Străbătând amfiteatrul Parângului

Moto: Voi vedea un munte în zare
Şi voi merge spre el
Până când muntele va rămâne în urmă. / Marin Sorescu

Excursia asta avea să aibă începutul plin de peripeţii !.Urma să-mi întâlnesc fiica între două păduri, între doi munţi, ai Şureanului şi Parângului, în pasul înalt al Gropii Seci. Veneam din două direcţii opuse şi în jurul orei 8 dimineaţa, urma să ne întâlnim, după câteva întâmplări puse favorabil cap la cap. Doar că nu luasem în calcul pierderea de către mine a autobuzului care m-ar fi adus în acele locuri. Şi a urmat o alergătură cu obstacole multe, învinse până la urmă, după alte întâmplări duse la limita posibilului.
Aşadar la ora 8 ½ dimineaţa, pe o vreme senină, cu soarele care făcea să strălucească micuţa poiană din pasul Gropii Seci, la limita dintre judeţele Hunedoarei şi Vâlcei, iată-ne adunaţi, gata de drumul spre culmea înaltă a Parângului. Urma să urcăm Coasta lui Rus.
În ghidul învechit de trecerea timpului, pe care-l învăţasem pe de rost, atunci când apăruse, scria că pe aici ar fi trebuit să fie un marcaj cu bandă albastră. Niciodată nu-i aflasem începutul vârstat cu acest semn, nici când coborâsem, nici când urcasem. Doar într-o împrejurare când urcasem din valea Lotrului, prin Şaua Huluzului, găsisem aici o amărâtă de bandă albastră. Una singură şi nimic altceva. Şi bâjbâisem prin încâlcitură de jnepeni, mult şi bine, până ajunsesem la golul muntelui. Iar altădată, când evitasem jneapănul, nimerisem în altă vale, în afara traseului, pe la stâna din Zănoaga şi umblasem mult până să ajung către valea Lotrului, pe unde vroiam să ies din munte. Nici mai târziu, coborând cu băiatul meu, din Şaua Pietrii Tăiate, după noaptea petrecută în cort pe malul lacului Câlcescu, nu am găsit banda albastră anunţată în programul de marcaje din munţii Parângului. Şi tare bine ne-ar fi prins atunci, când străbătând muchia, curând după începutul coborârii, ne-a cuprins ceaţa deasă.

Acum însă, după ce am sfârşit efuziunile întâlnirii cu fiica mea, după atâtea incertitudini petrecute, am avut surpriza să găsim pe primul brad din calea urcuşului, marcaje proaspete. Un punct albastru şi mai ales banda albastră, semnul cuprins altădată în ghiduri. Banda asta albastră, venea tocmai din munţii Şureanului, o ştiam încă din tinereţe, dar iată, acum părea că ne va însoţi în drumul spre creasta Parângului.
Am pornit cam pe 8 ½, pe poteca ciobănească, urcând din greu până am ajuns la plaiul alpin.

Către vârful Ciobanului -1944m-, cupolă imensă răsărită în calea spre marile înălţimi, am ţinut poteca ce străbătea plaiul, ieşită din pădurea deasă de brazi, acum doar punctată cu câţiva dintre ei.

Căldarea verde a stânei din Zănoaga, se adâncea pe dreapta noastră şi avea în ea câteva din amintirile petrecute pe aici. Ceva mai încolo ne-am întâlnit cu prima turmă şi băiatul care era cu ea, unul cu pălărie tip „sombrero”, ne-a uşurat trecerea pe lângă câini, altfel destul de paşnici. Era de la stâna din Huluzu şi l-am mai întrebat câte ceva din locurile de acolo pe care mi le aminteam, dar şi despre drumul de acum încolo. „E acolo, în şa, lângă lac, o placă şi vă lămuriţi dumneavoastră ”. Începuseră să apară imaginile marilor căldări ale Parângului, mai toate cunoscute nouă şi potecile din ele, unele doar hăţaşe bine ascunse, ni se păreau apropiate.

Doar imaginile depărtatului Retezat, acum ascuns de pâcla zilei de vară toridă, nu le-am putut admira. Şi am plecat mai departe. Am ajuns în şa, cea a Hulzului, la 1824m şi chiar am găsit un lac, dar dintre acelea temporare.

Acolo era şi „placa” amintită şi pe una din săgeţi, era şi banda albastră pe care trebuia să o urmăm. Era ora 10 când am părăsit şaua. Am trecut de creasta din faţă, prin culoarul bine conturat printre jnepeni, găsind ici-colo semnul benzii albastre. Dincolo de creastă, pădurea de jneapăn ce părea de nepărtuns, s-a îndepărtat şi o potecă ciobănească, vârstată rar de semnele albastre, ne conducea către înălţimile Coastei lui Rus.

Prin căldarea Pietrelor, plaiul alpin avea farmecul lui aparte. Străjuit de perdeaua de jnepeni, mai către creasta pe care o depăşisem şi punctat de tufe răzleţe printre care ne strecuram pe semnele bine aşezate, drumul era lesnicios, faţă de altă împrejurare când dintre jnepeni ieşisem cam „ciufuliţi”.

Urcam alene printre oarecari stânci risipite pe alocuri.

În cale ne-a ieşit şi un pârăiaş zglobiu şi o clipă am fost tentaţi să-l urmărim, gândind că astfel am ajunge la lacul Ciobanului, cel bine ascuns în pădurea de jneapăn. Apoi semnele ne-au îndrumat paşii către un pâlc de jnepeni ce păreau să închidă drumul. Aici, cel ce găsise locurile cele bune de urcat, tăiase crăci de jneapăn pe doar câţiva metri, după care calea liberă ne conducea către hornul prelung ce urca spre vârful Pietrii.
A fost calea aceasta altă parte frumoasă în drumul către creste. Am urmat firul hornului pietros, străjuit pe partea noastră stângă de jnepeni, când compacţi, când risipiţi pe coasta muntelui. Curând am ieşit în creastă şi pe grohotişul ultimei părţi, am zărit şi oarecari urme proaspete de oameni, care se bucuraseră şi ei de calea de curând însemnată pe Coasta lui Rus. Ne apropiam de vârful Pietrele – 2155m – şi ne-am permis o scurtă privire aruncată de jur împrejur.

Dinspre locurile din care veneam, pierdut în zare, piramida vârfului Pătru, din munţii Şureanului, domina culmile molcome de până la el. Undeva pierdut în marea de jneapăn, pe culmea acoperită de jnepenii pe care-i ocolisem, am putut privi oglinda circulară a lacului Cibanului.

Cu multă vreme în urmă, pe o vreme ceţoasă, pe acolo găsisem poteca ce trecea prin căldarea Ghereşului, îndreptându-se către valea Roşiilor. Către locurile înalte ale Parângului, spre care ne îndreptam, marele arc al amfiteatrului pe care-l urcam, îşi arăta în întregime frumuseţile sale. Căldări glaciare cu lacuri bine ascunse, de a căror frumuseţe ne putusem bucura chiar de pe malul acestora. Lacul Verde care-şi împrumuta culorile de la soarele puternic şi jneapănul ce-l înconjura, cel Îngheţat sau Cârja, Mija cel îndepărtat sau cele bine ascunse în grohotişul coastelor, al Roşiilor sau Mândrei, erau pentru noi minuni care ne luminaseră zilele petrecute prin acele locuri. Către crestele înalte privirile cuprindeau imagini depărtate.

Dinspre Micaia, Galbenu, Păpuşa, Mohoru, către Parângul Mare, Gemănarea, Stoeniţa, Cârja, Mija, ba chiar şi un colţ bine ascuns al Parângului Mic, creasta munţilor în care eram, îşi etala în întregime frumuseţile.
Mai aveam cale lungă până în creştetul muntelui şi locurile frumoase debia de acum încolo se aşterneau în calea noastră. Am depăşit vârful Pietrele şi aici am avut privelişti către căldarea Găuri şi Ghereşu, dar nu de aici locurile ne arătau adevăratele lor frumuseţi.

Am ajuns nu mult mai târziu prin zona marilor stâncării ale coastei pe care eram, botezate de Nae Popescu: Şezătoare Urşilor. Chiar dacă nu ni se înfăţişau ca nişte urşi preistorici veniţi aici la marele sfat, stâncile erau tot interesante şi demne de admirat. Urcam continuu şi curând am ajuns în marea poiana - cât se putea pe o muchie înaltă presărată la tot locul cu stâncării - , din Curmătura Ţiganului. Aici ne-am aşezat şi noi la sfat, adăpostindu-ne de vântul puternic după malul stâncos ce străjuia căldarea Găuri. Am privit în adâncul căldării.

O ştiam pietroasă, cu calcar mult, o zonă încă neexplorată suficient de speoplogi, cu ochiuri de apă adăpostite în mici doline şi cu o stână stingheră, părăsită de mult prin poienile ei. Ochiurile de apă le-am văzut, unul mai mare decât celelate, stâna parcă dispăruse, dar o turmă de oi mai sălăşluia pe aici, adăpostită la pavăza unui perete stâncos. Când ne-am ridicat de aici şi Ghereşul, ne-a oferit privelişti de neuitat, cu lacul mai consitent de aici şi marea pietroasă în care se adăpostea. Dincolo de el, creasta Parângului, către Ieşul, Pleşcoaia şi câte mai erau către Parângul Mare, vârfurile ne erau mai apropiate.

Mai aveam de urcat ultima treaptă a urcuşului, către vârfurille mari care ne aşteptau. Am trecut repede pe lângă stâncile ruiniforme la ale Coastei lui Rus – 2302m.

A urmat mai „măruntul” vârf al Pietrii Tăiate – 2299m – şi însfârşit Şaua Pietrii Tăiate. Mai departe abrupturile nordice, ale vârfului Setea Mică, spectaculoase şi rotundul Setei Mari, stăteau înşirate în drumul de creastă. De când plecasem din pasul de la Groapa Seacă, trecuseră 5 ore. Mai departe, drumul nostru, cobora pe serpentinele strânse, cu grohotiş mult, mişcător, către poteca ce trecea pe deasupra iezerului Zănoaga Mare,

printre lăculeţele mici, majoritatea secate şi sfârşea la lacul cel mare al Câlcescului. Până acolo nu aveam să ajungem şi ne-am mulţumit doar să-i privim oglinda întunecată. Când am sfârşit coborârea potecii priporoase, ne-am întâlnit cu turmă de sterpe, păzite de un cioban novăcean, parcă arămit de soarele puternic din vara aceasta.

Avea bordeiul undeva către lacul Câlcescului şi părea ultimul locuitor vremelnic al acestor locuri. Am schimbat câteva vorbe cu el şi ne-am îndreptat paşii către malul lacului Zănoagei. Până acolo am coborât direct, străbătând morene cu stânci uneori mari, prin grohotiş şi locuri cu iarbă presărată cu omegul deabia înflorit, în faţă cu oglinda lacului, vălurită de vântul din creastă.

Când am ajuns pe malul lacului Zănoaga Mare, trecuse de ora 14 şi după urcuşul continuu de până acum şi mai ales după vântul care ne zgâlţâise zdravăn pe tot parcursul, parcă meritam o pauză mai lungă, mai ales că venise şi timpul mesei de prânz.

Acolo, pe malul lacului încreţit de palele de vânt ajunse până aici, cu pietre cu sclipri argintii din pardoseala de sub apele sale, ne-am aşezat la bine meritata odihnă. Am stat o bucată de vreme întinşi la soare, pe iarba moale de pe marginile lacului, privind către locurile înalte de unde coborâsem. Crestele aruncau până la noi pinteni pietroşi şi sus, Setea Mică, îşi arăta stâncile prăpăstioase şi înnegrite de vreme.

Când am plecat trecuse de ora 15 şi până la cabana de la Obârşia Lotrului, mai aveam cale lungă. Am coborât pe firul pârâului Zănoagei şi din când în când ne-am potolit setea din apa cristalină a acestuia. Doar că acum, la ora când soarele dogorise toată ziua şi apa se mai încălzise. Curând am ajuns la locul unde am întâlnit poteca ce cobora de la lacul Câlcescu. Scurtă vreme am mai umblat pe plaiul încins de dogoarea soarelui de iulie, după care am intrat în pădurea umbroasă. Când am ajuns la malul Lotrului, am constatat că traversarea acestuia, tot prin vad trebuia să o facem. Într-un octombrie întârziat, după oarece semne de iarnă timpurie, pe aici tot aşa trecusem şi apa rece a Lotrului, ne făcuse să scoatem sunete stridente la terminarea traversării. Acum eram în plină vară, dar Lotrul tot răcoros era. Când am ieşit pe mal şi ne-am revenit după baia rece pe care ne-o oferise Lotrul, nu ne mai rămăsese decât să parcurgem ultima parte a periplului nostru, oarecum bine cunoscută. Am trecut mai întâi prin vechiul drum de exploatare, uneori podit peste zonele mocirloase, am întâlnit izvoare zglobii, am traversat pârâul puternic al Iezerului, venit tocmai din îndepărtatul lac ascuns de stânci şi jnepeni şi până la urmă am coborât la drumul forestier de pe valea Găuri. Mai aveam de parcurs ultimii 12 km, până la cabana de la Obârşia Lotrului. Era binişor trecut de ora 16 şi oboseala începea să-şi spună cuvântul. Noroc că drumul pe valea Lotrului, când liniştit, prin vaduri cu apă limpede, aproape stătătoare, când îmvolburat pe pantele mai aspre, ne-a ţinut tovărăşie. Doar ultima parte, prin locuri în care semnele şantierului de modernizare a drumului, ne mai prăfuia din când în când, ne-a mai deranjat uneori. Dar până la urmă, către ora 19, am ajuns la cabană. Trecuseră aproape 11 ore de mers prin minunatele locuri oferite de munţii Parângului. Ne-am luat porţia de mămăligă cu brânză, unt, ou şi ce-o mai fi fost, ne-am bucurat de ultimele raze de soare ale unei după-amieze călduroase de vară şi ne-am îndreptat către locurile noastre de odihnă.
Ne-a mai rămas pentru a doua zi, doar cafeau băută la repezeală şi aşteptarea microbuzului ce venea tocmai din vale Jiului – eram doar singurii călători -, care să ne ducă pe noi în locuri apropiate casei. Drumul pe malul lacului Vidra, pe la staţiunea însingurată cu acelaşi nume, pe valea Mănăilesei, prin Voineasa şi din nou pe valea Lotrului, a trecut ca un vis. Ne-am trezit doar în forfota de pe valea Oltului, când am realizat ca şi altădată, că spectacolul Parângului, oferit cu dărnicie şi acum, luase sfârşit.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez