joi, 24 noiembrie 2011

O zi de toamna tarzie

Moto: Îmi aleg culoarea
cea fără umbră, cea nemişcătoare.
Cea care se vede chiar şi atunci
când ţii pleoapele închise.
Nichita Stănescu

În wkd-ul ăsta de săptămână, frumos, hotărâm o excursie scurtă, cât să beneficiem de căldura soarelui, cât mai rămăsese din ea către sfârşitul lunii noembrie. Ne ia Andrei cu maşina şi noi, călătorii reuniţi pe cele patru roţi, alergăm către frumuseţile plaiului alpin. Le povestesc colegilor de tură, cât încă alergăm pe şosea, că avem să ne bucurăm de privelişti frumoase.
Masivul Mănăilesei, cu altitudinea sa joasă, cam 1853m, are marele avantaj că stând pe vârf, te roteşti închizând cercul şi tot de munţi dai, înalţi şi frumoşi. Numai de-am prinde o zi cu vizibilitate deplină. După care încep să-mi depăn amintirile, destule chiar şi înşirate pe anii frumoşi petrecuţi pe munţi.
Venisem aici pe când lucrările hidroenergetice deabia începuseră. La Voineasa se adunaseră câţiva sibieni, cu dragoste de munte, care organizau mereu iarna, ture de schi pe vârfurile Mănăilesei. Pe drumul anevoios, parcurs cu o dubă muncitorească şi mai apoi cu schiurile în spate, urcasem spre vârf şi petrecusem în soarele strălucitor de ianuarie, clipe fericite. Urmaseră mai apoi ture lungi peste creasta aceasta mediană, care parcă împărţea munţii în două. Cu copiii de la Vidra spre Voineasa, sau invers cu prieteni buni, cu urme proaspte de lupi prin pădurea încă nedezăpezită, trecând pe lângă mormântul unui cioban, care nici trecut din lumea asta nu dorise să se despartă de muntele lui drag. Avea mormânt cu gard forjat şi călătorii trecuţi pe aici aruncau câte un bănuţ înăuntru, să fie de sufletul celui dus. Urcasem şi singur, vara, însoţit de-o căţeluşă sprinţară, ce se luase după mine încă de la vilele din Vidra. Şi îmi aduc aminte de câinii mari, ciobăneşti, care nici capul nu l-au întors către mine, atâta curiozitate le stârnea Florica, căţeluşa năstruşnică. Şi amintirile ar ar mai fi curs una după alta, de n-am fi ajuns între timp la Curmătura Vidruţei, acolo unde partea asta motorizată a călătoriei, se sfârşea.
Ne-am luat tărhatul în spate, am coborât pe şosea scurtă vreme, până am prins drumeagul care urca spre releele telefonice de pe vârful acesta de vreo 1750 şi ceva. În drumul nostru, ceva mai jos, am dat de vechea potecă ce te scoate direct la Vidra, cea de pe Plaiul Hoţilor. Am ajuns repede pe vârf, chiar lângă releee şi de acolo ne-am sunat prietenii, dintre care unii urcaseră tot din Vidruţa, dar pe munţii Latoriţei, până la vârful Fratoşteanu. Şi pe Floriana am sunat-o – era în Piatra Craiului -,dar nu ne prea auzea şi ne tot spunea să nu ne mişcăm din loc că pierdem semnalul şi noi chiar sub relee eram şi nu unul ci două !. Apoi am coborât vârful, am trecut printr-o şa, pe lângă stâna cea mare din Mănăileasa şi curând am urcat din nou, către un pâlc de pădure. L-am traversat şi din nou am coborât, parcă în cea mai adâncă şa de până acum. Ne rămăsese în faţă doar panta vârfului cel mare. Avea pe ea urme de tranşee şi erau chiar vechi. Urcând am găsit şi gropi milităreşti, de poziţie, îmbătrânite de când stăteau acolo, că doar fuseseră făcute pentru luptele din ’916. Mai erau şi stânci, puţine şi răspândite pe coasta muntelui. Nişte mameloane izolate, unele mari, altele mici. Până pe vârf mai aveam puţin şi pe stâncile care-l ornau, ne-am adăpostit de vântul care începuse să-şi facă mendrele.
Ne-am suit pe stâncile vârfului cel mare şi de acolo am privit de jur împrejur. Pe cerul albastru, avioane mergând spre depărtări, lăsau urme albicioase. Spre răsărit Cozia se prezenta ca un masiv întunecat. Nici Făgăraşii, fără zăpadă nu erau prea diferiti, doar că prezentau vârfuri proeminente. Hotărât nu prinsesem ziua cea bună. Seninul cerului nu izbutea să risipească pâcla care acoperea zarea. Se zăreau în schimb munţii Lotrului, cam de pe la vârful Sterpului încoace. Pe măsură ce privirile ajungeau pe creasta apropiată nouă, Balindru, Conţu Mare, Ştefleşti, Cristeşti şi mai ales circul glaciar al Pietrii Albe, se lăsau privite ca pe un ecran uriaş. Din Şurean se vedeau contururi neclare. Parângul avea vârfurile înalte, bine profilate pe înaltul cerului. Masivul Mohorului şi piramida Parângului Mare, se lăsau privite pe îndelete. Din munţii Latoriţei, ne-am oprit privirile pe cupola rotunjită a Fratoşteanului şi pe stâncile din vârful Repezi şi încă pe muchia împădurită ce cobora spre Ciunget. Şi turul de orizont s-a închis aici şi pentru el venisem pe plaiurile astea frumoase.
Ne-am tras la adăpostul stâncilor, feriţi de vânt şi aici ne-am scos fiecare ce ne adusesem în traistă şi ziua a curs pe lângă noi tot aşa frumoasă cum o găsisem când am început urcuşul. Ceva vreme s-a mai scurs până ne-am sfârşit masa, până ne-am mai depănat întâmplări trecute pe lângă noi şi până la urmă ne-am ridicat din locul frumos în care zăbovisem o clipă şi am luat drumul întoarcerii, tot pe potecile pe care venisem.
Când coboram, soarele încă mai stătea agăţat de înaltul cerului, dar se pregătea să coboare către furcitura unde se întâlneau munţii Parâmgului cu cei vâlceni.. Firele ierbii din poteca plaiului pe care mergeam începeau din nou, să capete săbiuţă îngheţată. Pe drum zăpada un pic dezgheţată la urcare, acum începea din nou întărişul şi când am ajuns la maşină, umbrele apusului se lăsau peste munţi.



Text: Dinu Boghez
Foto: Andrei Boghez

2 comentarii:

Anonim spunea...

Foarte frumos!! Am ramas fară cuvinte.

Renutzu spunea...

Minunate locuri, descoperite acum prin dvs! Sper sa ajun sa le vad la fata locului!