luni, 14 noiembrie 2011

Cand zboara frunza...

Moto:
O raza
si-aduna aripile si se lasa tremurand pe-o frunza:
dar e prea grea povara
si frunza cade.
Lucian Blaga

Trecusera zile munlte de când o întâmplare stupidă, m-a adus într-un pat alb, cu suferinţă de jur împrejur mai mare decât a mea. Au urmat alte zile lungi, cu dor de poteci însorite, până când, cu teamă, am păşit din nou pe căi tomnatece, undeva mai către poalele muntelui. Au fost zile frumoase cu soare risipind căldură molatecă şi cu început de culori aşternute pe câte un copac.
A venit şi dimineaţa cu întuneric, cu felinare aprinse pe marginea străzii şi câte-un câine latrând agale, supărat că l-am trezit din somnul bun al dimineţii. Din autobuz am coborât nu departe de malul Oltului. I-am trecut podul întunecat, apoi şinele de cale ferată din halta Păuşii şi am ajuns la capătul drumului forestier. Casele le-am lăsat în urmă repede, mai apoi şi cele câteva vile întuncate şi în faţă nu ne-a rămas decât panglica drumului, strecurată prin mijlocul pădurii. De când apăruseră întâiele semne ale toamnei, copacii se coloraseră zdravăn. Pe jos se aşternuse covor de frunze ce-şi sfârşiseră rolul, şi din copaci, câte-o zburătăceală de vânt mai cobora şi altele şi până să ajungă lângă noi, mai roiau un pic prin aer, luându-şi rămas bun de la cei pentru care fuseseră podoabă peste vară.
Pe nesimţite am ajuns la cabana pustie de la Valea Mărului. Ne-a întâmpinat doar Racheta, căţeaua îmbătrânită de când o ştiam. Acolo se născuse şi locurile astea le păzea de când se ştia. Ne-a întâmpinat dând veselă din coadă şi din ce am mâncat noi la Troiţa cu izvor de apă vie de mai sus, a căpătat şi ea căte ceva, după care ne-a urmat îndeaproape, pe drumul pe care-l ştia bine, până sus la cabana din Cozia. Pentru noi drumul forestier, din ce în ce mai acoperit de frunzele căzătoare, s-a sfârşit în poienile de deasupra Mânăstirii Stânişoarei.
Mai departe doar poteca avea să ne însoţească. Cerul s-a luminat şi peste noi au apărut peticele de cer senin. Am urcat panta ceva mai dură dintre stejari şi am coborât în valea uscată a Bulzului. Am urmat cu sfinţenie poteca, am trecut pe lângă blocul de stâncă cu amintiri triste, legate de soarta unei bune tovarăşe de munte şi ne-am înscris pe poteca cu serpentine multe de pe coasta muntelui.
Am fi fost doar noi şi muntele, dacă pe alocuri nu ne-ar fi ajuns câţiva oameni, cu care am mai schimbat vreo două vorbe. Am trecut prin Poiana Vlădesii, care ne-a întâmpinat cu băncuţă, cu masă, proaspăt apărute aici. Mai departe pădurea pe deasupra căreia se vedeau înălţimile clonţoase, părea şi mai frumos împodobită cu toate culorile toamnei, acum sclipind în soarele coborât peste ea.
De brâna cu cablu am trecut uşor şi mai departe au urmat serpentinele dese de sub Măria Sa Bulzul. Am ajuns în faţa treptei înalte, abrupte, în lungul căreia sălăşluia de amar de vreme, cablul de care te mai agăţai din când în când. Erau pe înălţimea abruptului, copăcei agăţaţi de stâncă cu rădăcini pe unde găsiseră câte-un dram de pământ şi dintre aceştia, mestecenii aveau frunza îngălbenită, cu câte-un clinchet mic la fiecare adiere de vânt.
La băncuţa de deasupra abruptului am făcut pauza mare.
Am avut de admirat muntele stâncos al Bulzului. Sub noi panta abruptă pe care tocmai o urcasem. În sus, stânci cu forme bizare dintre care unele stârniseră înfăţişări pământene. Mai departe am urcat panta tot cu serpentine, parcă mai domoale şi către sfârşit îmbrăţişate de brazi falnici. Am ajuns în Şaua Durducului şi de acolo puţin ne-a mai lipsit până să ajungem în drumul releului, pe care am făcut ultimi paşi până la cabană.
Ne-a întâmpinat nea Vasile şi Anişoara, cabanierii de serviciu, care ne-au primit cu o cană de vin fiert, o ciorbă caldă şi bucuria unei revederi după o atât de lungă perioadă. Mai apoi focul duduind în camera în care aveam să stăm, a împrăştiat răcoarea toamnei şi ne-a îmbrăţişat cu căldură molatecă.
Spre seară s-au mai strâns călători, din aceea cu rucsac în spate, iubitori ai muntelui, din aceea pe care aici nu-i întâlneşti decât atunci când muntele are zilele de toamnă capricioase şi mai târziu zăpezile cele mari. Noaptea s-a lăsat peste munte cu cer senin cu stele multe şi mai încolo şi cu un crâmpei de lună luminoasă, aflată spre unul din pătrarele crescătoare.
De la cabană am pornit în dimineaţa care părea ceţoasă. Ne-am sorbit ceaiurile calde şi ne-am luat rămas bun de la amfitrioni şi cabana care ne oferise seara frumoasă pe care ne-am dorit-o. Am trecut repede peste Piatra Rea, de creasta Vamvurei cea cu stâncării şi privelişti către munţii cei mari. Am intrat pe aleea cu brazi falnici şi pe nesimţite am ajuns la fagii cei bătrânii. Erau cum îi ştiam de mult, doar că acum, în toamnă, erau îngălbeniti şi pe alocuri arămiţi bine. Crăcile lor mari, viguroase, erau tot noduroase, întortochiate, venite din pădurea poveştilor, la vremea asta cu zâne înfrigurate şi Baba-Cloanţa ce-şi flutura zănatec ţoalele iernatice. Mai jos am trecut pe lângă mestecenii din Hora Mireselor şi ne-am oprit la căsuţa pricăjită din Şaua Turneanului. A urmat coborâşul priporos, alunecos cel mai adesea şi prăfuit la vremea asta secetoasă pe care o traversam. Pârâul Turneanului era acum uscat şi albia lui firavă aproape dispăruse sub vegetaţia care o năpădea. Pe lângă balcoanele cu privelişti către stânci înalte, am trecut repede. Am lăsat în urmă şi coborâşul printre alte Pietre Rele. Am trecut pe lângă izvorul parcă veşnic de „La Troc” şi mai apoi am străbătut viroaga în care din înalturi pogorâseră stânci mari, dintr-o zdruncinătură numai de munte ştiută. Ne-am odihnit un pic pe stâncăriile de sub Muchia Scorţarului, privind către adâncurile pădurilor neştiute. Mai aveam puţin până la drumul mânăstirii şi cînd am ajuns acolo am aşteptat cu nerăbdare băncuţa de la sfârşitul urcuşului.
Apoi ne-am abătut la stânga, pe poteci ascunse, cu crengi doborâte de vântoase, care trozneau sub paşii noştri şi ici-colo am mai găsit câte o brânduşă, într-un ochi de pădure însorită, care o mai înveseleau un pic.
Când am ajuns din nou la drumul de pe Valea Păuşii, la Troiţa cu izvorul din cale, drumul nostru parcă se sfârşise. Cabana de la valea Mărului era tot pustie şi drumul tot acoperit de covorul de frunze zburătoare, care-şi găsiseră însfârşit odihna. În halta Păuşii am sosit odată cu Săgeata Albastră, care tocmai acum se hotăse să nu aibă şi ea vreo câteva minute de întârziere.
Am coborât din tren pe peronul bătrânei gări din urbea pe care o părăsisem pe înnoptate şi de pe străzile cu miros de toamnă fumurie, am deschis uşa casei. Ne-a primit cu masă caldă, cu supa înfierbântată scoasă de pe bătrânul aragaz cu flacără albăstruie. Mai apoi motanul cu coada mângâietoare s-a frecat de picioarele noastre, iar Mura, cu ochii ei mari, aştepta torcând, povestea zilelor în care lipsisem. Şi liniştea s-a aşternut peste toate. În urmă rămăsese Cozia şi în faţă îmi mai stăteau încă, munţii cei mari. Mi-a apărut pe buze parafraza unor versuri de mult uitate: „mai dati-mi o frunză, mai dati-mi un anotimp”.

Text: Dinu Boghez
Foto: Floriana Boghez

2 comentarii:

Tudorita spunea...

Ce frumos isi ia natura ramas bun de la noi, ... tablouri pictate cu viata, nostalgie si culoare!

Rosemarie spunea...

ce fotografii frumoase! imi place toamna! imi place sendvisul de brazi cu foioase si mi se pare ca toamna peisajele arata ca mancarea! copacii galbeni parca ar fi niste lumanarele pe un tort.