sâmbătă, 10 iulie 2010

Acolo unde oamenii vin si pleaca, muntele ramane!

Moto: Du-te !. Descoperă necunoscutul
Cum se ascunde după munţi.
Rudyard Kipling

Către muntele enigmatic şi bine ascuns al Narăţului, nu mai fusesem de mult, aşa că propunerea lui Ionică, să-i mai străbatem odată potecile, a picat numai bine. Tura completă dorită de el, peste muchia Vulturesei, nu ştiam dacă şi eu o puteam duce până la capăt. Era cam lungă, trecea prin locuri încâlcite şi nu numai răgazul dintre două ploi al timpului pe care-l traversam, m-ar fi împiedicat să o străbat în în întregime. Mai rămânea să ne hotărâm prin ce parte să atacăm tura propusă şi poate că ar fi fost mai scurt drumul prin valea Satului, urcând din Brezoi. Doar că ploile căzute din belşug anul acesta şi poteca arareori umblată, ar fi putut s-o întroienească, cu arbori doborâţi şi trecerile peste firul unei ape ce putea fi şi năvalnică, s-ar fi făcut poate mai greu. Aşa că tot valea Lotrişorului, cu drum sigur, ne-a dus la capătul traseului ce urca spre Poiana lui Pavel.
Şi până acolo valea era frumoasă, cheile strâmte, cu pereţi abrupţi şi înalţi până ce privirile se contopeau cu cerul, minunatul fuior al cascadei Lotrişorului era tot acolo şi cei vreo cinci kilometri de drum nu erau la urma urmelor, chiar atât de mulţi.
Autobuzul ne-a dus repede până la Gura Lotrişorului, de unde ne-am început periplul. N-am mers mult pe valea pe care soarele încă nu se gândise s-o lumineze, când din urma noastră un sfârâit de maşină, ne-a dus cu gândul că locurile aveam să le străbatem mai repede decât ne planificasem. Din maşina care ne-a ajuns, oamenii s-au dovedit amabili, ne-au luat cu ei şi până la ramificaţia Scorţarului, am tot sporovăit vrute şi nevrute despre locurile frumoase de pe aici, chiar dacă meseria lor de tăietori de păduri, aveau în curând să le treacă în rândul amintirilor.
Când am întâlnit drumul cel nou, de pe valea Scorţarului, ne-am despărţit de tovarăşii noştri binevoitori. De aici valea Lotrişorului se deschidea şi în faţa noastră se întindea marea poiană de la poalele Clăii cu Brazi. Soarele străpunsese munţii şi acum făcea să strălucească picurii din ploaia de ast’noapte, zăboviţi pe iarba înaltă a poienii.
Am străbătut poiana prin iarba, care până a intra în pădure ne-a cam udat. Am găsit primul semn al marcajului pe care trebuia să-l urmăm multă vreme de atunci încolo. Pe un trunchi de fag primul dintre marcaje, un punct roşu, ne arăta că în pădure intrasem pe poteca cea bună. Doar că altul mai departe nu se vedea aşa că am luat-o pe panta care oricum ne scotea pe muchia pe care trebuia să mergem. Acolo am întâlnit marcajul şi poteca care altădată, tăia oblic pădurea şi care acum parcă o înghiţise pământul. Mai intuind vechiul traseu, mai urcând direct pe panta aspră, am ajuns pe muchia muntelui, acolo unde am regăsit poteca cunoscută, unduind printre fagii cei mulţi ai locurilor. Marcajul încă se mai vedea şi poteca, deşi năpădită de iarbă multă, se desfăşura înaintea noastră. Lângă nişte copaci bătrâni, doborâţi de vremuri, aflaţi în calea noastră, am poposit, pentru o gură de cafea, promisă de Ionică, încă de când intrasem în pădure.
Ne-am continuat drumul. Poteca, uneori mai ascunsă de vegetaţia abundentă care o năpădise, ne-a călăuzit din ce în ce mai sus. Câte o stâncă aruncată pe coastă, ne-a mai silit să o ocolim.
Câte o pantă mai mare, ne-a mai obosit din când în când. Şi până la urmă am străbătut pădurea cu fagi rari şi frunziş foşnitor sub paşii noştri şi am ajuns în Poiana lui Pavel.
Când am cunoscut-o prima oară, avea pe aici sălaş ciobănesc, statornic şi din cuvintele schimbate atunci, îmi mai amintesc pe cele care ne-au îndrumat la izvorul din pădurea de sub stâncile Pietrelor Goale.
În altă împrejurare, am găsit aici o turmă de capre şi păstorul ei. Îşi făcuseră un fel de ţarc, pe care şi astăzi l-am regăsit, mai bătrân decât atunci. Dar vremea trecuse şi locurile tindeau să capete o altă înfăţişare. Poiana fusese năpădită de lăstăriş şi după alt răstimp, copacii aveau să invadeze locurile. Pădurea avea să cucerească locul însorit de altădată. Am străbătut poteca înierbată din poiană şi către capătul dinspre creasta ce venea din Pietrile Goale, am intrat în pădurea cu copaci bătrâni şi stânci aruncate printre ei. Câteva ocolişuri, o brână pe sub stâncării şi iată-ne într-un intermezzo de poiană verticală, amestecată cu urzici pişcătoare, care aproape anulaseră poteca altădată atât de clară. Lupta cu rugii de smeură şi urzicile a durat puţin şi după un prag stâncos, am intrat din nou în pădurea cu fagi bătrâni şi hornuri stâncoase aruncate din josul potecii. Nu după multă vreme am ajuns pe culmea ce venea tocmai din Foarfeca Narăţului trecând peste Pietrele Goale. Eram acum în curmătura prelungă de dinaintea Sturilor lui Pavel. Umbra blocurilor imense de piatră, ascunse printre trunchiuri de fagi, stăteau în calea drumului către vârful stâncos cu privelişti către înălţimile Narăţului şi Clăii cu Brazi. În şaua în care soarele îşi arunca raze şăgalnice printre trunchiuri de fag, unul mai bătrân decât ceilalţi, avea ca deobicei, căţărate pe trunchiul lui, colonii de păstrăvi, îmbietoare, dacă ar fi fost la vremea tinereţii lor.
Câtăva vreme poteca se strecura prin frunzişul aşternut peste liniştea pădurii, după care s-a aninat pe coasta Sturilor, cu suişuri şi coborâşuri, cu stâncării în cale şi strungi ce trebuiau învinse. Când totul s-a liniştit, am intrat în Poiana Târsei. Aici, în locurile în care altădată fusese o stână, urzicile erau la ele acasă. Ca să ajungi pe stâncăriile ce mărgineau poiana, trebuia să le calci cu nădejde şi să te fereşti de pişcăturile lor. Şi încă nu crescuseră îndestul, căci altfel ajungeau cât statul de om. Din vechea stână nu mai rămăsese nimic şi poate doar izvorul, aflat în vâlceaua apropiată, să mai amintească de viaţa care însufleţea altădată locurile. Erau pe aici, aninate pe colţii stâncăriilor din preajmă, pe cracile fagilor doar mai îmbătrânite, amintiri multe. Prima ascensiune făcută pe Valea Satului, cu emoţiile necunoscutului, o tabără de corturi înfiripată în poiană, prima ascensiune pe vârful Narăţului cu priveliştile aruncate pe crestele Făgăraşilor şi mai ales mulţimea florilor de colţ risipite pe coaste prăvălatice.
Mai ajunsesem odată prin locurile cu parfumul anilor mulţi, de-o viaţă ce trecea. Ionică avea să se ducă mai departe, pe muchia Vulturesei, cea cu mistere la tot pasul şi deopotrivă frumuseţi cercetate arareori. L-aş fi întârziat în drumul său, aşa că după un popas scurt aveam să mă întorc pe acolo pe unde venisem. La fagul cu păstrăvi am poposit întins pe iarba însorită, cu mâinile sub cap şi privirile îndreptate spre cerul cu nori zburdalnici, priviţi prin păienjenişul frunzişului foşnitor. Apoi mi-am reluat coborâşul pe poteca vârstată cu punct roşu. Din când în când m-am mai oprit lângă vreun clopoţel, rătăcit prin vreun ochi de pădure însorit.
Până în vale, aproape că nu m-am oprit şi doar la cabana din drum, a celor ce lucrau la regularizarea apei Lotrişorului, am zăbovit cât să privesc cerul învolburat ce părea să aducă ploaia. Am trecut repede prin cheile înguste, pe lângă cascada Lotrişorului, pe unde cerul se întunecase de-a binelea şi până pe drumul adâncit între pereţii înalţi ai văii, ajungeau oarecari zdrăngăneli de care cereşti. A tot ţinut-o aşa până la vreo 500m de gura văii, când baierele norilor s-au cam dezlegat deasupra umbrarului de copaci ce acoperea drumul. O scurtă pauză, o pelerină aruncată pe umeri şi ploaia nu m-a mai deranjat. Iar când am ajuns la capătul văii, pe şoseaua îmbâcsită de circulaţia neîntreruptă a maşinilor, din picurii scuturaţi din norii închiondoraţi n-a mai rămas nici urmă. Mi-am petrecut timpul mai apoi, până la sosirea autobuzului aşteptat, la polata restaurantului din cale, unde sfârâia grătarul şi se rotunjeau micii poposiţi pe farfuriile celor în trecere pe aici. Pentru mine, fătuca ce-şi servea de zor clineţii grăbiţi, când m-a văzut, mi-a strigat de departe: o cafea mică şi o coca-cola. Ştia ea ce ştia, că doar eram client vechi, de câtă vreme tot poposeam aici venind din tainele Lotrişorului, aşteptând cu răbdare sosirea autobuzului care să mă ducă acasă. Aşa s-a întâmplat şi acum, doar că în urmă lăsasem tainele cele greu de pătruns ale Narăţului.
Când ne-am reîntâlnit, Ionică mi-a povestit câte ceva din drumul lui pe muchia Vulturesei. Poteca se mai pierdea pe ici pe colo, întretăiată de cele numeroase ale caprelor negre şi norocul marcajului cu punct roşu, uneori mai şters şi adesea acoperit de vegetaţia cu adevărat luxuriantă, trebuia să ţi-l urmăreşti cu atenţie.
Florile cele multe, unele aninate pe stâncării şi altele strălucind în iarba mare, erau tot acolo. Izvorul Ferigilor, plângea şi acum cu lacrimi cristaline, sfârşitul ciobanului petrecut dincolo, aici la locul cu apă vie. Bobiţele negre ale afinelor acopereau feţele ochiurilor de poieni prin care trecea poteca. Clonţanii ridicaţi deasupra junglei pe care o străbătea, ocolişurile lor, brânele şi faţa stâncilor pe care uneori trebuia să le urce sau să le coboare, făceau sarea şi piperul locurilor. Şi uneori a mai nimerit şi pe vreuna din potecile umblate de animalele locurilor, cu spălătură de munte pierdută peste ţepuşele pădurii aflate într-un adânc pe care doar îl intuia. Până la urmă stâncile cele mari ale Verdeşului şi Vulturesii s-au lăsat învinse, eternitatea locurilor şi-a deschis porţile şi Ionică a coborât prin poienile cu grădini ale brezoienilor, de unde doar doi dulăi enormi i-au mai potolit avântul până la staţia autobuzului ce-l ducea spre casă.

Text: Dinu Boghez
Foto: Ionică Lera
03.07.2010

Un comentariu:

sebi_2569 spunea...

frumoase cadre; bravo