea locul şi de bătrână cine ştie ce s-o fi ales. Doar îzvorul din preajmă, amenajat de familia Babu, gorjeni din tată-n fiu, mai curgea neobosit. De aici şoseau făcea alte serpentine şi mai toate se puteau scurta. Curând am dat de noua aşezare a stânei şi plaiul cu brazi falnici avea pe el poteci de urcau oile sus la păşune. Le-am urmat şi când am ajuns acolo de unde mai sus, spre vârf doar plaiul stăpânea muntele, m-am aşezat pe-o margine a podeţului de peste pârâul Ştefanului. Până sus în şaua cu acelaşi nume, mai rămânea vreun kilometru de drum. M-am odihnit uitându-mă spre creasta Parângului. Bine înzăpezită, cât mă lăsau vălătucii de nori de pe creastă să-i privesc. Se însenina cerul văzând cu ochii şi mult nu mai era până s-ar fi limpezit zările. Mestecam agale un biscuit şi priveam un clin de munte, cu pantă mai domoală, pe care mă bătea gândul să-l încerc în urcuşul spre vârful Ştefanului. Un sfârâit uşor, de motor domnos, se apropia pe şosea. Erau prietenii, într-un anume fel aşteptaţi. Cu ei am plecat mai departe şi în şaua înaltă a Ştefanului am ajuns în câteva minute. Când plecaseră de acasă, prietenii îşi propuseseră să urce în Mohoru, dar acum, creasta Parângului încă închiondorată şi vântul tăios care stăpânea locurile înalte în care ajunsesem, le-a schimbat planurile. Aşa că deocamdată am urcat împreună spre vârful Ştefanului. Până să ajungem noi pe vârful înalt de 2051m, cerul s-a limpezit şi privirile rătăceau până spre Parângul Mare şi cel depărtat al Cârjei – 2405m. Am ajuns repede pe vârf şi cu vântul în spate, bătând ca ’ntr-o pânză de corabie, ne-am repezit şi spre cel al Mierului Mare, de doar 2032m. Mai fusesem pe acesta din urmă, când căutasem poteca ce cobora spre valea Lotrului, undeva aproape de cabana din Obârşie. Atunci doar o stână aflasem pe acolo, cu un copil speriat apărut în uşă, care nu ştia mai nimc Dar poteca nici gând s-o aflăm. Aşa că am coborît cu copii şi soţie direct prin pădure, fără umbră de potecă şi doar întâmplarea ne-a scos în preajma unui vad al Lotrului, care ne-a dat voie să-l traversăm. Acum pe aici, în drumul spre vârf, doar tufele de jneapăn, aluniţe aruncate pe plaiul încă veşted, cu doar ceva brânduşe ofilite, deabia ieşit din zăpezile mari ale iernii, ne-au întâmpinat. Alcătuirea stânei dispăruse. Apoi ne-am îndreptat către ultima noastră ţintă, vârful Bora, decanul de înălţime al acestor locuri, cu cei 2055m ai săi. Către el am avut de traversat şaua prelungă ce-l despărţeau de celelalte două şi o postată mare de zăpadă, muiată de soarele puternic ce izbucnise peste munţi. Cunoscusem Bora din alte împrejurări şi atunci ca şi acum, imagini diferite ni se înfăţişaseră. Pe vârf jneapănul fusese tăiat cu o furie neomenească şi peste tot locul relicvele crăcilor descărante, abandonate într-un imens osuar, dădeau muntelui aspectul teatrului unei mari bătălii. Una inegală, a omului cu muntele. Şi omul învinsese, dar preţul era prea mare. Te-ai fi aşteptat ca după atâţia ani, jneapănul să dea semne de regenerare, dar nu, aici rămăsese doar cimtirul său. Bine că pe partea cealaltă, spre nord, coasta muntelui, cu înfăţişarea unei căldări glaciare estompate de marea jneapănului, aceasta rămăsese intactă. Şi acum am privit spre adâncul căldării şi doar urma unui firicel de apă, în mijlocul unui petec de poiană, mai dădea locului aspectul de căldare glaciară, cum au pe aici alte vârfuri înalte, ale Purului şi Fratoşteanului.
Vântul bătea puternic şi se lupta cu norii ce acopereau coastele nordice aleParângului mai ales, stăpânite din belşug de limbi mari de zăpadă. Până la urmă, norii fusesră fugăriţi şi acum, din locul ferit da bătaia vântului turbat, ne-am pus la odihnă şi la admirat frumuseţile care ne stăteau în faţa ochilor.
Sub noi, în adâncul văii Latoriţei, iarba înverzise înaintea tuturor locurilor ce ne înconjurau. Acolo o turmă de oi îşi făcuse o primă apariţie şi la stâna lui David, novăcenii temerari fusesră cei dintâi ce încercau să populeze muntele. Încolo muntele era pustiu, doar el şi noi. Chiar în faţa noastră, oglinda Muntinelor, ochiurile de iezere ascunse sub pereţi stâncoşi, se vedeau ca o linie dreaptă ce brăzda orizontul. Munţii Căpăţânii, cam de pe la vârful de piramidă izolată al Nedeii, se vedeau ca o linie continuă, uşor umbrită. Dar spectacolul cel mare îl dădea Parângul. Cu ochii străbăteam vârf după vârf. Aproape de noi stătea Mohorul, masiv, baromertul munţilor arăta vremea însorită a locurilor. Apoi Setea Mare, era la locul ei cel ştiut, cu grămada mare de stânci întunecate risipite pe creştetul său. Mai departe piramida înaltă a Parângului Mare, mereu inconfundabilă, domina înălţimile. Cârja şi creasta perlungă către Mija închideau orizontul. Mai apropiată de noi, Coasta lui Rus pe care ce-i de acum, tolăniţi pe plaiul înfierbântat de puterea soarelui o făcuseră împreună în alte vremuri, nu prea depărtate, alcătuia o barieră ceva mai apropiată, sfârşită în şaua înaltă a Huluzului. Când fusesem pe vârful Mierului, se vedea încă acoperit cu destulă zăpadă şi vârful cel mare al Pătrului, din munţii Şureanului şi alături de el mai măruntul Auşel. Şi din creasta Lotrului, din zona înaltă ghicisem câteva înălţimi. Cam de pe Piatra Albă către Cristeşti şi Ştefleşti şi privirile se opriseră la ţuguiul Balindrului.
Venise vremea întoarcerii şi cu ochii bucuraţi de spectacolul munţilor sclipind în soarele unei depline primăveri, am luat calea către maşina din şaua Ştefanului. În drum, într-un cotlon ferit de vânt de sub vârful Ştefanului, un cioban adormise adânc. Cu faţa în jos, cu pălăria pleoştită pe cap să-l apere de soare, cu o cizmă aruncată cam într-o parte, a lehamite, cu ciorapul de lână aflat la vedere încă foarte curat, semn că venise aici de puţină vreme, nici măcar nu ne-a simţit când am trecut pe lângă el. Când am ajuns la maşină am ştiut că din intenţia mea de a străbate creasta Latoriţei, nu mai rămăsese nimic. Biruise comoditatea maşinii cu care acum mă întorceam acasă.
Rămăsese doar dorinţa de a-i mai parcurge odată plaiurile liniştite, punctate ici-colo de vârfurile sale înalte.
Câteva zile mai târziu, pe plaiurile acestea însorite s-a abătut din nou iarna.
22-23.05.2009
Undeva către miezul nopţii, sub cerul cu stele multe, sclipind în întuneric, undeva către Parângul Mare, apare un licăr portocaliu, atâta cât să-ţi ia ochii pentru o clipă. Nici timp mult n-a trecut până când pe acoperişul căsuţei s-a abătut urgia ploii torenţiale şi din înalturi cobora artileria cerească cu obuze de toate calibrele. S-a dus excursia mea, plănuită atâta vreme, gândeam în lâncezeala aşterntului călduros. Când m-am trezit dimineaţa, din furtuna de peste noapte, rămăsese doar timpul răcoros şi vălătucii de nori care acopereau cerul. Undeva în străfundurile cerului înorat, stătea să se iţească o geană din albastrul cerului îndepărtat. Mi-a dat curaj spărtura firavă a norilor. Mi-am anunţat telefonic colegii, că eu mi-am luat picioarele la spinare şi am început să urc şi poate doar pe drum să ne întâlnim. A trecut repede timpul până la ramificaţia drumurilor, spre Petroşeni şi Rânca. Cerul nu dădea semne de înseninare şi spre creasta Parângului, atât cât ar fi trebuit să se vadă din şosea, stăteau vălătuci mari de nori învolburaţi. Până la podul Ştefanului – cel nou, aflat de multişor în construcţie, parte a drumul alpin în curs de amenajare -, kilometrii au trecut pe nesimţite. La pod începea oarecare mişcare şi dintre cei de acolo, unul m-a îndrumat spre puntea firavă din aval, aflată aproape de unda Lotrului. Cam înclinată într-o parte, cu trepte cam rare şi umezită din belşug. Aşa cum era, alta n ’aveam şi dincolo de apă tot trebuia să trec. De aici încolo trebuia să prind poteca ce scurta serpentinele vechiului drum alpin, al ,,regelui ”, cum i se spunea cam în şoaptă, în alte vremuri. Începutul potecii l-am găsit uşor, dar drujba nu ocolise locul şi vechiul drum pastoral, dispăruse de mult. Am căutat câtăva vreme niscaiva semne ale vechiului marcaj sau urme de călcătură proaspătă şi până la urmă, pe un brad, cine ştie cum rămas în picioare, am zărit triunghiul roşu, cel căutat. Am intrat în pădurea bătrână pe care o ştiam, am mai intersectat şoseaua veche şi curând am ajuns la „ căşerie ”. În vremuri nu prea depărtate, mai era în picioare şi chiar locuită de o bătrână – bunică ori străbunică a ciobănţei care mutase stâna ceva mai sus - ce nu se îndura să plece decât toamna când dădea îngheţul şi veneau ai ei după ea. Acum acoperişul era aproape căzut, paragina stăpânea locul şi de bătrână cine ştie ce s-o fi ales. Doar îzvorul din preajmă, amenajat de familia Babu, gorjeni din tată-n fiu, mai curgea neobosit. De aici şoseau făcea alte serpentine şi mai toate se puteau scurta. Curând am dat de noua aşezare a stânei şi plaiul cu brazi falnici avea pe el poteci de urcau oile sus la păşune. Le-am urmat şi când am ajuns acolo de unde mai sus, spre vârf doar plaiul stăpânea muntele, m-am aşezat pe-o margine a podeţului de peste pârâul Ştefanului. Până sus în şaua cu acelaşi nume, mai rămânea vreun kilometru de drum. M-am odihnit uitându-mă spre creasta Parângului. Bine înzăpezită, cât mă lăsau vălătucii de nori de pe creastă să-i privesc. Se însenina cerul văzând cu ochii şi mult nu mai era până s-ar fi limpezit zările. Mestecam agale un biscuit şi priveam un clin de munte, cu pantă mai domoală, pe care mă bătea gândul să-l încerc în urcuşul spre vârful Ştefanului. Un sfârâit uşor, de motor domnos, se apropia pe şosea. Erau prietenii, într-un anume fel aşteptaţi. Cu ei am plecat mai departe şi în şaua înaltă a Ştefanului am ajuns în câteva minute. Când plecaseră de acasă, prietenii îşi propuseseră să urce în Mohoru, dar acum, creasta Parângului încă închiondorată şi vântul tăios care stăpânea locurile înalte în care ajunsesem, le-a schimbat planurile. Aşa că deocamdată am urcat împreună spre vârful Ştefanului. Până să ajungem noi pe vârful înalt de 2051m, cerul s-a limpezit şi privirile rătăceau până spre Parângul Mare şi cel depărtat al Cârjei – 2405m. Am ajuns repede pe vârf şi cu vântul în spate, bătând ca ’ntr-o pânză de corabie, ne-am repezit şi spre cel al Mierului Mare, de doar 2032m. Mai fusesem pe acesta din urmă, când căutasem poteca ce cobora spre valea Lotrului, undeva aproape de cabana din Obârşie. Atunci doar o stână aflasem pe acolo, cu un copil speriat apărut în uşă, care nu ştia mai nimc Dar poteca nici gând s-o aflăm. Aşa că am coborît cu copii şi soţie direct prin pădure, fără umbră de potecă şi doar întâmplarea ne-a scos în preajma unui vad al Lotrului, care ne-a dat voie să-l traversăm. Acum pe aici, în drumul spre vârf, doar tufele de jneapăn, aluniţe aruncate pe plaiul încă veşted, cu doar ceva brânduşe ofilite, deabia ieşit din zăpezile mari ale iernii, ne-au întâmpinat. Alcătuirea stânei dispăruse. Apoi ne-am îndreptat către ultima noastră ţintă, vârful Bora, decanul de înălţime al acestor locuri, cu cei 2055m ai săi. Către el am avut de traversat şaua prelungă ce-l despărţeau de celelalte două şi o postată mare de zăpadă, muiată de soarele puternic ce izbucnise peste munţi. Cunoscusem Bora din alte împrejurări şi atunci ca şi acum, imagini diferite ni se înfăţişaseră. Pe vârf jneapănul fusese tăiat cu o furie neomenească şi peste tot locul relicvele crăcilor descărante, abandonate într-un imens osuar, dădeau muntelui aspectul teatrului unei mari bătălii. Una inegală, a omului cu muntele. Şi omul învinsese, dar preţul era prea mare. Te-ai fi aşteptat ca după atâţia ani, jneapănul să dea semne de regenerare, dar nu, aici rămăsese doar cimtirul său. Bine că pe partea cealaltă, spre nord, coasta muntelui, cu înfăţişarea unei căldări glaciare estompate de marea jneapănului, aceasta rămăsese intactă. Şi acum am privit spre adâncul căldării şi doar urma unui firicel de apă, în mijlocul unui petec de poiană, mai dădea locului aspectul de căldare glaciară, cum au pe aici alte vârfuri înalte, ale Purului şi Fratoşteanului.
Vântul bătea puternic şi se lupta cu norii ce acopereau coastele nordice aleParângului mai ales, stăpânite din belşug de limbi mari de zăpadă. Până la urmă, norii fusesră fugăriţi şi acum, din locul ferit da bătaia vântului turbat, ne-am pus la odihnă şi la admirat frumuseţile care ne stăteau în faţa ochilor.
Sub noi, în adâncul văii Latoriţei, iarba înverzise înaintea tuturor locurilor ce ne înconjurau. Acolo o turmă de oi îşi făcuse o primă apariţie şi la stâna lui David, novăcenii temerari fusesră cei dintâi ce încercau să populeze muntele. Încolo muntele era pustiu, doar el şi noi. Chiar în faţa noastră, oglinda Muntinelor, ochiurile de iezere ascunse sub pereţi stâncoşi, se vedeau ca o linie dreaptă ce brăzda orizontul. Munţii Căpăţânii, cam de pe la vârful de piramidă izolată al Nedeii, se vedeau ca o linie continuă, uşor umbrită. Dar spectacolul cel mare îl dădea Parângul. Cu ochii străbăteam vârf după vârf. Aproape de noi stătea Mohorul, masiv, baromertul munţilor arăta vremea însorită a locurilor. Apoi Setea Mare, era la locul ei cel ştiut, cu grămada mare de stânci întunecate risipite pe creştetul său. Mai departe piramida înaltă a Parângului Mare, mereu inconfundabilă, domina înălţimile. Cârja şi creasta perlungă către Mija închideau orizontul. Mai apropiată de noi, Coasta lui Rus pe care ce-i de acum, tolăniţi pe plaiul înfierbântat de puterea soarelui o făcuseră împreună în alte vremuri, nu prea depărtate, alcătuia o barieră ceva mai apropiată, sfârşită în şaua înaltă a Huluzului. Când fusesem pe vârful Mierului, se vedea încă acoperit cu destulă zăpadă şi vârful cel mare al Pătrului, din munţii Şureanului şi alături de el mai măruntul Auşel. Şi din creasta Lotrului, din zona înaltă ghicisem câteva înălţimi. Cam de pe Piatra Albă către Cristeşti şi Ştefleşti şi privirile se opriseră la ţuguiul Balindrului.
Venise vremea întoarcerii şi cu ochii bucuraţi de spectacolul munţilor sclipind în soarele unei depline primăveri, am luat calea către maşina din şaua Ştefanului. În drum, într-un cotlon ferit de vânt de sub vârful Ştefanului, un cioban adormise adânc. Cu faţa în jos, cu pălăria pleoştită pe cap să-l apere de soare, cu o cizmă aruncată cam într-o parte, a lehamite, cu ciorapul de lână aflat la vedere încă foarte curat, semn că venise aici de puţină vreme, nici măcar nu ne-a simţit când am trecut pe lângă el. Când am ajuns la maşină am ştiut că din intenţia mea de a străbate creasta Latoriţei, nu mai rămăsese nimic. Biruise comoditatea maşinii cu care acum mă întorceam acasă.
Rămăsese doar dorinţa de a-i mai parcurge odată plaiurile liniştite, punctate ici-colo de vârfurile sale înalte.
Câteva zile mai târziu, pe plaiurile acestea însorite s-a abătut din nou iarna.
22-23.05.2009
Text: Dinu Boghez
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu