duminică, 11 octombrie 2009

Daca e Toamna, e Cozia


Moto:
Las sub vanturi si sub ceti,
Stelelor le las in sama,
Toate-aceste frumuseti,
Toamna asta de arama.
George Lesnea

Hotărâsem să urcăm în Cozia. Eram în pragul unei dimineţi de toamnă molatecă. Pe valea Oltului forfota maşinilor matinale. Din Călimăneşti am apucat drumul de centură şi din el, pe cel de pe valea Păuşii. Puţină vreme am mai mers printre case. Unele de când lumea. Alte câteva noi, erau înghesuite una’ntr-alta, în puţinul loc poienit de pe malul pârâului Păuşei. Apoi în lungul panglicii drumului s-a aşternut liniştea muntelui. Copacii îmbrăcau pe nesimţite culorile toamnei şi parcă şi stânca îşi schimbase înfăţişarea. Am trecut pe lângă cabana Valea Mărului şi ea puţin înnoită şi de lângă ea, doar un câine a catadicsit să ne latre prezenţa. Am ajuns repede deasupra mânăstirii Stânişoarei, acolo unde am părăsit maşina cu care venisem, lăsând-o în paza celor sfinte. Am coborât până spre poarta mânăstirii, singuratecă acum, în pragul dimineţii. Doar ce am apucat să-i trecem acareturile şi de undeva dintr-un cotlon, doi căţei pufoşi, mici de stat, paznici vânjoşi, ne-au lătrat până ne-am îndepărtat către poiana din faţa mânăstirii. De aici a început periplul nostru cozian.

Am intrat repede pe valea Gardului, încă de la început strâmtă şi întunecoasă, nu numai pentru că soarele încă nu ajunsese pe acolo. Poteca se depăna înaintea noastră, însoţind firul de apă al pârâului firav al Gardului, atins de seceta zilelor acestea. Mai apoi am început urcuşul mai dur şi curând a trebuit să ne strecurăm printre stâncile locului. Cascada Gardului – nu ştiu de ce îi zice şi a Urzicii, căci locurile cu acest nume sunt tocmai hăt departe, pe versantul vestic al masivului - firavă, dar căzută din înaltul peretelui, deabia de se făcea auzită. O scurtă pauză şi ne-am angajat pe coasta priporoasă, prin locuri însăilate cu greutate până în şaua crestei pe care am ajuns.
Un scurt popas şi iată-ne angajaţi în căţărarea pragului stâncos pe care trebuia să-l depăşim până a ajunge la poiana Gardului. Nu era chiar uşoară scurta căţărare prin horn şi pe brână şi locurile apropiate acestora, altfel cu privelişti frumoase, pot fi chiar periculoase. Dar am ajuns cu bine în poiana amintită.
De aici am privit către pereţii stâncoşi din Fruntea Oii şi adâncurile văilor, către Puntea Iadului şi mai departe către înaltul Colţilor Foarfecilor.
Din poiană, aparent fără continuare, pentru cei ce cunosc locurile, se despart potecile. Una mai aventuroasă urcă spre Colţii Foarfecii, alta, pe care acum o vom urma, urcă pe Valea Gardului. Nimic nu trădează poteca pe mai departe, dar îndrăznind să înfrângem lăstărişul crescut din belşug, găsim însăilarea potecii ce ne ve călăuzi mai departe.
Un luminiş, vreo câţiva pini ce răspândesc mireasma revănă ce le încălzesc ramurile, fagi înalţi, cu coroane bogate colorate de toamnă şi iată-ne la firul pârâului, care se prăvăleşte în cascada întâlnită mai jos. Când ajungem la firul văii, poate privirile găsesc pe trunchiul unui fag falnic, un triunghi încrustat pe coaja lui. Este semnul lăsat aici de cel mai bun cunăscător al Coziei, dovada trecerii pe aici a celui ce fost doctorul Petre Măldărăscu.
Înaintea noastră poteca pare oarecum umblată, poate de oameni, poate doar de animalele ce vin să se adape la „ceasul oprit de datini şi de lege”. E destul de greu să descrii poteca acestor locuri. Ea urmăreşte firul apei, trece de pe un mal pe celălalt, pe sub un trunchi uriaş, căzut peste poteca ce o traversează şi însfârşit începe să urce. Ici colo mai sunt semne ce te ghidează şi ele urmăresc firul drumului de urmat. Când începem să urcăm, ne îndepărtăm mult de firul apei.
O stâncă boltită mult, atârnă desupra văii, lăsând sub ea locul unei cavităţi nu prea adânci. Câtăva vreme poteca se conturează clar pe malul drept, geografic, al văii. Apoi ne apropiem de pereţii stâncoşi, traversăm talvegul unei văii coborâte din înaltul muntelui, presărată cu rupturi de stânci, prăvălite tot de acolo. Locurile par a se linişti.
Suntem prin ochiuri de poiană pe care razele soarelui zilei de toamnă călduroasă în care suntem, răzbat cu dărnicie. Dar aici sunt şi locurile în care poteca se descifrează mai greu. Găsim totuşi locurile aproape de brână pe care ne strecurăm mai departe. Când am ajuns la un fel de strungă, cu copaci mai serioşi decât lăstărişul din urmă, suntem aproape de locul coborârii din nou către firul apei. Poteca redevine din nou uşor de urmărit. Dar albia pârâului la care ajungem, acum toamna, e din nou seacă. Câteva stânci ocolite de potecă şi iată-ne ajunşi la locul ultimului urcuş.
Puţin înainte, găsim pe peretele stâncos din stânga, o săgeată care arată şi alt mod de a urca. Noi însă evităm varinata arătată de săgeată şi urcăm din greu panta aspră, cu grohotiş mişcător şi locuri năpădite de soarele puternic care ne chinuie un pic până ajungem la locul înierbat, odihnitor, al Şauţei Doctorului. Printre mesteceni, brazi şi stânci, locul de odihnă de aici, este primul pe care ni-l acordăm de când am început traseul.
Suntem în locul de unde putem urca Colţii Foarfecii, printr-un hăţaş cu umbră de marcaj, puţin aventuros. Pereţii Gardului, verticală ameţitoare a Coziei, de aici încep să se zărească.
Prin preajmă se mai află una din „ferestrele” Coziei prin care te strecori de-a buşilea până în Şauţă. Pe faţa unei stânci, dacă privim cu atenţie, zărim placa fixată acolo, deloc ostentativ, în memoria celui ce a fost doctorul Petre Măldărăscu, care şi-a dedicat viaţa montană doar Coziei, căreia i-a străbătut vâlcele, hornurile şi crestele, în întregime.
Plecăm mai departe. Mirosul bradului încins de soare, domină locurile. Poteca aproape nu se mai vede, dovadă că cei mulţi veniţi în Cozia, nu ajung mai deloc pe aici, ci se opresc mai mult la cabană, pentru obiceiurile citadine de care sunt mai mult atraşi. Dar poate aşa e mai bine pentru munte.
Ajungem curând pe creasta însorită unde aflăm vechea stână din Foarfeca.
Privirile nu se mai desprind de pereţii Gardului, înalţi, străpunşi de hornuri şi surplombe şi unul dintre ele, face parte din traseul un pic alpin, dar accesibil, al „amfiteatrului” locurilor.
Stâna, părăsită de câţiva ani buni, îşi trăieşte ultimele clipe şi curând din ea nu va rămâne decât o grămadă de bârne, cât or mai rezista şi acestea. Continuăm drumul prin arşiţa soarelui, pe coasta înierbată şi când ajungem la drumul releului, mai avem câţiva paşi până la cabană. De când plecasem de la mânăstire, trecuseră ca gândul, 4 ore. Găsim cabana atât de familiară, însorită şi însoţită de căldura oamenilor care o păstoresc. Suntem doar noi şi se pare că nimeni nu şi-a mai anunţat sosirea. Vorba multă a celor ieşiţi pentru o clipă din singurătatea cu care de obicei sunt înconjuraţi ne bucură oarecum. Câtăva vreme ne odihnim. Ne ducem rucsacii în camera unde suntem găzduiţi, ne bucurăm încă de pe acum de supa caldă promisă la întoarcerea din locurile în care aveam intenţia să mergem şi plecăm oarecum grăbiţi de ziua scurtă de toamnă în care eram.
Încă de când plecasem eram hotărâţi să ajungem la unul din locurile de interes turistic ale Coziei, la Poarta de Piatră. Era aceasta una din cele nouă asemănătoare ale masivului şi toate se descoperă cu răbdare şi mai apoi cu admiraţie pentru natura făuritoare de locuri minunate. Acum pornim liberi de poverile purtate în spate, pe drumul ce coboară către Dângeşti.
Când ajungem la ramificaţia potecii, începem să urcăm către Babolea, primul vârf al culmii care până la urmă coboară în valera Băiaşului. Trecem printr-o adevărată colonie de larice şi ramurile ei, în prag de toamnă, sunt mlădioase, mătăsoase şi soarele amiezii luminează crengile care în curând vor rămâne pustii. Coborîm, apoi urcăm din nou spre locurile de deasupra stânei din Mocirle – singura activă din întreg masivul – şi poteca vârstată cu punct roşu se abate la stânga.
Când intrăm în pădure, doar punctul roşu pare a ne conduce.
Curând însă, poteca prinde contur şi se strecoară printre fagii înalţi, ale căror coroane îngălbenite de toamna aşternută peste munte, este luminată de soarele blajin al amiezii. Mergem mult ni se pare şi coborâm şi mai mult, până când traversăm un vâlcel, după care urcăm din greu. Apare lângă noi abruptul stâncos care ascunde încă Poarta de Piatră. Ajungem la ultimul urcuş. Unul dur, pe grohotiş şi însfârşit ajungem la locul dorit. Poarta de Piatră reprezintă o mare arcadă care străpunge colosul de stâncă.

Mulţumiţi de cele văzute ne întoarcem pe acelaşi drum. Pare mai scurt şi mai uşor de data asta. Când ieşim în muchia de pe care coborâsem spre Poartă, peste partea asta de munte se lăsase umbra şi răcoarea începea să stăpânească locurile.

În pas alert ne întoarcem la cabană. Lipsisem ceva mai mult de două ore. Suntem aşteptaţi cu supa promisă şi cu focul făcut în cameră. Soarele va apune frumos şi asta determină o mulţime de fotografii. Peste Narăţ şi creasta Căpăţânii, peste Parângul îndepărtat, cerul se pregăteşte de noaptea care va veni. Nu ne mai rămâne decât să adormim cât mai repede!
Toată noaptea Cozia a fost învăluită în ceaţă şi nici acum, dimineaţa, nu era altfel. Intrăm în cabană, ne bem ceaiul şi ne luăm micul dejun. Ne punem rucsacii în spate, ne luăm rămas bun de la cabanier, amintindu-i să ne aştepte în zilele Crăciunului şi ne îndreptăm către drumul Turneanului. Trecem peste Piatra Rea, ocolind Ciuha Mare, coborâm, urmărim drumul marcat şi undeva, pe potecă mai mult închipuită, coborîm la refugiul din inima muntelui, acolo unde am promis cu o zi înainte că le vom face o vizită celor care pregăteau locul pentru zilele de iarnă apropiate. Pădurea stăpânea muntele şi noi urmăream firul invizibil al locurilor.

Ocoleam brazi bătrâni, ne strecuram pe sub ramuri uscate, depăşeam trunchiuri doborâte de bătrâneţe şi coboram mereu.

Până la locul cu ochi de poiană şi căsuţă primitoare, am ajuns repede. Ne-au întâmpinat oameni bucuroşi de oaspeţi şi câteva clipe ni le-am petrecut cu ei. Apoi am început coborârea, peste văi şi brâne, peste stâncării şi până la relicva stânei din Rotunda, nu ne-am oprit.
Era ceaţă deasă peste tot şi pădurea avea înfăţişarea basmului din „Inima rece”, cine şi-o mai aminti de filmul german al copilăriei mele. Aveau copacii înfăţişările basmului de atunci şi coroanele lor se pierdeau în perdeau pâcloasă. În firul potecii trunchiurile apăreau şi dispăreau ca gândul şi umbrele lor ceţoase înfrumuseţeau pădurea. Mare minune ca pădurea asta să nu fi fost pictată mai înainte.
Ne-am unit cu poteca marcată ce cobora pe Turneanu şi pâlcurile de mesteceni, printre fagi cu frunza colorată, căzătoare acum în pragul întâiei ninsori, alcătuiau hore de mirese înlănţuite.
Pe jos mai erau câteva brânduşe, dar atmosfera ce ne înconjura, anunţa marile zăpezi. Am ajuns la refugiul pricăjit din Şaua Turneanului şi de la el mai jos, a urmat coborâşul abrupt, pe poteca umezită de ceaţa zilei.
Prin pădure, pe poteca îndelung bătută de mii de picioare, peisajul întomnit, se desfăşura neîntrerupt.
Izvorul adunat al Turneanului era secat. Mai departe balcoanele de piatră de pe care puteai admira stâncile Roşii, erau tot acolo unde le stătea bine. Mai jos vechiul izvor „La Troc”, avea apă şi din ea mi-am răcorit fierbinţeala coborâşului repede.
Ne-am strecurat pe sub peretele de stâncă prăbuşit de curând şi am urcat din greu până la belvederea de unde stăpâneam locurile înalte şi pe cele adânci. A trecut repede coborâşul până la şaua Meliţei şi până în drumul mânăstirii am străbătut o potecă veche şi neumblată. Drumul spre mânăstire s-a sfârşit repede, prin Cozia nimerită într-o toamnă frumoasă şi odată ajunşi la maşina care ne aştepta cuminte, a venit şi finalul.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

Un comentariu:

boreal2007 spunea...

Da, frumos munte! Ei, bineanteles ca nici fotografiile nu sunt mai prejos.