duminică, 29 august 2010

Șirul de trepte ale scării pe care o aveam de urcat pătrundea până in mijlocul cerului

Moto: Nu poţi să-mi spui amice,
Cam unde vrei s-ajungi,
Pe drumul ars de soare,
Cu paşii tăi cei lungi
Şi dacă ai ca mine
Poetice simţiri,
Înalţă-te la ceruri,
Prin crengile subţiri.
Calistrat Hogaş

Din gara Râmnicului, trenul care trebuia să mă ducă spre meleagurile Făgăraşilor, avea plecarea în toiul nopţii. Străzile erau pustii şi până la gară am căutat locurile mai ocolite dar mai umblate. Nu vroiam să stârnesc vreo curiozitate nocturnă, fie ea de oameni sau de câini. La gară linişte multă. Doar pe bănci cei obişnuiţi cu dormitul în aşteptarea trenului. Formalităţile de plecare, biletul luat de la casă în locul taxei năşeşti, pe peron oleacă de cască-gură pe semi-întunericul peronului înţesat cu pescari dornici de pradă pe apele Oltului şi....surpriza unui vechi coleg de munte, care acum abandonându-şi pasiunea, o alesese pe cea a undiţei. Sporovăială pe drum, fără vreun pic de somn şi fără prea multă consistenţă verbală. Când am coborât la Podul Olt, ziua nu-şi încăpuse bine în tiparele ei. Şoseaua avea încă ceva de aşteptat, până să se lumineze deplin. Am ieşit în calea maşinilor, sperând să mi se ivească norocul de a scurta kilometrii pe care-i aveam de parcurs. Şi chiar l-am întâlnit şi am ajuns repede până la intrarea în Sebeşul de Sus, chiar lângă....cimitirul satului. Lumea deabia se trezea şi satul era cam pustiu. L-am străbătut repede şi doar către sfârşitul drumului, am întrebat un singuratec călător către drumul de pe Râul Moaşei, cam cum arată cel pe care vroiam tocmai să-l urmez. „E simplu, doar la început se urcă ceva mai mult şi după aceea umbli doar pe creastă, aproape drept şi după vreo patru ore ajungi”.
Încrezător, am început urcuşul pe lângă o casă arătoasă, prin locurile altfel cunoscute. Am urcat pe plaiul încă verde, pe poteca deabia însăilată, fără cine ştie ce semne că aş fi pe drumul bun. În urmă Sebeşul rămânea din ce în ce mai pierdut şi curând am intrat în vegetaţia compactă din jurul scocului pământos pe unde se strecura poteca. Şi multă vreme am urmat drumul ăsta, cu coroana copăceilor deasupra capului. Urmele de paşi mulţi şi proaspeţi, stăteau înaintea mea şi parcă astea trebuiau să fie singurele indicii că mergeam pe poteca care trebuia. Primul marcaj a aparut mult mai sus şi nici mai departe nu erau prea dese. Noroc cu drumul pe care mai fusesem şi în alte rare împrejurări. Prima oară era cu prea mulţi ani în urmă ca să-mi aduc aminte amănunte. Dar ceaţă ca atunci şi spaima locurilor pe care păşeam prima oară, tot le ţineam minte. A doua oară era acum vreo zece ani, în prag de iarnă şi povestea fagilor desfrunziţi şi pospăiala ninsorii căzute, încă stârnea amintiri. Acum pe drum nu am întâlnit pe nimeni şi singurătatea nu-mi era alinată decât de seninul cerului şi cântecul vreunei păsări stinghere. Mă gândeam la povestea unui turist, întâlnit de curând, undeva în inima Făgăraşului, care ajuns prin aceste locuri, îmi spusese că întâlnise ursul şi trebuise să urce repede într-un fag, cu dânsul jos, zguduindu-i tulpina. Îmi părea cam vânătorească întâmplarea, dar mai ştii... Şi mergeam mai departe cu ochii ’n patru şi urchea ciulită.
Am ajuns în poieniţa pe care-o ştiam încă de demult, cu izvor. M-am oprit, la odihnă şi la o gură de apă. Parcă izvorul nu mai era cel pe care-l ştiam, părea mai firav şi vegetaţia dimprejur vroia să-l acopere. Drumul continua cam tot aşa ca până acum. Un şanţ adânc, cu urme proaspete de bocanci, cu vegetaţie arcuită peste el şi din când în când, chiar foarte rar, triunghiul roşu care-mi era călăuză. Doar într-un loc mai luminos, cu tufişurile de zmeuriş zdravăn tăvălite, am dat dreptate celui ce-mi povestise întâmplarea cu ursul. Avusese dreptate omul întâlnit la marginea satului, poteca şerpuia pe muchie, aproape fără urcuşuri. Şi chiar când am intrat în pădurea bătrână, când pe o bucată de drum am urmat coasta nordică, poteca tot unduitoare era. Doar când am traversat coama, a trebuit să urc puţin şi după aceea tot aproape fără urcuşuri era. Când am trecut creasta, soarele ajunsese prin aceste locuri şi pădurea era acum luminată din plin şi sclipiciul frunzelor foşnitoare, cântecul oarecăror zburătoare şi liniştea copacilor deabia treziţi din somn, parcă mi-era acum dragostea dintâi.
Începeau să se apropie crestele cela mari, cu gol alpin, ale Tătarului şi Moaşei, cu stâncile Vulcului care începeau să mijeacsă deasupra crestei. Şi poteca avea să capete altă înfăţişare. Apăruseră brazii şi începuse să semene cu altele de pe versantul nordic făgărăşan. Parcă mai văzusem locuri asemănătoare, să fi fost Bârcaciu, să fi fost drumul spre Chica Pietrelor şi tocmai de aceea îmi dispăruse singurătatea. Când însfârşit am început să urc din greu, pe poteca ce se încolăcea pe coasta muntelui ca să ajungă să-l traverseze, a apărut imaginea apropiată a Surului. Înaltă şi luminată din plin de soarele lăfăit pe cerul lipsit de nori. Dintr-un luminiş am încercat să-i prind imaginea,, dar nu cred că am reuşit să-i aduc măreţia pro memoria. Apoi pe coasta pe care umblam, au apărut smoace de blană de oaie, multe şi înşirate mai departe, chiar până aproape de cabană. Aveam să aflu acolo, că un măgar al măgarului pe care-l întovărăşea, avusese proasta inspiraţie să pună bâta pe spinarea bietului animal. Orgolios fiind, bietul măgar cu patru picioare şi spinare răbdătoare, îşi scuturase samarul, din desagi se risipise lâna şi el o luase pe coastă-n jos, unde-o fi văzut cu ochii. Deabia de-l putuse aduce înapoi, omul cu bâta. Şi întâmplarea numai pagubă îi adusese. Dar povestea asta doar la cabană aveam să o aflu.
Până atunci am urmat drumul devenit stâncos, întruchipând o brână strecurată pe lângă blocurile cele mari apărute în coasta muntelui. Şi parcă tot atunci m-a ajuns şi oboseala unui drum făcut până aici, doar cu pauze mărunte. Făceam pauze mai dese şi săgeata întâlnită în cale, cu răscruce de drumuri şi timp de doar o oră până la cabană, parcă nu mi-a dat niciun avânt.
Într-o împrejurare, aici ajunsesem coborând şi inspiraţia de moment a unuia dintre noi, ne dusese pe drumul forestier de pe Valea Moaşei şi până când ajunsesem în Avrig, mai că ne venise să ne purtăm picioarele în rucsac. Acum nu-mi rămânea altceva de făcut decât să înfrâng şi această ultimă oră. Mai departe se simţea că drumul este unul de munte. Pragurile de stâncă ivite în cale trebuiau urcate, pietrele mari căzute de sus şi zăbovite pe potecă trebuia să le ocoleşti şi de jur împrejur brazi falnici te întovărăşeau de pretutindeni. Pe ici pe colo, câte un firişor de apă mai străbătea poteca. Şi până la urmă am ajuns în poiana fostei cabane Suru. Aici, în locul acoperit de soare, în zare cu piramida de la Capul Surului, refugiul cel nou, arătos faţă de cel ce-l ştiam din alte vremuri, îmbia la odihnă.
Pănă să vină titularul cabanei „avea să-mi spună la sosire că este cu contract de muncă”, locul i l-a ţinut un copilandru. De la el am luat berea rece şi tot el m-a condus la locul de dormit, un fel de pseudo-mansardă în genul celei de la Piatra Mare, dar cu stadiul de amenajare mult inferior. M-am odihnit şi când am coborât, decis să îmi încep ascensiunea către Suru chiar în după amiaza aceea, a sosit şi titularul. Mi-am amânat conversaţia mai prelungă, până după întoarcere.
Era vreme însorită şi poiana fostei şi prezentei cabane, strălucea în soarele amiezii. Am depăşit poiana şi am început urcuşul prin pădure, pe poteca cu serpentine dese, inundată de tot felul de stânci şi bolovani aruncaţi acolo special să-ţi îngreuneze mersul. După câtăva vreme, am ajuns la plai. Poteca devenise mai prietenoasă. Acum locurile îndreptau poteca spre creasta Făgăraşilor, către cea atât de frecventată. În stânga potecii se înălţa imens, Capul Surului şi panta până la el, odată ajunşi în şaua acestuia, părea înălţată până la cer.
Coborau din susul muntelui, oameni cu coşuri pe cap pline de afine şi nu erau puţini. Din creastă ajungea până la mine, un vânt năpraznic. Se iveau semne că nu peste multă vreme, peste munte avea să coboare vremea rea.
Poteca se desfăşura pe sub culme şi puţin înainte de a ocoli un vârf stâncos, pe stânga, cocoţat pe creasta de desupra văii Găvanului, un monument din piatră, mi-a atras atenţia.
Am ajuns până la el şi am reţinut de aici dispariţia dramatică a unuia din slavamontiştii locului. Nu puţini veniseră aici mai tot timpul, judecând după florile proaspete sau ofilite, depuse la poalele monumentului. Am păstrat şi eu momentul de pioşenie datorat, m-am adăpostit de vânt şi după ceva vreme am plecat mai departe. N-am mai mers mult, doar până la firul pârâului întâlnit în cale. Sigur eram obosit şi vântul care stătea să mă doboare, nu mă stimula la urcuşuri prea îndelungate. În faţă panta vârfului dorit atâta vreme, părea scara cu trepte multe, înălţată până la mijlocul cerului. Aşa că mi-am luat rămas bun de la Suru – cine ştie când şi dacă mi-o mai veni cheful să-l urc – şi am început coborârea.
La cabană „titularul de contract, cum îi plăcea să-şi spună cabanierul”, avea chef de vorbă. Şi mi-a tot povestit mai ales isprăvi vânătorerşti, cu capre negre, cu mistreţi şi urşi. Mi-a arătat câinele cu urechea zdrenţuită de un mistreţ, mi-a spus de cei străini şi capre împuşcate de la 2500m, de mistreţi fioroşi şi purcei zvăpăiaţi şi câte şi mai câte şi dintre ele aveam să-mi aleg eu pe cele adevărate. Dar una peste alta avea să fie un companion plăcut, chiar dacă peste noapte, când am ieşit pe afară, a venit să controleze dacă nu cumva am plecat fără să-i spun.
Pe seară au mai venit turişti şi şi-au întins cortul lângă cabana cea veche şi câtăva vreme am mai sporăvăit despre munţi, cu cei tineri şi tatăl unuia din ei, chiar dacă acestuia ultim una-i spuneai şi alta îţi răspundea. Sau poate nu vorbeam eu la urechea ascultătoare.
Peste noapte vântul a bătut tot năpraznic şi locul cabanei era măturat de palele lui putrenice. Doar către ziuă s-a potolit şi până la urmă cerul tot senin a rămas.
M-am trezit dimnineaţa cu soarele intrat pe fereastra cabanei. Mi-am luat o cafea neagră şi m-am întins la vorbă cu cabanierul. În faţa cabanei i-am făcut o fotografie, după ce îşi pusese cam într-o ureche pălăria de vânător ce pretindea că este.
Ne-am luat rămas bun şi m-am pierdut repede pe poteca pe care venisem ieri. Era aceeaşi linişte, întreruptă de vreun tril matinal de cântător. Pe brâna de început soarele încă nu ajunsese, dar dincolo de ramificaţia cu săgeţi, lumina izbândise şi copacii filtrau lumina dimineţii. După ce am trecut de răspântia cu săgeţi, poteca a urmat drumul pe coastă, cu coborâre lentă şi drumul până la izvorul cunoscut, l-am petrecut doar cu mine însumi.
Am mai întâlnit oameni ce urcau fie doar la cabană, fie îşi duceau rucsaci grei spre zările Făgăraşilor. La izvor am zăbovit o clipă, gândindu-mă la crestele înalte profilate pe cerul albastru. Mai departe mi-a ieşit în faţă un câine lup, care s-a oprit şi a hămăit scurt şi gros. Am înlemnit şi cred că ăsta îi era şi scopul, până a nu veni grosul grupului de turişti care l-a potolit. Câteva cuvinte schimbate în fugă şi mi-am continuat drumul şi până la poieni nici că m-am mai oprit. Un scurt intermezzo datorat unei turme de capre duse la păscut în susul poienii, o conversaţie fugară cu doi căţelandri pufoşi, cârlionţaţi de parcă veniseră de la coafor şi mi-am continuat drumul prin poieni.
Când am sfârşit de coborât poteca muntelui, tot lângă casa arătoasă întâlnită la urcare am ajuns. De când plecasem din poiana refugiului, trecuseră trei ore. O scurtă pauză şi la drum pe uliţa satului. Din curţile cu porţi înalte, ferecate bine, răzbăteau zgomotele muncii dinaintea sărbătorii duminicale. La câte-o poartă vreun bătrân al satului mai adăsta pe banca din faţa porţii. Pe alocuri câte-o femeie ieşise la măturat praful din faţa casei. La marketul de la capătul satului, o scurtă oprire pentru un pepsi rece ca gheaţa cu urmări cam rele după aceea. Câte un câine tolănit lenevos la câte-o umbră ce-i ieşea în cale. Încolo linişte, stârnită doar de câte-o maşină îndreptată spre poienile dinspre munte. Trecusem de capătul satului şi mergeam agale pe şoseaua lipsită de umbră şi încinsă de soarele puternic al acestor ultime zile de august. Arareori mai auzeam câte un zgomot de maşină care urma să treacă pe lângă mine. Deabia de întorceam capul convins fiind că în niciun caz nu va opri să mă ia şi pe mine. Şi drumul continua şi până la halta cfr încă mai aveam, necum până la cea mare de la Podul Olt. M-am întâlnit în cale cu un om, care venea dinspre Olt şi curios să ştiu cât făcusem din drum l-am întrebat totuşi cât mai am de mers. Făcusem jumătate din drum şi mă încurajam singur că am să ajung repede în gara unde mai apoi urma să mai aştept câteva ore până aveam să plec spre casă. Un fâşâit nou, al unei maşini chiar elegante, a trecut pe îndelete pe lângă mine. Încă una mi-am zis, dar de data asta, şi-a încetinit mersul şi aproape de mine s-a oprit. O fătucă a deschis portiera şi m-a invitat să urc în „caleaşcă”. Mergea spre Sibiu şi conversaţia din maşina a fost una plăcută. Mai întâi cu blagoslovenia pentru milostenia săvârşită, mai apoi despre munţii din care coborâsem şi despre originea dânsei apropiată de meleagurile olteneşti ale tatălui care era tocmai din îndepărtatul sat al Scundului şi însfârşit, la sosirea cât mai apropiată de staţia cfr, cu mulţumirile aduse pemtru scutirea drumului pe asfaltul încins. Uimirea mea, ajuns pe peron, a fost că peste puţine minute aveam un tren care avea să mă ducă repede spre casă. Căldură mare în tren. Pescari din toate staţiile urcau şi îşi povesteau isprăvile cu capturile zilei, aşteptând năşirea din tren, după care fiecare s-a tras în colţul lui şi până la finalul călătoriei, s-au mai auzit şi câteva sforăituri. Pe peronul gării de acasă, forfota obişnuită. Oraşul, adormit de toropeala zilei. Din restaurantul din apropiere zgomote sinistre, muzicale chipurile, cu câte-un 4x4 alături. Acasă gânduri bune şi altele pentru noi întâmplări montane.

Text şi foto: Dinu Boghez

Un comentariu:

Anonim spunea...

Stimate Domnule Boghez, astazi cand ati implinit varsta de 76 de ani, permiteti-mi sa va urez La multi ani si multe iesiri pe muntii minunati pe care-i "umblati" cu atata dragoste! Cu stima, Boncea Ion